despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
… tot nu ne-am oprit? Nu.
Ce poate fi mai trist decît starea-n care ghicim casele Brătianu? Le vedem din părculețul de pe Dacia, dar – în fapt – ele țin de strada Biserica Amzei.
       
O frumusețe de colț, pe Regina Maria, între Rondul Coșbuc și 11 Iunie.
 
Ne abatem și pe Gramont:
 
Ascunsă-n josul Mitropoliei, la colțul dintre Ienăchiță Văcărescu și Profesorilor.
  
Principatele Unite; ce mai stradă!
 
Rămînem prin zonă; pe Muzelor:
Pe Budai-Deleanu, o pereche de bloculețe.
 
Pe Căpitan Preoțescu:
 
Părăsim locurile, aruncînd o ultimă privire pe Șerban Vodă, la frumosul bloc de pe locul intersecției cu Leon Vodă.
În Cotroceni, pe Doctor Staicovici.
Peste drum de piața 1 Mai, pe cocheta alee Maica Alexandra.
 
Pe Alexandru Câmpeanu, lîngă „Mircea” – cunoscuta măcelărie. O frumusețe, și gardul, și cărămida – mult folosită pe strada asta.
Un pas mai încolo, la intersecția cu Frosa Sarandy, peste drum de populara mîncătorie „La Cristi”.
… intrînd pe Grigore Manolescu, un garaj interbelic care s-a păstrat mulțumitor. Poate nu-și găsea loc în serialul nostru, dacă nu m-ar fi pus pe gînduri că era pustiu; asta nu-i un semn bun. Vizavi funcționează și azi micuța afacere cu cafea a regretatului Haig Keșkerian!
Între Banu-Manta și Doctor Felix, cîteva exemple – Sava Henția, Scărlătescu, Maria Hagi Moscu.
    
Nu toate clădirile vechi sînt și frumoase – unele-s nereușite, altele pur și simplu banale. Uite și blocșorul ăsta de pe Theodor Aman.
 
În jos pe Cîmpineanu, cum dai să te bagi spre spatele magazinului „Muzica”, un bloc destul de nedreptățit. Și nu urmele gloanțelor Revoluției îl urîțesc și azi.
 
Apolodor cu Sfinții Apostoli, frumoasă clădire comercială!
 
Nu departe, pe Poliției, vizavi de infamul hotel „Tranzit” care nici acum nu a mai fost demolat, un bloc neîngrijit; uite că vecinul lui a avut mai mult noroc.
 
Cine să-i ia seama? Din intrarea Bisericii Ghencea, un bloculeț.
… și, firește, vizavi, bine-cunoscutul complex „Lira”.
 
Lîngă Chirigiu – iar pe aici! – în feliuța dintre Rahova și Tudor Vladimirescu care, timid, se mai modernizează.
  
O revenire-n Dudești, înainte de Depou.
 
Intrăm pe… intrarea Episcopul Radu:
Pe Dragoș Vodă…
   
Și chiar pe Mihai Eminescu, două bloculețe vecine.
 
citiți și frumoasele jegoase • frumoasele jegoase II • frumoasele jegoase III • frumoasele jegoase IV • frumoasele jegoase V • frumoasele jegoase VI • frumoasele jegoase VII • frumoasele jegoase VIII • frumoasele jegoase IX • frumoasele jegoase X
După ce anul trecut a dispărut 131, linia de autobuz care purta cel mai vechi indicativ și pe care – prin tradiție – societatea de transport lansa și experimenta dintotdeauna autobuzele noi, iată că mai ștergem cu buretele o frîntură de istorie.
Da, acuși dispare și 133 – altă „comasare”, după cele deja cunoscute: 300 în 381, 173 în 232, 361 în 205, 336 în 61, 201 în 90.
133 devine troleu; sub numele de 97 va lega Străuleștiul de Abator.
… ne bucură mult propășirea transportului electric, dar călătorul nu trebuie bramburit. Adică, mai multă lume folosea 133 decît 97; autobuzul dispărut era un reper mai important și înlocuirea indicativului său cu necunoscutul 97 e păguboasă.
Contează?
Iar noi, ca la fiecare pierdere de genul ăsta, ne aducem aminte că 33 a fost cîndva prima linie inelară de transport din Capitală, apărută ca atare acum 65 de ani în urmă.
  
Surse foto: Digitheca Arcanum și Tramclub.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici
de Ando și HM
Cîteva imagini senzaționale culese din arhiva Agerpres:
   
De cînd? Din august 1953.
De unde? Ei, aici parcă nu ne vine-a crede: nu doar că-s din București, dar chiar din Centru: de pe Calea Victoriei.
Terasa „Macul Roșu” – urmașa bodegii lui Gherorghe Dumitrescu – se găsea pe colțul cu Biserica Amzei, acolo unde în 1960 urma să apară ansamblul de locuințe. Blocul de pe colț e și azi cunoscut după numele acestei terase-restaurant.
Puțin înțeles și lăudat rolul banalului copiator în vremurile grele ale sfîrșitului comunisului! De ce? Fiindcă la „xerox” – cuvînt devenit comun în limba noastră – au circulat în anii aceia tone de literatură interzisă ori doar inaccesibilă; ce gură de aer pentru omul care simțea că se sufocă!
Afacerile continentale ale companiei, conduse de la Londra, se extind în toată Europa de Est la sfîrșitul anilor ’60. Se organizează expoziții periodice și permanente în care se prezintă echipamentele și, cîțiva ani mai încolo, ajunge prin toată țara trenul companiei, pornit într-un uriaș turneu de promovare; neobositul director zonal de vînzări – Gordon Planner – participă la recepții și evenimente.
     
De-a dreptul delicioase sînt, însă, reclamele la multiplicarea lesnicioasă a oricăror hîrtii de prin birouri, care-s publicate de-a lungul anilor ’70 atît în presa centrală cît și în revistele de știință, tehnică și economie.
       
Atît de… occidentale, nu erau chiar nesincronizate cu viața de atunci, încă neatinsă de greutăți, lipsuri și tăierea legăturilor cu lumea liberă.
        
surse: Digiteca Arcanum
Prea multe despre imobilul ăsta nu știu să zic; doar că-mi place, mi-a plăcut mereu. Interesante-s clădirile astea cu gang, curte și ceva ateliere construite-n spate!
A funcționat, cîndva, și-o fabrică de sobe, un atelier mecanic și – la stradă, pînă să se umple curînd de bistrouri – un centru de geamuri și oglinzi.
E pe 1 Mai – cunoscut azi ca Mihalache – imediat ce treci de Filantropia și de frumoasa intrare a Nopții.
  
scris de Ando
După ce am pozat felinarul ăsta, lăsând privirea, am dat de chestiile astea două, aflate la colţurile porţilor de acces în curte.
 
Oare unde am mai văzut eu aşa ceva? Am găsit destul de anevoios răspunsul, doar scotocind temeinic pe blogul nostru. Aşadar, ceva similar pozasem, dar într-un alt context, acum câţiva ani la fosta fabrică Ludovic de pe strada Teleajen.
 
Pasul următor a fost, fireşte, să aflu la ce foloseau aceste obiecte care flancau porţile. Aici, de ajutor mi-a fost Google Lens care mi-a scos în faţă site-ul ăsta.
Deci este vorba de aşa numitele „chasse-roue” adică, în traducere mot-à-mot: „urmăritoare de roţi”, practic nişte elemente de protecţie fie din fontă (ca în fotografii), fie din piatră. „Ele protejau ușa și pereții clădirii de deteriorarea datorată roților vehiculelor care treceau prin ușă”.
Lămurit fiind acum, m-am pus pe căutat şi am mai dat de câteva modele de astfel de „protectori”, rămase, cine ştie cum, prin oraş. De exemplu, cele din faţa porţii blocului Ludovic de pe strada Teleajen, au dispărut – recent – odată cu placarea trotuarului cu dale!
        
lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici
Un tablou al pieței de-acum mai bine de 70 de ani. Nu-i despre „cum era atunci”, nici despre ce s-o fi găsit cu adevărat în comerț – ci doar despre sortimentul oficial.
Ce păcat! Giurgiului e o șosea în toată puterea cuvîntului întrucît nu s-a transformat într-un bulevard urban prietenos. Trotuare înguste și chinuite între stîlpi, gogoloaie uriașe de piatră și lanțuri; vegetație precară; treceri de pietoni rare; blocuri înalte, lungi și mediocre; nu e un loc îmbietor.
Culmea, premisele sistematizării de după Război n-au fost deloc nefericite. Segmentul de început – cel după Șura Mare – a fost păstrat întrutotul, avînd norocul ca în perioada interbelică să facă parte din cuprinsul orașului și să se dezvolte după oarecare reguli. Bucata următoare, ce ținea de comuna suburbană Șerban Vodă, firește că ducea cu gîndul la o periferie rurală.
Blocuri răsfirate, retrase, au apărut convenabil, pe bucata șoselei adiacentă zonei Stoian Militaru care nu avea vreo valoare urbanistică ridicată.
 
