despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Din fugă (129): noutate editorială

scris de Ando

Alături de Dan Vartanian, Paul Filip, Cristian Malide sau Andrei Bîrsan, Cristian Popescu este unul dintre cei care au contribuit temeinic la documentarea fotografică a fostului cartier evreiesc. Aşa că merită din plin să semnalăm foarte recenta sa apariţie editorială: albumul „1985-1987 Calea Văcăreşti, Cartierul evreiesc şi alte locuri uitate – aduceri aminte”.

Este a doua sa lucrare, prima fiind albumul „BUCUREŞTI-ARHIPELAG. Demolările anilor 80 – ştergeri, urme, reveniri” apărut în 2009.

Nu sunt numai fotografii… este, de fapt, o carte-mărturie, dens şi atent documentată, care ne permite să revedem (şi să înțelegem) o parte din București, pierdută din ambiţia faraonică a fostului dictator.

Albumul este apărut la Editura Oscar Print, Bucureşti.

Urme ale trecutului (XXXIII) – Portocalele copilăriei…

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Urmele evocate în povestea ce va să vină NU se găsesc în colecţia mea de vechituri. Sunt păstrate doar în sipetul memoriei şi în câteva fotografii vechi.

… ale copilăriei mele. Parcă a fost ieri deşi a trecut ceva vreme de atunci, iar acum nepoţii mei au vârsta la care eu făceam cunoştinţă cu portocalele.

Se întâmpla în prima parte a anilor 1950. Fructele astea aduse de pe alte meleaguri erau pentru noi fructe de sezon. Nu se găseau tot timpul anului. Ieşită din război cu „datorii” înrobitoare impuse de Uniunea Sovietică, ocupată de glorioasa Armată Roşie care-şi revendica şi îşi lua tainul, angajată într-un admirabil efort de dezvoltare, dar şi cu dorinţa de a îndulci, atât cât se putea, traiul chinuit al celor mulţi, România le importa numai iarna. Pentru copii, chiar şi pentru mulţi adulţi, prima zăpadă mirosea a portocale. Deveniseră  un fel de simbol al sărbătorilor de la sfârşit de an.

Aveau un preţ accesibil şi se găseau din belşug în magazinele Alimentara, la cofetării sau la Aprozar. Existau şi familii necăjite pentru care portocalele însemnau o poftă cu neputinţă de împlinit. Chiar şi acestea se bucurau măcar de una, mai ales în preajma sărbătorilor.

La vremea aia în toate fabricile, în toate instituţiile, sindicatele (care erau încă sindicate, nu „curele de transmisie”) organizau înaintea Anului Nou serbarea Pomului de Iarnă (Crăciunul fusese scos din calendarul sărbătorilor româneşti!) în cadrul căreia toţi copiii salariaţilor primeau cadouri de la Moş Gerilă (Moş Crăciun murise în război!). Pe lângă haine, încălţăminte, dulciuri, cărţi, jucării…, pachetele Moşului conţineau musai şi râvnitele portocale.

În dimineaţa zilei Naşterii Domnului şi în prima zi a noului an (Sf. Vasile cel Mare), înainte ca familia să se aşeze la tradiţionala masă de sărbătoare, femeile, săvârşind un gest creştinesc, împărţeau celor vitregiţi de soartă din belşugul mesei lor. Puneau de toate pe o tavă şi la loc de cinste potriveau şi câte o portocală-două.

Despre fructele cu coajă parfumată pe care trebuia să o îndepărtăm pentru a ne bucura de savoarea miezului lor alcătuit din feliuţe zemoase ştiam doar că sunt din aceeaşi familie cu lămâile şi că îşi au obârşia în ţările calde, acolo unde soarele zâmbea pământului încâlzindu-l tot anul şi din această pricină nu ningea niciodată.

La noi, portocalele veneau din Israel. Mari, ochioase, erau protejate una câte una în şerveţele  de hârtie subţire, rozalie, inscripţionate cu sigla JAFFA într-un chenar oval şi rânduite cu grijă în lădiţe din lemn. Nu se foloseau chimicale pentru a le prelungi viaţa. Gospodinele pricepute păstrau coaja şi o conservau sau o foloseau în stare naturală la prepararea prăjiturilor de casă.

Mi-au însoţit şi mi-au bucurat copilăria cu gustul lor specific, dulce, puţin acrişor şi cu aroma care umplea toată casa atunci când le descojeam. Savurându-le pe îndelete mă închipuiam într-o livadă de portocali încărcaţi de rod, culegând pe alese şi mâncând pe săturate.

Ani mulţi, vreo cincizeci, am purtat cu mine visul ăsta, până când Dumnezeu a îngăduit să-l trăiesc întocmai. Am regăsit atunci portocalele copilăriei mele şi acum, ştiind că există, iar le duc dorul.

