istorie « Simply Bucharest

despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

din pagina a patra (1)

Presa din vremea comunismului – firește – abunda de politic, de laude, de găunoase relatări nesfîrșite. Cît de puține erau ferestrele prin care se mai strecura, dacă nu vreo șopîrlă, măcar vreo informație… vreun prilej de zîmbet. Știți: am publicat îndelung caricaturile zilnice ale lui Matty, nu rareori singurul lucru interesant din „România Liberă”.

Dar tot în acest ziar, al doilea lucru interesant era pagina a patra, cea dedicată micii publicități: de aici reușim să prindem un mers alternativ al lucrurilor: ce se căuta, ce se oferea. Pe lîngă anunțurile particularilor, găseam și o serie interesantă de anunțuri publice: concerte… atenționări… premiere… cursuri… licitații… angajări.

Lansăm o rubrică duminicală nouă, dedicată acestor anunțuri. Se nimerește să începem din aprilie 1980.

Adventiștii și mormonii aveau un lobby tolerat.

O licitație pentru Canal.

Ce-nsemna distracție.

O expoziție itinerantă.

În atenția conducătorilor auto.

… și a iubitorilor de animale.

Pentru cei ce vor la băi.

Se caută trei tineri actori.

din presa vremii (136) – de Revelion

Așteptăm 2026 cu 26 de pagini culese din presa de-acum 50, 60, 70, 80 de ani.

Și cu umor, și cu veselie, și… „deși e Anul Nou, glumele noastre sunt tot vechi”.

surse: Digiteca Arcanum

după Moș

„Moş Gerilă, încărcat cu sacul plin de daruri, începe să povestească. A făcut cale lungă până la noi în ţară. Şi multe a întâlnit pe drum. Peste ţări şi mări acolo, în America, l-a supărat amarnic, pe Moş Gerilă, traiul câinesc pe care îl au copiii săracilor, în împărăţia bancherilor şi a capitaliştilor”

Hulit: reinventat, adoptat, Moș Gerilă n-a fost rău – nu pentru copiii vremurilor de după Război. Îl găsim încetățenit la-nceput de ani ’50 – odată cu alte inițiative dedicate celor mici, precum adoptarea zilei de 1 Iunie.

… desigur ideologizat, dar democratic, venea pentru toți copiii – de la creșe, grădinițe, școale și orfelinate; ai părinților din fabrici și uzine – ceea ce, în grelele timpuri de atunci, însemna mult.

Și chiar dacă Crăciunul „dispăruse”, sărbătoarea lui – la fel ca Paștele – era acceptată și chiar susținută tacit în comerțul de Stat prin desfaceri „de sezon” care acopereau luna Decembrie.

Nu o dată, copiii se bucurau de amîndoi moșii: Moș Crăciun venea acasă, în familie, iar Moș Gerilă prin… sindicat. Mai ales că ultimului i se găsise – cu înțeleaptă și flexibilă închidere de ochi – rostul de a sosi și de Anul Nou.

după „Vînatorul”

Să zicem că te găsești prin Romană și – din cine știe ce capriciu – ridici privirea la chioșcul de bilete de autobuz pe care scrie… „Vînătorul”.

Ce vînător – care? Ăl din Scufița roșie, poate? Zău că rămîi fără cuvinte.

Asta, dacă nu cumva ești bucureștean vechi, care încă – prin maldărul de reziduuri din amintiri – parcă-parcă deslușește explicația: anume, că se cheamă așa întrucît odinioară în spate se afla magazinul „Vînătorul”.

Magazinul s-a deschis în toamna anului 1960, odată cu edificarea ansamblurilor de blocuri, sub numele „Polar”, specializat în desfacerea produselor congelate; în 1975 devine „Vînătorul” – într-adevăr, vindea produse alimentare cu specific vînătoresc.

Mă rog, pe lîngă astea, magazinul – căci avea ditamai spațiul! – era cunoscut și drept bună patiserie, dar nu am deslușit de cînd precis; poate dinainte de mjilocul anilor ’80, cînd unitatea se profilează și pe preparate culinare obișnuite în regim „Gospodina”. Cremșnitul era căutat de clientul pofticios. Odată cu lucrările la metrou care afectează masiv bulevardul și aleea de parcaj, spațiul comercial trece și prin cîteva reamenajări.

… să nu încurcăm, însă, cofetăriile: la o sută de metri mai încolo se găsea celebra „Casata”: deschisă în iulie 1963, după ce ia locul precedentei „Trandafirul alb”, ca unitate specializată în înghețate, parfait-uri și profiterol. Blocul ei urma să se prăbușească la Cutremur și să reconstruiască doi ani mai tîrziu (între 1977 și 1979 cofetăria funcționează adiacent, în „Grădinița”)

Între ele, desigur, și „Comaliment” – primul magazin de Stat deschis în anii puterii populare, la 1947 – știut însă de tot bucureștanul drept „Leonida”.

În fine; „Vînătorul” dispare ca magazin după Revoluție; cofetăria se restrînge, dar se bucură și acum de succes – după ce a funcționat, succesiv, ca „Sanda”, „Kremschnitte & Kaffe” și „Casandra” – iar Societatea de transport, prin anacronismul ei, tocmai ne-a prilejuit o mică lecție de istorie.

Cîteva lămuriri:

„Vînătorul” e azi „Casandra”
„Leonida” e azi „KFC”
„Casata” e azi „Mesopotamia”
„Grădinița” e azi „Mc Donald’s”

după tramvaiul 5

… mult mai tragem și acum, după aproape 40 de ani, cu una din improvizațiile ceaușiste!

Este vorba despre linia de tramvai 5 – știți, care a fost construită după mijlocul anilor ’80 pe Barbu Văcărescu, spre Aviației pînă la Băneasa. O linie care în toți anii de operare nu a devenit cu adevărat utilă: nu leagă neapărat nimic, nu a fost vreodată rapidă, nu a scurtat deplasarea nimănui. Dar – întrucît o avem; asta e! – măcar să o facem să meargă mai bine: de asta administrația noastră se cîcîie de cîțiva ani să schimbe șinele montate la 1987!

Pînă om vedea iar tramvaiele circulînd… cîteva vorbe despre trecut. Într-un mod surprinzător – orice e surprinzător cînd e vorba despre transportul public bucureștean – linia 5 este cam cea mai veche linie operațională din Capitală. Nu doar pentru că Societatea de transport nu mai are indicativele istorice 2, 3 4, 6, 8 și 9: dar și pentru că 5-ul de la-nceput de secol XX avea un traseu destul de… similar!

Primul 5 mergea de la Sft. Gheorghe pînă la Bariera Dorobanților; după primul Război se prelungește pînă la actuala Piață de azi – numită a Confederației Balcanice în epocă – iar odată cu avîntul industrial din Floreasca tramvaiul ajunge, pe străduțele care se desfac din Radu Beller, pînă la fabrica „Ford”.

Lungirea traseului spre Pipera este luată în calcul încă de la 1943, cînd podul cel nou de pe Calea Floreasca de peste lacuri e prevăzut cu spațiu pentru liniile de tramvai pe margine, însă de-abia la 1957 se înfăptuiește și 5-ul ajunge unde e azi stația de metrou Aurel Vlaicu.

Odată cu reamenajarea Căii Dorobanților – vorbim de blocurile noi de la mijlocul anilor ’70 de după „Perla” – se renunță la tramvai, care e mutat direct pe Calea Floreasca. Zece ani merge pe aici… pînă cînd este scos și mutat pe Barbu Văcărescu.

Sigur, în aparență se căuta o rocadă urbană care să evite parcursul central al transportului public de suprafață, care în anii aceia era supus unor ajustări discreționare ce au distrus pentru totdeauna legăturile organice dintre zonele bucureștene. În viziunea epocii, tramvaiul urma să plece de la Băneasa pe noul pasaj peste calea ferată, apoi pe o nouă arteră – Aviator Șerbănescu, azi – spre proaspăt ridicatul cartier Aviației și – pe prelungirea Barbu Văcărescu – să iasă spre Tunari, Piața Galați, străpungerea Armand Călinescu, urmînd ca după încrucișarea Căii Călărașilor să taie Centrul Civic în direcția Nerva Traian-Timpuri Noi; ultimul segment nu s-a mai realizat.

Doar că – de atunci încoace, cum ziceam – 5-ul n-a convins; e mai lesne pentru oricine din zona rezidențială și de birouri Aviației să se folosească de metrou. De mers, a mers dintotdeauna poticnit; chiar dacă pare că duce în Centru, în realitate tramvaiul ăsta șerpuiește, ajungînd într-o zonă moartă – Sft. Gheorghe, Sft. Vineri – de unde legăturile cu restul orașului sînt debile. Nici în anii ’90, cînd s-a transformat într-o linie mamut care continua pe Calea Călărașilor, Muncii și Titan, segmentul nordic n-a fost mai folosit.

Citiți și:

pe Deneu

Cît de puțin e cunoscută bucata Deneului de dincolo de Băneasa: șoferul fuge, croșetînd buimac benzile, urcă și coboară pasaje, se lasă-n dreapta spre noile spații comerciale uriașe. Dar…

Dar ce și cum o fi fost înainte pe aici?

… ferme bogate, livezi nesfîrșite, conace ascunse-ndărătul lor, nobila pădure-parc care rezistă și azi.

După Război, Statul a pus mîna pe cît mai multe: școala de miliție, sere uriașe pentru Gospodăria Partidului, unități militare, institute agricole; și Meteorolgia – care a luat locul stației radio interbelice.

