despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Case căzute 436 – Șos. Cotroceni 26

La doi pași de Grădina Botanică și de senzaționala substație electrică Cotroceni o căsuță discretă.

mai multe despre Case căzute

Demult, cu Pobeda prin Obor

scris de Ando

De data asta, nu e vorba despre ceva clădiri importante sau de cine ştie ce monumente, ci pur şi simplu despre câteva străzi banale pe care vremurile mi le-au aşezat şi mie… în drum. Le-am bătut la pas de n’şpe mii de ori, cu sau fără treabă. Bănuiesc că asta i se întâmplă oricui. Fugitiv şi, bineînţeles, în situaţii deosebite chiar am reţinut anumite modificări şi, de aceea, m-am bucurat nespus când am găsit în toptanul de fotografii postate cu generozitate de cei de la Studiourile Buftea imaginile pe care îmi permit să le comentez în continuare. Mai întâi, pe scurt, contextul realizării lor: „Bucureștiul anului 1964 prin lupa iscoditoare a lui Lucian Pintilie. Obsesia găsirii locaţiei perfecte de filmare la pelicula sa de debut, “Duminică la ora șase”. De la “Duminică la ora 6” rămânem cu o documentare foto incredibilă a Bucureştiului din anii ’60, cu mahalale, afaceri dispărute, piețe, trenuri, halte, bodegi, figuri expresive, vânzătoare de flori…”

Ei bine, toate aceste căutări (din Obor în Uranus, din Calea Vitan la Filaret etc.) s-au făcut cu maşina de serviciu a studiourilor, adică un automobil Pobeda pe care-l vom vedea în aproape toate fotografiile.

Dacă tot am pus link-ul la gheţăria arsă de pe strada Chiristigiilor, cu voia dumneavoastră, am să încep cu chiar cu această stradă care porneşte din şos. Mihai Bravu şi se termină, practic, în Piaţa Obor.

Iată, mai întâi, fotografiile din 1964. Prima este orientată spre Piaţa Obor şi fabrica de pompe Aversa cu actuala hală de peşte, pe stânga.

A doua imagine cuprinde, mai larg, frontul de case din dreapta, front din care aproape tot ce este în spatele liniei galbene a dispărut.

In sfârşit, a treia poză care mie, personal, mi se pare cea mai interesantă ne arată celălalt capăt al străzii, cel care ajunge în Mihai Bravu, cam prin zona unde – peste şosea – era şi prăvălia lui Predoleanu.

In dreptul grupului de persoane din stânga, este clădirea fostului cinematograf Ileana/Donca Simo/Avrig aflată chiar pe colţul de unde porneşte strada Avrig.

Bineînţeles că, după aproape şase decenii, aspectul străzii este modificat substanţial.

Cu mare satisfacţie am (re)descoperit casa de la actualul numar 24 care a atras şi atenţia echipei de la studiourile Buftea.

O clădire interesantă, dar şi mai interesant este modelul original în care era pavată curtea! Ce era aici? Cel mai bine, ne transmite, prietenul nostru, Mini-Economicus: „…în casa respectivă a funcţionat pentru o scurtă perioadă (până prin 1977-1979) sediul central al Clubului de şah “Mecanică Fină”, apoi în a doua jumătate a anilor ’80, a fost sala de forţă/antrenamente a unui club de lupte… cred că “Metalul” !?
Se pare totuşi că viluţa nu a fost proprietatea efectivă a vreunui club ci era doar închiriată de pe la primărie !?
Ţin minte că mai veneau “luptătorii” prin parc, după antrenament, să mai joace un şah… mari cât casa, dar… „băieţi buni” şi, mai ales, plini de ţigări “străineze” luate de prin deplasări şi turnee “afară”… ţigări pe care le împărţeau cu drag cu noi fiindcă îi lăsam, mai mult sau mai puţin voalat… să câştige partidele… Ei plecau fericiţi, iar noi cu plămânii plini de Camel şi Marlboro”.

Clădirea există şi acum, pitită lângă blocul masiv care se construieşte lângă ea. Deşi este ascunsă de plexiglasul gardului, am reuşit, totuşi, să fac câteva poze:

Aşadar, până la urmă, casa şi-a găsit un proprietar pentru că se văd termopanele puse la ferestre, plus că, de curând, a intrat sub schele pentru o reabilitare termică, din aia făcută cu celebrele plăci de „scârţ”. Bănuiesc că se va umbla şi la pavajul curţii, deci totul va intra în banalitatea cu care ne-am obişnuit.

Părăsim strada Chiristgiilor ediţia 1964 cu o imagine de ansamblu.

Mergem mai departe, adică intrăm pe Şos. Pantelimon şi facem un mic popas la bufetul „Parângul” aflat chiar în capul străzii Popa Lazăr.

Despre el am mai pomenit noi la povestea tunelului subteran. Iată şi cum arată acum, acelaşi colţ de stradă:

La mică distanţă, după ce a traversat fostul bd. Dimitrov (actual Ferdinand), echipa căutătorilor de la Buftea a poposit şi pe strada Zidurilor – tot într-o zonă în care îmi tocesc de mulţi ani tălpile.

De data asta, reperul prin care am recunoscut casa şi, implicit, strada, a fost acest ornament floral aflat pe zidul clădirii de la nr. 38:

Iată şi strada fotografiată, atunci, în 1964, spre cele două capete:

… şi cum arată acum, în 2021:

Şi pentru că e de bonton, hai să terminăm cu ceva… enigmatic sau măcar… în coadă de peşte. Trebuie spus că asupra clădirii din stânga planează (conform comentariilor de pe respectiva pagină de facebook) un mare semn de întrebare: a fost sau nu aici, prin anii 30, un mic cinematograf de cartier?

Dacă e să ne luăm după lista asta publicată recent pe pagina de facebook Cinematografe Bucureştene, se pare că da (chiar dacă numărul cadastral nu mai corespunde, ceea ce nu-i o noutate).

din zbor (289)

N-am mai apucat de multișor să vedem ce se mai petrece-n zona industrială din spatele fostei fabrici „Timpuri Noi”.

Dar… de parcă n-am ști cam ce se poate-ntîmpla.

De pildă, la intersecția străzilor Ion Minulescu și Octavian a fost demolată casa asta.