Pe măsură ce trecem de Toporași-Găzarului ne dăm seama și că blocurile devin din ce-n ce mai banale, ajungînd o bordură rece, seacă. Mă tem că mulți ani de-acum înainte șoseaua asta va rămîne depreciată.
Să vedem, dacă tot am ajuns pe aici, și cîteva frînturi din viața locurilor astea; ce desprindem din ele?
Păi, poate un pic din atmosferă – la-nceput șoseaua nu era deservită decît de autobuz; el ajungea cam pînă în zona Găzarului. Tramvaiul se prelungește de la Bellu pînă după intersecția cu Luică/Alexandru Anghel în 1938; o ocazie ca industria locală să ia un pic de avînt, fără să apară, totuși, nici o întreprindere foarte mare, fiindcă deja fabricile mari se construiau în afara orașului. Ceea ce urma să devină marele combinat de cauciuc de la Jilava, de pildă, a apărut tot pe atunci.
Despre viață-n sine, ce să zici? Din cînd în cînd, în ajun de alegeri, ziarele mai scriu una-alta: trei ani rău, unul bine; ca azi.
După dispariția lui Dumitru Voicu, cel care mulți ani a condus comuna după primul Război, regăsim printre numele vremelnicilor primari pe cel al tatălui lui Nick – pe doctorul Iordan Șoimu Minciulescu. Amator și practicant al sportului, apare și-n conducerea echipei Sportul Studențesc; mai apoi activează în structurile de vîrf ale federației de fotbal. După Război se dedică medicinei și… popicelor.
Sărăcie? Condițiile precare de trai erau normale. Judecînd totuși de la adăpostul timpului, vedem că prefacerile de-a lungul anilor ’30 sînt consistente, comuna schimbîndu-se mult în cîțiva ani. Școala pomenită într-una din frînturile presei înfățișate mai jos e și azi, pitită prin spatele fostului cinematograf „Flamura”; i-a fost adăugat apoi un corp nou. Cea de pe Toporași mai are și acum pe frontispiciu scris „Școala primară de băieți nr. 56”
Da, se juca destul de mult fotbal; cu cît era vreun patron ori vreun chivernisit de pe-aici mai dezagreabil, cu atît îi întîlneai numele-n ziar, ca susținător de echipă.
Locul primăriei? Nedeslușit; poate pe bucata dinainte de Stoian Militaru, de unde-ncep blocurile.
            
Nu lipsesc, mai ales în anii de avînt dintre Războaie, idei care-ar fi putut aduce folos și azi zonei. Aducerea mai spre Pieptănari a Gării Filaret; poate construirea unei halte în zona Toporași de azi (strada se chema Bumbăcari); edificarea unui pasaj denivelat la trecerea căii ferate de la Progresu. Aflăm că ideea depoului de tramvai de pe Giurgiului e mai veche decît credeam. După Eliberare nu prea mai aflăm cine știe ce despre viața de pe-aici.
Iată și-un plan realizat parțial al începutului arterei. Deja, pe sfîrșit de ani ’50, se pornise sistematizarea pieței Pieptănari. Ar fi fost interesant dacă s-ar fi ridicat cele opt blocuri propuse pe unde se găsește azi cimitirul eroilor căzuți la Revoluție. De asemenea, dacă cele două turnuri – primul pe locul liceului și al doilea unde-i azi fostul mall – ar fi fost construite!
Dar atmosfera șoselei, în zilele noastre, e dezolantă: un pustiu de fugă, fără comerț, cu trotuare îngustate cumplit, unde oamenii merg pe lîngă ziduri și gardurile nesfîrșite de tablă cu care primăria a ascuns cimitirele. Partea unde rezistă clădiri interesante e umbrită de adaosuri contemporane mediocre, paragină, proastă îngrijire și de brutalitatea pieselor de mobilier urban; mai departe vin cumplitele labirinturi de beton apărute în ultimii ani.
                              
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
Între Grivița și Cuza, un cartier delicios, cu mai multe viteze – ne dați voie să zicem așa? Partea dinspre Gară e condensată, otova parcă, cu case una mai frumoasă ca alta… una lîngă alta.
Cum te depărtezi spre Basarab – părăsești inginerii și ajungi la poeți și cronicari – străzile se aerisesc, apar curți, alternanțe de înălțimi, așa cum ni-i drag Bucureștiul.
Pe Negruzzi un șir de case aidoma – la prima vedere par aidoma. De fapt numai primele două-s pereche; cea de-a treia doar le ține isonul.
Gardul nou ascunde azi cele două intrări cu streașini ale fiecărei case; pe vremea cînd te puteai uita-n curte după pofta inimii descopereai și corpul din spate, construit cu folos industrial.
 
Prea multe, despre el, nu știm. A funcționat înainte de Naționalizare un atelier de litorgafie și un depozit de mobilă; iar după aceea baza de iluminat a Studiourilor de Film „Sahia”.
 
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii