… nu, n-am dus la Istanbul; ci m-am întors acasă.

Nu-i prima oară cînd văd Istanbulul; dar e prima oară cînd îl văd aşa cum trebuie.

Mi-e greu să scriu articolul ăsta, fiindcă am prea multe de spus. Trebuie să-mi acceptaţi – din capul locului – admiraţia pentru poporul turc şi să mă credeţi că socot Istanbulul cel mai grozav oraş al lumii. Trebuie să înţelegeţi că mi-e greu să vorbesc despre toate senzaţiile şi experienţele vacanţei turceşti, aşa că mi-e cel mai la îndemînă să o iau cronologic; atît mă duce capul.

M-am dus acolo cu maşina; mi s-a spus că fac o tîmpenie, că traficul din Istanbul e criminal şi că şoferii sînt neiertători, aşa că mi-am făcut socoteala că o să mă simt ca-n sînul lui Avraam acolo. Mă şi vedeam împărţind înjurături şi pumni la fiecare intersecţie, mai ceva ca luni dimineaţa în Piaţa Unirii. Am fost dezamăgit crunt. Istanbulul e greu de parcurs cu maşina – da. Dar turcii sînt atît de civilizaţi şi de răbdători, că te scot din sărite. Se dau din faţa ta dacă vrei să-i depăşeşti; aşteaptă în spatele tău ca să parchezi sau să te orientezi; nu se ceartă, nu-şi scot iataganele de sub banchetă – nimic! Străzile – mai ales alea din oraşul vechi – sînt toate în pantă şi înguste; cînd au făcut oraşul, turcii s-au gîndit că dacă are loc o pisică între două case, înseamnă că încape şi un turc; şi dacă trece turcul, intră şi o maşină. Turcii sînt şoferi extraordinari; i-am văzut făcînd manevre în spaţii înghesuite pe care eu n-o să le pot face în viaţa vieţilor mele. Într-o parcare unde băgăm noi 10 maşini, turcii bagă cam 18 – pe cuvînt; şi nu le zgîrie.

Drumul spre Turcia trece – bănuiaţi voi! – prin Bulgaristan; e o ţară care mie-mi place şi nu mi-e ruşine să zic asta. Bulgaria e paradisul şoferului amator; şoselele sînt atît de libere, încît mergi de plăcere şi înghiţi kilometrii fără oboseală. Cică e bine să intri în Turcia nu pe la Svilengrad/Edirne, ci pe la Lesovo/Hamzabeyli; chiar e, pentru că stai în vamă doar cinci minute, pe ceas. Turcii au vreo cinci ghişee separate la care te verifică şi te-ntreabă cît costă loganul în România; cred că şi de aia au atîţia vameşi, fiindcă turcul e curios din fire.

Turcia este – pentru noi – o panglică lată de asfalt care se întinde la nesfîrşit; condusul e odihnitor – atîta timp cît Istanbulul e departe.

Istanbulul nu-ncepe brusc; de fapt, pînă să intri cu adevărat în oraş, ajungi să te plictiseşti pe cinste. S-a întins enorm, s-au ridicat cartiere întregi; zona metropolitană are mai bine de 13 milioane de suflete. Istanbulul în sine are vreo 9, nesocotindu-le şi pe cele aflate mereu în trecere – cele de turişti. Istanbulul e imens. Istanbulul e minunat.

În Istanbul GPS-ul e de ajutor, atîta vreme cît e dublat de un pic de fler şi de simţ al orientării. Mai apoi, îţi trebuie o hartă bună – şi nu te rătăceşti decît de trei ori pe zi.

Hotelurile din Istanbul sînt mişto şi foarte mişto; atîta doar că, oriunde-ar fi, se găseşte o geamie cam la 200 de metri depărtare. Pe la 4 noaptea înţelegi şi la ce foloseşte geamia, dar adormi la loc repede…

Dacă ai cîteva zile la îndemînă, aş zice să nu te lăcomeşti să vezi prea multe minunăţii deodată, fiindcă nu mai înţelegi nimic din ele. Dacă poţi să vizitezi în fiecare zi cîte o Sfîntă Sofie, cîte o Moschee Albastră, cîte un Topkapi, e perfect – findcă laşi să se aşeze impresiile frumos în creier.