(mulțumiri – Marian Arion)

Citiți și:

Civilizație publică LXII – Zürich (VI)

scris de C. D. Mocanu

prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra partea cincea parte

Pusesem punct episodului anterior şi mă încerca un sentiment ciudat, de neîmplinire, pentru că nici de această dată nu reuşeam să prezint documentat momentul în care am făcut cunoştinţă cu „lampa model Zürich” chiar acolo unde ilumina şi împodobea cu distincţie, cu rafinament, o zonă pietonală importantă dintr-un oraş moldav încărcat de istorie, de tradiţie şi de parfum. Aveam la dispoziţie doar amintirile mele şi o fotografie alb-negru, de proastă calitate, preluată din monografia întreprinderii locale de reţele electrice intitulată „Uzina de lumină, 1899-1999”. Aproape că mă împăcasem cu gândul. Am scotocit mult timp după  imagini folositoare, dar acestea nu s-au lăsat descoperite.

Nu vizitasem cam de multişor Muzeul Lampilor, unde un grup de pasionaţi, cu un admirabil entuziasm, se ocupă de iluminatul public, aşa că într-o nouă etapă de documentare m-am abătut pe acolo. A fost un moment de inspiraţie magică. Din câteva click-uri am avut înaintea ochilor fotografiile trebuincioase.

Au fost făcute la Iaşi în mai 1988 şi înfăţişează Mânăstirea Sfinţii Trei Ierarahi, monument istoric, vatră a culturii şi spiritualităţii moldovene, un simbol al oraşului. Fără să-şi fi propus, fotograful a prins în poză vechea mea cunoştinţă acolo unde am întâlnit-o, pe unul dintre stâlpii reţelei de iluminat public care mărginea strada Ştefan cel Mare (azi bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt), parte din vechea Uliţă Mare.

Până în toamna anului 1983 drumurile nu mă purtaseră niciodată la Iaşi. Am început atunci să descopăr un…

„ …oraş romantic, plin de parcuri şi de flori
Unde noaptea stau de vorbă trubadurii visători
Cu tăcerea de pe uliţi, cu trecutul şi cu luna …
Un oraş de harnici dascăli, de poeţi şi cărturari,
Leagănul atâtor gânduri şi-al atâtor fapte mari”,

… de care m-am îndrăgostit iremediabil. Această bucurie a fost întregită de o foarte eficientă colaborare profesională şi de prietenia cu care m-au onorat mai vîrstnicii mei colegi de la Intreprinderea de Reţele Electrice Iaşi (I.R.E. Iaşi), una dintre cele mai performante componente ale sistemului de transport şi distribuţie a energiei electrice.

Doi meseriaşi desăvârşiţi, cunoscători de istorie şi iubitori de neam, ajunşi directori după ce au parcurs fără dispensă toată ierarhia profesională – Vlad Vasiliu şi Nicolae Sufleţel – adunaseră în jurul lor „tot ce e inteligenţă, suflet mare şi talent”, un grup de oameni care au sfinţit locul: Cezar Trifan, Margareta Grigoriu, Ioan Ciutea, Grigorel Dimitriu, Octavian Repta, Teodor Ouatu, Coculeana Popa, Mihai Caba, Constantin Ostap, Nicolae Brumă, Viorel Verdeş, Radu Pompaş, Romeo Murariu… Împreună cu ei am pus borne trainice care au marcat devenirea reţelelor electrice din România. Respectând tradiţia locului şi legile nescrise ale ospeţiei am cinstit de fiecare dată osteneala noastră în cele mai pitoreşti locuri ale Iaşului, la Ciric, la Bucium, la Cetăţuie, în Copou sau chiar la Cotnari. Aşa se cuvenea, aşa se întâmpla.

Ajuns la „Uzina de Lumină” într-o dimineaţă friguroasă, după obligatoria întâlnire cu cei doi directori, am fost luat în primire de femeia jandarm, Margareta Grigoriu şefa Biroului Tehnic, „o grădină de om, cu o cultură de specialitate şi generală impresionantă, era temută pentru severitate, dar iubită pentru corectitudine, stăpânirea meseriei şi omenie”. Fără prea multe politeţuri protocolare m-a pus în temă cu stadiul lucrărilor cuprinse în „Planul de promovare a tehnicii noi” şi mai ales cu realizările anterioare pe care eu, de curând promovat într-o nouă dregătorie, nu le cunoşteam. A fost un instructaj straşnic, bine venit şi bine primit! Am analizat, inevitabil şi capitolul „Iluminat public”.

Domeniul făcea obiectul unei preocupări vechi, constante, permanente, începute pe la 1890 şi transmise din generaţie în generaţie, ca o moştenire de preţ. La doar câteva luni de la înfiinţare (1 iulie 1961, H.C.M. 443/1961) Întreprinderea Regională de Electricitate Iaşi a organizat în colaborare cu Institutul Politehnic Iaşi sesiunea ştiinţifică „Modernizarea iluminatului public”. A fost prima dintr-un şir nesfârşit de manifestări tehnico-ştiinţifice pe teme de mare importanţă, găzduite cu generozitate de reţeliştii din oraşul „străjuit de şapte dealuri încărcate de podgorii”.

Adunaseră multe iniţiative şi rezultate lăudabile, dar se făleau cu reţeaua de iluminat care îmbogăţea strada Ştefan cel Mare, artera centrală a Iaşului, lucrare de referinţă pe care apoi au folosit-o şi alţii ca model.

Trudeau la ea de prin 1974-1975. Îşi asumaseră o temă dificilă. Şi-au luat colaboratori de nădejde: Politehnica, Facultatea de arte plastice, istorici, institute de specialitate. Nu puteau utiliza decât materialele şi tehnologiile disponibile în ţară. Importurile, indiferent de unde, nu erau permise. Oricât de ingenios şi descurcăreţ ar fi fost Bădia (directorul Vasiliu) şi era, pe asta nu o putea rezolva. Aşa că aveau să facă bici din… ce găseau prin curte.

Consiliul înţelepţilor a întocmit şi a trecut prin toate fazele de avizare o specificaţie tehnică ambiţioasă, aparent foarte restrictivă prin care a exclus din capul locului alimentarea aeriană şi stâlpii din beton, primitivi, butucănoşi, străini de spiritul urbei. Documentul acorda importanţă egală căii de circulaţie rutieră şi spaţiului pietonal stabilind iluminarea lor seprată, dar cu folosirea unui singur suport, adică a unui singur stâlp, pentru corpurile de iluminat specifice celor două zone. Soluţia tehnică nu era nouă. O folosea în perioada interbelică Societatea de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti. Pentru vremurile pe care le trăiam atunci era doar îndrăzneaţă. În plus, deşi dedicaţi instalaţiilor de iluminat public cu alimentare subterană, stâlpii trebuiau să aibă capacitatea de a susţine reţelele aeriene (reţelele de contact) specifice transportului electric urban (tramvai, troleibuz).