Înaintea Crăciunului, cam pe la tăiatul porcilor, tata aducea acasă o sacoşă mare, din pânză, burduşită cu bulgări portocalii, bine mirositori, înfăşuraţi în hârtie fină. Era cadoul pe care eu îl căpătam de la familia Iamandi.

Cei doi, soţ şi soţie, „ţineau” Aprozarul de la intersecţia Constantin Nottara cu Dudeşti, la doi paşi de fabrica în care tata lucra.

Erau nişte oameni deosebiţi. Nu semănau defel cu vânzătorii obraznici, neciopliţi, agresivi şi îngălaţi de la multe dintre celelalte prăvălii de legume-fructe din cartierele mărginaşe ale oraşului. Aveau ceva ce atunci nu înţelegeam. Aveau carte şi educaţie. Veneau din altă lume şi asta se observa imediat.

Chiar şi magazinul arăta altfel. Îngrijit, ordonat, dichisit, curat, ispitea clienţii şi nu erau puţini. Prin faţa lui se încrucişau drumurile zilnice ale celor care munceau în unităţile economice din apropiere: Uzinele Textile 7 Noiembrie – fostă Ţesătoria Mecanică Dâmboviţa, Ţesătoria de Mătase Ilie Pintilie – fostă Lyon, Depoul I.T.B. Dudeşti şi Fabrica de Ace de Tricotat Bucureşti.

Domnul Iamandi îşi slujise Ţara şi Regele ca ofiţer al Armatei Regale. La sfârşitul războiului, întors din Cehoslovacia, a fost încorporat în noua armată a României. Apoi, pentru că nu vedea cu ochi buni regimul politic, patria recunoscătoare l-a aruncat în temniţă. Doamna Iamandi, care era învăţătoare, a fost alungată din învăţământ.

După „reeducare” n-a mai vrut nimeni să-i angajeze. Tovarăşii de la „Cadre” erau vigilenţi, nici să n-audă de „politici” sau de familiile lor. Şi aşa au ajuns la Aprozar.

Nu aveau copii. Veneau pe la noi, la curte, mai ales toamna când mahalaua mirosea a „Căpşunică” şi a „O mie una”, pentru un grătar, un şpriţ şi un taifas prelungit.

Între Crăciun şi Anul Nou, tata le „făcea” un iepure, adică îl împuşca în grădinile bulgarilor din Dosul Morii, cam pe unde se găseşte azi C.E.T. Bucureşti-Sud, îl golea de maţe fără să-l jupoaie şi îl ţinea aşa în blană două-trei zile atârnat la streaşina casei ca să-l frământe gerul. Preda apoi şoşoiul îngheţat lemn domnului Iamandi care se ocupa mai departe de cele necesare, inclusiv de pregătirea fripturii. Îl suspectam că înainte de a sta la păstrare fusese vânător. Prea ştia multe!

Totdeauna căpăta la schimb, pentru băiat (băiatul eram eu), curmale şi smochine, alte fructe din ţările calde pe care le vedeam doar iarna. Nu eram un împătimit consumator. Le asociam cu trecerea într-un an nou.

Smochinele, înşirate ca mărgelele pe un fir de rafie, veneau din Grecia. Curmalele, fără sâmbure, aduse din Iraq, erau presate într-un calup de mărimea unui pachet de unt, ambalat în celofan transparent inscripţionat cu sigla „Babylon” şi cu imaginea celebrului leu babilonian.

După 1965, pas cu pas, portocalele JAFFA au fost înlocuite de portocalele greceşti până ce au dispărut cu totul. Nu erau la fel de bune, dar se găseau încă din belşug. Cine să-şi închipuie că după câţiva ani le vom duce dorul?

Prin 1988-1989 erau o apariţie rară. Când se răspândea vestea că „au băgat portocale”, lumea reacţiona cu disperare de parcă năvăleau tătarii. Cât ai clipi se forma o coadă deprimantă. Timp pierdut, nervi, umilinţă,… pentru „doar două kile ca să apuce toţi”. Reuşita într-o astfel de întreprindere devenea o ispravă invidiată.

Nu întâmplător, în decembrie 1989, după singura reprezentaţie a spectacolului „Revoluţia română în direct”, printre primele produse alimentare aruncate pe piaţă „la liber” se găseau şi portocalele. Iată cum au fost primite:

Acum iarna nu mai miroase a portocale. Sunt disponibile tot timpul anului şi asta nu e rău, însă calitatea lor lasă de dorit. E cu mult sub standardele acceptate de ţările către care ne uităm ca la icoane. Şi peste toate sunt scăldate în chimicale nocive care le fac nemuritoare. Cu două luni în urmă am pus una în frigider, la păstrare şi arată de parcă s-ar fi întâmplat ieri.