Ai nevoie de creier – impactul oraşului e năucitor. Larma, aglomeraţia, comerţul, chemările vînzătorilor, tînguielile muezinilor te dau gata pe loc. Nu ştii unde să te uiţi mai întîi – la magazine, la cofetării, la bazaruri, la moschei? Nu ştii. După o zi începi să te simţi în largul tău însă. Şi-ţi place de mori.

Îmi pare bine că am cunoscut Istanbulul după ce am văzut Paris şi Londra. Fiindcă e altceva. Bucureştiul poate spera, se poate compara, se poate inspira de la capitalele vestice. Dar Bucureştiul nu poate nici măcar încerca să priceapă Istanbulul, şi mi s-a rupt sufletul cînd mi-am dat seama de asta. Bucureştiul nu o să înţeleagă nimic de la turci; n-a înţeles nimic nici acum o mie de ani, nici acum cinci sute. La dracu’ – cînd turcii făceau moscheile alea, noi ciopleam bisericuţa dintr-un lemn.

Nu ştiu ce oameni erau sultanii ăia, dar ştiu că se pricepeau să găsească arhitecţi! Mi-ar creşte inima să-l văd pe unul din arhitecţii noştri de azi la curtea vreunui sultan, care să-i zică: fă-mi un palat, unul cum nu a mai fost construit niciodată! Şi arhitectul nostru să-i propună cam aşa: mărite sultan, uite-ţi palatul! L-am făcut din chirpici, ca un tribut adus spiritului vechilor păstori care au locuit aici; n-are geamuri, ca să nu tragă curentul; l-am acoperit cu stuf, ca să fie ecologic şi l-am spoit cu fiertură de ceapă, ca să nu folosim vopsea cancerigenă. Sultanului i s-ar lumina faţa: onorate arhitect, este minunat! Ca răsplată pentru ştiinţa ta, te voi lega de patru cămile; şi după ce vei fi sfîşiat în bucăţi, o să-ţi ard picioarele, o să-ţi îngrop mîinile, o să-ţi arunc trunchiul la peşti în mare şi capul o să ţi-l îngrop la loc de cinste, în fundul curţii!

Cam asta e treaba. Cam aşa s-a făcut Istanbulul.

Istanbulul e ieftin. Poţi să te plimbi de plăcere vreo două ore pe Bosfor cu zece euro. Feriboturile trag la mal aşa la fel de repede cum facem noi parcarea laterală şi ajungi pe malul asiatic cu un euro. Transportul public pare scump, dar îşi scoate pîrleala prin eficienţă; tramvaiul lor e un exemplu de civilizaţie şi disciplină. Cred că au vreun milion de autobuze şi microbuze; dar poate exagerez şi nu au decît nouă sute nouă zeci de mii nouă sute nouă zeci şi nouă.

Istanbulul e ieftin. Poţi să mănînci pînă nu te mai poţi mişca  – şi la sfîrşit vezi că nu te-a costat nici zece euro. Mîncarea e de vis şi poţi mînca cu adevărat oriunde – mai ales, în birturile din străzile din spate, unde nu calcă picior de turist. Musacale, kebapuri, chiftele, ciorbe, lipii făcute pe loc; bunătăţi ca maţe fripte, lucruri simple ca peşte prăjit, ciudăţenii ca brînza la fir… Covrigi şi pîinici… Rahat şi baclavale, sugiucuri şi îngheţate… mii de mirodenii, sute de feluri de alune şi de seminţe…

În Istanbul nu prea se bea alcool. Dar se bea ceai – şi ceaiul e divin. Şi apa plată (de-aia cu gaz nu prea se găseşte) este cea mai bună apă pe care am băut-o vreodată; pe cuvînt.

În Istanbul nu se fumează înăuntru, şi turcii respectă asta.