Toţi cei implicaţi iubeau cu patimă oraşul, îi respectau istoria şi doreau să-l ilumineze, nu să-l sluţească. Păstrau, ocroteau şi puneau în valoare semnele trecutului. Aşa se face că de-a lungul aleilor din parcul „Casei cu ferestre luminate” – Casa Vasile Pogor „obscuri, nanţi şi gârbovi stau stâlpii de fontă” construiţi de „Şcoala de Arte şi Meserii Iaşi” în 1899 care echipaţi cu „lămpi” moderne îşi duc rostul mai departe peste ani sau că în faţa Universităţii erau încă la datorie „stâlpii ornamentali echipaţi cu candelabre electrice” aşezaţi acolo la 1897.

Nici stâlpii metalici din ţeavă aflaţi în producţia curentă, cuprinşi în proiectele tip (cu secţiune constantă-Ø104 tip „Sala congreselor” sau tronsonat model Mannesmann), nu se ridicau la nivelul exigenţelor pe care le stabiliseră pentru Iaşi. Umpleau oraşele ţării şi cu aspectul lor banal nu le puneau în valoare personalitatea.

S-au documentat, s-au inspirat, au adaptat, au îmbunătăţit, au cerut ajutor (tehnic, logistic, financiar) şi l-au primit. N-a fost uşor, dar au crezut în ceea ce făceau, şi-au pledat cauza ca nişte adevăraţi profesionişti, n-au cedat şi vorba mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, „s-a izbândit”. Printre altele, au omologat şi au dat în fabricaţie un stâlp metalic, multifuncţional, pe placul lor, demn de oraşul blând de-odinioară, melancolic şi tăcut,/Unde fiecare piatră ne vorbeşte de trecut”.

Era construit din două ţevi jumelate, cu secţiune constantă şi acoperea toată gama de înălţimi utilizate în mod curent: 8, 10, 12 şi 14m., dar putea fi ajustat la orice altă dimensiune. Dispunea de facilităţi bine disimulate, la bază şi la vârf, pentru racordarea circuitelor electrice şi a accesoriilor. Se adapta cu uşurinţă la orice tip de consolă (braţ). Avea posibilitatea adăugării unui suport pentru „lampa (lămpile)” utilizată(te) la iluminarea trotuarului sau pentru alte scopuri. Ţinea fără probleme reţeaua de contact şi/sau o reţea electrică aeriană.

Calculul luminotehnic minuţios şi alegerea celor mai potrivite componente făceau ca sistemul să asigure cu uşurinţă o iluminare uniformă, la valori ceva mai mari decât normele tehnice în vigoare.

Aprinderea era comandată cu celulă fotoelectrică, dar se putea face şi de la dispecerul local, prin telecomandă, sau de la faţa locului.

În 1978 lucrarea aştepta doar momentul potrivit pentru a fi introdusă în planul de investiţii. Acesta s-a ivit repede cu ocazia unor lucrări complexe de reabilitare a străzii Ştefan cel Mare. Visul celor de la „Uzina de Lumină” a devenit astfel o minunată realitate.

Am ascultat-o pe Margareta Grigoriu prezentând chestiunile iluminatului fără să o întrerup. Nu prea eram în subiect, mai aveam de învăţat, în plus mă furase pasiunea cu care o făcea şi mai ales „dulşele grai moldovinesc” folosit cu mare meşteşug. Ceva mi-a atras totuşi atenţia: „Corpul tronconic de iluminat model Zürich”. Nu ştiam nimic despre el. Când a terminat am rugat-o să-mi dea câteva detalii.

Aşa am aflat, printre altele, că Iaşul l-a adoptat în anii ʼ40 pentru a adăuga un plus de rafinament frumoaselor lui grădini. Era încă folosit pe lângă Mitropolie, la Teatrul Naţional şi la Palatul Culturii. Nu făcuseră altceva decât să-l scoată la drumul mare.

De la sediul I.R.E. Iaşi, până în Ştefan cel Mare era o aruncătura de băţ, aşa că moldoveanca aprigă de la „Tehnic” m-a invitat la o scurtă plimbare. Câţiva paşi pe Uzinei, stânga la deal pe Săulescu, pe lângă librăria Junimea şi gata.

Perspectiva străzii, netulburată de sârme atârnând ca frânghiile de rufe sau de traversări dezordonate, a fost primul lucru pe care l-am observat. Arăta foarte bine.

Ansamblul instalaţiei de iluminat public oferea o altă imagine. Ieşea din tiparele ştiute şi văzute de mine. Atunci şi acolo cea care îmi era călăuză mi-a făcut cunoştinţă cu „lampa model Zürich”.

Seara, fosta Uliţă Mare era scăldată în lumină. Pentru câteva clipe m-a purtat gândul spre alte meleaguri, acolo unde aceea era normalitatea şi nu excepţia.

Experienţa căpătată a fost extinsă fără ezitare şi la alte artere importante ale oraşului, chiar dacă cei implicaţi (director, inginer şef, director extindere reţele) au dat explicaţii pentru nesocotirea proiectelor tip şi pentru depăşirea costurilor normate. Strada Anastasie Panu, cea pe care se aflau Casa Dosoftei, Magazinul universal Moldova, dar şi Comitetul judeţean Iaşi al P.C.R., s-a numărat printre acestea.

Atât s-a putut atunci. Totdeauna e loc de mai mult şi de mai bine. Îndrăzneala prietenilor mei a fost, fără îndoială, un pas înainte.

Ce a mai rămas

Au rămas stâlpii metalici jumelaţi. Foarte puţini au fost dezafectaţi. În schimb au dobândit şi ei trăsăturile unei societăţi năuce, aflate în căutarea rosturilor ei. Cu adaptările fireşti determinate de evoluţia tehnicii şi tehnologiei sunt folosiţi în continuare pentru iluminatul public. Li s-au montat console pentru susţinerea semafoarelor, a camerelor de luat vederi, a indicatoarelor rutiere şi/sau a panourilor publicitare.

