despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Case căzute 244 – Str. Radu Calomfirescu 8 și 10 – ce mai e nou

Se-ntîmplă ceva la blocul de la numărul 8. Ceva ce implică șantier, demolare și… și om vedea noi.

De fapt, mersul lucrurilor se vede cel mai bine dinspre Moșilor (e mare, hardughia):

Clădirea, construită-n anii 30 pentru Camera de muncă a României, e a arhitectului Berindey. Firește c-ar fi păcat de ea. Curiosul mai poate dibui urmele unor litere, sus pe frontispiciu; or fi de la vreo lozincă, cine știe. Aici a funcționat, în ordine, Consilul Central al Sindicatelor, Comitetul de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare și Ministerul Economiei Forestiere.

La numărul 10, în schimb, nimic.

mai multe despre Case căzute

Plimbări în Bucureşti VIII – revenire pe Carol și Pache

de Ando și HM

Au trecut zece ani de cînd am făcut o primblare pe-aici – ce ne-a readus pașii? Poate gîndul la care-am ajuns deunăzi, citind despre ce se mai schimbă-n locurile astea.

Gîndul e, vedeți voi, că dintre toate arterele importante din Centru, pe Pache e cea mai multă viață: magazine, magazinașe, mici afaceri, restaurante; ce deosebire e față de Calea Călărașilor, Moșilor, Regina Maria, Dacia, Dorobanți ori altele! Remarcabil e și numărul destul de mare de clădiri îngrijite și refăcute mulțumitor; nu poți să nu remarci cît de jalnic arată, la doi pași, bulevardul-pereche Ferdinand!

De-aceea aș lua la picior axa est-vest a Bucureștiului de la periferie spre mijlocul orașului – tocmai ca să mă conving mai bine. Nu doar o varietate îmbucurătoare de comerț, dar și urme ale trecutului recent: magazinul „Electro Admon”, casa funerară „Anthony”, croitoria „Picasso” – toate-s afaceri ce s-au pornit acum aproape treizeci de ani. Doar relativ mai recente, firma de IT „Pro Sys”, magazinașul „Skipper” și pizzeria „Cuptorul cu lemne” completează lista reperelor comerciale ce-au învins timpurile contemporane.

Omului îi place cînd merge pe-o stradă vie!

Mereu e iureș pe-aici, dar dacă ajungi într-o dimineață nelucrătoare ai tot bulevardul numai pentru tine, cu poveștile lui, cu fundăturile lui… Reclama „Ci-Co” încă se mai ghicește, biserica de la intersecția cu Mătăsari s-a reconstruit după incendiul de-acum două decenii, televiziunea anilor ’90 – chiar dacă nu mai e-n turnul de odinioară ci-n niște barăci – e tot la locul ei; iar parcul… tot Tolbuhin se cheamă.

Mai încolo, spre Școala Iancului, întîlnim o surprinzătoare delăsare comercială, dar și un avînt imobiliar contemporan nu întrutotul la locul lui, deși nu s-au făcut mari stricăciuni încă. Una peste alta, ne aflăm pe un segment considerabil care n-a fost afectat de demolări în perioada comunismului: chiar avem un bloculeț – la Mihai Bravu – care a fost mutat pentru a permite deschiderea pieței!

… iată și prima „spargere” de ritm urbanistic: rondul din care se desface strada Popa Nan:

Nu mai mergem mult și dăm – pe colțul unde se face străduța Iancu caveler de Flondor de un mic local unde, demult, a fost o cofetărie: înainte de Război se chema „Orange”; ulterior, odată cu prefacerile edilitare ce vor schimba Calea Moșilor, ajunge aici celebra „Verdun” – care și ea s-a plimbat oleacă-n cartier:

Numaidecît urmează o piațetă cam fără niciun chichirez, la intersecția cu Traian; are și-un scuar pe care, odinioară, troleele-l ocoleau prin dreapta. Deși mărturiile fotografice n-au prea răsfățat bulevardele astea – nici pe vremuri, nici mai încoace – atmosfera de-acum un sfert de secol nu-i prea alterată.

Ritmul se schimbă: de aici și pînă la Izvorul rece bulevardul e… rece și el – poate pentru că-l părăsesc tramvaiele; mai puțin prietenos, deși-i crește valoarea arhitecturală. Dînd roată parcului – ce ar trebui să poarte din nou numele lui Pache -, ne dăm seama de cît de puțin e valorificat el în sine și clădirile ce-l mărginesc; deschiderea spre Ferdinand, cu biserica greacă-n prim plan, rămîne excepțională.

Pîn-la Rond, bulevardul a purtat numele primarului care la sfîrșit de secol XIX l-a făcut de-a curmezișul orașului; de-aci încolo, îl șim drept Carol (să nu ne mai încurcăm cu „întîiul”); dar mai e nevoie, oare, să vă spun că mie tot Republicii-mi vine să-i zic? Oricum, bucureșteanul – în încăpățînarea lui afectivă – a știut să alinte și-n vremea comunismului partea dinspre Cișmigiu a axei centrale doar cu numele „Bulevardul”, dîndu-i pe pustii și pe Gheorghiudej, și pe 6 martie.

O frunzăreală a ghidurilor bucureștene ne înfățișează o prăpastie ideologică imensă între anii de dinainte și de după instaurarea regimului popular:

 

Bucățica între rond și Moșilor – să revenim! – e într-o decădere cauzată de scăderea importanței sale de nod urban; pătrunzînd în intersecție, remarcăm retragerea clădirilor dinspre Mîntuleasa și ne dăm seama că axa aceasta are, cu siguranță, cele mai multe piațete, ronduri și scuaruri din tot Bucureștiul; și, mai ales, printre cele mai armonioase. Și deși are atîtea „ruperi”, porțiunea dintre Universitate și Iancului e perfect oablă.

 

Ne oprim un pic:

Aici, într-adevăr, s-au schimbat lucrurile-n anii ’80, cînd Calea Moșilor a fost lărgită!

 

Înspre Armenească de-acum, atmosfera-i alta din nou: te afli-ntre blocuri, care deși mai toate-s reușite, nu le vezi cu adevărat niciodată; multe parteruri închise din păcate; a funcționat aici și un celebru magazin de arme, după Revoluție – a mai rămas reclama unui pistol să ne aducă aminte.

 

Surprinzător, intersecția cu Armenească nu e pusă-n evidență, dar să ne aducem aminte că actuala ei configurație este recentă, ajungîndu-se la ea în urma prefacerilor edilitare de la mijlocul anilor 1980, cînd s-a practicat tăietura Armand Călinescu dintre strada Galați (Vasile Lascăr) și Moșilor.

Însă gîndul creării acestei legături rutiere este, firește, mult mai vechi, regăsindu-l în planul de sistematizare de la mijlocul anilor ’30 din secolul trecut.

Tramvaiele ieșeau direct la Rosetti și mai apoi continuau pe Hristo Botev: alte vremuri! Linia existentă azi pe strada Paleologu – montată odată cu prelungirea străzii spre Nord – n-a mai fost folosită de mai bine de un sfert de secol.

Mai e o stație pîn’la Rosetti; lăsăm în urmă nefericita clădire care a ars cu mai bine de un deceniu-n urmă și, vizavi, fostul hotel „Modern”.

… se mai îndesesc un pic spațiile comerciale – nu mult! – mai căscăm gura…

… și ajungem într-o piață largă, dar nepricopsită; în mijloc statuia e-ncadrată de stîlpi mătăhăloși iar stația autobuzului 311 nu mai are deverul de odinioară. În anii ’90, datorită sediului P.N.Ț-C.D., locul era mai animat. La intrarea pe Hristo Botev funcționează un magazin de semințe, frecventat de mulți zeci de ani de zile. Blocul de pe colțul cu Tudor Arghezi a apărut după Cutremur.

Fără nici o îndoială – tot parcursul acesta central e o încîntare arhitecturală ce trebuie ocrotită și pusă-n valoare de orice îmbunătățire viitoare.

Și cam atît: mai e de văzut, pe îndelete, minunata clădire a Ministerului Agriculturii și gata.

… întotdeauna o plimbare pe bulevardele astea e ceva ce-ți prinde bine!

Surse foto și documentare: Dan VartanianAndrei PandelePeter HautzingerAzopan Tramclub  • Softpedia – blocurile comuniste • altele

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

din presa vemii (105) – cît pe ce

O droaie de mici fapte ce-ntregesc imaginea Capitalei de la-nceputul anilor ’40. Lipsa mijloacelor de transport auto – era, totuși vreme de război și camioanele și autobuzele particulare participau, de voie, de ne-voie la efortul comun – făcea ca societate de distribuție a carburanților să-ncerce alimentarea stațiilor din oraș folosindu-se de rețeaua de tramvai existentă.

 

Altă încercare? Tot cu tramvaiul, pe vreme de noapte, să se asigure aprovizionarea piețelor. Ideea revenea, 40 de ani mai tîrziu – în vremuri pocite și grele din alte motive -, cînd s-au improvizat troleibuze pentru transportul bunurilor. „Circul foamei” din Pantelimon avea linie de tramvai, cică tot în ideea aducerii mărfurilor pe șine (care mărfuri, în penuria anilor ’80, ați zice?)

Succesul incontestabil al noilor pasaje inferioare din partea de nord a dat naștere unor frumoase planuri: căile ferate dinăuntrul Capitalei ar fi avut șansa să mai fie operaționale dacă s-ar fi construit pasaje asemănătoare la Cotroceni, Rahova și Colentina. Dar, fiindcă sistematizarea avută în vedere-n anii ’30 socotea că liniile astea oricum ar trebui mutate mai spre periferie, nu s-a mai complicat nimeni.

Cine se gîndea că bazinul „Lido” ar fi putut deveni sală de spectacole, că Radio-difuziunea s-ar fi putut construi la Triumf, că ideea de-a avea ditai spital la periferie n-a fost o toană recentă?

  

Că… idei au fost… au fost mereu?

Că legătura dintre corpurile depărtate ale spitalelor se putea face, convenabil, subteran? Filantropia, de asemenea, a folosit sistemul atît de simplu.

Că-n Ferentari fusese un pod?

… și că sincronizarea ceasurilor publice… mergea ceas.

Sursa – colecția „Gazeta Municipală”

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

la loterie în presa vremii (IV)

Ne-ntoarcem în timp, completînd imaginea loteriei și – bunînțeles – a premiilor mereu ademenitoare.

Ne folosim de o serie de reclame apărute cam pe la-nceputul anilor ’40 în „Gazeta Municipală”, a cărei colecție o poate frunzări toată lumea pe Biblioteca Digitală.

Primul episod  • al doilea episodal treilea episod

#104 • listă de articole selecționate din presa vremii – aici

N-ai ştampilă? Treci la film! (AUTO amintire)

scris de Ando

Am găsit, rătăcit într-unul din folderele mele, acest articol şi mi-am adus aminte de o păţanie legată de ştampila cu grupa sanguină, mai bine zis, de lipsa ei din buletin.

Un necesar preambul: primul buletin l-am primit, normal, la 14 ani, adică în 1964. Când a apărut legea pomenită în articol, eram student şi vă daţi seama ce „pătruns” eram eu atunci de importanţa acestui act normativ! Efectiv, mă durea la bască, mai ales că, în prima fază, cei luaţi în colimator erau diverşii conducători de vehicule, ori eu nu aveam nici măcar permis de conducere. A venit anul 1974 şi deci şi termenul de schimbare a buletinului. Fireşte, am făcut demersurile necesare şi mi-am luat noul buletin. Anul 1974 a fost un an important al vieţii mele: am terminat facultatea, m-am căsătorit, am intrat în „câmpul muncii” şi, în septembrie, am plecat în armată. Deci ştampila cu grupa era, din nou, pierdută din vizorul meu.

După stagiul militar, în vara lui 1975, ne-am luat permisul de conducere (adică eu şi soţia). Imi amintesc cu plăcere că în acel an, a fost şi cel mai lung concediu din cariera mea pentru că la zilele legale cuvenite, am adăugat o lună de concediu fără plată. Socru’meu, Dumnezeu să-l odihnească, om generos, cu suflet mare, ne-a încredinţat, fără fasoane, al său Fiat 1800, iar noi am profitat la maxim de acest prilej făcând vreo 5.000 km prin toată ţara. A fost un prilej speculat „la ţanc”, pentru că în toamna aceluiaşi an – 1975- socru-meu, speriat de dificultatea (şi de preţurile piperate) cu care găsea să schimbe diverse piese la Fiat, a prins un moment bun şi l-a vândut, în aşteptarea Daciei 1300 la care era deja înscris de patru ani. Aşa se face că, în anul următor -1976 – ne-am „lipit” pentru concediu şi alte diverse treburi de maşina lui taică-meu, o Skoda 1100 pe care el o cumpărase chiar în acel an.

A venit şi toamna, mai precis finalul lunii octombrie. Pentru că se apropia cu paşi repezi termenul la care soţia trebuia să nască, am apelat, din nou, la taică-meu să ne împrumute Skodiţa ca să ne mişcăm mai uşor prin oraş. Cu câtva zile înainte de soroc, m-am învoit de la serviciu şi m-am dus cu soţia, dimineaţa, la Filantropia pentru control. Am lăsat-o acolo, să discute şi să stabilească ultimele detalii, iar eu am plecat spre serviciu. Lucram la IEMI, pe platforma Pipera, deci am luat-o pe Aviatorilor. Circulam prudent, din două motive. Unu: plouase seara şi piatra cubică de pe bulevard era încă udă, deci periculoasă, în special pentru tracţiunea pe spate a Skodei. Doi: ca orice bucureştean ştiam că în Piaţa Aviatorilor, de unde se intra/ieşea în şi din cartierul Primăverii, era permanent, cel puţin un miliţian. Şi aşa, (sper că nu v-am plictisit prea tare) ajungem la… cestiune.

In piaţă, de data asta, erau mai multe echipaje de miliţie care opreau maşinile pentru „filtru”. Unul din agenţi îmi face semn să trag pe dreapta şi-mi cere actele la control. Se uită în talon: Cine e Andone Costache? (adică proprietarul maşinii). Taică-meu, răspund. La acea dată, pe buletinul şi pe carnetul meu figura la rubrica „domiciliu stabil” aceeaşi adresă de pe Şos. Giurgiului, adresă care apărea şi pe talonul lui taică-meu… deci n-a mai insistat pe chestia asta. Dar omul nostru nu se grăbea, răsfoia meticulos actele. Zic: Am făcut ceva în neregulă, pentru că trebuie să ajung la serviciu? Mă întreabă: Unde lucraţi? In Pipera, şi ca să mă dau „mare”, adaug:… la IEMI unde se fac radiotelefoanele şi staţiile pentru miliţie, cum aveţi şi dv. pe Dacie. L-a durut în cot de precizarea mea. El avea o sarcină precisă, să găsească şi să mă agaţe cu un chiţibuş. Şi l-a găsit, luminându-se la faţă: Nu aveţi ştampila cu grupa sanguină trecută în buletin! Amendă… (nu mai ştiu cât, jumătate în 48 de ore de la constatare, bla, bla) şi vă reţin permisul până le rezolvarea problemei. Ridicaţi permisul din Udrişte când vă prezentaţi cu dovada plăţii amenzii şi cu buletinul ştampilat cu grupa sanguină. O feştelisem, mai ales că mi-am dat seama că nu era locul pentru eventuale „negocieri”. Aşa că i-am spus direct: Mă nenorociţi! Uite, vin de la spital, nevastă-mea trebuie să nască peste câteva zile şi ştiţi cum e, am o grămadă de alergături de făcut! Plătesc integral amenda pe loc, numai lăsaţi-mi permisul. Rezolv şi cu ştampila, trec din nou pe aici şi v-o arăt.

Tipul, probabil, şi-a dat seama că nu eram trombonist, dar pe de altă parte avea sarcinile lui clare, aşa că îmi zice: Pentru că vă aşteaptă un aşa eveniment frumos în familie, nu vă dau amendă, dar vă reţin permisul. Duminica asta, dimineaţă la ora 10, vă prezentaţi în Udrişte cu procesul verbal pe care vi-l întocmesc. Veţi participa la o expunere, urmată de un film educativ pe teme de circulaţie şi la ieşire predaţi procesul verbal şi primiţi permisul.

Ce să mai zic? Am plecat cu inima strânsă. Mi-era teamă să nu fie o şmecherie, adică să pierd timpul la film, să iau şi amendă şi, mai ales, să nu primesc permisul. Oricum, n-avem ce să fac aşa că, în ultima duminică din octombrie 1976, ţin minte, pe o ploaie rece şi mocănească, m-am prezentat la sediul brigăzii rutiere din Udrişte cu procesul verbal. In sală, circa treizeci de „colegi” de suferinţă, agăţaţi, tot aşa, pentru diverse abateri (de exemplu, vecinul de pe fotoliul alăturat fusese depistat, în trafic, cu un ştergător de parbriz lipsă). Şi aşa a fost: adică o expunere făcută de un ofiţer de la circulaţie, urmată de un film presărat cu numerose imagini cu accidente, maşini făcute zob şi, mai ales, cu multe cadavre: fie spulberate pe asfalt sau aruncate de impact în şanţurile drumurilor, fie întinse în sala de morgă. Ce mai, o „feerie” macabră pe un fond muzical care îţi zgâria timpanele! Şi chiar mă gândeam că azi, acele imagini nu ar impresiona nici măcar un copilaş de vârstă preşcolară, la ce grozăvenii are el acces la TV sau pe net!

Ca să n-o lungim: după vreo oră, la ieşire, am predat PV-ul şi am primit, într-adevăr, permisul. Prima grijă a fost, bineînţeles, să fac demersurile pentru obţinerea ştampilei cu grupa sanguină. Ţin minte că prima ştampilă era rotundă, cam de mărimea unei monede actuale de 10 bani, iar în interiorul cercului era trecută grupa.

După încă zece ani, în 1984, pe noul buletin, ştampila avea să capete şi ea un nou format şi, culmea, prin terfeloagele casei, am găsit şi o copie cu respectiva pagină.

Toponimii fantomă

„Icoana stelei ce-a murit…”

scris de Brăcă

Copil fiind, prin anii 1950-60, eram intrigat să-i aud pe ai mei folosind cât se poate de firesc niște repere urbane inexistente:

— E imediat cum cobori la Brătianu și mergi pe dreapta, spre Leonida.

Cunoșteam destul de bine bulevardul, dar nici urmă de Brătianu sau de Leonida. Acum, că s-a refăcut monumentul de la Universitate, știe oricine unde era „la Brătianu”.

Leonida fusese patronul magazinului de la parterul blocului de pe bd. Magheru, nr. 28-30. După naționalizare, pe firmă scria „Comaliment”, dar toată lumea îl știa de Leonida. Interesant e faptul că deși în fața lui era un grup statuar impozant, dedicat lui Tache Ionescu și demolat abia prin 1957-58, locul n-a păstrat numele statuii, ci pe al prăvăliei. De unde se vede că păpica atârnă mai greu la cântar decât arta monumentală.

Toponimice care au supraviețuit clădirilor au existat și prin cartiere, nu numai în centru. Iată două exemple din zona Obor-Pantelimon: Beașcă și Predoleanu.

Despre Beașcă i-am auzit vorbind, prin anii ‘70-’80,  pe locuitorii mai vârstnici din Parcul Ferdinand – străduțele dintre șoseaua Pantelimon, strada Baicului și gara Obor:

— Ia dă o fugă până la Beașcă, că mi s-a terminat făina pentru cozonaci.

Era un magazin alimentar cu autoservire, la intersecția șoselei Pantelimon cu strada Ritmului. După cum arată, clădirea pare construită pe la 1935-1940. Pe acest amplasament se pare că a fost hanul lui Nae Niculescu-Beașcă, în binecuvântatul veac al XIX-lea. Acum e o sală de pariuri și un restaurant grecesc și nu mai știe nimeni de Beașcă.

Prăvălia lui Predoleanu era în gura Oborului, pe Mihai Bravu, între străzile Ion Maiorescu și Vaselor. A subzistat până în 1978-80, când s-au făcut blocurile P + 10, am prins-o și eu.

Îi zicea Fero-Metal și rivaliza cu cel de lângă biserica Sf. Gheorghe-Nou în privința aprovizionării. La stradă ocupa un front îngust, riscai să treci fără s-o observi. Dar odată intrat, ce să vezi, parcă era un pantof numărul 41 pe dinafară și 45 pe dinăuntru. Nu numai că era foarte adâncă, dar era și înaltă, pe două nivele. Pe ambele laturi avea câte o galerie metalică, pe care urcau doar vânzătorii și aduceau produsele expuse acolo. Așa a fost conceput și construit, pe la 1930, de Eftimie Predoleanu, după ce i-a ars un alt magazin, ce-l avea tot pe Mihai Bravu, dar vizavi. Avea de toate, ce vrei și ce nu vrei: fierărie, vopsele, tot felul de ob­iecte de uz casnic, cred că avea şi vase emailate, potcoave, unelte şi câte şi mai câte! După naționalizare, numele i-a rămas timp de trei decenii în memoria colectivă nu doar a cartierului, ci a întregului oraș. Când nu știai unde să cauți o ustensilă sau un finisaj mai aparte, erai sfătuit:

— Dar la Predoleanu ai încercat ?

Alte locuri din București care au păstrat numele unor clădiri dispărute, așteptăm de la cititori, în comentarii.

Plimbări în Bucureşti XXXV – trei bulevarde-ntr-unul singur (III)

de Ando, C. D. Mocanu și HM

citiți prima parte a doua parte

Ăsta da, bulevard cochet! Scuarul central e o frumusețe pe vreme de vară. Clădirile ce-l mărginesc – cu potențial – ne bucură și acum, deși intervențiile contemporane au spurcat ceva-ul vechi. Partea asta de Dorobanți chiar s-a schimbat mult în ultimele două decenii!

Ca plimbare-n sine, nu-i nici prea-prea, nici foarte-foarte: șantiere, mașini lăsate alandala pe trotuar,  trafic ba-n goană, ba aproape blocat; mai mult îți face, parcă, cu ochiul liniștea ce se ghicește-n spatele caselor de la șosea.

Bucata de-nceput e echilibrată, cu construcții pe amîndouă părțile; pe stînga admirăm substația electrică care a fost pusă acolo elegant și cu respect față de restul zonei – azi e ascunsă după o pădure de panouri publicitare.

Zău că-i de mare mirare că nu-s fotografii vechi de pe-aici, mai ales că partea asta chiar nu-i de lepădat – și apărută, istoric, relativ recent: parcelarea Principele Carol (unde-s străzile cu nume de eroi aviatori) apărea-n anii ’20; cartierul Primăverii se năștea cu un deceniu mai tîrziu; iar pe locul Televiziunii nu se apucase încă să se construiască nimica. Pînă și Șoseaua Aviatorilor a primit forma splendidă ce-o cunoaștem de-abia-n anii ’30.

Destule-s de văzut:

     

Cîteva case au avut norocul să fie renovate frumos ori măcar… cu milă.

Dar și cînd vezi cum s-a „reinterpretat” o casă de poveste, te-apucă toate alea!

Clădirile noi – chit că nu-s mare procopseală arhitectonică – sînt, parcă, mai… cinstite: atîta s-a putut.

Firește, ca să apară ele, ceva a trebuit să dispară. Blocul vechi de mai jos n-a avut noroc!

 

De fapt, spurcarea zonei s-a făcut deja, odată cu primele intervenții de după ’90; las-că nici plombele puse pe vremea comunismului nu erau de vreo valoare.

Pe dreapta, deja ne putem lăsa-n Primăverii, ce se deschide ademenitor cu străzi, scuaruri, părculețe; mai încolo, pe stînga, iată și încă frumoasa Televiziune Română: în spatele ei putem explora alte străzi și fundături.

… deși trotuaru-i desfundat și curtea ne-ngrijită, tot ne priește plimbarea!

Pe măsură ce ne apropiem de capătul Dorobanțiului, dăm și-n partea sa complet schimbată-n anii noștri: un rînd de clădiri de birouri apărute-n anii 2000; găseam înaintea lor una din cele mai reușite exemple de arhitectură comercială – micul complex cu alimentară, cofetărie și băruleț de lîngă Televiziune ce a fost demolat în 2003. Pe vemuri, privind din Herăstrău, vedeai doar silueta elegantă a Televiziunii; azi se ițesc borcane.

Peste drum de ele, locul rămîne nu doar deloc pus în valoare, ci și urît și murdar de-a dreptul; un șir de barăci – că, orice-am zice, tot barăci sînt! – cu nimic în spate. Scuarul central, aici, a rămas pavat. De ce? Ca s-arate ca naiba. Trotuarele-s pline de gropi și mizerii chiar și-n fața clădirilor de birouri.

Ne oprim: piața imensă unde se varsă Dorobanțiul se cheamă Charles de Gaulle, dar i-a mai cinstit și pe Hitler și pe Stalin. Azi e sistematizată cu fel de fel de insulițe și pădurici, dar la-nceput era doar goală-goală; mulți ani piatra ei cubică decazuse într-un asemenea hal, încît gropile erau legendare.

 

Surse foto și documentare: Adrian Crăciunescu • AgerpresAzopan Tramclub TransiraMuzeul Municipiului București • Softpedia – blocurile comunisteArhiva UAR

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Plimbări în Bucureşti XXXV – trei bulevarde-ntr-unul singur (II)

de Ando, C. D. Mocanu și HM

citiți prima parte

Iată-ne la Perla. Nu, nu mai e nici o Perlă pe-aici de multă vreme, dar locului i-a plăcut numele ăsta, așa că l-a păstrat. Perla a fost restaurant; o vreme, pe vremea lui Ceaușescu, s-a numit și Varșovia – închis astăzi, e magazin „dm”. În spate fusese și cofetărie: era un complex elegant. Peste drum, străjuind colțul cu Iancu de Hunedoara, fost Ilie Pintilie, fost Bonaparte, încă mai vedem clădirea ce-a adăpostit cinematograful Volga încă dinainte de Război, după ce-a luat locul bodegii Roata lumii; acum în reconstrucție, probabil din ea va rămîne coaja – măcar de-ar pune-o în valoare cît de cît!

Intrăm în cel de-al doilea Dorobanți, v-ați prins deja; e cel unde-ncep și fițele – un bulevard larg, cu blocuri înalte; pînă să vedem mai de-aproape ce-i acum aici, să-i lăsăm pe cei care l-au făcut să se laude oleacă.

Da – n-au fost multe, bulevardele gîndite să fie cu atîtea spații comerciale mari, etajate – ne-au rămas în memorie magazinul Tineretului și cel care vindea marfă importată din Republica Populară Bulgară -; era păcat să-l zdroncăne tramvaiele, așa că după ce s-au ridicat blocurile astea, linia lui 5 – una din cele mai vechi linii bucureștene – ce mergea pe aici a fost mutată pe Floreasca; zece ani mai tîziu se muta iar, pe Barbu Văcărescu. Și, deși autobuzul 131 poate fi asociat pe deplin cu Dorobanțiul, multă vreme nici n-avea treabă cu el: de la Piață se ducea pe Roma și Căderea Bastiliei (unele străzi chiar au nume frumoase!) spre Romană; chiar și după Revoluție a mai practicat o parte din traseul ăsta. În zilele noastre ne întîlnim pe-aici chiar și cu autobuze preorășenești – unul din traseele serviciului de transport al orașului Voluntari pătrunde pînă la Perla!

O luăm din nou la pas, fără să ne putem stăpîni ciuda că ne lipsesc aproape cu desăvîrșire imagini de dinaintea construirii blocurilor. Ulterior publicării inițiale a materialului, a apărut o mărurie foto din zona de dinainte de liceul Caragiale; se vede linia și stația tramvaiului 5.

Noroc c-am reușit să dibuim urma Garajului Peleanu de la numerele 127-129, care-i azi ascuns după blocurile stradale; fotografia interbelică ne ajută să vedem cît de larg fusese de la bun început Dorobanțiul.

Așadar, în stînga, splendoarea străzilor cu Capitale; în dreapta, o-ncrengătură ciudată de străduțe-ntortocheate, care parcă niciodată nu te scot acolo unde ai nevoie. Și cam așa-i toată bucata dintre Dorobanți și Floreasca; firește că pe măsură ce te duci spre piață, crește și strălucirea străduțelor astea.

Cu toată spoiala și scumpetea locului, ceva-ceva îți zice că nu-i decît o anticameră a cartierului Primăverii.

Ne amintim de magazinul-fanion de electrocasnice „Gepa”, care avea un dever imens în anii ’90 – apăruse-n locul fostului magazin bulgăresc de care-am amintit înainte.

 

Pe cît de lat îi bulevardul, pe-atît i-s de-nguste trotuarele; ce-i drept, acum cîțiva ani s-a lărgit un picuț cel de pe mîna dreaptă – nu îndeajuns! Dar hai să vedem atmosfera.

Din fericire, au rămas destule clădiri neafectate de construirea blocurilor. Nu s-au păstrat chiar rău și pun în valoare colțurile străzilor adiacente! Liceului i s-au construit două corpuri în plus; n-ai zice că nu-s „la locul lor”. Și, spre cinstea lor, urbaniștii de acum jumătate de secol au păstrat un mic segment de joasă înălțime pînă la următorul calup de blocuri înalte.

  

Firește, se mai strecoară cîte ceva-n zilele noastre…

Un punct de interes a fost clădirea poștei; aproape de ea, blocul cu librăria „Lumina”: o librărie mare, cu etaj; jumătate din spațiul comercial e acum vopsit în negru – absolut îngrozitor.

 

Între Poștă și librărie, firește, biserica: și ea-și vîră-n spațiul rămas o felie imobiliară!

Între partea a doua și a treia a Dorobanțiului e… o pauză; o piață, un rond, adică – poate e chiar o bucățică de sine stătătoare. Clădirile interbelice ce flanchează piața-s, din păcate, degradate și ascunse aproape mereu după reclame uriașe.

 

Un loc larg – inutil de larg – cu un părculeț neîndeajuns de pus în valoare în care mulți ani s-a adăpostit Lupoaica noastră călătoare. Autobuzele, în drum spre Perla, obișnuiau să-l ocolească; azi, cînd n-o mai fac, parcă ni se pare că era mai frumos așa; măcar 282-ul s-ar putea îndura să facă stație aici. În rînd cu vechea benzinărie și cu „Bitolia” – alt toponim rămas în mintea bucureșteanului de la magazinul alimetar din blocul ridicat în anii ’60 – găsim un reper neașteptat: un mic fast-food („Mc Burger”) ce rezistă de la-nceputul avîntului comercial postrevoluționar. Pesemne ce cel mai ieftin locșor din tot Dorobanțiul… Străzile cele două care se desfac din piață, de pe partea asta, sînt doar fundături – nu ajung nicăieri, oprindu-se la un rînd de case-ndărătul Pieței Floreasca.

 

Piața-n sine (pesemne c-a apărut înainte de Război, în regim volant) nu-nseamnă nimic; nici complexul ridicat lîngă ea; aici atracția-nseamnă cafenele, magazine dichisite și – mai ales – fascinația apropierii de zona interzisă; funcționează-n continuare, la intrarea pe Beller, cofetăria Ana și magazinul Nic. Pe-aici se băgau tramvaiele, cînd veneau pe Dorobanți și o luau spre Floreasca – ne-au rămas cîteva imagini; urme ale pietrei cubice se găsesc azi, păstrate-n stația de autobuz.

Găsim, pe hărțile vechi, că Beller se numea, înainte… Plăcintei – zău că nu suna rău deloc.

 

Dar ce căutăm aici? – hai înapoi, ne-așteaptă partea a treia a Dorobanțiului… cu totul și cu totul alta, dacă se poate așa ceva.

Surse foto și documentare: Adrian Crăciunescu • AgerpresAzopan Tramclub TransiraMuzeul Municipiului București • Softpedia – blocurile comunisteArhiva UAR

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

după Garajul Peleanu

Plimbîndu-ne pe Calea Dorobanților, am trecut și pe lîngă clădirea de garaj din apropierea ASE, unde azi e un supermagazin „Carrefour”.

 

Am folosit și de-o imagine veche, de dinainte de Război, în care se vedea… dar ce se vedea?

… în nici un caz nu se vedea clădirea din Dorobanți 31.

Așa cum ne place, discuțiile ne-au ajutat să dibuim unde se găsea clădirea asta a Garajului Peleanu. Și, cu mulțumirile cuvenite, purcedem mai jos, tot pe Dorobanți, la numerele 127-129 – îndărătul blocurilor construite-n anii ’70:

… dacă ai curiozitatea să te înfunzi pe-o alee ce se deschide din strada Washington, descoperi ce-a rămas din garaj.

Volumul și detaliile clădirii corespund; iar dac-o privești de sus, scopul ei utilitar e de netăgăduit; în plus, urma-i este documentată-n cartea de telefon din 1950, din care reiese că încă mai funcționa „Fabrica Caroserie de Automobile, Reparațiuni Mecanice” – în paralel cu Serviciul Transporturi al Ministerului Agriculturii.

Cu bucurie, așadar, completăm colecția noastră de garaje și mai deslușim una din poveștile ascunse ale Capitalei. Încă o dată, mulțumim.

Vitan – felurimi (X) – Strada Florilor? O născocire!

scris de C. D. Mocanu

Almanahul pe anul 1912 al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa conduse pe atunci de Constantin Mille, „părinte al ziaristicei române moderne”, publica un cod etico-moral al presei engleze. Deşi conţine zece „porunci” înţelepte şi smerite nu cred că se cuvine a fi numit decalog. Iată-le pe cele care definesc profilul unui ziarist veritabil, chiar dacă meşteşugul  cu care potriveşte cuvintele nu-l dă afară din casă:

  • Fii întreprinzător, dar respinge tot ce poate fi „senzaţional” şi ocoleşte frazele brutale ca şi amănuntele netrebuincioase şi de natură îndoielnică.
  • Prezintă faptele aşa cum sunt, fără a le acoperi.
  • Marea datorie a unui reporter este de-a spune adevărul.
  • Marea datorie a unui redactor-şef este de-a fi prudent.
  • Marea datorie a unui jurnalist este de-a avea caracter, lucru care se întâmplă dacă iubeşte adevărul şi e prudent.

Nici în perioada interbelică şi nici după aceea animatorii presei dâmboviţene nu s-au arătat a avea vreo grijă pentru rigorile etice şi morale ale nobilei lor misiuni. Mai vioi şi mai de-al casei nenea Iancu Caragiale i-a zugrăvit fără greşeală.

„In o ţară ca a noastră, intrată de curĕnd in sistema constituţională, gazeta este păinea cotidiană, hrana neapărată a opinieĭ publice. Gazetarul este decĭ brutarul inteliginţelor.
Această nobilă misiune el nu şĭ-a luat-o pentru că n’a fost cumvà vrednic de alta maĭ bună;… nu pentru mizerabilul căştig de 2, 3, 5 orĭ maĭ multe sute de leĭ pe lună, el şĭ-a luat spinoasa carieră;… nu pentru ca gazeta luĭ să facă dèver seara la cafenele, el scrie noutăţĭ căte ‘n lună şi ‘n soare;… nu pentru trebşoarele luĭ,
... in sfărşit şi maĭ presus de toate, nu in necunoştinţă de cauză el se pronunţă categoric, sus şi tare, de nenumĕrate orĭ pe zi in gazeta luĭ, asupra cutăror saŭ cutăror cestiuni politice, sociale, agronomice, comerciale, literare, etc. etc…
Nu ! nu ! Doamne fereşte !
El a luat nobila misiune, spinoasa carieră de brutar al opiniei publice, numaĭ şi numaĭ din pricină că un dor nesecabil pentru binele Naţieĭ, al Patrieĭ, al Poporuluĭ, al Omeniriĭ, şcl. l-a impins pe arena publicităţiĭ. Afară de asta el ştie toate fără să fi ‘nvĕţat nimic, şi are ferma convingere că pentru Romanĭa, pe cătă vreme va fi rĕŭ, nu va fi bine.
Cu aşa brutarĭ de treabă, bagă orĭcine de seamă căt de bine trebue să fie ingrijit stomahul opinieĭ publice la noĭ.”

Ca cititor nedezminţit de presă interbelică mi-am făcut mâna în a recunoaşte şi a înţelege în contextul vremii manevrele gazetăreşti mai puţin oneste (vrăjeli, făcături, mistificări, hohavele…) folosite de truditorii foilor (chiar şi de cei ai Adevărului) doar pentru că erau şi ei oameni iar gura lor trebuia să „mănâncă ceva”.

Două năzdrăvănii de acest fel m-au determinat să cercetez o chestiune care preluată de nişte urechişti contemporani este promovată după aproape nouă decenii cu valoare de adevăr.

În numărul din 21 decembrie 1933 revista Realitatea ilustrată a publicat sub semnătura Margaretei Nicolau (probabil un pseudonim) articolul „Sărbătorile – meserie. Printre negustorii de sorcove, stele şi brazi”. Înscriindu-se în tradiţia publicaţiei care găzduia periodic „relatări” despre viaţa chinuită a necăjiţilor din mahalalele bucureştene, autoarea profită de apropierea sărbătorilor de iarnă şi face o „vizită” în Vitan la fabricanţii de sorcove şi stele, instrumente indispensabile cetelor de copii care la vremea cuvenită urau de bine, sănătate şi belşug pe la casele din periferie.

„E încă toamna în toi când prin Bujaverca sau Barbă-Rasă  încep să se lucreze stele şi sorcove. Sunt doi, trei meşteri cu renume, furnizori ai unei bune părţi din oraş.
Lache Gândăcarul e întâiul, căci scoate marfă de prima calitate, socotind după trandafirii verzi, albaştrii, liliachii şi stelele cu pereţii trainici şi frumos împodobite. „Odaia cea mare” e pânăʼn tavan tixită cu marfă.
– O da D-zeu şi sʼo vinde toată, mă mai salt şi eu din sărăcie … îmi mărturiseşte el. Şi chipul măsliniu, rotund ca o lună sʼa luminat deodată de un zâmbet care a scos la iveală albul fosforescent al dinţilor. Aştept sărbătorile – adăugă el – cum aşteaptă ţâncu sânul.
– Altă meserie nu mai faci?
– Asta am moştenit-o din bătrâni, bărbaţi, femei tot sorcovari şi stelari. Treburile mergeau pe atunci. […]
Uliţei, o groapă mocirloasă, presărată cu câteva case, îi zice strada Florilor. Le-a plăcut localnicilor numele acesta plin de poezie, ţinând se vede să schimbe locul răpănos atât de duşman higienei, cu un mic rai.
În prima casă de la colţ locueşte d. Albatros, tipograf. Instalaţia o are chiar în interiorul locuinţei în odaia în care doarme, ia masa şi se odihneşte împreună cu nevasta şi copilul. E o mică maşină sistem Boston, care în preajma sărbătorilor scoate foi de răvaşe de plăcintă. D. Albatros e chiar autorul versurilor hazlii, care se introduc în plăcintă, căci îmi mărturiseşte chiar d-sa că nu mai vrea să plătească „behăielile” altora, nici să învie pe cele ştiute de toţi şi cari au aparţinut vestitului Nicu Metz.” […]

După câteva luni, urmărind „situaţia de azi” a unui „funcţionar de stat” rămas fără slujbă după aplicarea unei serii de „legi noui”, aceeaşi Margareta Nicolau „revine” în Vitan şi tot pe strada Florilor că doar o cunoştea de când cu sorcovele. Truda dumisale a rodit  articolul „Sărmanul funcţionar  de stat” publicat de Realitatea ilustrată în numărul său din 18 martie 1934.

„În rândurile cari urmează vi se expune în linii impresionante situaţia de azi a funcţionarului de stat care nu poate să-şi mai împlinească nici în chipul cel mai mizer, îndatoririle de tată de familie. […]
Breasla funcţionarilor, arteră importantă a Statului, împuternicită pe baza unui statut care-i garanta stabilitatea, şi-a văzut deodată năruit tot ce clădise.  Gradele, atribuţiile şi salariile funcţionarilor au fost grav atinse printrʼo serie de legi noui. Panica care sʼa deslănţuit nʼa fost mică. Oamenii care-şi legaseră viaţa de slujba la stat, se vedeau acum pe drumuri împreună cu familiile. Şi-o serie de drame cu final adesea tragic, au prins să se desfăşoare sub ochii noştri.
M.S. …. funcţionar la finanţe, a fost trecut în cadrul disponibil, ceeace înseamnă că leafa i sʼa redus la jumătate. […]
Lʼam vizitat pe M.S. peste câteva luni. Dacă atunci când primea în mână leafa completă traiul abia era dus de la o zi la alta, să vedem acum icoana tristă a acestei familii.
…. O uliţă depărtată care coboară în panta din şoseaua Vitan. În derâdere cred că i se spune strada Florilor, căci mocirlele chiftesc chiar în nămiez de vară, umplând aerul de miasme. Drumul până în oraş sleieşte toată vlaga, căci cu micul buget nu poate fi nici vorbă de abonament la tramvai. Mama a rămas desbrăcată. Hrana tuturora e insuficientă.
– Copiii mei au deschis ochii întrʼo casă omenească cu lumină electrică şi apă suficientă – mi se plânge funcţionarul. Acum îi întorc înapoi cu patru decenii, la lampa cu gaz şi uliţa necanalizată. Soţia mea se târăşte să aducă câte o căldare de apă tocmai de la cişmeaua din şosea. Şi înoţi pe aici întrʼun noroi de te socoteşti întrʼo ţară a mlaştinilor. Iar când el trece, vine domnia prafului. Cum i-a lăsat inima să mă isbească atât de greu?”
[…]

Fiind vorba de Vitan, căci ambele articole îi conduc pe cititori, explicit sau mai pe ocolite, în mahalaua din sudul Bucureştiului, le-am citit pe îndelete, de mai multe ori, pentru a nu-mi scăpa nici măcar o nuanţă ascunsă în subtext.

Primul gând a fost că „ziarista” Margareta Nicolau n-a călcat niciodată dincolo de Bariera Dudeştiului, spre Biserica lui Radul Poenarul Sărdarul zisă Târcă şi spre Moara Vitan, acolo unde nefericita Dâmboviţă scăpa din strânsoarea oraşului.

Bujavercă (NU Bujaverca!) şi Barbă-Rasă erau două locuri din Vitan cunoscute mai ales de oamenii mahalalei. Puţini bucureşteni puteau să precizeze cam pe unde ar fi acestea, darămite să mai ştie şi câte ceva despre ele. Ambele se aflau pe Calea Vitan, adică pe segmentul delimitat de Calea Dudeşti şi Şoseaua Mihai Bravu, la Cimpoacă. Şoseaua Vitan, cea pe care străjuia „Sfânta Biserică Înălţarea Domnului numită Târcă” începea la Cimpoacă şi se sfârşea la Moară, la podul Vitan-Bârzeşti. Bujavercă marca intersecţia Căii Vitan cu strada Laboratorilor (devenită în mod nefericit Laborator) şi cu strada Grădinarilor, la rondul înnobilat de trei cârciumi vestite: a lui Bujavercă (Calea Vitan), a lui Topliceanu (str. Laboratorilor nr. 46) şi a lui Ştefan Lupitu (str. Laboratorilor nr. 56). Barbă-Rasă nu era decât o fundătură neamenajată pornită din strada Foişorului şi care număra nouăsprezece case năruite şi insalubre, puse cu furca, aflată în contrast cu restul cartierului.

Sorcovarii Vitanului, aşezaţi în cele două zone, erau ţigani („chipul măsliniu, rotund ca o lună sʼa luminat deodată de un zâmbet care a scos la iveală albul fosforescent al dinţilor”). Cu nepoţii lor am fost coleg de şcoală. Cele câteva familii de la Bujavercă locuiau împrăştiate pe străzile Unirei/Brăiliţei, Prel. Unirei/Unirii/Unităţii şi Niculescu II/Cărbuneşti. Îşi transmiteau meşteşugul din tată în fiu, dar ca ocupaţie sezonieră. Nu trăiau numai din asta. Chiar şi aşa câştigul nu era grozav. Clienţii, cu precădere locuitori ai cartierelor mărginaşe,  îngrijeau cu atenţie sorcova copilului pentru a nu fi nevoiţi să cumpere în fiecare an câte una. Mama o ambala pe a mea în ziare pentru a o feri de praf şi de lumină, o atârna în pod, apoi la momentul cuvenit îi aranja puţin florile din hârtie creponată şi devenea aptă de… făcut bani.

Nu erau doar „doi, trei meşteri cu renume”, cum nu erau nici  „furnizori ai unei bune părţi din oraş”. Fiecare mahala bucureşteană îşi avea făcătorii de sorcove. Cei de la Bujavercă şi din Barbă-Rasă se aflau mai aproape de vadul comercial al pieţei de la Hala Ghica şi în plus aveau la dispoziţie târgul care săptămânal lua în stăpânire Calea Vitan de la Dudeşti pînă la intersecţia cu străzile Campoducelui/Alexandru Moruzzi şi Brânduşilor acolo unde se aflau cârciuma lui Lambe (Haralambie Niculescu – Vitan 52/54) şi brutăria Sofia Manolescu (Vitan 60/58). Poate că din această pricină vindeau mai mult ca alţii.

„Întâiul”, cel care „scoate marfă de prima calitate” , recunoscut de întrega „breaslă” din Vitan pentru varietatea, frumuseţea şi trăinicia sorcovelor pe care le meşterea era un… neamţ. Carol, tâmplar de meserie, avea pe atunci vreo treizeci de ani. Locuia pe Grădinarilor foarte aproape de rondul de la Bujavercă şi tot acolo, la stradă, se afla atelierul în care pe lângă sorcove şi de-ale tâmplăriei, confecţiona… zmeie. Îşi vindea marfa din atelier, nu mergea la piaţă ca ceilalţi. Serioziatea, bunul gust, fantezia şi priceperea neamţului erau însă răsplătite. Îl căuta lumea. Nu lucra pe stoc, vindea tot. Dacă cererea era mare primea comenzi pe care le onora negreşit aşa cum se angaja. Când l-am cunoscut eu, pe la începutul celui de-al şaselea deceniu din secolul XX, renunţase la sorcove. Nu mai aveau căutare. Se schimbaseră vremurile. Ceda uneori rugăminţilor câte unui vecin, dar numai dacă acela îi aducea hârtia creponată.

În 1933, anul apariţiei articolului, Calea Vitan era o comunitate închegată, funcţională şi cu o vechime apreciabilă. Avea toate atributele urbanistice moderne: case solide, confortabile, în pas cu vremea, construite pe aliniamente precis reglementate, acces la transportul public, alimentare cu energie electrică, canalizare, reţea de apă, străzi trasate ordonat, pavate cu piatră de râu, prevăzute cu trotuare largi şi cu iluminat stradal.

Chiar pe atunci, răspunzând planului Primăriei de a introduce tramvaiul electric pe Calea Vitan, Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate a pregătit alimentarea instalaţiilor specifice aparţinând STB. La intersecţia cu strada Brăiliţei a amplasat un post de transformare instalat într-un arătos chioşc metalic asemănător cu cele destinate vânzării tutunului şi a ziarelor, racordat printr-un cablu subteran de 6 kV la Punctul de Alimentare – PA Abator. Gândul bun al autorităţilor nu s-a mai împlinit. Gaz şi Electricitate a folosit postul de transformare pentru extinderea reţelei electrice de distribuţie şi a iluminatului public. Şi-a făcut datoria până în anii ʼ70 când a fost dezafectat şi înlocuit cu unul modern, un fel de coteţ metalic.

Calea Vitan nu era picior de Paris, dar oferea micilor negustori şi fabricanţi, meseriaşilor, funcţionarilor, lucrătorilor de toate felurile, lăutarilor şi hoţilor de buzunare, deopotrivă români, evrei, turci, italieni posibilitatea unei locuiri civilizate.

Existau totuşi prin preajmă vreo două fundături cu un aspect sordid pe care nu sălăşuiau cei mai educaţi şi cei mai buni gospodari ai mahalalei. Niciuna nu era „o groapă mocirloasă” sau un loc „răpănos atât de duşman higienei” şi în plus, niciuna nu se numea Florilor.

Dacă „d. Albatros(!!!) îşi tipărea răvaşele „în prima casă de la colţ” de pe fundătura Simbolului, efectul publicistic era acelaşi fără să forţeze  „fantezia creatoare” a jurnalistei. O scurtă şi instructivă vizită de documentare i-ar fi oferit un pont care ducea relatarea mai aproape de adevăr: Dorind să schimbe locul „cu un mic rai” mahalagii făceau haz de necaz şi o alintau „Bulevardul Simbol”.

Din birou, domnia sa a plasat în Vitan o stradă cu nume frumos, „plin de poezie”,  care îmbogăţea, aşa cum o dovedeşte Ghidul muncipiului Bucureşti şi al comunelor suburbane, întocmit în 1931 de Eugeniu Cusin (dar şi multe alte documente), zestrea edilitară a altor cartiere: Herăstrău-Floreasca, Tei, Griviţa, comuna suburbană Lupeasca, Mărăşeşti-Dobroteasa.

În cel de-al doilea articol Margareta Nicolau face un pas dincolo de Calea Vitan şi îşi poartă eroul, un „funcţionar de stat” rămas fără loc de muncă, la marginea oraşului, în mahalaua Târcă-Vitan aşezată în coasta viilor lui Themis Doncos, înconjurată „de văile altădată acoperite cu apă” prefăcute în „marea de verdeţuri, cultivată şi necultivată, din imensele grădini private”, cea „scăldată primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini”. Cum mersul poveştii o cerea, a luat cu dânsa şi „strada Florilor”.

A trecut de Şcoala Primară de Băieţi nr. 37, amenajată în Crama Doncos, şi de cârciuma lui Nae Ruse, a traversat şoseaua Mihai Bravu la Cimpoacă şi s-a oprit pe „o uliţă depărtată care coboară în panta din şoseaua Vitan căreia i se spunea, cum altfel, strada Florilor.

Această margine de oraş avea pronunţate trăsături rurale şi pentru că de prin 1865, sub numele de Cătunul Vitan, s-a aflat în administrarea comunei suburbane Dudeşti-Cioplea ca parte integrantă a acesteia, trăsături pe care le-a păstrat până la începutul anilor ʼ50 când urbanizarea a reuşit să se impună. Geografia locului îi sporea imaginea rurală: lunca largă a Dâmboviţei străjuită în stânga de o coastă abruptă, grădini de legume şi de flori, livezi, vii, bălţi şi iazuri naturale… Şoseaua Vitan şi aşezarea din juru-i au cunoscut un proces mai lent de dezvoltare şi urbanizare, început în anii ’20 prin străduinţa şi stăruinţa preotului vrednic de pomenire Dimitrie P. Micşunescu pentru „pavarea, luminarea şi canalizarea cu apă a mahalalei”.

După asanarea bălţii din dosul bisericii – Heleşteul lui Târcă, pe la începutul anilor ʼ20, Virgil Pleşoianu proprietarul luncii întinse de la Dâmboviţa, pe sub coasta Foişorului, a Grădinarilor şi a Vitanului până la podul de la Moară, a început să parceleze o parte a acesteia şi să vândă loturile rezultate celor dornici să-şi construiască o casă între grădini. Amatorii nu s-au lăsat prea mult ispitiţi şi în scurt timp cătunul şi-a sporit zestrea cu o nouă comunitate aşezată în jurul unei străzi principale care pornea din şosea, pe lângă casa lui Prahoveanu zis Pătrunjel (Vitan nr. 154) şi se întâlnea cu Foişorului vizavi de Abator.

Era (şi este şi azi) singura care cobora „în pantă din şoseaua Vitan. Oamenii locului o botezaseră şi îi spuneau Pleşoianu.

***

În pantă cobora şi strada Grădinarilor, dar o făcea din Calea Vitan, de la Bujavercă, adică din Bucureşti. Stradă veche, menţionată la 1846 de baronul Borroczyn ca „Uliţa grădinarilor din luncă”, populată de cei mai buni, mai harnici şi mai vestiţi grădinari ai oraşului, nu corespundea nici pe departe descrieii Margaretei Nicolau.

***

La data apariţiei articolului (18 martie 1934) strada Pleşoianu avea şi o denumire oficială. Se chema Târcă. Era pavată cu piatră de râu, avea trotuare, reţea de apă şi de electricitate, iluminat public. „Mocirlele  care chiftesc chiar în nămiez de vară, umplând aerul de miasme” nu aveau loc pe acolo. Uneori lunca Dâmboviţei se mai răzbuna şi după câte o ploaie de vară mai îndesată aduna apa pentru a le aminti locuitorilor cine este jupânul, dar în câteva ore îi izbăvea, apoi soarele desăvârşea lucrarea.

Câţiva ani mai târziu administraţia comunei suburbane Dudeşti-Cioplea i-a atribuit numele unui primar destoinic  rămas în istoria suburbiei: Niţă Elinescu. Tot atunci celelalte străzi „din vale” au primit numele unor cetăţeni ai comunei care în Primul Război Mondial au „făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregirea neamului”: Sold. Dumitru Z. Nicolae. Lt. Mareş Scarlat, Serg. Gligore Ion… Nici vorbă de Florilor!

Ziarista Realităţii ilustrate a utilizat încă o dată „strada de serviciu” născută în închipuirea dumisale pentru a da bine într-o poveste însăilată pe un subiect cât se poate de real.

Ghidul oficial cu 20 hărţi pentru orientare, editat în 1934 de Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II lasă mărturie că strada Florilor onora şi atunci cu existenţa ei alte mahalale bucureştene.

Faţă de cele înainte zise:

Strada Florilor din Vitan evocată de jurnalista Margareta Nicolau în articolele:
• „Sărbătorile – meserie. Printre negustorii de sorcove, stele şi brazi”, publicat în Realitatea ilustrată, anul VII, nr. 360, 21 decembrie 1933 şi
• „Sărmanul funcţionar de stat”, publicat în Realitatea ilustrată, anul VIII, nr. 373, 18 martie 1934,
nu a existat niciodată. Este doar o născocire!

Addenda

Nu m-aș fi gândit vreodată să privesc atent la felul în care se făcea presa interbelică şi mai ales să demontez unele minciuni benigne ale acesteia dacă nu constatam că în mediul publicistic on-line îşi croieşte drum o tendinţă păguboasă.

Sunt bloguri pe care se postează transcrieri, de regulă trunchiate, ale unor articole despre Bucureşti (oameni, fapte, locuri…) apărute în cunoscute reviste interbelice. Cei implicaţi în această iniţiativă o fac cu bună credinţă fiind convinşi că oferă astfel cititorilor „fărâme de istorie” care le hrănesc pasiunea „pentru  lucrurile demult apuse”.

Până aici nimic rău, ba din contră, dar selectarea unor fragmente după criterii subiective, adesea îndoielnice, scoaterea lor din context, manipularea în acest fel a subtextului şi adăugarea de consideraţii „spirituale” care subliniază cu tuşe groase aspectele senzaţionale, de multe ori fabricate prin redacţii, proiectează întregul demers în zona promovării unei istorii contrafăcute.

Bucureştiul, pe care şi ei îl iubesc, cititorii, noi toţi am fi mai câştigaţi, mai bogaţi, dacă lucrurile ar fi tratate cu răspundere, cu seriozitate şi cu grijă pentru a nu sminti poveştile oraşului.

Cotrobăiţi prin ziare şi reviste de odinioară! Scrieţi, prieteni! Numaʼ scrieţi cu rost şi cu miez!