Cîteva repere care dintotdeauna mi-au stîrnit interesul, pigulite prin street view – căci plimbarea de-a lungul acestei autostrăzi urbane ar fi un chin.

De pe podul pe sub care trece Centura, zărești pe mîna dreaptă, la-nceputul Otopeniului, o clădire interesantă, străjuită de pini încă maiestuoși. Este unitate militară de transmisiuni; undeva, în spatele ei, se găsește și unul din forturile construite la sfîrșitul secolului al XIX-lea care – chipurile – ar fi trebuit să păzească Bucureștiul.

Arhitectura – colonade, risipă de frumoase detalii – te duce cu gîndul la orice altceva decît o simplă și funcțională clădire cazonă. Mi-aduc aminte de otopenari bătrâni care ziceau c-aici, între Războaie – funcționase un cazino. C-o fi adevărat, nu știu; e drept că am tot căutat dovezi, dar n-am găsit. Dar și dacă de la bun început clădirea a fost militară, cu siguranță evenimentele ținute la cazinoul ofițerilor să fi rămas în mintea oamenilor de-aici.

De cealaltă parte a șoselei, un imobil colectiv care s-a depreciat cumplit în ultimii ani și recent a fost demolat. Să fi avut, la origine, și o făbricuță? Nu putem decît să ne închipuim.

Revenind spre Oraș, încă ghicim, multe pitulate-n vegetația ce le ocrotește de vuietul Deneului, frumuseți rămase dinainte de Război.

Și, încă prea bine ascunse de ochiul trecătorului, veritabile palate spre care accesul a rămas necunoscut și îngrădit.

Nu uităm, desigur, nici clădirea din ce-n ce mai nefericită a fostului Canton de drum:

… de-a lungul șoselei au mai fost construite și altele aidoma, mult înainte de modernizarea „suedeză” de la-nceputul anilor ’30, dar s-au pierdut.

citiți și despre: cartierul Băneasa • cartierul Ferme

frumoasele jegoase (20)

Douăzeci de episoade, da, e ceva; mereu zic că trag linie dar – nu se știe cum – mai găsesc vreo două-trei jerpelituri și… și mă apuc să casc gura și dau peste altele: așa s-au strîns șase sute. Firește, nu mai sînt parcă atît de năruite precum cele din primele alese, dar au fireasca lor poveste care-atrage ochiul.

Și mai sînt clădiri pe lîngă care acum doi-trei ani treceam fără să le văd începutul decăderii.

Urcăm pe Berzei; perechea celei de-a doua a avut noroc.

Intrăm un pic pe Grivița veche, spre Gară.

Veronica Micle, cum se-nfundă-n Titulescu. Blocușorul ăsta are ceva; poate și pentru că-n față e pus în valoare de curte multă?

Între Plevnei și Dinicu Golescu, pe lîngă fosta fabrică de bere; strada cu imobilul ăsta se cheamă Barierei.

Intrăm pe strada Călușei, imediat cum începe ea din Traian.

Nu facem deloc mulți pași și întîlnim alte bloculețe.

Rămînem tot pe strada asta, dar mai spre capăt; las’ că mai și ghicim – ascunse în funduri de lungi curți – urîțenii misterioase.

Nu ne depărtăm: străzile Dimitrie Salmen și Iancu Căpitanu sînt tot pe aici.

Ieșim în Traian: casa asta, doar un pic „ciupită”, e o frumusețe.

De cealaltă parte a Foișorului – decădere pe strada Zece Mese.

… și înspre Republicii, pe mereu uitata străduță Iancu Cavaler de Flondor.

Altă zonă bucureșteană – cu totul altă zonă bucureșteană, enclava dintre Rahova și Tudor Vladimirescu, cu perechile ei de străzi atît de diferite.

Pe Rădiței, un bloc cu o poveste.

Ne-ntoarcem spre Centru: pe Lucaci, colț cu Udriște.

La un pas, pe Ionescu-Gion.

În „covrigul” Alexandru Sihleanu.

Și mai în Centru: lîngă Grădina Ioanid, casa lui Ion Voicu.

Dup-un colț de cotitură, pe Dumbrava Roșie.

Pe Lascăr Catargiu, o casă care nu se ține prea rău, dar pe care-o trădează… acoperișul.

citiți și: frumoasele jegoase • frumoasele jegoase 2 • frumoasele jegoase 3 • frumoasele jegoase 4 • frumoasele jegoase 5 • frumoasele jegoase 6 • frumoasele jegoase 7 • frumoasele jegoase 8 • frumoasele jegoase 9 • frumoasele jegoase 10 • frumoasele jegoase 11 • frumoasele jegoase 12 • frumoasele jegoase 13 • frumoasele jegoase 14 • frumoasele jegoase 15 • frumoasele jegoase 16 • frumoasele jegoase 17 • frumoasele jegoase 18 • frumoasele jegoase 19

„Cum vedeți Bucureştii de mâine?”

Duminică-ncercăm să ne alegem iar un Primar și noi – proștii! – aruncăm înc-o privire cu aproape un veac în urmă, cînd – naiba știe cum – părea că ne era limpede ce vrem și ce trebuie să facem.

Bucureştiul ve deveni o metropolă a ţinuturilor Sud-Estului European numai atunci când locuitorii lui vor avea pătruns în sufletul lor convingerea în posibilităţile şi în misiunea ce trebue să o îndeplinească acest oraş. Numai atunci şi aleşii acestor cetăţeni vor lucra în această direcţiune.

Condiţiuni foarte favorabile sunt întrunite şi nu mai rămâne decât să ştim ce vrem, să vrem cinstit şi fiecare dintre noi să aşeze interesul oraşului peste acela personal, al mahalalei lui sau al sectorului său politic.

Cine trăeşte în colectivitate trebue să respecte sau să i se impună respectarea intereselor colectivităţei înaintea celor individuale.

Să nu acoperim toată Dâmboviţa căci dânsa reprezintă un admirabil drum de primenirea aerului dela Vest la Est tocmai în regiunea cea mai joasă a oraşului.

Spectacolul zăpezei murdare adunată în grămezi trebue să înceteze. Sunt zile de iarnă în care Bucureştiul îmbracă aspectele unui oraş de acum două secole. Nimeni nu a ţinut seama de această problemă cu toate că în fiecare an ninge. Străzile nu au fost dimensionate în consecinţă, canalele nici ele iar Municipiul nu posedă mijloace speciale pentru ridicarea ei.

In câţiva ani numai ca prin farmec, oraşul întreg s’a populat cu palate înalte, birouri şi mai ales mii de locuinţe în comun formând aşa zisele blok-housuri, adevărate fenomene de desvoltare orăşenească. Fără vre-un suspin sau regrete după forma veche de viaţă, locuitorii Capitalei părăsesc vechile grădini optând pentru viaţa nouă, mai confortabilă, citadină, cu calorifer, terase, băi şi apă caldă, pentru o arhitectură nouă, raţionalizată şi economică.

Poate cea mai puternică din forţele inerte care au ţinut în loc desvoltarea Bucureştilor a fost lipsa de continuitate a lucrărilor. Cum se schimba regimul gospodăresc al Municipiului, se schimbau şi preocupările edililor. Dacă predecesorul s’a străduit să înzestreze oraşul cu apă şi canale cel următor a abandonat lucrările subterane şi s’a ocupat de lucrări de suprafaţă. Când a plecat primarul care se ocupa de înfrumuseţarea Capitalei cel următor, neapărat, a decretat că ce-l interesează e opera culturală. Când unul din edili a spus că e bine să se deschidă o stradă în cutare punct al oraşului, cel care l’a urmat a făcut tot ce i-a stat în putinţă să zădărnicească pentru vecii vecilor proectul. Şi aşa mai departe…

frumoasele jegoase (19)

Sîc, că mai avem. Avem de unde alege.

O plimbărică prin preajma așa-cunoscutului cartier Armenesc ne scoate-n cale destule frumuseți coșcovite. Începem chiar pe strada care dă numele locurilor – în capătul ei dinspre Maria Rosetti.

Pe Marin Serghiescu, un bloculeț foarte ponderat.

O siluetă zveltă pe strada Pasului.

Cîțiva pași pe încîntătoarea Spătarului, unde vedem că de la an la an deprecierea se accentuează.

Vechi, nu este; frumos, nici atît. Dar blocul ăsta contemporan de unde se frînge strada Maria Rosetti, cînd face cruce cu Toamnei, a decăzut rău!

Ne depărtăm și ajungem pe Venerei – azi, Părintele Galeriu – unde un imobil ascuns vederii tot așteaptă vremuri mai bune. Ce ziceți de avizier?

Pe Salcîmilor.

Ajungem și-n Cotroceni: ăsta e blocul care pe vremuri avea cinematograful: bun cinematograf! L-am pozat fix înainte ca să se-nceapă renovarea calcanului rămas urît.

Tot pe-aici, pe străduțele ce duc spre Grădina Botanică.

… două cubulețe cuminți în Parcelarea Călărașilor

Pe Victoriei, colțul cu Frumoasă – o fațadă cam prea necăjită.

Pe Moxa – degradare stradală.

Prelungirea Dacia, după Romană.

Nu departe, pe Henri Coandă – capătul spre Ana Ipătescu.

Între Dorobanți și Floreasca-i un cartier încîntător; pe strada Naum Rîmniceanu găsim două perechi de curți cu bloculețe frumoase; doar unu-i mai necăjit!