despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

comentarii

arhiva

Din fugă (122): metroul… de pe gard

scris de Ando

Dacă nu sunteţi prea grăbiţi, merită să rupeţi câteva minute pentru a vedea fotografiile mini expoziţiei „Metroul – mai mult decât ceea ce se vede”, amenajată pe gardul Muzeului Municipiului București (Palatul Suțu).

Expoziția, realizată de Asociația Redescoperă Istoria, va putea fi vizionată până pe 16 decembrie 2022.

Să fie „cântecul de lebădă” pentru pasarela Gării Obor?

scris de Ando

Aflându-mă, recent, prin preajma Gării Obor, am văzut că accesul la vechea şi cunoscuta pasarelă peste calea ferată este blocat.

Recunosc, de cele mai multe ori, primesc şi privesc (ca tot românul), cu multă rezervă anunţurile sau comunicatele venite dinspre „autorităţi”. Iar situaţia de aici, chiar mi se pare ciudată: doar cu vreo două săptămâni înainte, profitând de o zi frumoasă, am fost pe pasarelă şi am făcut câteva fotografii, aşa că mi s-a părut destul de ciudat avertismentul apărut, hodoronc-tronc: „Pericol de electrocutare”!? Nu contest, poate s-a rupt vreun cablu de la calea ferată, a existat o atingere, ceva accidental… dar aia se remedia. Or, a trecut aproape o lună şi pasarela e tot blocată.

Intr-adevăr, vremurile şi (mai ales) lipsa de îngrijire şi-au pus amprenta asupra structurii de metal, în special în zona scării de acces dinspre Şoseaua Gării Obor, unde sunt câteva trepte „muşcate” serios de rugină. Şi sus, chiar pe pasarelă, sunt câteva elemente din podeaua metalică parţial deteriorate dar, una peste alta, ziua, se putea traversa fără probleme.

***

Mult timp, această pasarelă a fost o scurtătură extrem de utilă pentru cei care trebuiau să ajungă la locurile de muncă. Erau localnicii dar şi foarte mulţi navetişti aduşi de tren în Gara Obor care lucrau pe această platformă industrială întinsă de-a lungul Şoselei Electronicii: la fabrica de ulei Solaris (fosta Hermes, fosta Biruinţa), la Sintofarm-medicamente, la fabrica de mobilă Heliade, la Izolatorul (fosta Întreprindere de Materiale Izolatoare) sau la vastul depozit de lemne etc. Iată, într-o imagine din 1964, cam cum se vedea o parte din zona industrială de care vorbeam:

Pentru că deceniile scurse după decembrie 89 au „evaporat” aproape în totalitate întreprinderile şi antrepozitele de pe Şoseaua Electronicii, traficul pietonal de pe pasarelă s-a diminuat considerabil. Peisajul zonei, „curăţat” de fostele construcţii industriale, începe să fie dominat de siluetele complexurilor rezidenţiale.

***

Sar de la una la alta: am încercat să aflu de ce e blocată pasarela, întrebând prin gară la biroul mişcare şi la poliţia CFR. Zadarnic, doar ridicări din umeri. Acelaşi gest şi la întrebarea: de cine aparţine pasarela, mai bine spus: cine a blocat scările de acces (CFRul, primăria sector 2)? Aşa că m-am adresat în scris către Poliţia locală a sectorului 2 şi, acum, aştept răspunsul.

Case căzute 573 – Str. Doctor Dumitru Sergiu 36

De ceva vreme în părăsire, clădirea atît de frumoasă a garajului folosit îndelung de Televiziunea Română pe care-o vedem din Doctor Felix, fapt pentru care, la repezeală, ne vine să credem că ține de strada asta.

Piațeta pietruită din față e o aparență, fiind în fapt începutul străzii Doctor Sergiu, care azi e blocată de construcții.