Chiar şi aşa, nu ştiu câţi au parte de ele. E multă lume necăjită. Dar ştiu sigur că odată românii s-au desfătat cu portocale adevărate. Prin urmare eu tânjesc după portocalele copilăriei mele.

Fotografiile sunt capturi din filme documentare difuzate de CINECLIC.

Scurt istoric al cinematografelor bucureștene – o recomandare

Lăudăm din toată inima „Scurt istoric al cinematografelor bucureștene”, scris de Gabriel Belkine. Primul volum a apărut deja.

Cinematografele Bucureştiului • Cinematografele Bucureştiului – alte liste, alte întrebări • Luînd urma Lirei • Terasa surpriză • Dosuri de cinema Din presa vremii – cinema

risipite, adunate, completate III

Ce plăcere să faci colecții! Să vînezi, să aduni, să înveți istorii. Chiar și cele mai mărunte elemente utilitare ne-au făcut bucurie: ia, de pildă feluritele capace de canal, din care am găsit cu zecile.

Am mai dat peste unul…

Colecția chioșcurilor – de ziare, de tutun și nu numai – se îmbogățește cu altul de la fosta piață Chribrit.

Piețele astea – apărute după Război cam după același calapod – n-au fost puține: Dorobanți, Rahova, Ferentari, Coșbuc, chiar și Antiaeriană.

O altă piață uitată a Bucureștiului e Grivița. Urmele ei se găsesc și azi la formidabilul complex comercial din zona străzii Țintașului. Revenim pe-aici cu imagini de după Bombardamentele din ’44, cînd marea hală construită la stradă a fost distrusă.

Locul a rămas apoi – o bună vreme – gol:

Mai găsirăm o dovadă a fostei percepții fiscale de pe Barbu Văcărescu.

… iat-o, avariată, după Cutremurul din ’77.

V-aduceți aminte de vremea cînd am luat urma fostului garaj Mișu Sontag? Din formidabila colecție Vlad Capotescu a apărut o imagine luată din strada Tomáš Masaryk. Deocamdată nu s-a stricat nimic pe-acolo; tot paragină-i, adică.

Mai intră ceva despre benzinării, nu v-ați plictisit? Căutați activitatea cunoscutului artistu Florian Doru Crihană; cu ceva vreme în urmă, a imaginat – cu ghidușie și duioșie – cum ar putea arăta reclamele desenate într-un mod occidental ale unor produse și servicii din vremea comunistă. Am ales-o pe cea cu „PECO”:

din surse risipite, greu de deslușit • alte completări: aici și aici

Din fugă (115-2): merge treaba la pompieri, pe Ferdinand

de la Ando

Astă-vară s-a demolat vechea stație de pompieri dinspre Gara Obor. Uite ce repede se construiește-n loc. Sînt bani!

Civilizaţie publică LXXXV – benzinării (III)

pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM

Citiți prima partecitiți a doua parte

Mergem mai departe: urmărind listele stațiilor de alimentare de dinainte de Război, dibuim alte benzinării – azi desființate – care au înfruntat timpurile:

  • din fața „Arhitecturii”, care a rezistat și-n anii ’60, dar, odată cu extinderea clădirii facultății, a dispărut.

  • de pe Mincu – între Kiseleff și Aviatorilor, desființată relativ recent: aproape 15 ani.

  • de la Piața Amzei – similar. Vedem doar o bucățică din ea, surprinsă într-un cadru acum 50 de ani.

  • de pe strada Vaselor – similar.
  • de pe Vaporul lui Assan – similar; pare că la toate astea s-a renunțat fiindcă erau mici, greu accesibile, ori prea aproape de zone rezidențiale.
  • de pe strada Scaune – foarte mică și pitită imediat după cum intri din Hristo Botev.
  • de pe Atelierului; ar părea să fi fost la intersecția cu Calea Griviței; poate așa se explică și urmele unei toalete publice subterane dezafectate din fața blocului cunoscut pentru Agenția de bilete C. F. R.; e posibil să fi fost, apoi, găzărie.
  • de la Grădina Icoanei: să fi fost în partea dinspre Arthur Verona (acolo unde a fost toaleta subterană pe locul căreia azi e un restaurant) sau înspre piața Cantacuzino?
  • de pe colțul dintre Șerban Vodă și Viilor; extinsă în anii ’90, acum e doar magazin de piese auto.
  • de la Chirigiu – ajunsă cu timpul găzărie. Avem o fotografie cu zona, și v-o arătăm așa, de drag.

Pentru o imagine cît mai cuprinzătoare, publicăm și puținele referințe din cărțile de telefon postbelice. Da, puține; mai multe informații găsim în Ghidul Bucureștiului din 1962.