S-au adăugat cutii şi cutiuţe pentru racordarea a tot felul de circuite suplimentare. Firăraia atârnată pe ei cu o frenezie duşmănoasă a transformat zona centrală a oraşului într-o ogradă de mahala din care lipsesc doar izmenele puse la uscat pe frânghiile întinse între pălimari. Stâlpul metalic jumelat, multifuncţional, născocit la Iaşi, împlineşte îndată cincizeci de ani. Mai poate sta falnic la datorie încă pe atât ca dovadă vizibilă a lucrului bine făcut. Iată câteva exemple:

Într-o situaţie specială se află/s-a aflat iluminatul străzii Ştefan cel Mare, devenită Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Aici cavalerii luminii s-au încurcat. Mânaţi doar de grija pentru binele oraşului (cum altfel!) au decis să înlocuiască bătrânii jumelaţi cu mai tinerii stâlpi ornamentali fabricaţi din materiale compozite. Frumoşi, zvelţi, dar fără snagă.

S-au apucat să-i pună în pământ chiar lângă cei vechi, dar au constatat că frumoşii anemici nu vor putea duce urzeala circuitele electrice de toate neamurile apărute, ca semn al progresului, într-o democratică devălmăşie. Şi atunci i-au condamnat pe toţi, vechi şi noi, la o păguboasă convieţuire. Fotografia, culeasă din presa locală, este un pic mai veche. Trag nădejdea că între timp aberaţia a fost înlăturată.

Acum, după ce am dus la bun sfârşit o parte din datoria de suflet pe care o am faţă de „dulcele Târg al Ieşilor” şi de oamenii lui, zic şi eu ca Topârceanu, un ilustru ieşean adoptat:

„Te salut, oraş arhaic, plin de suveniruri sfinte!
Te salut cu toată stima, te salut şi… n-am cuvinte.”

Post Scriptum

Aşa cum bănuiam, concubinajul de pe Ştefan cel Mare a fost  unul de conjunctură şi nişte minţi luminate i-au pus capăt. O fotografie mai recentă stă chezăşie. Aferim! Arată bine!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

După Leonida

Leonida-i unul acele nume vechi care încă mai dăinuie-n București; dăinuie și după mai bine de șapte decenii de cînd a ieșit din uzul oficial.

Dar prea puține – rușinos de puține! – știm despre Leonida. A fost Leon Leonida – la începtul secolului trecut – unul din primii pasionați, comercianți și piloți de automobile. De unde venise, din ce familie, cît de mulți bani avea, mister. Moare în 1911, la nici 30 de ani; nu deslușim dacă are descendenți. Unii-l consideră primul român care-a murit într-un accident auto. Tînăr teribil, la 20-și ceva de ani înființează firma ce i-a purtat numele. Trece Primul Război; firma rămîne, se dezvoltă și devine celebră, nu doar ca reprezentanță de vînzări cu filiale în toată țara, ci și ca veritabilă fabrică de carosări auto.

Cine conduce afacerea în tot acest timp, e neclar; sfîrșitul acesteia – odată cu Naționalizarea – e previzibil; ce s-a petrecut apoi e-n pîcla nedreaptă a istoriei: se vorbește despre un Leonida care „a sfîrșit prin a lucra într-un atelier de reparat frigidere”. Cel mai probabil „industriașul Leonida” al cărui nume apare ici-colo în perioada interbelică este Constantin – tatăl lui Leon. Familia trece prin multe nenorociri. După cîțiva ani de la moartea lui Leon, lui Constantin i se naște următoarea descendentă, Ioana Maria (Peggy) care piere și ea tragic de tînără: la înmormîntare, conform jurnalului Irinei Procopiu, „tatăl e disperat, mama nici măcar nu a venit”; episodul e evocat și de Steindhart.

Știm de casa familei Leonida pe bulevardul Dacia, pe mîna stîngă între Polonă și Aurel Vlaicu la numărul actual 81, fost 31. La vreo două case mai încolo, locuiește, la un moment dat, Paul Leonida; el e din cealaltă familie celebră Leonida, cea care i-a dat și pe Dimitrie, Elisa și Gheorghe. E vreo legătură între familii? Nu reiese de nicăieri. S-o fi petrecut, în timp, și vreo amestecare firească a amintirilor urbane legate de ele? Mai mult ca sigur.

… Să vedem ce știm; ce ne-a rămas. În primul rînd, blocul cu magazinul „Leonida” de pe Magheru.

Blocul (îl vedem chiar azi în reparații) a fost construit la mijlocul anilor ’30 și spațiul comercial, firește, nu era de… mîncare – ci de mașini; dar după Război, cînd se transformă în magazin alimentar, își păstrează numele atît de bine, încît bucureșteanul ar putea jura că dintotdeauna Leonida fusese vreun… băcan!

Primul garaj Leonida apare într-o reclamă publicată pe la 1906-1907 ca fiind pe „strada Cătunu Nou 10”. Peste vreun an, îl găsim pe Leon însuși pozînd lîngă unul din automobilele importate în fața garajului. Numele străzii – pierdut azi – se trage de la actuala Tache Ionescu, care s-a numit Nikos Beloiannis, Atena, Costaforu și… Cătunului. Inițal o fundătură adiacentă, Cătunul nou devine odată cu tăierea marelui bulevard un soi de bretea care i se asimilează. Celebrul bloc Leonida urmează, deci, să se ridice pe locul garajului, vadul păstrîndu-se. E doar o „potriveală” că sediul actual A.C.R. – Leon Leonida aflîndu-se printre fondatori și fiind primul președinte – e la doi pași.

Al doilea reper e garajul cel mare – mai bine zis, atelierele. La doi pași de Piața Victoriei, păstrează încă, după mai bine de un secol, funcțiunea inițială, cu toate că acum vreo cinci ani s-a vorbit de demolarea construcției și înlocuirea ei cu alt edificiu public.