Garajul, construit acum un secol, e opera arhitectului Arghir Culina. În anii următori Capitala urma să se umple de multe altele – precum Ciclop, Lutherană, Dorobanți, Cobălcescu (ultimele trei de Ion I. Berindey).

mai multe despre Case căzute

Plimbări în Bucureşti XL – Didițel și Drumea Rădulescu

Nu-i prima plimbărică a seriei – e gata în zece minute! – și nici măcar prima prin locurile astea. O facem pe străduțele Didițel și Drumea Rădulescu: mica parcelare interbelică Lemaître, neatinsă de valurile de sistematizare ale secolului trecut.

Se intră aici, cel mai bine, din strada Lînăriei. Săraca! Odinioară o arteră importantă ce unea zona industrială de lîngă Parcul Carol cu cea a Lemetrului, azi e ruptă de vasta Magistrală Nord-Sud și, mai ales, înglobată în noul bulevard Șincai ce a primit mai multă importanță în anii ’80.

Cine mai știe că pe-aici trecea chiar tren! Calea ferată, după ce folosea Uzinei de Gaz și – poate – depozitelor frigorifice de pe strada… Frigului, se ducea apoi spre Gîrlă, deservind uzinele Lemaître – cunoscute apoi ca Timpuri Noi. Firește, linia nu era pentru călători: a fost desființată după Război, fiindcă operarea ei – de la Gara Filaret în jos, ocolind parcul – era anevoioasă.

Iar dacă ne-ntoarcem și mai mult în timp, deslușim și povestea numelui străzii: se trage de la apa ce curgea pe-aici dinspre locul unde încă nu fusese amenajat Parcul Carol și ajungea – unde altundeva? – în Dîmbovița.

Să pricepem așezarea străduțelor pe care-o să ne plimbăm azi.

Ajutîndu-ne un pic și de harta de acum un secol, vedem că la vremea aceea locul nu fusese încă parcelat; asta urma să vină – casele construite aici ne-o dovedesc și prin stil – la mijlocul anilor ’30: autorizarea se cere în 1933 și construcția urmează rapid, astfel încît la 1937 găsim abonați telefonici atestați iar fotografiile aeriene surprind cartierul deja terminat. Fiecare și-a edificat după pofta inimii, fără a ieși dintr-o armonioasă unitate. Cam toate casele-s lipite pereche – ca să se obțină cît mai mult din fiecare lot, nu tocmai generos – și stilul cîtorva e în oglindă. Una singură e simplă, doar cu parter: nici măcar o mansardă n-are!

Parcelarea Lemaître nu era o idee nouă; se dorise și-n deceniul precedent. Strada Lînăriei, de altfel, e bine cunoscută pentru alte două asemenea amenajări edilitare, cea de lîngă Candiano-Popescu și cea din zona Verzișori; de înainte și respectiv după Primul Război. Ele-s caracterizate, firește, de case-tip.

Imaginile fotografiate din avion la sfîrșitul anilor ’20 ne stîrnesc ipoteza ca terenul încă liber să fi fost folosit ca linie de manevre și garare a garniturilor feroviare ce ajungeau la „Lemaître”.

Străzile – deci – se deschid, în formula actuală, pe „terenul din strada Lânăriei al Societății Uzinelor Metalurgice Lemaître”; printre proprietățile expropriate în vederea autorizării acestei parcelări o găsim și pe cea a „succesorilor defunctului Drumea Rădulescu” – așa zice-n terfeloage. Mai multe despre cvasinecunoscutul avocat (care murise în 1932) nu știe nimeni.

Urmau să fie botezate Didițel (doar nomenclatorul stradal se-ncăpățînează să-i zică „Dedițel”) și, în ton cu binecunoscuta floare, Busioc. Undeva pe la mijlocul anilor ’40 strada Busuioc primește numele pe care-l știm azi; familia Rădulescu va rămîne să locuiască aici, în imobilul de la numărul 10. Numele inițial al străzii se găsește încă – ciudat lucru! – pe o hartă editată la începutul anilor ’60.

Se prea poate ca ideea inițială fusese ca noile străzi urmau să se lege de strada Alexandru Bălășanu, aflată mai la nord de Lînăriei (de aceea și unele hărți chiar sugerează legătura) dar asta nu s-a mai înfăptuit, rezultatul fiind un „covrig” urban ce a cîștigat în cochetitudine și confort.