Ne uităm acum pe o listă a stațiilor Peco din anii ’70, ocazie cu care pășim într-o epocă mai apropiată. Vedem că se extind spre periferii, mai ales în noile cartiere construite. Preferăm însă să ne oprim atenția asupra celor cît de cît centrale.

Reies stații despre care nu știm cu adevărat cînd au apărut; poate erau și ele vechi, de pe vremurile „Distribuției”:

  • de pe strada Medeleni (între Calea Călărașilor și Vasile Lucaciu), care s-a desființat de curînd!
  • cea de pe Cîmpineanu, unde-i azi piațeta Iosif Sava – desființată un pic mai demult, în acceași perioadă cu celelalte benzinării mici centrale
  • de pe Schitu Măgureanu, colț cu Sfîntul Constantin – acceași situație
  • din spatele Teatrului Național – există
  • de pe Veniamin Costache (lîngă Cuțitul de Argint) – există
  • de la Gara de Nord – există; o vedem cum arăta acum juma’ de secol; ea nu mai aparține de „Petrom”.

Nu apar deloc – și e de mirare – cîteva benzinării care și azi funcționează, a căror vechime de asemenea nu ni-i precis cunoscută:

  • din Cotroceni, din scuarul de pe Carol Davila
  • de la 11 Iunie
  • de pe Mîntuleasa
  • de pe Cuza
  • de pe Vasile Lascăr colț cu Domnița Ruxandra
  • de pe Ferdinand, din scuarul de la Horei – ultimele două nu mai aparțin de „Petrom”.

Amintim stația de pe strada Agricultori colț cu Teleajen, care nu era o benzinărie publică. Cele două pompe de la poartă constituiau staţia de alimentare cu carburant  a maşinilor dintr-o autobază a primăriei.

Nici în anii de după Război benzinăria nu e vreun model arhitectural – după cum vedeți, o gheretă, un mic magazinaș. Nu exista „casă”- banii se dădeau direct angajatului care făcea alimentarea.

Imaginile păstrate ale găzăriilor – ca să ne facem o idee – sînt grăitoare: niște borcane!

În ordine, le vedem mai sus pe cele de la Șerban Vodă-Radu Vodă, Șerban Vodă-Olimpului și Grivița-Vulcănescu.

Desigur, stațiile nou construite (în cartiere și la ieșirile din oraș) au fost un pic mai măricele. Cea de la Băneasa – de pe deal, de după pod, a rămas cea mai mare.

Urmează vremuri grele – cumplite – în comercializarea benzinei.

În 1979 – după marea criză a petrolulului – încep raționalizările; cîțiva ani mai încolo cozile la benzinării devin kilometrice.

Articolele conțin actualizări.

Resurse: Benzinării desființate în București •  Norihiro Haruta • Cartierul EvreiescCartierul UranusPetroblogPeter Hautzinger • Robert Janak •  Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelicăVlad CapotescuReclame vechi românești •  Bucureștiul de altădată

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Civilizaţie publică LXXXV – benzinării (II)

pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM

Citiți prima parte

Luăm acum la picior orașul, căutînd urmele benzinăriilor mai vechi și mai noi. Începem, desigur, cu cele mai vechi.

Veche-veche, o bucată din cea de la Matache; vedem și cum se păstrase pînă-n anii ’90. Ulterior coloanele au fost zidite; totul a dispărut odată cu refacerea zonei.

 

Ne-ntoarcem în Centru, cu benzinăria de la Lido, care a fost dezafectată în anii de după Cutremurul din ’77.

   

Ne uităm un pic mai atenți la una din imaginile vechi ale ei (din 1931), fiindcă ne face să gîndim că înainte de a aparține „Distribuției”, fusese stație a companiei „Unirea”, aidoma celei de la Băneasa: elementele grafice sînt similare celor folosite atît de „Unirea”, cît și de produsele sale cunoscute, precum uleiurile „Luboil”.

Destul de mult pozate, coloanele toaletei publice de la Sfînta Vineri.

Se ghicește, parcă, într-un colț și o gheretă. O fi fost și aici benzinărie? Nu scrie nicăieri, însă amintirea unei găzării s-a păstrat și după ce toată zona a fost distrusă de demolări.

Nu departe însă – asta e sigur – a fost stație la răspîntia dintre Calea Călărașilor cu Mîntuleasa; în scuarul actual a supraviețuit – o vreme – toaleta.

Rămînem în zonă: o benzinărie Distribuţia tipică, devenită PECO, la intersecţia străzii Col. Orero, devenită Avram Goldfaden, cu Mircea Vodă (la joncţiunea Avram Goldfaden cu Dudeşti). Avea şi WC cu coloane. Azi nu mai există!

Iată benzinăria de la fosta Operetă; să nu uităm de ea.

 

A fost și-n Piața Romană; noi de aducem aminte mai degrabă de toaleta publică dinspre prelungirea Dacia, dar benzinăria era pe colțul dinspre ASE. Coloanele toaletei – vedem cu interes – au un model un pic diferit; pergola tipică lipsește.

Din cele închise dar din care a mai rămas cîte ceva și azi, trebuie să amintim benzinăria de pe Grivița colț cu Vulcănescu (Ștefan Furtună), deși nu o găsim atestată ca atare nicăieri. Ca găzărie, da: o știm. Coloanele – degradate oribil – au fost recent restaurate.

 

… și bineînțeles, cea de pe Maria Rosetti!

Cea de la Ferdinand (Dimitrov) – colț cu Mihai Bravu – a dispărut complet în 2022; fusese închisă de cîțiva ani buni.

 

Nu uităm nici de benzinăria de pe Șerban-Vodă colț cu Olimpului, pe care o întîlnim în anii ’60 ca găzărie. Vestigiile ei ni-s vizibile și azi.

 

De acum jumătate de secol, vedem cum benzinăria de la Podul Cotroceni era orientată nu spre Splai, ci spre strada Juvara; monumentul din spate, care azi e ascuns de bălării, era încă pus în valoare.

De altfel, dacă revizităm colecția noastră de piațete, scuaruri și ronduri, găsim destule benzinării!

Încercînd să enumerăm benzinăriile-tip cu coloane despre care sîntem siguri-siguri, alcătuim lista asta:

  • Splai-Mihai Vodă
  • Lido
  • Tunari
  • Matache
  • Ferdinand
  • Maria Rosetti
  • Colonel Orero
  • Operetă

… la care adăugăm pe cele cu coloane „pline” ori un pic diferite:

  • Sfînta Vineri
  • Grivița-Vulcănescu
  • Romană

Va urma!

Resurse: Benzinării desființate în București •  Norihiro Haruta • Cartierul EvreiescCartierul UranusPetroblogPeter Hautzinger • Robert Janak •  Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelicăVlad CapotescuReclame vechi românești •  Bucureștiul de altădată

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Civilizaţie publică LXXXV – benzinării (I)

pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM

… banal subiect! Ce-am putea zice despre benzinăriile bucureștene? Cum arătau, pe unde erau, cîte din cele vechi mai sînt și azi?

Cu un pic de migală, poate găsim cîteva răspunsuri; și acolo unde nu reușim, măcar încercăm să punem întrebările cum trebuie.

Istoria răspîndirii lor e legată, desigur, de activitatea societății „Distribuția”, despre care nu greșim cînd spunem că aproape avea monopolul desfacerii produselor petroliere către populație. Spre sfîrșitul perioadei interbelice, societatea – fără a-și schimba nici o clipă titulatura – intră în conștiința publică mai degrabă sub numele de succes „OSIN”, care ne-a dat multă bătaie de cap: de la ce venea? Deslușirea a venit cînd am aflat mai multe despre inginerul Constantin Osiceanu; denumirea „OSIN” sub care se comercializau celebrele uleiuri pentru automobile, dar și alte produse legendare, precum „Petrosin”… lui i-o datorăm.

În fine; după Naționalizare, lucrurile se schimbă și odată cu ele și numele; intră apoi în conștiința publicului noua denumire „PECO” (de la Petrol-Comerț); o folosim și astăzi cînd ne gîndim la orice benzinărie. Ciudat și un pic dezamăgitor e că numele „OSIN” nu pare să fi străbătut vremurile, ieșind relativ iute din conștiința oamenilor. Asta e: „PECO” a prins.

Să ne întrebăm acum și cum arătau vechile benzinării din Capitală. Fără să greșim, credem că nu erau vreun monument arhitectural. Imaginea benzinăriei din Piața Victoriei e mai degrabă o excepție; arăta dichisit pentru a nu spurca vizual noua clădire a Președinției.

 

Restul stațiilor de alimentare însemnau, de cele mai multe ori, o pompă-două la marginea trotuarului și o chițimie pentru angajatul care deservea. Imagini interbelice emblematice nu-s; putem zice că… dacă ar fi fost ceva de fotografiat, s-ar fi fotografiat, nu?

Zicem asta fiindcă, de pildă, celebra benzinărie ploieșteană a fost documentată nu o dată: avea și de ce!

De asemenea, cîteva din stațiile „Distribuției” din zona apropiată Bucureștiului prezintă valoroase elemente arhitecturale; sînt – alături de cea din Piața Victoriei – opera arhitectului Grigore M. Hirsch:

  

O staţiune identică cu cea de la Sinaia a funcţionat la intrarea în Tâncăbeşti dinspre Bucureşti, pe stânga, la baza rampei, vizavi de staţia de radio, înainte de a traversa coada lacului Snagov.

E drept că în pagina aceasta publicitară pare a fi și o benzinărie cu copertină, încadrată de coloanele care ascundeau accesul la toaletele subterane (dacă-i dai copertina jos, rămîne un chioșc). E de-aici, din București? Poate; nu știm dacă modelul cu coloane a fost întîlnit și-n restul țării.

Aproape de adevăr – dac-am vrea să ne facem o idee despre benzinăria interbelică bucureșteană tipică – am zice c-ar fi schița următoare.

E bine cunoscută simbioza benzinăriilor interbelice cu toaletele publice subterane cu coloane… care arătau cu siguranță mai bine decît stațiile de alimentare. Una fără cealaltă? Nu știu ce să zic!

Ce-o fi fost mai întîi? Cum s-a ajuns aici? A fost o decizie edilitară care a condiționat construirea lor de cea a toaletelor? Pînă la urmă, dacă tot săpai să montezi rezervoarele de combustibil era mai lesnicios să faci, cu același drum, și amenajarea toaletelor subterane.

Nu știm cînd anume – precis – au fost construite benzinăriile astea cu toalete; fără să greșim prea tare, să zicem că în anii ’30. Nu știm nici cîte anume; dar ceva ne face să credem că nu mai mult de o duzină.

Pesemne că toaletele erau ale Uzinelor Comunale.

N-avem cum să-ncheiem partea… teoretică fără a ne lămuri cum se construia o stațiune de alimentare.

Și-acum… să purcedem la drum, luînd urma benzinăriilor! Iată resursele la îndemînă – adresele benzinăriilor „OSIN” din perioada anilor 1930-40. Remarcăm și menționarea pompelor aflate și în marile garaje ale Capitalei.

Nu prea știm, însă, despre cele care aparțineau altor companii. De pildă, Societatea Creditul Minier opera o rețea mai redusă, cunoscută sub numele „CREMIN”; iată și două dovezi fotografice ale stațiilor – la Aviatorilor și pe bulevard, peste drum de Scala; absolut banale – doar firma de ele…

O mărturie interesantă despre zona celei de-a doua e următoarea: pare că se văd și două coloane decorative?

Mai puține în București, benzinăriile ce țineau de societatea petrolieră „UNIREA”; cea mai cunoscută dar și cea mai mare dintre ele este cea de la Băneasa, de după podul C. F. R. – de pe deal! E, de altfel, cam singura benzinărie interbelică care și are o aparență monumentală!

Cu siguranță trebuie să fi fost și alte benzinării particulare, mai mici – dar nu multe.

Numărul benzinăriilor părea mai mare înainte de începerea Războiului – dar, dacă ne gîndim mai bine, acesta venise cu raționalizări, rechiziții, lipsuri și destule greutăți; pesemne că și distribuirea produselor petroliere fusese afectată. Eforturile societății „Distribuția” se îndreptau, după cum știm, spre comercializarea petrolului destinat consumului casnic. Stațiile care desfăceau petrol lampant (adică „gaz”), motorină tip M pentru încălzit, petrosin, neofalină – binecunoscutele găzării – sînt și mai puțin documentate decît benzinăriile; desigur că ne propunem să ne ocupăm și de îndreptarea acestei nedreptăți.

Putem să stabilim fără îndoială și care sînt cele mai vechi șase benzinării în funcțiune astăzi:

  • la Podul Băneasa
  • la Podul Cotroceni
  • pe Kogălniceanu colț cu Vasile Pârvan
  • pe Splai, la Pompieri, între Elie Radu și Saligny
  • pe Dorobanți colț cu Tudor Ștefan
  • pe Tunari colț cu Eminescu.

Dintre toate mai găsim (vizibile dar degradate) coloanele toaletelor publice subterane doar pe Splai și Tunari.

 

Benzinăria de la „Drept” are și acum toaleta subterană, dar e dezafectată; dacă erau și coloane, înseamnă că s-au pierdut de mult. Cea de la Cotroceni poate chiar n-a avut. Cea de pe Dorobanți… nu știm; dar știm că peste drum – în marele părculeț – erau toalete publice „pe pămînt”.

Cea de la Băneasa, care oricum nu ținuse de societatea „Distribuția” a fost, desigur, modernizată succesiv.

Să remarcăm și faptul că – cel puțin la toalete – sînt două modele. Diferențele nu-s mari… dar sînt. Parcă primele sînt mai frumoase, nu? Oricum, erau ani în care ne reușeau bine – peste tot prin oraș – adaosurile arhitectonice mărunte.

 

Lăsăm acum toaletele subterane, încercînd doar să ne dăm seama dacă s-au construit și fără benzinării. Ne putem gîndi la cea de la Piața Galați (Gemeni), dar zău dacă mai știm dacă avea sau nu coloane, și la cea din scuarul bulevardului Republicii (Carol) de dinaintea intersecției cu Traian.

Va urma!

Resurse: Benzinării desființate în București •  Norihiro Haruta • Cartierul EvreiescCartierul UranusPetroblogPeter Hautzinger • Robert Janak •  Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelicăVlad CapotescuReclame vechi românești •  Bucureștiul de altădată

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Bogăție relativă și suferință reală

scris de Mini-Economicus

Cred că am mai vânturat pe aici povestea familiei mele, cu măriri, decăderi, proprietăți și investiții, așa că nu o mai reiau… Dumnezeu să-i odihnească!

Ceea ce mă face să „mă mai risc totuși” este o listă veche, găsită recent într-un pod pe Vlad Județul, fosta casă a familiei mele materne; nu, nu am intrat că James Bond prin luminator, ci am bătut la ușa actualilor proprietari, astă vară când am fost într-un scurt popas sentimental!

Mi s-a permis foarte curtenitor accesul în pod (oameni drăguți și civilizați) unde după ce mi-am „fezandat plămânii”  la o densitate a prafului neinventată încă, am reușit să găsesc după vreo patru ore: cca. zece fotografii cu Nicolae Iorga, bunicul și fratele său, în fata Tipografiei Lupta (intre noi fie vorba neimpresionante și fără valoare istorică), diverse dosare școlare ale mamei și unchiului. dar mai ales lista amănunțită a absolut tututor bijuteriilor și obiectelor de valoare „pitite” de bunica și vândute cu „țârâita” între 1950 și 1964 (pe piața neagră, evident cu riscurile uriașe aferente) – an în care Ghiță cel Electric a deschis poarta pușcăriilor politice!!

Am găsit, scuturat și refăcut dosarele, fișele, aplicațiile că altfel nu știu cu naiba să le spun și am reușit (și cu ajutorul unor rude cu Tutankamon) să reconstitui cea mai sinistră perioadă a comunismului incipient de tip sovietic… pe bune, așa cum a înghițit-o familia mea – care cred că astăzi ar fi pus recompensă pe capul meu, auzindu-mi simpatiile politice!! Și nu, nu sunt sadic ori criminal, ci doar liber cugetător!!

Se face astfel că din ceea ce adunaseră bunicul și bunica (intre 1935 și 1950) dar și bunicul „solo” (ca și căpitan de vas pe liniile către Orient) în special Turcia, Siria, Iran, etc, au trebuit să cotizeze AUR ȘI PIETRE PREȚIOASE că biata mama să treacă clasa și anul acela!!

Mama, biata de ea (RIP), o copilă educată, născută în 1935, în casa cu pricina, a fost trimisa până în 1950 – să zicem prima treapta de liceu la celebra Școală Ciocanul – pe atunci se introduseseră clasele pentru exploatatorii care trebuiau reeducați – (macar era aproape de casă) unde era singura fata din clasă și deși știa în permanență de nota 10 avea nota 5, întrucât pe fișa matricolă descoperită de mine, scria reeducare și un număr indescifrabil…

Din povestirile, traumele și lacrimile târzii ale mamei, fiecare „ascultare la lecție” începea cu „tu Dotti, fecioară de năpârcă capitalistă, ai înțeles măcar ceva din ce vorbim aici?? O să înfunzi pușcăria… copii, trageți-o de păr și dați-i palme că să vadă și ea ce înseamnă să asuprești muncitorii”… Vă închipuiți desigur starea psihologica a mamei…

Dar să sumarizăm – dacă bunicul și bunica au evitat cu marea milă a Domnului Pușcăria ori Canalul, fiind categorisiți conform Fișei Adiționale a Buletinului Populației ca mici burghezi ce și-au donat de bună voie toată averea (sanchi, a fost naționalizată fară gălăgie, iar ei lăsați să viețuiască în doua camere cu doi copii, cu WC și bucătărie comună pe hol), atunci dacă aș socoti doar școală generală și Liceul Textil (Sic) al mamei, doar ce au vândut părinții pentru întreținerea ei în scoală și să nu rămână repetenta pe baza de dosar, cred că luau lejer un studio în Piață Palatului și poate vreun Cadillac – sau Volgă să fie?

În fine, după toate umilințele posibile, o data cu deschiderea lui Ghiță cel Electric, atât mama cât și unchiul (bravo lor) au reușit să intre la facultate la seral… căci altfel nu s-ar fi putut întreține! Bijourile se duseseră… bunica mi-a păstrat doar mie, pentru când m-oi însura un chihlimbar natural extras din Siria, adus de bunicul, pe care și acum îl poarta cu mândrie soția mea…!