Spicuim din informațiile strînse în proiectul „Parcul Filipescu – 100 de ani de arhitectură românească”:

„Societatea anonimă pe acţiuni „Garajul Leonida” a fost înfiinţată în 1911 de către I. Boambă (președinte), dr. I. Costinescu, D. Darvari (vice-președinte), L. Leonida și V. Toroceanu. Pentru o vreme au închiriat garajele Leonida din str. Cătunu Nou nr. 10, pentru suma de 10000 lei, urmând ca ulterior să achiziţioneze și casele vecine lor. A urmat apoi tranzacţia cu Alexandru Filipescu, pentru terenul din Șoseaua Jianu, în limita sumei de 100000 lei.  Planurile din 1911-1912 au fost semnate de arhitectul Radu Culcer; asupra acestora, mai ales în ceea ce privește unele corpuri de clădire cu etaj, primăria a intervenit reducând înălţimea lor și chiar anulând un set de planuri, concepute în stilul Art Deco. Stilul adoptat a fost cel eclectic academist, în prezent păstrându-se unele elemente decorative în partea superioară a corpului central, precum și iniţialele G. L. în feroneria porţilor din stânga. Remarcăm deschiderile ample ale faţadelor, la care s-a folosit metal și geamuri. În aceste ateliere au fost transformate în Primul Război Mondial 500 de automobile pentru Crucea Roșie. Inginerul N. I. Brătescu adaugă un acoperiș metalic între clădirile existente în 1920. Lucrări majore au loc în 1927 când se ridică o magazine de beton, sub coordonarea Antreprizei inginerului T. Eremia. La acea dată Societatea Leonida deţinea și proprietatea vecină, a Societăţii Române de Automobile, realizându-se fuziunea sub denumirea „Societatea Română de Automobile LEONIDA & Co. Unite”. Din planurile de situaţie prezente în dosarele din perioada 1920-1927 observăm că deţineau terenuri în porţiunea Aleea Alexandru nr. 6-12, iar la nr. 2 există încă o clădire în formă de L (arh. G. Simotta), cu latura lungă pe Șoseaua Jianu.”

Activitatea de aici a fost impresionantă. Pe șasiurile importate s-au carosat autovehicule utilitare și autobuze iar în vremea Războiului producția a asimilat blindate ușoare. După Naționalizare ajunge în administrarea C.F.R., fiind nucleul de la care ulterior se naște Intreprinderea de reparații auto – I.R.A. Grivița – unde obiectul de activitate inițial se păstrează chiar și-n prezent. Activatea industrială, firește, se mută repede din centrul orașului, aici rămînînd partea de garaj și service, îndeosebi pentru flota auto a entităților guvernamentale învecinate.

Articolul din martie 1937 pe care-l cităm – dacă ne permiteți divagarea – ne înfățișează și-o cutumă simpatică pe care S.T.B. n-a uitat-o întrutotul nici azi: folosirea autobuzelor noi pe linia 31.

N-avem nici un motiv să ne îndoim că autobuzul de mai jos – surprins la mijlocul anilor ’60, în timp ce dădea „probă” pentru filmul „Duminică la ora 6” – nu fusese carosat cu aproape 30 de ani înainte, la atelierele „Leonida”. Nu era însă singurul loc unde Societații de transport i se asamblau autobuzele – cu asta se ocupa și garajul Peleanu.

Altă urmă – alt garaj – pe Luterană. Se găsea în convenabilă apropiere de alt sediu al companiei, de pe Calea Victoriei 53 – loc dispărut de multă vreme, din care ne-a rămas imaginea interiorului.

E interesant de stabilit dacă această clădire – construită în anii ’30 – n-a luat, cumva, locul alteia mai vechi în care-ar fi funcționat un precedent garaj, activitatea fiind atestată ca atare încă de la-nceputul anilor ’20. După Naționalizare garajul ajunge o vreme la Ministerul metalurgiei și industriei chimice; imediat după se transformă și el în Intreprindere de reparații auto; dar mai apoi intră sub O.N.T. (ca direcție de transporturi turistice și asociație a automobiliștilor). Într-o ultimă etapă devine I.A.P.I.T. – intreprindere care se ocupa de aparatele de agrement din parcuri și stațiuni turistice, de la „păcănele” la felurite tiribombe și mașinuțe. După Revoluție funcționează celebrul club „Salsa 2”. Clădirea, nefolosită de aproape două decenii, nu credem să mai reziste mult.

… obiectele de activitate ale firmei „Leonida” au fost mai variate decît comerțul auto. Registrul importatorilor din 1944 enumeră „automobile, motociclete, mașini agricole, aparate tehnice și piese de schimb”. S-ar fi ocupat și cu distribuția produselor petroliere. Cu siguranță a fost implicată în comerțul cu aparate de radio și frigidere – numele devenit azi comun vine de la marca răcitorului automat produs de „General Motors”. Garajul de pe Magheru, de altfel, rămîne și după naționalizare alocat domeniului. Cu atît mai tristă-i soarta acelui Leonida care ajunge să repare frigidere-n anii puterii populare!

   

Cît de puțin, iată, cunoaștem despre una din cele mai importante firme care-a funcționat în București. Pe-onoarea noastră dac-am scris vreodată un material mai frustrant; sperăm doar că în timp, cumva, să putem completa istoria „Leonida”.

Material pregătit împreună cu Ando și C. D. Mocanu. Resurse la dispoziția redacției: Garaje bucureștene •  Atelierele LeonidaLeonida&Co. • Leon LeonidaComerțul bucureștean în anii 1984-1985 • Istoria tehnicii și a industriei româneștiBoierii zilelor noastreCălăuze prin Bucureștiul vechiTacam T-60Mașini utilitare în presa vremiiNaționalizarea în presa vremii 

Civilizație publică LXII – Zürich (V)

scris de C. D. Mocanu

prima parte • a doua parte • a treia partea patra parte

După ce de-a lungul a patru episoade am întors pe toate feţele corpul de iluminat (lampa) „model Zürich” care vreme îndelungată a pus în valoare parcurile, grădinile, terasele, spaţiile pietonale, peluzele, esplanadele din zonele centrale şi rezidenţiale ale Bucureştiului, trăgeam nădejde că subiectul a fost epuizat.

În cei aproape doi ani scurşi de la ultima abordare a subiectului s-au adunat în arhiva mea câteva fotografii interesante. Unele se constituie în mărturii peste timp despre locurile pe care lampa Zürich le-a făcut, cu discreţie, mai frumoase, mai civilizate, altele ne sugerează  cât de ingenioşi pot fi nepricepuţii.