Un aspect important, desigur, e că Planul director de sistematizare al Capitalei din acele vremuri luase deja în calcul tăierea Magistralei căreia parcelarea aceasta – Lemaître – i-ar fi fost adiacentă. Proprietatea imobiliară a uzinelor era mai vastă; restul se suprapunea viitorului bulevard.

…ne-ntoarcem la plimbarea noastră: e plăcut, mai ales acuma-n lumina toamnei, să te bucuri de vegetația care atît ascunde, cît și pune-n valoare. Ici-colea, pe străzile astea atît de cuminți și liniștite, te mai apasă crestele colorate ale blocurilor Magistralei.

Ne bucură să mai găsim bucăți valoroase păstrate din arhitectura interbelică.

 

Sigur, nici refacerile din ultimele decenii nu au ocolit zona. Și le știm stilul, dar n-avem ce face. Doar că uneori chiar ne necăjește cît se pierde, cît se acoperă, cît se banalizează ceva-ul unei case vechi:

Spălăm rușinea cu un splendid exemplu de revenire a unei case renovate mediocru și nefericit. Uite că cineva a făcut din ea, la loc, fată mare!

Un adaos interesant e cel al dispensarului. Mozaicul verde – o „marcă” a anilor ’60 – încă dă valoare clădirii simple și utilitare.

Îs și case dărăpănate; ba chiar întîlnim și-o mică fundătură!

Ne bucurăm mult să găsim spiritul vechi al străzilor, cu două fotografii din 1955!

Prima ne arată intersecția dintre Didițel și Drumea Rădulescu. Casa de pe colț a rămas; e acum îmbrăcată în vegetație. Vedem că o parte din clădirile de atunci nu mai sînt și nu putem decît să ne dăm cu părerea că se prea poate să fi căzut la Cutremur. Asta explică, desigur, și aparent ciudatele și nepotrivitele plombe care ne atrag atenția azi: cîteva mici bloculețe și vilișoare într-un stil mult prea… simplu. Mai descoperim că din Drumea Rădulescu se mai desprindea încă o fundătură.

În a doua imagine descoperim frontul inițial de pe Didițel. Doar detaliile păstrate ne ajută să potrivim locul!

Lăsăm toate astea de-o parte și ne-ntoarcem la atmosfera cvartalului, cu toate laolaltă.

Ne luăm „la revedere” de la Drumea Rădulescu și Didițel. Ieșind înapoi în Lînăriei, silueta clădirii roșii, din cărămidă, a fostei școli „Iosif Rangheț” ne atrage privirea; forma ei curbată – de fapt – sugerează albia fostei prelungiri a străzii Cuza Vodă, ce ajungea-n Șerban Vodă la liceul Șincai.

Și, întorși în iureșul orășenesc, ne mai uităm odată înapoi: e bine că străzile astea ne-așteaptă și data viitoare.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

pe la niște alte blocuri

revenim haihui prin oraș, pe la cîteva bloculețe vechi ce tare ne fac cu ochiul!

Cui nu-i place găselnița asta de pe Popa Tatu, ce pune atît de frumos în valoare luminatorul? Nu-i prima dată cînd ne dăm seama cu ce schepsis se încadrează casa scărilor construcțiilor interbelice! Și nici vitrina micuțului spațiu comercial de la parter nu-i deloc de trecut cu vederea.

O terasă de bloc care-i chiar terasă; o vedem pe Theodor Aman.

Cred că nu-i prima oară cînd ne oprim în fața blocului ăsta de peste drum de biserica Popa Soare – dar merită cu prisosință.

Am ales bloculețul ăsta de prin Cotroceni – na, c-am uitat strada unde se află precis – pentru că… nu știu; le are pe toate.

Din toată colecția de azi, clădirea asta e și cea mai înaltă. Place soluția aleasă pentru săla de conferințe. O vedem imediat din Romană, cum ne-ndreptăm spre Dorobanți.

Reușit rezultat pentru o feliuță de bloculeț ce străjuiește începerea urcușului pe strada Lămîiței.

Rămînem mai mult în locurile astea; un bloc de răspîntie, Slobozia cu Mitropolit Nifon.

Clădirea următoare-i pe 11 Iunie. N-ai ce zice: frumoasă a fost.

Gramont cu Justiției și un joc încîntător al detaliilor utilitare.

   

alte biserici

… ne-am obișnuit cu felu-n care Biserica Ortodoxă a pus laba pe tot mai multe bucăți din orașul nostru pentru folosu-i.

Dealul Mitropoliei, o enclavă tristă, mohorîtă, ruptă de lume. Garduri din ce în ce mai înalte și mai oarbe.

Firescul, însă, a adus printre noi și bisericile celor pe care, otova, obișnuim să-i numim „pocăiți”. Nu lipsiți de serioase resurse financiare, și-au ridicat după Revoluție lăcașuri de cult mari, acolo unde s-a găsit locul prielnic.

Interesant e cum multe s-au construit pe parcele eliberate de construcții în anii ’80, odată cu demolările presupuse de prefacerile edilitare din vremea comunismului.

Cel mai interesant exemplu, desigur, e cel al Adunării Creștine, ocupînd o bucată dispărută din strada Dr. Sergiu.

Începutul vechii străzi – azi blocată definitiv între Dr. Felix și Dragoslavele – se face în preajma garajului auto utilizat de Televiziunea Română până recent. Planurile Capitalei dezvoltate acum un secol o priveau ca pe o arteră importantă de legătură cu centrul, spre Buzești.

… îngăduiți-ne o paranteză: dacă acum vi se pare imposibil de mutat ori demolat vreo biserică ortodoxă, păi nici cu una adventistă nu-i de colea. O bucată din proprietatea Bisericii Adventiste din zona Labirint a ținut în loc cîteva decenii terminarea dării în folosință a segmentului modernizat al străzii Matei Basarab dintre Traian și Popa Nan. Demolarea fusese plănuită dinainte de Revoluție; însă chiar și la vremea aceea autoritățile se codiseră s-o pună în practică.

Iată și Biserica lui Isus Hristos a sfinților din zilele din urmă de pe Panduri – a mormonilor -, înconjurată de o uriașă peluză: o apariție atipică în orașul nostru!

Locul fusese ocupat de țesătoria de mătase „Panduri” – cunoscută înainte ca „Jacquard” și apoi ca „Păianjenul” și „8 Martie” – ale cărei imagini le găsim în arhiva „Cineclic” și la regretatul Iliaș Duțescu. Fabrica, împreună cu depoul de tramvaie aflat din vecinătate, e victima proiectului Centrului Civic.

 

Biserica Penticostală Filadelfia, ocupînd o bucățică din Parcul Sebastian – rezultat în urma demolărilor presupuse de construirea cartierului de blocuri dintre Rahova și 13 Septembrie și de lărgirea străzii – întregește mica noastră colecție.

Iar vederea aeriană asupra zonei Orzari ne ajută să pricepem cît de mare e extinderea clădirilor organizației Martorii lui Iehova, a căror dezvoltare imobiliară a început în anii ’90 pe locul unor foste depozite din strada Teleajen, urmată de achiziții și alipiri de proprietăți. Demolările stradale din zona Popa Nan-Călărașilor nu afectaseră adîncimea cartierului.

Urme ale trecutului (XXXII) – Sticla de Monopol

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Azi nu se mai foloseşte. Sunt puţini aceia care au apucat-o şi poate că-i ştiu rostul.

Recipientul făcut din sticlă clară, de formă cilindrică, înalt, cu gât îngust, frumos unduit a apărut pe meleagurile noastre la începutul secolului XX. Era folosit la îmbutelierea şi comercializarea băuturilor alcoolice supuse monopolului de stat, în special a celor tari, cu o concentraţie alcoolică mare. Din această pricină i s-a spus sticlă de Monopol şi avea trei variante; cu capacitate de 1 l., de 0,5 l. (de jumate) şi de 0,25 l. (de o litră).

Cred că modelul a fost împrumutat de undeva, căci l-au utlizat şi alţii. Unii n-au renunţat încă, aşa cum am făcut noi.