Turcii respectă lucrurile şi nu glumesc cu unele dintre ele. Au, uneori, o fire copilăroasă şi sînt grozav de curioşi. Dar impresionează demnitatea şi hărnicia lor. Muncesc, Doamne! cît mai muncesc! Şi cînd se aşează să se odihnească, chiar şi cel mai sărac turc e ca un sultan; pe scăunelul lui de pe trotuar, fumează o ţigară şi soarbe un ceai şi nimeni şi nimic nu-l deranjează. Turcii îşi iubesc ţara; au steaguri care fîlfîie impresionant peste tot; portetul lui Ataturk este în fiecare instituţie. Dintr-o secţie de poliţie Ataturk priveşte sever; iar într-o şcoală zîmbeşte blînd la elevi…

Istanbulul e curat, deşi parcă nu pare – nu ştiu cum să zic; nu vezi chiştoace şi mizerii pe jos. Istanbulul a trecut testul adidaşilor albi – am mers prin oraşul ăsta mai mult ca prin Paris şi Londra la un loc, poate; dar nu m-am lipit nici măcar de-un fir de praf.

Istanbulul e condus de un bărbat căruia m-aş duce să-i strîng mîna: îl cheamă Kadir Topbaş. Să am bani, l-aş chema să conducă Bucureştiul măcar două zile pe săptămînă şi l-aş trimete pe Primarul nostru să facă ghetele turiştilor pe Podul Galata.

Istanbulul e raiul cumpărăturilor; nu vorbesc de bazarurile turistice, ci de străzile comerciale – sute la număr. Pe una se vînd doar fermoare şi capse de blugi; pe alta tălpi de pantofi; pe alta haine de copii; pe alta eşarfe şi nimicuri – şi tot aşa. Am dat peste o stradă – lungă de juma’ de kilometru – pe care se vindeau numai şi numai şuruburi, scule, fierărie, vopsele, instalaţii sanitare, electrice – tot ce vrei şi n-ai ştiut că vrei!

Istanbulul e plin de pisici. În prima zi mi s-a părut că toate pisicile de pe stradă sînt motani; apoi nu m-am mai uitat. Nu mi s-a părut ciudat; turcii au alte standarde în ceea ce priveşte egalitatea între femei şi bărbaţi. Bărbaţii-s cei ce muncesc, la prima vedere – vînd, servesc în restaurante, conduc taxiurile. Sînt din ce în ce mai multe turcoaice care poartă batic şi se îmbracă în haine lungi. M-am gîndit că, la Istanbul, poate şi pisicile or sta acasă, lăsîndu-i pe motani să caute prin tomberoane…

Istanbulul e plin de istorie – şi de istorie preţuită, ceea ce e tare frumos. E şi sabia lui Ştefan cel Mare într-o vitrină, la loc de cinste; te rîzi cînd scrie acolo că românii îi spuneau domnitorului Ştefan Cel Mare iar moldovenii îi spuneau Etienne Le Grand; mai scrie acolo (păcat că n-aveam voie să fac poze!) că Ştefan a unit Ţările Româneşti şi încă vreo două-trei bazaconii; dar sabia, sabia stă sub sticlă şi turcii o păzesc cu multă grijă.

Istanbulul e a’ naibii de turistic. Îs moscheile care trebuie văzute: Beyazid, Suleymaniye, Sfînta Sofia, Moscheea Albastră; e Palatul Tokapi, e Bazilica Cisternă; e Fortăreaţa Europei; sînt muzeele; e Podul Galata şi Turnul Galata; sînt bazarele, e faimoasa stradă Istiklal – care bate la cur orice zonă de shopping cunoscută de noi; e Cornul de Aur, e Bosforul, sînt porturile şi podurile; sînt străzile şi străduţele în pantă cu magazine la subsol; e atmosfera, mirosul mirodeniilor, e fumul de narghilea şi tihna jocului de table…

… cînd am ajuns înapoi aici, mi-am dat seama că-mi rămăsese în buzunar o hîrtie de 20 de lire. Acu’ mă gîndesc pe ce s-o cheltuiesc mai întîi şi mai întîi cînd m-oi întoarce acolo.