Şi unele şi celelalte întregesc povestea unui corp de iluminat public prezent în peisajul bucureştean vreme de circa optzeci de ani (de la începutul anilor ʼ30 până prin 2010), un record greu de atins de către născocirile contemporane zămislite parcă înadins să fie „de unică folosinţă”. O fi fost o întâmplare? Nici vorbă! Însuşirile estetice şi caracteristicile tehnice l-au făcut să treacă prin timp chiar dacă perechea stâlp tip lampadar Mannesmann – corp tronconic de iluminat tip Zürich, aşa cum a fost ea gândită iniţial, a suferit adaptări impuse de evoluţia regimului politico–economic al României.

Să începem deci a desluşi încă o filă de istorie!

În 1957 Palatul Cotroceni era Palatul… Pionierilor. Rezoluţia Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.) din decembrie 1948 referitoare la activitatea partidului în rândurile tineretului a trasat Uniunii Tineretului Muncitor (U.T.M.) sarcina de a înfiinţa şi de a conduce o organizaţie de pionieri. Urmând modelul sovietic, la sfârşitul lunii aprilie 1949 U.T.M. a constituit primele detaşamente de elevi purtători ai cravatei roşii ca bază pentru Organizaţia de Pionieri din România.

Cum desfăşurarea activităţilor educative, recreative şi sportive ale acesteia impunea existenţa unui spaţiu potrivit, în şedinţa din 10 mai 1949 Secretariatul C.C. al P.M.R. a aprobat propunerea formulată de conducerea U.T.M. (secretar al C.C. Petre Lupu) ca palatul încărcat de istorie din Dealul Cotrocenilor şi parcul care-l adăpostea să fie date în folosinţa şi administrarea Organizaţiei.

Amenajarea Palatului Cotroceni ca Palat al Pionierilor, după modelul celui de la Moscova, s-a desfăşurat în patru etape,  între 20 mai 1949 şi 1 iulie 1950, conform unui plan coordonat de U.T.M. Inaugurarea oficială a avut loc în ziua de 1 iunie 1950.

„Instalaţia de iluminare a aleilor principale ale parcului” a fost cuprinsă în prima etapă. Corpul tronconic de iluminat, buclat ca un cozonac, a fost, probabil, instalat atunci. Această presupunere este susţinută şi de  stâlpul minimalist (o ţeavă) de sorginte proletară care în perioada interbelică nu-şi avea locul în preajma unui edificiu regal. În concluzie, o rudă modestă a cuplului Mannesmann–Zürich.

◦◦○◦◦

Tot în anii ʼ50, dar pe un alt deal, cel al Patriarhiei şi în preajma unui alt palat, cel al Marii Adunări Naţionale, „lămpi model Zürich” adevărate, de producţie indigenă şi stâlpi tip lampadar, unii moşteniţi, alţii…  aşa cum se putea atunci.

◦◦○◦◦

Spre sfârşitul anilor ʼ50, mai precis în perioada 1958–1960, devenea realitate prima etapă a planului de sistematizare a comunei Băneasa din nordul Bucureştiului, întocmit de prof. arh. O. Doicescu, arh. M. Calinovschi, arh. P. Svoboda şi arh F. Ionescu.

Revista Arhitectura R.P.R., anul VII, nr. 6(61), noiembrie–decembrie 1959 a publicat articolul Cartierul de locuinţe Băneasa în care autorii, conf. arh. M. Alifanti, arh. Gh. Pavlu, arh. M. Caffé, analizează cvartalul aflat în construcţie:

„Realizarea ansamblului de locuinţe din apropierea aeroportului Băneasa face parte din marea acţiune de ridicare a nivelului de trai pe care partidul şi guvernul o duc în permanenţă. Peste 100 de familii au căpătat locuinţe într-una dintre cele mai frumoase zone ale oraşului. Aceste locuinţe alcătuiesc un ansamblu pitoresc, intim, dotat cu plantaţii şi alei, cu instalaţii edilitare, cuprinzând apartamente al căror confort, fără a fi cel mai ridicat, este mult superior condiţiilor generale de locuire pe care regimul burghezo–moşieresc l-a lăsat moştenire clasei muncitoare. Amplasarea acestui ansamblu la intrarea în oraş face să dispară aspectele de terenuri virane şi cocioabele de mizerie rămase din trecut în toate zonele periferice ale capitalei.”

Au rezultat nişte locuinţe semirurale, ieftine, construite cu bani puţini, compuse din una sau două camere modeste (24 m² şi 31 m²), acoperite cu plăci de azbociment ondulat vopsit cu sulfat de cupru şi cu pereţii exteriori zugrăviţi în culori discrete. Ansamblul avea un farmec deosebit, sporit de vegetaţia care accentua aspectul rustic.

Ca parte componentă a instalaţiilor edilitare, iluminatul aleilor prevăzute, în principal, pentru circulaţia pietonală a fost realizat cu „lămpi model Zürich” montate pe stâlpi tip lampadar din beton. Virtuţile estetice ale corpului de iluminat au fost anulate de aspectul grosolan al stâlpilor. O simplă ţeavă metalică ar fi fost în acest caz mult mai potrivită şi cu siguranţă mai ieftină.

◦◦○◦◦

Cu vreo patru–cinci ani mai înainte, la o periferie a Bucureştiului, într-un context diferit, dar respectând cam aceleaşi principii, se construia un alt cartier de locuinţe minimale, mult mai reuşit, mai spectaculos, mai cunoscut, de o calitate urbană şi arhitecturală indiscutabilă. Era un experiment. L-a prezentat cu echilibru, ca un adevărat profesionist, arhitectul Florin Biciuşcă în lucrarea Experimentul Căţelu, publicată de Editura LiterNet în 2005.

Iluminatul căilor de acces a fost realizat, ca şi la Băneasa, cu „lampa” tronconică „model Zürich” asimilată bine de către producătorii autohtoni, însoţită  însă cu un stâlp tronsonat, din ţeavă sudată, ceva mai înalt decât clasicul lampadar, variantă indigenă, ieftină, simplă şi mai puţin prezentabilă a stâlpilor Mannesmann produşi în Germania, în Austria sau în Ungaria. O soluţie potrivită, o prezenţă discretă, elegantă.

◦◦○◦◦

Departe de Bucureşti, în anii ʼ60, pe malul mării, la Constanţa, înflorea turismul susţinut şi stimulat de Uniunea Generală a Sindicatelor prin biletele de odihnă şi tratament pe care le distribuia „celor ce muncesc”. Gazdele se străduiau să le asigure tuturor vizitatorilor cele mai bune condiţii şi o făceau cu tot sufletul. Pe faleza din din faţa actualului Comandament al Flotei (clădire monument istoric construită între anii 1879 şi 1881 ce către compania engleză Danube and Black Sea Railway după planurile arhitectului Alexandru Hristea Orăscu), la Terasa Tomis, mesele pregătite pentru prânz aşteptau un grup de turişti.

Seara, ambianţa era completată de un iluminat nu doar decorativ deoarece clienţii se bucurau deopotrivă de briza mării şi de o mâncărică bună, deci trebuiau să vadă ce bagă în gură.

Soluţia aleasă a fost înţeleaptă şi ingenioasă, un compromis benefic între estetic şi siguranţă.

În zonele litorale, mai ales în apropierea ţărmului, aerul saturat cu umezeală sărată, care produce coroziunea elementelor metalice şi forţa vânturilor fac ravagii. Toate instalaţiile, inclusiv cele electrice, trebuie să respecte reguli specifice menite să limiteze daunele.

Între cele două războaie mondiale, un iluminat ca cel de la terasa Tomis se realiza cu ajutorul corpurilor de iluminat tip glob, cu dispersorul sferic confecţionat din sticlă albă (opal sau opalizată).

Asigurau o bună etanşare a contactelor electrice şi a sursei de lumină (becul cu filament incandescent) iar sistemul de fixare a globului în armătură era solid făcându-le rezistente la urgia venită dinspre mare.

Aveau însă două hibe:

▪ Aspectul banal. Era compensat uneori de stâlpii ceva mai  elaboraţi, împodobiţi cu elemente decorative care lesne îi puteau transforma în „sorcove”.

▪ Capacitatea redusă de evacuare–disipare a căldurii produse de bec. Supraîncălzirea reducea considerabil durata de viaţă a sursei de lumină şi a componentelor care asigurau alimentarea cu energie electrică. Ce nu făcea coroziunea, făcea fierbinţeala şi rezultatul era acelaşi. Din această pricină puterea becului era limitată la valori relativ mici. Pentru obţinerea unui nivel satisfăcător de iluminare se utilizau mai mulţi stâlpi, atunci când se putea – de înâlţimi mai mici, cu mai multe corpuri de iluminat pe acelaşi suport…

După 1948 globurile au avut viaţă lungă şi nu numai în zona litoralului. Iată-le la Borsec în anii ʼ60!

Se pare că proiectantul de la Constanţa ştia meserie, nu era doar copist. A ieşit din rând trecând peste clasicul glob, a ales modelul Zürich pe care l-a considerat potrivit pentru faleza oraşului, a acceptat că nu asigură cea mai bună etanşare şi că vântul îl poate lăsa fără dispersorul tronconic, dar a căutat soluţii astfel încât bilanţul să fie pozitiv.

Fără să încarce prea mult stâlpul cu broderii metalice nefolositoare, a aşezat corpul de iluminat într-un „coş” care zădărnicea efortul furtunilor. Utilizarea curajoasă a becului cu vapori de mercur de înaltă presiune care pe atunci, destul de timid, îşi făcea loc, a îmbunătăţit simţitor caracteristicile luminotehnice ale modelului Zürich. Pentru aceeaşi putere nominală noua sursă de lumină producea un flux luminos de circa patru ori mai mare decât bătrânul bec cu incandescenţă. L-a încurcat însă balastul inductiv. Nu s-a priceput să-l ascundă. Dacă o făcea, lucrarea ar fi fost desăvârşită.

◦◦○◦◦

Când România îşi începea drumul chinuitor spre socialism zestrea tehnico–materială a producţiei cinematografice naţionale era modestă, incapabilă să susţină ambiţiile noului regim politic. În 1949 mai marii vremii au decis construirea unui centru cinematografic modern într-o zonă frumoasă, pitorească, pe malul lacului Buftea.

Conform proiectului complexul cuprindea platouri de filmare, studiou de sunet, laborator pentru prelucrarea peliculei, clădiri pentru filmări combinate, platou exterior dotat cu instalaţiile necesare, o suprafaţă de 16 ha. destinată construirii unor decoruri mari.  Lucrările au început în 1950 şi s-au desfăşurat în mai multe etape până în 1959. Simultan, în vecinătate, au fost construite după proiecte sovietice şi câteva blocuri  identice cu cele de pe bulevardul Muncii din Bucureşti.

Cu dotările moderne de care dispuneau, Studiourile Cinematografice Buftea puteau concura de la egal-la egal cu studiourile europene de mărime medie.

Trecut-au anii şi la Buftea, pe malul lacului, s-a scris istoria cinematografiei româneşti. În prezent nişte Oameni ai locului, pricepuţi şi inimoşi, fac operă culturală şi postează pe contul de facebook Studiourile Buftea fotografii şi scurt-metraje care au însoţit drumul  studiourilor şi al filmelor realizate acolo. O comoară pusă cu generozitate la dispoziţia celor interesaţi. Să vedem doar câteva!

Pe lângă personalităţile din prim plan, apar în fundal două personaje nebăgate în seamă, dar importante pentru istoria iluminatului public bucureştean şi nu numai: „lampa model Zürich”, cea cu dispersor tronconic din sticlă albă şi stâlpul „de fier Mannesmann confecţionat din ţeavă cu soclu de fontă”, aşa cum au ajuns ele pe meleagurile lui Bucur la începutul anilor ʼ30. Nu e nimic surprinzător. Corpurile de iluminat deveniseră cu succes produse româneşti. Deşi importurile erau strict controlate, în multe cazuri chiar interzise, pentru obiectivele speciale se dădeau derogări. Studiourile Cinematografice Buftea erau un obiectiv special. Aducerea stâlpilor Mannesmann a fost facilitată şi de faptul că atunci când se construia „citadela” filmului românesc aceştia se mai fabricau încă la Combinatul metalurgic Cspel din Ungaria, ţară cu care, în interiorul „lagărului socialist”, aveam „relaţii frăţeşti”.

Din toamna anului 1980 interesele profesionale m-au purtat de multe ori la „Studiouri”. Alimentarea acestora cu energie electrică era urmărită constant la nivelul conducerii judeţului Ilfov. O mulţime de lucruri mi-au atras atenţia, însă iluminatul aleilor nu mi-l amintesc. Instalaţiile specifice nu se aflau în gestiunea I.R.E.B. şi nu ne ocupam de exploatarea şi întreţinerea lor. O surpriză plăcută! Mulţumesc Studiourile Buftea!

◦◦○◦◦

Incursiunea istorică se opreşte deocamdată aici fără să se sfârşească. Scotocind cu stăruinţă prin documente şi scrutând prin cele mai ascunse unghere ale Bucureştiului surprizele nu sunt excluse! Să aşteptăm deci, cu nădejde!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Și mai e.

Încet-încet, se vădește cum aproape toate bucățelele Capitalei au fost, cumva, imortalizate în istoria fotografică. Părea de necrezut, acum nici un deceniu, că se vor descoperi atîtea comori: și toate la-ndemîna oricui – la liber, cum s-ar zice.

Dar pe măsură ce primim, ne lăcomim la și mai mult: așa sîntem făcuți.

Mai ales că știm cîte zac prin arhive, biblioteci și sertare. Din prostie și mai ales din ne-interes accesul la bucăți uriașe din istoria noastră e imposibil.

Ce tablou fantastic al Capitalei am putea completa, de exemplu, dac-am avea cum să ne băgăm nasu-n colecțiile periodicelor apărute-n perioada comunistă!

Nu doar ziarele centrale – „România Liberă” și „Scînteia” (din numerele cărora am reușit să publicăm zeci și zeci de materiale de referință) – ci, mai ales, deliciosul cotidian de dup-amiază „Informația” în care viața Bucureștiului era tema principală. Sau revistele săptămînale „Flacăra” și „Săptămîna”.

Pînă una alta, semnalăm publicarea colecției fotografiilor lui Mihai Oroveanu.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

«celelalte» clădiri ale Bucureștiului

Că-i un oraș – totuși – frumos, e fără îndoială. Că frumusețea asta o fac și o seamă de clădiri celebre și încîntătoare, o știm.

Că pe lîngă ele-s și o droaie de altele, pe care – fir-ar să fie! – ne-am obișnuit să nu le băgăm în seamă și, mai ales, să nu le oferim turistului curios, e o nedreptate pe care nu izbutim s-o reparăm: prea multe-s clădirile ce suferă de o nefericită punere în valoare.

Ministerul Agriculturii – bate orice alt palat: CEC-ul, al Poștei; oricare – da-i amplasat în direcția opusă intereselor și plimbărilor noastre. Mare ghinion!

Ar putea fi, cu siguranță – și ar merita mai mult: e vorba de spitalul Colțea. Din păcate, fațada-i tratată mai degrabă ca un dos și renovarea clădirii a fost țipătoare; timpul scurs încă n-a îmblînzit-o.

Iată Universitatea! Emblematică, nu? Dar care-i intrarea ei principală, care-i corpul de fală? Parcă-i făcută numai din intrări de servitori – iar faptul că nu e deloc retrasă, că n-are nici un trotuar ori vreo scară monumentală e de rușine.

Aidoma, Tribunalul mare: deși ne place, deși e bine renovat, meschinăria cu care-au fost reduse scările îi ciuntește enorm din potențial.

În afara colonadei, Gara de nord nu se fălește cu nimic: e o înlănțuire de clădiri adăugate aiurea.

Palatul „regal” n-are nimica regal, nici monumental – un depozit banal, ceva ca și cum s-ar fi unit o gară, o școală, o judecătorie și-un sfat popular.

Ministerul de interne – fostul CeCeu – e cea mai urîtă clădire veche din oraș. La categoria ei – ca să zic așa – e mult mai prejos decît Casa Scînteii

Am stat mult să mă gîndesc ce cred despre „Președinție” – adică despre clădirea guvernului. Da, e mare. Da, nu e nereușită. Da, ar fi putut fi. Dar… nu: nu e nemaipomenită, nu e grozavă, nu-ți inspiră admirație, nu-ți încîntă ochiul.

Tot cam din același leat, palatul cel nou al Băncii Naționale – dinspre strada Doamnei – e plictisitor de-a dreptul; iar felu-n care esplanada din față a fost îngrădită și făcută parcare e o batjocură.

Facultatea de drept te bucură cu parcul veritabil din față; că nu-i nici amenajat, nici îngrijit și că nici clădirea-n sine nu-i vreo operă de artă, nici nu contează – amplasamentul face toți banii!

Rămîne un valoros reper al Gîrlei, deși-i cam departe de centru ca să-l băgăm în seamă: complexul actualei facultăți sportive.

Una din cele mai valoaroase deschideri: blocurile hotelurilor „Union” și „Stănescu” – ulterior, „Negoiu” – care îmbogățesc răspîntia străzii Cîmpineanu, fostă și 13 Decembrie.

E, totuși, bine. Avem de unde alege. Avem ce îmbunătăți.

Semne bune 59 / Case căzute 246 – Str. G-ral Alexandru Cernat 11 A

O renovare bună care – rar lucru – a păstrat și volumul clădirii. Ba chiar și plăcuța de asigurare interbelică a fost lăsată la loc de cinste.

Anterior, proprietatea învecinată a fost transformată într-un bloc prost: cît de simplu era să se petreacă și aici același lucru!

mai multe despre Case căzute • „Semne bune” – toate articolele

Case căzute 430 – Calea Şerban Vodă 189

scris de Ando

Cum urci dealul Şerban Voda, pe stânga, vizavi de  Adesgo, găsim acest complex de pavilioane cunoscut drept „Zerlendi”, pendinte administrativ de Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta”, cel de pe şos. Viilor.

L-am reţinut pentru aspectul jalnic în care se prezintă acum, cel puţin clădirea de la stradă. E adevărat, în spate sunt şi unele clădiri ceva mai noi, dar – per ansamblu – tot complexul e în părăsire de vreo doi ani. Nu e nicio mişcare (nici măcar la cabina portarului)!

Ce o fi mai departe? Poate sunt eu prăpăstios, dar sper să nu se repete povestea de peste drum, unde a fost ras deluşorul pe care a funcţionat, decenii, Spitalul clinic de dermato-venerologie „Scarlat Longhin” şi apărut această măgăoaie.

Deocamdată, cel puțin oficial, planurile „spitalului TBC” sînt pentru edificarea unei construcții noi, ceea ce-nseamnă că la un moment dat vechile acestea pavilioane o să dispară.

mai multe despre Case căzute