Pe piaţa românească, sticlele de Monopol au avut viaţă lungă. Într-o reclamă din 1970 prin care I.C.V.A. (Întreprinderea pentru Colectarea şi Valorificare Ambalajelor) îi invita pe cetăţeni să predea contra cost la centrele de achiziţii sticlele şi borcanele nefolosite, apar două.

Cea aflată în posesia mea a fost fabricată în 1985.

Debandada cu pretenţii capitaliste de după 1989, îndreptată cu ochii spre Europa şi mai departe, a făcut ca sticla de Monopol să treacă în amintire. Ne ruşinăm ca nişte codane de tradiţia noastră şi de specificul local îngropând cu lăutari afoni cioburi de istorie.

Şi doar pentru a lăsa mărturie, iată butelca într-o suită cronologică de imagini care au fost surprinse la Întreprinderea Induatrială de Stat 1 Mai (1952) şi cu ocazia realizării filmelor artistice Directorul nostru (1954), Telegrame (1959), Valurile Dunării (1959), Titanic-Vals (1964), Un film cu o fată fermecătoare (1966) şi Brigada Diverse (1970).

Mastică de Hio (sau de Corint) scrie pe eticheta sticlelor de Monopol, aşa  cum i se mai spunea încă rachiului aromatizat cu răşina arbustului de lentisc (Pistacia lentiscus) cunoscută sub denumirea de mastic.

Spre sfârşitul anilor ʼ60 producătorii de „apă superioară” au pus ochii pe cunoscutul recipient al băuturilor alcoolice româneşti şi au stimulat apariţia unei variante adaptate nevoilor… berii. Astfel a ieşit în lume o nouă sticlă de Monopol, de culoare verde, având capacitatea de 650 ml.

Într-însa se îmbutelia o bere mai tare ca de obicei, 14% alcool, care se numea Cazino. Era fabricată  la Bucureşti (Fabrica Griviţa, fostă Luther) şi la Cluj (Fabrica de Bere Cluj, fostă Ursus).

Cum până şi sticlele ascund poveşti, „când va răsări luna, v-oi mai spune una”.

Nebunul din Obor

scris de Mini-Economicus

Complicat si dureros subiectul, oamenii rad, sau deplang conditia respectivilor!

Cand eram mic, in preajma pietii Obor, era Nea fasole, un om deosebit, fost boxer in interbelic, un factotum in piata, nu se deadea inapoi de la munca, cara cumparaturile noastre mai ceva ca ouale…

Fotografia lui exista, calare pe o caruta, in colectia artistului Andrei Pandele.

Desigur ca faptul ca vorbea singur pe strada, dormea pe unde apuca si se lua de vorba cu noi, nu-i stirbeste cu nimic munca in Piata.

Din pacate, vorba romaneasca „nebunul satului” l-a ajuns… chiar si in Bucuresti, noroc ca nu-l interesa pe el prea mult!

A fost o istorie vie a ceea ce insemnat piata Obor si Calea Mosilor, o sursa inepuizabila de povesti interbelice, de la Maria Tanase la Gica Petrescu.

Dumnezeu sa te odihneasca Nea Fasole…

Ioan Cârdei, ce surpriză.

Ion Cârdei – sau Ioan, cum se semna pe schițele pe care le vedeți – a fost poet, pictor, sculptor și-a trăit secolul trecut, între 1906 și 1970.

Ce surpriză, ce bucurie, să găsim atmosfera Capitalei așa cum a surprins-o la-nceput de ani ’60!

Am pozat cîteva – cînd mergeți să vizitați Muzeul Literaturii Române, o să vedeți și celelalte desene; sînt în sălile de la subsol.

Frumos!

  

Din fugă (115): foc continuu la pompieri, pe Ferdinand

scris de Ando

Lucrurile s-au mişcat repede

După o demolare accelerată, derulată zi şi noapte, vechea cazarmă de pe bd. Ferdinand a dispărut şi, în loc, au apărut deja utilajele care pregătesc fundaţia şi ridicarea noii clădiri.