De fratele mamei, ce pot să spun, un intelect deosebit, charmant până în pânzele albe, un sportiv excepțional (voleibalist)… evident că n-avea ce caută la națională, dar și așa a jucat în Divizia A ani buni… și și-a terminat liceul tot pe baza de „prețioase, semi-prețioase și cocoșei”… Greșeala lui că în ultimul an de liceu cu tot dosarul de exploatator a refuzat PARTIDUL mai precis DIRECȚIA A-V-A, Securitate și Garda, așa că a ajuns portar/îngrijitor la Facultatea de Chimie Alimentara de la Galați, pe care a și păzit-o… și absolvit-o 🙂

Restul este istorie, mama de o scrupulozitate și pasiune devotată, a ajuns singurul specialist microbiolog din Întreprinderea de Medicamente București, după ce Ghiță cel Electric a acceptat că specialiștii romani să plece la burse… mama a fost trimisă (pentru că vorbea perfect germana din familie) la Institututul Koch, cel mai prestigios institutut de cercetare… culmea este că s-a și întors: iubea prea mult tara și părinții.

Cât despre fratele ei, unchiul meu Dinu, acesta a terminat Chimia Alimentara la Galați, singura facultate de profil din țară, a jucat volei până a ieșit campion cu CS Galați, apoi s-a tras în București la Flacăra, care juca lângă Ciocanul, apoi, fară să vrea, a fost trimis la o bursa în Franța, la preparate de panificație, de unde (culmea) și el s-a întors, (deși nu mă așteptam) și a ieșit la pensie că Sef al CTC în Industria Panificației…

Poate vă miră… de ce mă mir!? Pentru că în perioada când atât mama cât și fratele au ajuns în Occident, gigantul Sandoz (încă actual) avea că CEO un nepot al bunicului, care cred că le-ar fi putut aranja ușor, pe specializare… o rămânere lejeră în Elveția…

Revenind la vremurile recente, accept să mă supun judecății dvs:

  • ar trebui să-mi fie rușine de ceea ce a pătimit familia mea!
  • ar trebui că rudele mele apropiate „să se învârtească” în groapă, auzind ce scriu.
  • măcar și pentru calvarul indurat de maica-mea, ar trebui să fiu un „câine anticomunist”.

Totuși, ceeea ce m-a propulsat în poziția actuală sunt taxele școlare, taxele cluburilor exclusiviste, etc.

Un ochi plânge pentru mama și unchiul, celalalt ochi râde pentru egalitatea fraților!

o legătură ce putea fi bună

Nu doar Ceaușescu a urît tramvaiul. Ne-am descotorosit de el cu mult înainte, cînd am socotit că Centrul nu-i demn să fie stricat cu șine: cînd, după Război, l-am scos de pe axele principale Nord-Sud și Est-Vest.

Știm asta; dar măcar – cît de cît – reușisem să împînzim periferiile și zonele industriale comuniste cu linii folositoare.

Vina perioadei ceaușiste e, desigur, scoaterea tramvaiului din Centru; ruperea legăturilor din Piața Unirii.

Ce mai – uitați-vă pe harta actuală a rețelei: zona albă, în care nu există tramvai, e uriașă.

De reparat… n-am reparat nimic. Cel mai optimist scenariu e că dacă în viitorul apropiat ne-am apuca să legăm la loc traseele ce vin din Rahova cu cele care se duc spre Răsărit, tot ar fi aproape patru decenii de chin ce nu se răscumpără vreodată!

Cu toate nenorocirile ei, în perioada anilor ’80 începuse un lucru bun: prelungirea traseelor ce deserveau Băneasa și Pipera în partea sudică a Bucureștiului.

Tramvaiele 5 și 16, care azi se opresc la Sfîntu Gheorghe și Sfînta Vineri, ar fi mers mai departe – urmînd traseul care a apucat să fie creat pe strada Paleologu – spre zona Mircea Vodă, pînă la Timpuri Noi. Era, de fapt, „repararea” legăturii distruse anterior de pe fosta Cale Văcărești.

Nefiind nici atunci timp pentru toate, nu s-a mai terminat: tramvaiul nu era o urgență pentru Bucureștiul ceaușist, mai ales cînd nu deservea nemijlocit vreo platformă industrială.

Dar pentru Bucureștiul de azi ce bună ar fi fost legătura asta dată uitării: confortabilă, convenabilă, rapidă.

Iar pentru Bucureștiul de mîine – ăla la care nu se mai gîndește nimeni – legătura asta încă e rușinos de ușor de practicat.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici