despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

comentarii

arhiva

Jurnalul realităţii (XLV) – Despre neuitare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

17 brumar (noiembrie) 2022

Corespondez  cu un prieten plecat de acasă în lumea largă acum vreo 50 (cincizeci) de ani. O perioadă a fost departe, dar nu peste mări şi ţări. Apoi, pentru că Viaţa este ca o frunză/ Ce pluteşte pe un lac./ Vine vântul şi-o suceşte,/ O suceşte după plac., s-a dus foarte departe. Şi a rămas acolo.

Descinde dintr-o familie care pe la 1900, prin muncă stăruitoare, cu pricepere, a început să lase urme trainice în viaţa şi în peisajul Bucureştilor. Unele rezistă încă, deşi făcătorii lor au fost împinşi în uitare.

Împreună ne străduim să compunem din cioburi de amintiri, întărite cu documente publice şi cu cele care trecute din generaţie în generaţie îi aparţin, povestea unui colţ de  Bucureşti binecuvântat şi de familia lui.

Arhiva prietenului meu este păstrată de cel mai mic dintre cei trei copii ai săi, toţi băieţi, adulţi cu rosturi serioase în ţări cu vechi tradiţii capitaliste şi administrată de soţia acestuia, româncă din sudul Bucovinei. Accesul greoi la documente ne stânjeneşte puţin osteneala. Comentând deranjul am schimbat câteva replici:

El: Nora mea, care după 12 ani acolo vorbește cu mine în …..eză la telefon, ține totul în pungi de plastic într-o ladă de metal. Locul lor [al documentelor] e înapoi acasă. [Acasă înseamnă în România.]

Eu: Din nefericire foarte mulţi români stabiliţi în lumea largă se dezrădăcinează cu mare uşurinţă. Îşi uită neamul, îşi uită strămoşii, îşi uită limba, îşi uită ţara. În realitate nu au preţuit niciodată valorile astea pentru că nu au fost educaţi să o facă.

El: „…….. eu n-am uitat nimic, dar absolut nimic. Și cu siguranță că am fost educat să nu uit, deși, nu pot nega, au fost momente când am încercat să uit, dar iată că nu s-a putut, totul e înfipt adânc în creier.

Şi în suflet prietene, adaug eu acum. Căci creier înnobilat cu valori inalienabile fără un suflet pe măsură, apoi aiasta nu se poate!.

Educaţia şi instruirea costă mult, dar lipsa lor este înspăimântător de scumpă. Acest preţ îl plătim în fiecare zi cu asupra de măsură.

Post Scriptum

Radio România Actualităţi, postul auzit în casa mea de la deşteptare până la stingere, a transmis azi o ştire pe care am prins-o din zbor, fără să reţin prea multe amănunte. Un cineva, descusut de reporter, declara stăpân pe sine că pentru a promova specificul local teleormănean (folclorul, gastronomia, portul popular…) a organizat într-o localitate rurală din judeţ un branci. Cuvântul ăsta m-a electrocutat. Îl ştiu, îi cunosc înţelesul. Nu aparţine limbii române nici măcar ca neologism, darămite lexicului atât de expresiv din Teleorman. Ce dracu promovează ăsta? Avem noi suficiente cuvinte care pot exprima frumos, pe înţelesul tuturor, acelaşi lucru. Nuca proţăpită  de vorbitor direct în perete mă sâcâia. Dacă n-am auzit bine? Am dat atunci fuga pe net să verific. Şi am găsit!

Am aflat astfel că: …. una dintre cele mai bune metode de a descoperi istoria şi mixul cultural este gastronomia. La brunch (breakfast + lunch) vom fi îmbiaţi să degustăm preparate vechi, gătite de localnici cu ingrediente din curţile lor.

Nu ştiam că gastronomia este o metodă de cercetare, chiar una dintre cele mai bune, care ne desluşeşte tainele mixului cultural, (ce amestec cultural frate?). Localnicilor care gătesc preparate vechi cu ingrediente din curţile lor (Doamne fereşte!) le-a explicat cineva în dulcele grai românesc ce sunt alea mix, branci, lanci, brecfăst? Puţin probabil! Îndemnul să degustăm preparate vechi s-ar putea să aibă consecinţe medicale neplăcute! Una peste alta, un text stângaci din categoria „generoasă menirea – ruşinoasă împlinirea”, scris de mâna dreaptă fără altă contribuţie.

Evenimentul, în esenţă lăudabil, a fost pus la cale de Asociaţia Centrul de Resurse al Comunităţii Talpa (CERC – Talpa), judeţul Teleoman. S-a desfăşurat într-o gosodărie trecută peste vremuri din satul Talpa – Ogrăzile folosită la realizarea filmului Moromeţii şi nu în Siliştea Gumeşti aşa cum, pentru cunoscători, lasă a se înţelege  enunţul înşelător „Brunch în ograda lui Moromete.

◦◦○◦◦

Un tânăr asistent universitar testa în scris fiecare serie de studenţi cu care începea să lucreze. Testul  conţinea un set de câteva întrebări ce vizau pregătirea profesională şi un altul cu întrebări de cultură generală. Ştia ce se întâmplă în învăţământul preuniversitar, dar afla astfel cu cine are de-a face şi îşi ajusta efortul pentru ca rezultatul muncii lui să le fie studenţilor de maxim folos. Într-unul din aceste teste a întrebat: „De ce este importantă pentru cultura română localitatea Siliştea Gumeşti din judeţul Teleorman?. Dintre toţi şi nu erau puţini, unul singur a răspuns „E ceva în legătură cu un scriitor.”. Ceilalţi au bătut câmpii sau au răspuns „Nu ştiu.”. De atunci, pentru a-şi proteja mintea şi sufletul a renunţat la test.

◦◦○◦◦

Organizatorii au colaborat cu diverse comisii şi comitete. Dacă atunci când era vremea ar fi „colaborat” măcar puţin cu şcoala, rezultatul demersului lor era, poate, unul demn de toată admiraţia. Aşa… au făcut pulbere imaginea sărbătorii. Patriotismul local, cel care, măcar delarativ, i-a îndemnat la treabă, s-a dovedit a fi doar o lozincă.

După cincizeci de ani trăiţi printre străini prietenul meu n-a uitat nimic, nici neamul, nici strămoşii, nici limba, nici ţara şi ca el sunt mulţi. Cei de la CERC – Talpa împreună cu partenerii întru branci se dezrădăcinează printre ai lor. Au început cu limba în care s-au născut.

Am mai spus-o şi repet: Familia nu mai e familie, şcoala nu mai e şcoală, comunitatea nu mai e comunitate, biserica e şi ea pe-acolo… Cine să le tălmăcească rătăciţilor  înţelesurile unei vechi învăţături de credinţă:

„Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule al meu, de-a pururi neruptă a ta parte.”

Jurnalul realităţii (XLIV) – Poveşti de la Ţărănoaia (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizări:

• Poveştile nu sunt despre Bucureşti sau despre bucureşteni. Sunt pentru bucureşteni. Să afle domniile lor cu ce ar putea avea de-a face în caz că vor cuteza să vieţuiască la ţară.

• Ţărănoaia este numele de alint pe care l-am dat unei localităţi ilfovene în care eu şi familia mea ne ducem traiul de, aproape, douăzeci şi cinci de ani. Aflată la limita de N-E a judeţului, circa 40 km. până la Bucureşti, într-o luncă mănoasă şi binecuvântată, comuna, căci nomenclatorul oficial aşa îi zice, are cinci sate componente care adună vreo 2.800 de suflete, două şcoli primare, o şcoală gimnazială, două grădiniţe şi cam atât. În rest nimica, nimicuţă. Ca la ţară! A îngheţat la nivelul anului 1989. Ba a mai şi regresat. Deşi are un potenţial uriaş, Ţărănoaia n-a intrat în secolul XXI pentru că primaşul e departe de gospodarul priceput, determinat să schimbe în bine comunitatea. „E băiat bun, e de-al nostru, îl ştim noi”, nu deranjează pe nimeni, nu lasă urme şi doar pentru atât este ales de mulţi ani, fără emoţii, cu încăpăţânare vinovată. Consilierii sunt croiţi după chipul şi asemănarea dumisale. Băştinaşii nu ştiu că „mult pot puţinii buni”. Proveniţii (adică cei veniţi din alte zări) ştiu, dar sunt o minoritate tolerată cu aroganţă, nevrednică de luat în seamă, deseori considerată „nişte proşti”.

Una peste alta, e frumoasă Viaţa la ţară… de Duiliu Zamfirescu! Cea reală nu e tocmai aşa. Îţi vine „câteodată să te c..i în ea”.

• Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului. Întâmplări diverse, unele hazlii, instantanee sâcâitoare, surprinse aproape zilnic, poartă cu ele semnificaţia profundă a nivelului de instruire şi de educaţie a protagoniştilor şi a comunităţii în întregul ei. Chestiuni mici, mărunte, care au totuşi măreţia lor, alcătuiesc temelia unei vieţuiri rurale civilizate. Familia nu mai e familie, şcoala nu mai e şcoală, comunitatea nu mai e comunitate, biserica e şi ea pe-acolo… Să nu ne amăgim. Mai e mult până departe! Chiar dacă doare, cunoaşterea şi acceptarea realităţii este primul pas pe drumul anevoios, costisitor, al mântuirii.

Sâmbătă, 17 răpciune (septembrie) 2022

Sunt matinal şi nu de ieri-de azi. Mă scol zilnic din reflex, aşa cum spune un prieten, „cu capuʼn noapte”, la o oră începătoare de zi, atunci când unii rup încă patul împovăraţi cu somn greu.

O dată pe săptămână iau drumul Bucureştilor, nu mai des pentru că oraşul mă oboseşte, îmi pune în cârcă mizerii pe care refuz, în felul meu, să le car. Ducă-se pe pustii! Şi pe acesta îl fac de nevoie. Multe din găselniţele astea moderne care-i uşurează omului viaţa n-au parcurs încă cei patruzeci de kilometri până la Ţărănoaia.

Cu gândul de a evita traficul intens al dimineţii, nu purced niciodată mai devreme de ora nouă. Azi, sâmbătă fiind, am făcut o excepţie. Trebuie să ajung la Bucureşti, să-l traversez de la est la vest şi să mai merg un pic dincolo de el. Mă duc la copii. Nu mi-am văzut nepoatele de vreo… patru-cinci zile. Aşa se face că la şapte jumate am rupt porţile urmând să fac o oprire la magazinul din sat, cât să cumpăr necesara pâinică.

 ◦◦○◦◦

La intersecţia celor două drumuri principale care formează osatura localităţii, un băiat de-al locului, să-i spunem Adrian, a făcut un magazin sătesc cu autoservire. Da, magazin cu autoservire la Ţărănoaia! Civilizat, curat, aprovizionat cu tot ce trebuie, de la sare, chibrituri şi butelii de aragaz la specialităţi de dat pe goarnă şi mai ales cu preţuri rezonabile. Munceşte, ajutat în ale hârtiilor de soţia lui, de-i sar capacele. Când puterile unui singur om nu mai fac faţă i se alătură două fete din sat. Fac şi ele un bănuţ cinstit. A început cu o prăvălie un pic mai mare decât coteţul găinilor mele. Vindea, mai ales, băutură ieftină căutată cu disperare de toţi drojdierii localităţii. Cu multă muncă şi cu inteligenţă a ajuns la magazinul invidiat de mulţi dintre negustorii cărora le-a luat clienţii. A reuşit să destrame până şi clubul beţivilor care se întruneau la uşa prăvăliei. Azi, orice tentativă este reprimată viguros. Nărăviţii continuă să bea, dar niciodată în faţa sau în prejma magazinului.

◦◦○◦◦

Cum distanţa nu este mare, am ajuns foarte repede. În interior câţiva cumpărători umblau printre rafturi. La casă aşteptau alţii. Mi-am luat cele de trebuinţă şi m-am aşezat la rând. Intrarea şi ieşirea se fac printr-o singură uşă aflată în capătul unui culoar, un fel de strungă modernă, astfel încât toţi clienţii să treacă pe sub ochii casierului.

Cât am zăbovit la coadă, în magazin au intrat unul după altul, la intervale scurte scurte de timp, cinci-şase bărbaţi tineri, consăteni ai celor dinăuntru. Toţi, dar toţi, au salutat cam aşa:

– Să trăieşti nea Adi!

– Noroc Adiţă!

– Salut Adriane!

– ʼMneaţa patroane!

– Bună dimineaţa Adriane!,

de parcă altcineva nu mai era pe acolo. Niciunul, dar niciunul, n-a rostit simplul, politicosul şi civilizatul „Bună dimineaţa!” incluzându-i astfel pe toţi cei de faţă în salutul lor. Erau în fond vecinii, cunoscuţii şi concetăţenii lor dintr-o comunitate mică în care se ştiu unii pe alţii.

Pe loc mi-am amintit de Marin Preda şi de ţăranii lui:

„Moromete n-a înţeles cum s-ar putea câştiga o mie de lei într-un drum la munte, dar n-a avut nimic contra îngrăşării cailor. Au vândut porumb, au cumpărat ovăz şi prin iarnă părul cailor strălucea ca mătasea.

Moromete însă tot nu se mişca. Petrecea seri lungi cu prietenul său Cocoşilă, discutând politică sau ascultându-l pe Niculae care citea poveşti grozave din cărţi luate de la alde nean-su Cristache al luʼ Dumitrache. Erau seri turburătoare. […]

Dar Cocoşilă? Cocoşilă era un ins care stârnea în Moromete ceva neînchipuit de plăcut, ca şi poveştile lui Niculae. Venea seara şi ciocănea în uşă făcând pe boierul. I se spunea „intră”, intra şi dădea bună seara numai Catrinei, spunând de fiecare dată că „la proştii ăilalţi nu dau bună seara”, făcând-o pe Catrina să se ruşineze, dar să şi pufnească în râs, îi punea lui Niculae întrebări gramaticale şi istorice, lui Paraschiv îi punea una şi aceeaşi întrebare (când se însoară?), iar fetei celei mari îi recomanda să se mărite cu Năstase Besensac (un flăcău bicisnic). Numai că Moromete avea vechi răfuieli şi nu-l slăbea nici o clipă.”

Sunt sigur că ţăranii mei, cei cu pricina, n-au citit Moromeţii, iar eu unul nu îndrăznesc să-i compar cu Cocoşilă. Pe ei lipsa de instruire şi de educaţie îi determină să creadă că „proştii ăilalţi” nu merită să fie salutaţi. Se cred „dăştepţi”. Îi strică şi pe cei mici. Cineva ar trebui să le pună oglinda în faţă. Dar cine?

Înaintea mea o fetişcană şi-a aşezat cumpărăturile pe tejghea. Nu le-am luat seama. M-a făcut curios solicitarea acesteia:

– Nea Adriane, dă-mi şi patru „pernuţe”!

Mă întrebam despre ce „pernuţe” poate fi vorba căci acestea se găsesc în dotarea felinelor, îşi ascund ghearele în ele. Celelalte sunt perniţe. Nea Adrian a dispărut pentru o clipă, s-a întors cu o cutie verde conţinând un cunoscut detergent de tip toate într-unul sau trei într-unul, a desigilat-o şi i-a dat fetii patru capsule, adică „pernuţe”. Am căzut pe gânduri constatând că la Ţărănoaia detergentul se vinde la bucată.

Mi-am văzut de drum şi ajuns la destinaţie nepoţelele mele m-au făcut să uit de toate.

După câteva zile, cu ocazia unei alte incursiunii pentru procurarea pâinii, l-am abordat pe Adrian, i-am povestit întâmplarea cu detergentul şi l-am întrebat ce se întâmplă.

– N-aţi văzut tot! Se cumpără o „pernuţă”, un morcov, doi cartofi, două cepe, un cârnat. N-are lumea bani. Nici berea nu se mai vinde ca altă dată. Eu abea îmi scot cheltuielile. Despre câştig nici nu poate fi vorba. De la ENEL mi-a venit o factură de două mii cinci sute de lei. Încă puţin şi trag obloanele.

M-a întristat. Las deoparte că este aberant ca într-o zonă legumicolă, altădată vestită, grădinarii să cumpere de la magazin ce ar fi putut produce în gospodăria proprie. Nu se mai munceşte. Bătrânii vor, dar nu mai pot. Tinerii pot, dar n-au chef de muncă. Preferă să împuşte francul şi să stea cât e ziulica de lungă pe şanţ. Şi ăstora tot de la instruire şi educaţie li se trage.

Nu-i de glumă! Pogoară criza peste Ţărănoaia. Cineva ar trebui să vadă asta. Dar cine?

Deunăzi tanti Anicuţa, vecina mea deretica prin grădină. Trecută de optzeci de ani, încă nu-i vine să stea locului. Am profitat şi am ispitit-o cu mare plăcere să schimbăm câteva vorbe, să punem ţara la cale. După ce am epuizat toate subiectele de interes, după ce am aflat ultimele întâmplări din viaţa localităţii, tanti Anicuţa m-a atacat frontal:

– Auzi mamă, ce e „haloiunu” ăla că m-au înnebunit ăştia la televizor?

Na belea! I-am explicat atât cât m-am priceput că este o sărbătoare, făcând-o să înţeleagă că nu este una creştină, mai degrabă păgână şi că este adusă la noi pe valul libertăţii de la mama dracului.

– Da ce mamă n-avem destule sărbători frumoase? Nu sunt suficiente? Măcar de le-am sărbători pʼastea de le-avem!

Vox populi! Cineva ar trebui să audă asta. Dar cine?

Jurnalul realităţii (XLIII) – Taurele parohiei

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Cu ceva vreme în urmă, toate mijloacele de informare s-au pus să toace gospodăreşte un subiect suculent: scandalul sexual în miezul căruia se află o cunoscută şi foarte apreciată faţă bisericească. Relatările sunt şocante.

Nu ştiu dacă faptele s-au petrecut întocmai cum, din diverse surse, cu satisfacţie profesională le varsă  jurnaliştii. Nu ştiu dacă femeile părtaşe l-au ispitit şi l-au încurajat în vreun fel pe slujitorul Domnului. Nu ştiu dacă i s-a întins o capcană şi i s-a făcut o „cheie”, o „manevră”. Nici nu vreau, nici nu trebuie să ştiu. Biserica, Parchetul şi Bunul Dumnezeu vor cerceta. Fiecare va primi ce i se cuvine.

Eu reţin doar că preotul este amestecat într-o poveste jenantă, ruşinoasă, şi degradantă, căci dacă nu era, nu putea fi „agăţat”. Iau drept chezăşie comunicatul oficial semnat de domnul Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române:

„Comisia de disciplină din cadrul Arhiepiscopiei Bucureştilor i-a solicitat în aceste zile preotului … o declaraţie personală pe marginea faptelor de care a fost acuzat recent. Acesta a recunoscut fapta încriminată de probatoriul consemnat în stenogramele devenite publice, refuzând să ofere însă detalii amănunţite (sic!) şi invocând faptul că avocata sa l-a sfătuit să fie reţinut în declaraţii.”

Mi-am petrecut viaţa în preajma Bisericii şi printre slujitorii ei:

  • Am copilărit şi am crescut lângă Biserica Înălţarea Domnului, pronumită Târcă – Vitan;
  • Am fost vecin cu părintele Haralambie Bărbuleanu, cel care m-a botezat şi m-a cununat;
  • Părintele Dimitrie Micşunescu era de-al casei în familia lui Anghel şi a Ecaterinei Tănăsescu, bunicii mei. Venea deseori la prietenul lui Angheluş Anghimoft;
  • Şi înainte şi după 1989 am cunoscut foarte mulţi preoţi din parohiile ilfovene;
  • Familia îmi este înnobilată de trei preoţi;
  • Am ajutat de-a lungul multor ani, fără ezitare, toţi monahii şi toate monahiile pe care necazul şi nevoia i-au mânat la mine.

Cu toate astea, până mai ieri n-am ştiut că în ierarhia unei parohii există funcţia de taure parohial şi că, prin cumul, aceasta poate fi exercitată chiar de preotul paroh. Omul, cât trăieşte, învaţă!

În toată zarva copios întreţinută de o presă năucă cineva deja plăteşte fără vină: copiii şi soţia preotului nărăvit la enoriaşe. Despre suferinţa acestora nimeni nu suflă nici măcar o vorbă. Suferinţa e mută, nu-i spectaculoasă, nu face audienţă. Încerc de câteva zile să-mi închipui ce-o fi în sufletul şi în mintea lor. M-am lăsat păgubaş, nu reuşesc, e prea mult.

Mă pot ruga însă lui Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să-i ocrotească de tot răul, să-i călăuzească pe drum luminat şi să-i întărească în tot lucrul bun.

Jurnalul realităţii (XLII) – Noi cu vaca ce-am făcut?

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

• Prin 1992 Direcţia de Transport şi Distribuţie a Energiei Electrice (D.G.T.D.E.E.) din cadrul Regiei Naţionale de Electricitate (RENEL) a primit vizita unei delegaţii numeroase de la compania similară din Ungaria şi de la Laboratorul Veiki (încercare şi certificare echipamente de înaltă şi foarte înaltă tensiune) de lângă Budapesta. Cunoşteam cele două entităţi dinainte de 1989. Aveam cu ambele o excelentă colaborare.

De puţin timp compania ungară de electricitate se lăsase sedusă de cântecul vrăjit – ademenitor al privatizării şoptit de sirenele din Vest şi bătuse palma cu o mare companie germană căreia i-a dat pe mână distribuţia de energie electrică. Cum cântece de sirenă se auzeau şi pe la noi, în naivitatea noastră, eram interesaţi de experienţa lor. Problema figura pe agenda întâlnirii.

Pe durata convorbirilor oficiale n-am aflat mai nimic. Se vedea de la o poştă că subiectul îi stânjeneşte şi că se feresc de el ca de dracu. Probabil fuseseră instruiţi la plecare şi unul dintre ei supraveghea respectarea consemnului.

În ultima zi, după ce au  vizitat Castelul Peleş şi Valea Prahovei, oaspeţi şi gazde deopotrivă s-au retras la Crama Seciu lângă Boldeşti – Scăeni, la 10 – 15 km. de Ploieşti. Degustarea de vinuri scoase din ungherele ascunse ale beciurilor a fost urmată de un chef onorat cu toate cele cuvenite unui astfel de eveniment, inclusiv cu lăutari.

Când vinul a început să dezlege limbile, să-i facă pe meseni mai fraţi şi să-i adune în grupuri mici, unul dintre oaspeţi ne-a tras deoparte pe mine şi pe colegul Constantin Radu. Mai discutaserăm în aceeaşi formaţie. Omul se ocupa, ca şi noi, de chestiuni tehnice. De câteva ori i-au scăpat cuvinte româneşti. Îl suspectam amândoi că înţelege limba română, dar că se abţine să o vorbească şi i-am avertizat pe ceilalţi.

S-a poziţionat astfel încât să vadă dacă se apropie cineva. Direct, fără introducere, ne-a spus dintr-o suflare:

– Privatizarea distribuţiei este o greşeală. Condiţiile transferului de proprietate sunt impuse, nu prea e loc de negociere, foarte repede veţi pierde controlul afacerii, mai devreme sau mai târziu interesele companiei străine vor veni în contradicţie cu interesele statului şi nu veţi putea face nimic.

A precizat că ei au deja probleme. I-am mulţumit, l-am îmbrăţişat, am ciocnit un pahar, apoi am revenit la chef.

În raportul prezentat conducerii la încheierea vizitei am relatat discuţia şi condiţiile în care aceasta a avut loc.

După doi-trei ani Ungaria a naţionalizat prin cumpărare un pachet important din participaţia companiei germane asigurându-şi  astfel o majoritate confortabilă care să-i susţină dreptul de a decide.

• Sfârşit de mai – început de iunie 1998. Prima dintr-un şir mai lung de călătorii cu scop profesional în Finlanda. M-a însoţit o delegaţie de specialişti importanţi: Nicolae Coroiu, director tehnic-F.R.E. Oradea, Cezar Trifan, director tehnic-F.R.E. Iaşi, Mihai Voicu, şef de serviciu – Electrica.

Programul cuprindea şi o vizită la compania locală de electricitare (producere, transport, distribuţie şi furnizare) din Lahti, oraşul sporturilor de iarnă aflat la circa 100 km. nord – est de Helsinki.

În dimineaţa zilei sorocite am fost preluaţi de un inginer care timp de două – trei ore ne-a plimbat prin diverse instalaţii specifice: staţii de transformare şi de conexiuni, posturi de transformare urbane şi rurale, linii electrice aeriene şi subterane, în proporţie de peste 90% exploatate prin telecomandă de la un punct central. Întreaga activitate era astfel organizată şi condusă încât resursele financiare, materiale şi umane să fie folosite cu maximă eficienţă. Multe dintre chestiunile văzute şi discutate atunci le ştiam, de unele chiar ne ocupam, nu erau noutăţi, doar că prietenii finlandezi le aplicau şi rezultatele erau remarcabile.

Vizita la Dispecerul Zonal, aşa îi spuneau ei Dispecerului de Întrepridere, pe mine unul m-a lăsat fără vorbe. Am crezut o clipă că ne aflăm la Dispecerul Naţional al Finlandei. Cei doi operatori de serviciu dispuneau de un sistem complet de teleconducere a instalţiilor. Când am aflat că au şi un radar meteorologic, am vrut să plec acasă. Erau instruiţi să-l folosească, să estimeze evoluţia vremii şi în funcţie de rezultat să dispună măsurile tehnice şi organizatorice pentru evitarea sau pentru limitarea efectelor negative asupra instalaţiilor pe care le conduceau.

După prânz am fost primiţi de diretorul companiei care, atenţie, era proprietatea Municipalităţii. Un tip haios, vorbăreţ, vioi. Când a auzit de unde suntem s-a dus direct la hartă, a localizat imediat România şi ne-a mărturisit că nu ştie nimic despre ţara noastră, dar că a fost impresionat de evenimentele din decembrie 1989.  Discuţiile au decurs de parcă ne cunoşteam de-o viaţă.

La un moment dat Cezar Trifan a vrut să afle cum tratează ei furturile de energie. Omul s-a uitat peste ochelari şi a cerut explicaţii:

– Cum adică furt de energie? Cum să furi energie electrică?

Cu răbdare moldovenească Trifan i-a povestit despre manoperele care le permit unora să consume energie electrică fără să fie înregistrată de cântar, adică de contor.

– Sunt în companie de peste douăzeci de ani. Îmi amintesc un singur caz. Făptaşul era refugiat de undeva din Est. S-a rezolvat pe cale amiabilă. Oricum, n-am rămas păgubiţi!

Tot vorbind de una – de alta am ajuns inevitabil şi la recuperarea creanţelor (facturi neîncasate, consumatori rău-platnici). Trifan era din nou în elementul lui şi l-a potopit cu întrebări:

– Câte facturi? Cât de vechi? Ce sold? Şi alte d-astea.

– Avem câteva cazuri sociale generate de sărăcie sau de dificultăţi temporare.

– După câte zile de întârziere le întrerupeţi furnizarea?

De data asta simpaticul nostru interlocutor a izbucnit revoltat:

„Cum să omori vaca? Vaca se mulge. O creşti, o ocroteşti, o îngrijeşti şi o mulgi. Dacă o omori ce-ai făcut?” Nu-i întrerupem. Îi mai păsuim, le eşalonăm datoria, le acordăm facilităţi de plată, le schimbăm tariful cu unul mai accesibil. În cele din urmă ne luăm banii iar ei rămân clienţii noştri.

Am notat în agendă povestea cu vaca întocmai cum a fost rostită şi în diverse situaţii mi-o amintesc. Fabulos personajul:

„Cum să omori vaca? Vaca se mulge. O creşti, o ocroteşti, o îngrijeşti şi o mulgi. Dacă o omori ce-ai făcut?”

La începutul lunii iulie 2022 un comunicat al guvernului francez a făcut turul marilor agenţii de presă:

„Franţa naţionalizează integral Électricité de France, una dintre cele mai mari companii energetice din Europa.”

Statul deţine deja 84% din acţiunile EDF, dar doreşte să preia controlul integral asupra companiei care se confruntă cu criza energiei din Europa şi cu perspectiva unei opriri bruşte a livrărilor de gaze ruseşti. Pentru diferenţa de 16% guvernul este gata să plătească 9,7 miliarde de euro. Oferta este de 12 euro/acţiune  şi conţine o primă de 53% faţă de preţul acţiunilor EDF (7,9 euro/acţiune) la închiderea şedinţei bursiere din ziua anterioară celei în care guvernul şi-a anunţat intenţia de a cumpăra tot pachetul minoritar. Acţiunile au fost suspendate de la tranzacţionare până la finalizarea procesului de preluare.

În primăvară Germania, dependentă de gazul din Rusia, a aprobat o modificare legislativă care-i permite guvernului să naţionalizeze companiile din domeniul energiei.

Există temerea că iniţiativa curajoasă a Franţei s-ar putea transforma într-o tendinţă europeană.

Ai noştri au tratat ştirea cu indiferenţă. Asta nu înseamnă că realitatea poate fi ascunsă sub preş:

Franţa naţionalizează integral Électricité de France, una dintre cele mai mari companii energetice din Europa.

• Într-o declaraţie dată unui post de televiziune domnul Kelemen Hunor, preşedinte al U.D.M.R., viceprim ministru al guvernului, ne explică de ce Ungaria îşi poate proteja cetăţenii prin plafonarea preţurilor la energie şi la combustibili (produse petroliere), iar România nu poate.

Toată lumea spune cum au făcut ungurii, cum au făcut alţii. Noi am făcut o mare prostie acum foarte mulţi ani şi trebuie să spunem acest lucru. Statul român nu mai controlează aproape nimic din ceea ce înseamnă industria de petrol. Rafinăriile nu sunt în proprietatea statului.

În Ungaria, MOL-ul este proprietar cam 80% din tot ce înseamnă industria petrolului şi statul este acţionar majoritar în MOL. Şi ei au redus marja de profit. De acolo au reuşit să plafoneze pentru o perioadă, nu ştiu cât de lungă. Noi nu avem această posibilitate, din păcate. Acum se demonstrează că greşelile vechi au o umbră lungă , care vine până în 2022.

Atunci am mers pe ideea că totul trebuie să dai la privat. Nu prea ai dat la privat, că OMV-ul cât de mult e privat e o altă discuţie. Statul român a scăpat din mână tot ce înseamnă control pe acest sector şi nu numai. În zona de energie, această perioadă demonstrează că e bine să ai pârghiile de control, dincolo de autoritatea de reglementare, care are nişte posibilităţi, dar destul de limitate.

În acest moment noi nu putem să mergem pe varianta de a umbla la marja de profit, fiindcă nu deţinem noi majoritatea în aceste companii.

Lucrurile astea, altfel spuse şi tot de un ungur, eu le-am mai auzit. Dacă le ştiam eu, cu siguranţă le ştiau şi cei care aveau puterea de decizie.

Voi, cetăţenii români de etnie maghiară, cei care acum, pe bună dreptate,  ne daţi lecţii, unde eraţi când statul român greşea? Aţi fost mereu în capul trebii, n-aţi lipsit din niciun guvern. Aţi protestat vreo dată atunci când se punea la cale înstrăinarea unor industrii strategice (petrol şi energie electrică)? N-au protestat nici românii, dar ei măcar tac. Tac şi acum, ca lebedele! Pentru autonomie pe criterii etnice ieşiţi numaidecât în stradă. De ce nu apăraţi cu aceeaşi vigoare şi interesele ţării? Mai rămâne să ne daţi lecţii de loialitate faţă de România!

Dincolo de toate un viceprim ministru al guvernului ne pune oglinda în faţă ca să vedem că:

Statul român nu mai controlează aproape nimic din ceea ce înseamnă industria de petrol.

Acum se demonstrează că greşelile vechi au o umbră lungă, care vine până în 2022.

Statul român a scăpat din mână tot ce înseamnă control pe acest sector (petrolier) şi nu numai.

În zona de energie, această perioadă demonstrează că e bine să ai pârghiile de control, dincolo de autoritatea de reglementare.

Noi românii, noi cu vaca ce-am făcut? Am crescut-o, am îngrijit-o, am ocrotit-o, atât cât puteam noi atunci iar ea ne dădea laptele fără de care nimic nu se mişcă. Ne îndestulam nevoile şi prisosul îl vindeam. Vaca noastră era profitabilă, chiar dacă se putea mai mult. Văcarii, adevăraţi profesionişti, ştiau şi lucrau la asta. Vântul lacom al schimbării i-a găsit în plin efort. Vacii noastre îi trebuia un adăpost mai bun, mai aerisit, mai curat. Puteam să-l facem. Aveam cu cine şi aveam cu ce, dar românii care purtau pe umeri grija ţării au găsit cu cale să dea vaca străinilor, s-o mulgă ei. Nici măcar n-am omorât-o. Am dat-o pur şi simplu pe nimic. Luaţi-o voi că sunteţi cam palizi! Băieţii s-au pus pe muls, mulg fără milă, pentru că în afaceri nu există sentimente şi acum ne vând laptele cu bani mulţi, la preţuri dictate doar de interesele lor. Geaba dăm din colţ în colţ uitându-ne lung după vaca noastră. S-a dus! Conduşi de nişte „fute vânt”, nu îndrăznim să ne gândim că am putea să ne luăm vaca înapoi. Noi suntem europeni, adică ne-am trezit europeni!

Străinii ne umilesc, ai noştri ne umilesc şi ei, iar noi acceptăm umilinţa. Şi plătim! Până când?

Post Scriptum

Luni, 25 iulie 2022, Partidul Social Democrat şi-a făcut publică decizia de a cere reluarea discuţiilor în coaliţia de guvernare pe tema reglementării  preţurilor la energie electrică şi gaze pe o perioadă limitată.

„PSD susţine că se impune reluarea, la nivelul coaliţiei de guvernare, a discuţiilor privind aplicarea reglementării preţurilor la energie şi gaze în România, pe o perioadă limitată. PSD revine cu această soluţie, prezentată încă de la începutul anului, deoarece realitatea economico-socială o impune. Piaţa este profund distorsionată şi nu oferă variante financiar-suportabile pentru economie, ceea ce înseamnă costuri suplimentare transferate în preţurile produselor pentru populaţie. Specialiştii PSD urmăresc cu atenţie evoluţiile din Europa, unde tot mai multe voci importante din economie susţin că, după 30 de ani de liberalizare, în actualul context critic, securitatea energetică nu poate fi lăsată la mâna pieţelor.

De aceea credem că este momentul ca partenerii de coaliţie să constate că liberalizarea pieţei energetice, operaţiune derulată în timpul guvernării de dreapta 2020-2021, a fost un eşec de proporţii care le-a adus românilor doar scumpiri în serie. PSD consideră că reglementarea pieţei energetice reprezintă un instrument de importanţă decisivă în efortul statului de a stopa avalanşa scumpirilor. Este o soluţie care poate oferi mai mult spaţiu Guvernului să se asigure că, la iarnă, oamenii şi economia vor avea şi îşi vor permite să plătească căldura, electricitatea şi carburanţii.”

După ce constată că „tot mai multe voci importante din economie (economia Europei) susţin că, după 30 de ani de liberalizare, în actualul context critic, securitatea energetică nu poate fi lăsată la mâna pieţelor”, alunecosul PSD lansează o nouă operaţiune de imagine. Soluţia invocată este, în esenţă, corectă. Ar fi avut eficienţă maximă dacă preceda liberalizarea pieţelor (gaze şi energie electrică). Admiţând că se va aplica acum, efectele ei pentru populaţie vor fi nesemnificative. Răul a fost făcut. În schimb oferă „mai mult spaţiu Guvernului” care a ajuns la fundul sacului.

Eu zic aşa:

Hai să vedem cine îndrăzneşte! Mi-e teamă că se înfoaie coana Europa şi voinicii se scapă în izmene. Asta e treabă de bărbaţi români cu tot inventarul la ei, nu de fătălăi cu aere globaliste. Să aşteptăm deci!

Până atunci, rămâne cum am stabilit: VOM PLĂTI!

Jurnalul realităţii (XLI) – „Cum s-ar defini sarmaua?”

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

„Miroase a sarmale peste munţii Carpaţi, miroase de-ţi vine să mori.”  Ion Nicolescu – Cântul IX

Un banal accident casnic produs chiar în Săptămâna Mare m-a făcut inapt pentru săvârşirea obligaţiilor gospodăreşti menite să pregătească după datină sărbătoarea creştin–ortodoxă a Învierii Domnului.

Pentru că braţul drept refuza să execute toate mişcările fireşti iar numai cu stângul sunt… stângaci, mi-am delegat atribuţiile celorlalţi membri ai familiei şi am redescoperit cât este de bine să stai, să nu faci nimic, privindu-i pe ei cum fac.

În schimb am folosit mai mult ca de obicei televizorul. Filme documentare, emisiuni de divertisment şi emisiuni culinare dedicate produselor specifice Sfintelor Paşti, mi-au umplut timpul. Pe cele din urmă le-am vizionat cu real interes.

Televiziunile şi-au făcut o datorie de onoare din a promova mâncărica bună. S-au bulucit în gospodării particulare sau în pensiuni din Maramureş şi din Bucovina de parcă în celelalte regiuni românii prăznuiesc marea sărbătoare ronţăind rădăcini şi lăstari fragezi, de primăvară. Cu o singură excepţie, toate cele care contează au acordat o atenţie specială „tradiţionalelor” sarmale. Aşa le-au prezentat, lăsând a se înţelege fie că sarmaua este o născocire românească, fie că face parte din tradiţia culinară a Paştilor la români, ambele înţelesuri fără vreo legătură cu adevărul.

Pentru ignoranţii făcători ai emisiunilor cu pricina şi pentru fătucile pline de ifose care şi-au plimbat fizicul prin bucătăriile de închiriat dând vorbe la mână unor gospodine adevărate, drobul de miel, deşi nelipsit de la ospăţul de după Învierea Domnului, nu face parte din tradiţie. Prin urmare l-au dat uitării.

O gravă problemă gnoseologică a început de atunci să mă bântuie. Ce este frate sarmaua asta de nu mai pot românii fără ea? Pentru mine şi pentru tot neamul meu sarmaua înseamă sărbătorile de iarnă, de la Crăciun până la Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, trecând prin Sfântul Ştefan, Anul Nou, Sfântul Vasile şi Botezul Domnului. După aia, gata! Peste an, la cerere, sarmale de post şi o singură dată, doar de poftă, din cele împăturite în frunză de viţă sau de tei.

Cum aveam timp suficient, m-am apucat să-mi sun prietenii de suflet şi de ani mulţi să le spun şi lor ce chestiune importantă mă apasă. Reacţiile au fost diverse, de la înjurături duios-nostalgice, ca-ntre băieţii de mahala, până la constatări răutăcioase de genul:

– Băi nea Dane, ştiam că eşti lovit la mână nu la cap! Vouă ce vă punea dinainte tac-tu mare, Anghel Anghimoft, la guleaiuʼ ăla de-l făceaţi la Învierea Domnului? Sarmale? De Crăciun vă aştepta tanti Caterina cu friptură de miel şi cu drob? Vino-ţi în fire nenică!

Mi-au confirmat parte din cele ştiute şi trăite de mine, dar n-am aflat ce e sarmaua. Fără a pune mare preţ pe subiect, doar pentru sufletul meu, se impunea continuarea căutărilor.

Timp de vreo două-trei zile chestiunea a trecut pe plan secundar, chiar am uitat de ea, când întâmplător am dat de o convorbire pe teme culinare  în cadrul căreia sociologul Alfred Bulai încerca să ostoiască setea de cunoaştere a unui ziarist curios ca un copil. Domnia sa explica felul în care mâncăruri provenite de prin Balcani sau de aiurea (mici, sarmale, chiftele…) ajunse pe meleagurile noastre au trecut prin adaptări locale ingenioase şi s-au împământenit aşa de temeinic încât mulţi cred că sunt get-beget româneşti. Iată:

„Sarmale, mititei, chifteluţe… toate sunt turceşti. De fapt dacă mergeţi în Balcani, în toate ţările din Balcani, toţi au mâncarea lor autentic românească! De ce? Pentru că românul având o cultură de supravieţuire a improvizat. Sarmaua noastră grasă, de porc, e infinit mai gustoasă decât cea cu legume sau ce mai pun ei pe acolo. Câteodată o astfel de invenţie dezvoltă premizele unui produs care poate fi mai interesant decât cel original.”

O desluşire sociologică necesară şi utilă, dar insuficientă pentru a defini sarmaua şi pentru a justifica  pasiunea cu care românii o pun în capul listei la toate ospeţele lor. A reuşit să mă stârnească. Cum încrederea mea în informaţiile vehiculate pe net tinde spre zero am fost constrâns să mă întorc la carte. Sectorul „culinărie” din biblioteca familiei îmi era nădejdea şi nu m-am înşelat (culinăria asta, fără glumă, e de la Chişinău!).

Imediat mi-a zburat gândul la Radu Anton Roman (19 august 1948 – 29 august 2005), jurnalist, scriitor, realizator de televiziune, dar peste toate pasionat de gastronomia românească pe care a cercetat-o, a slujit-o, a cinstit-o, ca nimeni altul. Am găsit repede cartea sa „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti” (Editura Paidea, Bucureşti, 1998) şi m-am pus pe citit.

Încă din predoslovie autorul o ia piepţiş, fără menajamente, explicând clar, într-o frumoasă şi expresivă limbă română, cât de neaoşe sunt unele mâncăruri şi ce anume l-a îndemnat să se apuce de scris:

„Românii, forfotind neliniştiţi şi săraci între imperii, s-au lăsat atraşi în cele mai servile aventuri culinare. Frontieră constantă a unor civilizaţii şi continente incerte şi mobile, mereu ameninţaţi şi mereu înfometaţi (poate chiar din cauza vecinătăţilor), au copiat en gros şi fără discernământ, seduşi de la prima întâlnire, toate gătelile ce ne-au invadat prin milenii (de obicei graţie unor banale ocupaţii sau modele temporare).

Aşa se face că, sub titlul emfatic şi narcisist de „bucătărie românească”, găseşti – în cârciumi mai ales, fie ele locande de soi sau bombe imposibile – mai de toate felurile turceşti, arabe, austriece, greceşti, franceze deseori, ruseşti, evreieşti, poloneze ori chiar şi altele, de şi mai aiurea.

Ce-s musacaua, ciorba, chifteaua, salata de „biof”, ciolanul pe fasole, plăcinta (placenta în latină), supa, clătitele şi altele atât de „neaoşe” bucate altceva decât depuneri, aluviuni, fie ale ocupaţiei otomane, fie ale influenţelor franceze, germane, fanaro-greceşti sau care or fi ele?!

Cu toate astea, cele mai multe din aceste lucrări n-au reuşit nicicum (ţară de sălbatici şi nebuni!) să păstreze modelul. Mai mult, l-au aranjat discret pe româneşte, în asemenea măsură, încât nu mai recunoşti nici măcar tema originală! Ca o haină primită în dar de la cineva prea gras sau prea slab, fustiţa de stambă importată a fost răscroită, modificată, transformată în şerveţele de bucătărie sau guler de cămaşă, în bici, în sită de mătase, în altceva!

Totuşi, românii nu-şi iubesc bucătăria (cel puţin aparent). Toate bunătăţile bunicii zac în caiete prăfuite de reţete abandonate. Foarte puţini mai ştiu să gătească româneşte, iar şi mai puţini o fac. Se mănâncă pizza şi hamburger, chebab ori sushi. De ce? Din aceleaşi motive – nu le mai amintesc aici – pentru care mai toţi românii, înstăriţi sau săraci lipiţi pământului, beau vodcă proastă de cereale (din sticle cu etichete foviste), când au, pe toate drumurile, la un preţ mai mic, rachiu nobil de fructe sau ţuică aleasă!

Aşa că, mi-am zis, de ce să nu pun o vorbă bună (mai dulce sau mai sărată) pentru, vai, găurita şi peticita cratiţă tricoloră? De ce să nu organizez… o multgustată călătorie în jurul (ceaunelor) României? […]

M-a provocat la toate astea şi o vedetuţă de televiziune, un aşa-zis expert gastronomic cu caş la gură şi la fudulii, care a declarat, senin şi în auzul naţiunii, că nu există bucătărie românească!

Televiziunea, mi-am spus, naşte prostie pentru că promovează prostie.

M-au mai tentat să-mi povestesc păsul cârciumarii (pe care foarte des câte cineva îi întrebă, în te miri ce limbă, ce au românesc pe listele de bucate).

Şi mi-am mai zis că şi celorlalţi, „arheologilor”, bucuroşi de experienţe senzuale, stranii şi paseiste, le-ar plăcea să afle ce a mai rămas viu din istoria ţărănească, târgoveaţă şi boierească a vieţii româneşti de zi cu zi, a gătitului şi băutului. […]

Deci şi dar, să fiu bine înţeles: gătelile pe care vi le voi arăta aici nu sunt toate originale şi nici unice nu sunt. Trăim în Europa, doar!

De exemplu, sarmale fac şi turcii şi grecii şi polonezii. Dar numai noi le facem aşa, cu afumătură de porc, în foi de varză, cu mărar şi smântână, mocnind pe foc zile întregi.

Şi nici materia primă nu e aceeaşi ca la alţii. Lângă oaia… mioritică (cum altfel?) porcul e celălalt animal românesc legendarizabil, chiar dacă (iată-mă pedant) a-nceput să fie din ce în ce mai persecutat de noile mode culinare degresate (ce să facem, ne e frig, n-avem timp de mode, nouă porcul ne-a fost impus – băgat pe gât! – de aspra iarnă dacică). Micii turceşti sunt una, iar amestecătura de trei-patru cărni pe care o fac românii e cu totul şi cu totul altceva.

Şi aşa mai departe, o cultură se întrevede, fie că e născută în bordeiele sărace ale Bărăganului, fie prin stânile Mărginimii şi Maramureşului, fie în casele de stuf ale Deltei Dunării. […]”

A venit apoi şi rândul sarmalelor:

„Sarmaua (cuvânt de origine arabo-turcă, trimiţând la o balcanică frunză de viţă umplută cu orez şi stafide) se încarcă în Carpaţi de magnifice şi grele semnificaţii daco-romane, devenind de Crăciun o importantă componentă a ritualului creştin ortodox român, ceea ce face îndepărtată şi străină clorotica sa formulă originală. […]

Dar acum vorbim de sarmalele de Crăciun, deci nu avem nici timpul, nici dreptul să facem experienţe! Nu se fac ceremonii religioase experimentale!

Sarmalele merită tot ce e mai bun, ele sunt simbolul nostru naţinal şi fac de gardă la drapelul religiei noastre naţionale. Ele sunt o hermeneutică a fericirii gustative, un cor multimedia organoleptic. Sunt îmbibate de istorie, mai ceva decât de slăninuţă.

Sarmalele sunt aşteptarea şi împlinirea (mai ales cu ardei iute murat)! Sunt bunăstarea râvnită! Idealul blond şi bine rotunjit, ca toate idealurile!

Viitorul luminos, proiectat de un trecut zbuciumat dar creator!

Să dăm sarmalelor ce e al sarmalelor: un vin roşu pe măsură! Dar care; din câteva zeci, care?!”

Dacă „vedetuţele” de televiziune l-ar fi citit de Radu Anton Roman ar fi avut ocazia să afle că pentru români sarmaua nu este tradiţională nici prin origini, nici ca parte a ritualului  culinar închinat Paştilor. Noi am preluat-o, i-am dat specificul locului, am desăvârşit-o şi am ridicat-o la rang de simbol naţional. Atât!

Ne-a lăsat priceputul bucătar şi o prea academică definiţie a sarmalelor. Îţi cam piere cheful de mâncat auzind că ai în farfurie „o hermeneutică a fericirii gustative, un cor multimedia organoleptic”!

Mi-am propus o ultimă căutare hotărât să renunţ dacă nici aceasta nu-mi aducea izbăvirea. Şi am mers la celebrul Păstorel Teodoreanu (Al. O. Teodoreanu), pe numele său adevărat Alexandru Osvald Teodoreanu (30 iulie 1894 – 17 martie 1964) – avocat, scriitor, poet, epigramist, gastronom, pasionat gustător şi remarcabil degustător, fratele mai vârstnic al lui Ionel Teodoreanu, cel cu Medelenii.

Cum norocul le surâde celor îndrăzneţi, vorba cronicarului, „s-a izbândit”! Am găsit „Odă sarmalei”. Nu ştiam de existenţa ei! Iat-o:

Cum s-ar defini sarmaua?
Vis înaripat al verzei ce-l avu cât a durat
Somnul lung metamorfozic în butoiul de murat…
Potpuriu de porc şi vacă, simfonia tocăturii,
Imn de laudă mâncării, înălţat în cerul gurii.
O cochetă care-şi scaldă trupu-n sos şi în smântână
Şi se înfăşoară-n varză ca în valuri de cadână.
O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strânsă ligă
C-o bărdacă de vin roşu şi-un ceaun de mămăligă.
Oponentă din principiu şi un straşnic adversar
Pentru tot ce e dietă sau regim alimentar.
Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată
Ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată.
Locatara principală ţine-n spaţiu tolerate
Perle de piper picante, boabe de orez umflate.
O prozaică’nnăscută, cum s-o prinzi în prozodie
Că de când e lumea, porcul n-a citit o poezie.
Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua.
Iată-n câteva cuvinte cum s-ar defini… sarmaua!!!

Ei da! Fantezia lui Păstorel întregeşte în mod fericit imaginea sarmalei în tabloul de familie al gătelilor de pe la noi.

Dincolo de toate considerentele teoretice eu las acum mărturie că de Crăciun şi puţin după sau ocazional voi onora cu mare plăcere „simfonia tocăturii” înfăşurată în varză ca în valuri de cadână cinstind-o cu o bărdacă de vin potrivit. Merită!

citiți și: Ce mâncau măcelarii? partea întîi partea a doua

Jurnalul realităţii (XL) – În Elveţia „s-a izbândit”!

scris de C. D. Mocanu

Un produs românesc s-a strecurat cu acte în regulă pe piaţa de produse alimentare din Ţara Cantoanelor. Nu-i glumă! Urmaşii lui Wilhelm Tell, iscusiţii combinatori ai finanţelor, mecanicii necontestaţi ai celor mai delicate maşinării, mănâncă…. Pufuleţi produşi în eterna şi fascinanta Românie.

Iată-i fotografiaţi marţi, 19 octombrie 2021, în galantarul unui magazin Lidl din orăşelul Kloten (circa 20.000 de locuitori) aflat la treisprezece kilometri de Zürich:

Sunt fabricaţi p-aci, pe la noi, din ingrediente naturale (făină de porumb, ulei de floarea soarelui, sare), fără aditivi, pentru Vendo Handels GmbH-Austria şi vânduţi în Elveţia prin reţeaua Lidl.

Pufuleţii sunt cuprinşi în baza de date Food Repo. Aceasta conţine informaţii despre produsele alimentare care au primit un cod de identificare şi se comercializează în Elveţia.

Preţul la raft, nesemnificativ pentru puterea de cumpărare a cetăţenilor confederaţi, este de circa trei ori mai mare decât cel din Romania. Probabil, câştigul producătorului, al cărui nume nu apare niciunde, este foarte mic. Cred că partea leului se duce, ca de obicei, către comercianţi.

Specialităţi culinare româneşti sofisticate, adevărate delicatese, unele cu indicaţie geografică protejată atestată de Uniunea Europeană (magiunul de Topoloveni, cârnaţii virşli de Brad , novacul afumat din Ţara Bârsei…) nu au reuşit performanţa sărăcăcioşilor Pufuleţi. Să fie într-un ceas bun!

Jurnalul realităţii (XXXIX) – Vom plăti!

scris de C. D. Mocanu

A venit scadenţa! Vom plăti preţul prostiei! Unul usturător. O vom face fără crâcnire, cu capul plecat şi cu demnitatea amorţită de o păguboasă democraţie răstălmăcită pe malurile Dâmboviţei după bunul plac al unor neica nimeni.

Pe calea sigură a acestei democraţii au ajuns în capul trebii, la energie electrică, două personaje, fie-le numele în veci uitat, pentru prostia şi mai ales pentru ticăloşia cărora vom plăti electricitatea cât nu face. Unul este ministrul energiei iar celălalt preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglemantare în domeniul Energiei (A.N.R.E.).

Folosind ca pretext liberalizarea pieţei de energie electrică, companiile din domeniu (producători, distribuitori şi furnizori) şi-au umflat profiturile artificial, prin acţiuni speculative, până la cote ameţitoare. Din această pricină, fără vreo justificare economică, preţul kilowatului oră a înregistrat o evoluţie nestăvilită, continuu crescătoare.

Reglementarea trecerii la funcţionarea după regulile pieţei a negoţului cu energie electrică era datoria de căpătâi a celor doi „specialişti”. N-au făcut nimic! Au dat de gard un proces economic sensibil care prin efectele sale asupra economiei, dar şi asupra multor milioane de oameni, ţine de siguranţa naţională.

Unul, fost electrician la Staţia electrică Filaret, n-a mişcat nici măcar un deget. Tace chitic chiar şi acum când beleaua e cât casa. Scoate la înaintare un subaltern. Celălalt, absolvent al Liceului Industrial nr. 6 – Energetic din Drobeta–Turnu Severin, s-a prins că e groasă şi a încercat stângaci şi ezitant, cu promisiuni mincinoase, să potolească rumoarea. El lua jar în gură, la ore de maximă audienţă, că prin liberalizarea pieţei costurile cu energia electrică vor fi mai mici.

Blocat în corzi, ne abureşte cu Legea consumatorului vulnerabil şi cu compensarea într-o proporţie jignitoare a facturilor primite de consumatorii casnici. Cu alte cuvinte, slujbaşul ăsta trist vrea să subvenţioneze profitul unor speculanţi, străini şi români deopotrivă, din buget, adică tot din banii noştri. Celelalte categorii de consumatori, cele care asigură supravieţuirea economiei româneşti, să se descurce. Au avut ghinion!

Plafonarea tarifelor şi impozitarea suplimentară a profiturilor nemeritate, obţinute prin manevre speculative, singurul tratament eficient al bolii de care suferă piaţa românească de energie electrică, îi provoacă patriotului frisoane şi dă în bâlbâială. Îi tremură izmenele doar la gândul că va fi obligat să suprime lăcomia unor speculanţi care-i sunt atât de dragi.

Când chiriaşul de la Cotroceni, Măria Sa Pereoadă Întâiul a siluit Constituţia şi ne-a impus „guvernul meu”, în România exista un act normativ (o ordonanţă de urgenţă) care limita pentru trei ani preţul energiei electrice şi care taxa suplimentar profitul obţinut prin creşterea nejustificată a acestuia. Avea în vedere trecerea fără convulsii la o piaţă liberă. Nu deranja decât marii jucători ai negoţului cu energie electrică şi pe slugoii lor. Nici măcar coana Europa nu cârâia convingător pentru că totul era legal şi în conformitate cu Tratatul de Aderare. Prima măsură luată de „guvernul meu” a fost abrogarea ordonanţei.

Într-o veritabilă frăţie infracţională, companiile de electricitate au speculat piaţa pentru că au putut şi pentru că au fost lăsate s-o facă. Restul… sunt poveşti.

Îmi doresc să apuc ziua în care vânzătorii ăştia de neam vor da socoteală după ce au atentat la siguranţa naţională aruncând România în plasa speculanţilor.

Până atunci înghiţim o nouă umilinţă. Şi plătim!

Jurnalul realităţii (XXXVIII) – Cum vă place?

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Aceştia sunt primarii unor capitale cam de acelaşi calibru cu Bucureştiul. De la stânga la dreapta: Zdenek Hrib – Praga, Gergely Karacsony – Budapesta, Matus Vallo – Bratislava şi Rafal Trzakowski – Varşovia.

Îmbrăcaţi corect, chiar elegant, atitudine destinsă, firească, în faţa aparatelor de fotografiat, îşi reprezintă cu cinste şi cu mândrie cetăţenii, oraşele şi ţările în numele cărora participă la o ceremonie oficială. Se respectă pe ei şi astfel îi respectă pe toţi ceilalţi.

Iată-l şi pe nefericitul primar general al nefericitului Bucureşti:

Parcă-i un pui de bogdaproste, un biet panacotar aflat la prima probă profesională reală, prins cu svastu-n caraiman şi expus public pentru ca cetăţenii urbei să-l ştie şi să-şi păzească parnosu.

Prim-solistul ansamblului de balet de la Primărie este chiar Nicuşor Dan, acest Nureev de Dâmboviţa care nu ezită să se prezinte în paşi de dans  până şi la festivităţile oficiale.

Bucureştenii şi-au pus speranţele de mai bine în acest personaj ciudat, străin de importanţa şi statutul funcţiei pe care o ocupă. Modul în care se îmbracă, ipostazele caraghioase în care este surprins cu ocazia apariţiilor publice sunt ofense aduse celor pe care îi reprezintă.

Alesul nu e în stare să se îngrijească şi să se respecte pe sine. Cum ar putea să-şi reverse prea plinul de grijă şi respect asupra celor care i-au aşezat pe cap o pălărie mult prea mare şi l-au făcut primaşul capitalei României?

Jurnalul realităţii (XXXVII) – Ca să fie clar!

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

La alegerile locale din 27 octombrie 2020, dreapta, adică PNL şi Alianţa USR PLUS, a desemnat un candidat unic pentru demnitatea de primar general al Bucureştilor în persoana lui Nicuşor Dan, cel fără de partid, pe care l-au susţinut din răsputeri făcându-i campanie cu tot ce presupune această întreprindere.

Unul dintre binefacătorii cointeresaţi ai lui Nicuşor Dan (căci nimic nu e gratis, mai ales în politică), Alianţa USR PLUS, a difuzat prin toate mijloacele, în numele dumisale, mesaje mincinoase, greu de crezut, care ţinteau o problemă reală, gravă, imposibil de rezolvat de pe o zi pe alta:

În timpul campaniei electorale candidatul născut în laboratoarele ocultei politice şi aruncat la înaintare nu a protestat, nu a dezminţit, nu s-a delimitat de mincunile partenerilor săi. A consimţit tacit. Le-a lăsat să circule pentru că potenţialul mobilizator al acestora lucra în favoarea lui. L-a auzit cineva spunând ca Spiridon Necşulescu?:

„- Iubiţi alegători! Eu nu sunt orator şi nu vreau să siluiesc cu vorbe meşteşugite voinţa dumneavoastră. De aceea, n-am să vă spun decât două cuvinte. Şi aceste două cuvinte sunt: Vă rog să nu mă votaţi! Vă rog să … nu… mă… vo-taţi!”

A câştigat apoi alegerile… şi cu aceste mesaje.

Referindu-se la „termie”, primaşul Bucureştilor afirmă într-o ieşire publică: „Noi nu putem să facem mai mult decât am spus că vom face în campania electorală”. Observaţi! „Noi nu putem” şi „noi am spus că vom face”, adică domnia sa împreună cu Alianţa USR PLUS. Aferim! Să faceţi doar ce-aţi spus: „Vă promitem apă caldă” şi „Imaginează-ţi ziua de luni, 28. A câştigat Nicuşor Dan. Vei putea să faci duş.” Nimic mai mult!

Acum, când a venit vremea faptelor pentru că beleaua e cât… trei sferturi din Bucureştiul rămas fără căldură şi apă caldă, smeritul primar general dă din colţ în colţ şi nu ştie de unde să apuce rezolvarea chestiunii. A descoperit termia fără să ştie că nu e totuna cu termoficarea, numără găurile din „ţave” şi ne explică cum devine cazul cu apa de adaos ca şi cum aceasta e răul cuibărit în conductele sistemului de termoficare din cauza căruia sistemul nu este ţinut stabil la parametrii normali de funcţionare. Forţat de realitatea scandaloasă cu care se confruntă entuziaştii lui alegători, Nicuşor Dan, cel cu gândul drept şi cuvios, înghite fără cogârţuri minciunile servite de diverşi „prieteni” şi le răspândeşte pentru a-şi susţine  bâjbâiala.

După o întrevedere cu discretul ministru al economiei Virgil Popescu, cei doi interlocutori au avut o întâlnire comună cu presa în cadrul căreia, sub privirea aprobatoare a primarului general, mai marele economiei româneşti a declarat:

„Weekend-ul trecut (în noaptea de vineri, 4 decembrie 2020 spre sâmbătă 5 decembrie 2020) a avut loc o avarie la CET Sud, din cauza pierderilor mari de pe reţea, care trebuie compensate cu cantităţi crescute de apă de adaos. Mai exact o pompă a fost supraturată (funcţionează din anii ʼ60), s-a produs un scurtcircuit, iar staţia de 6 kV s-a oprit. Pompa a fost reparată şi a fost pusă înapoi în două zile şi este în curs de încărcare spre capacitatea maximă, apa e la 75 de grade şi este posibil ca până luni totul să revină la normal la CET Sud.”

Este o minciună grosolană şi o aberaţie tehnică. Într-un comunicat dat publicităţii luni, 7 decembrie 2020, Electrocentrale Bucureşti (ELCEN) ne oferă o primă dovadă:

„Încă din noaptea de vineri spre sâmbătă, manevrele executate la CET Bucureşti Sud au permis revenirea la 75% din valoarea parametrilor de funcţionare, iar restul problemelor au fost remediate progresiv în cursul zilelor de sâmbătă, duminică şi luni. În acest moment, avaria este soluţionată, iar CET Bucureşti Sud revine în această seară la parametrii de temperatură optimi, astfel încât cetăţenii care au fost afectaţi de această avarie vor avea apă caldă şi căldură.”

Au trecut cinci zile de când centrala a revenit la o funcţionare normală şi bucureştenii tânjesc încă după un calorifer cald şi un duş reconfortant, izbăvitor de jeg şi mirosuri. Au folosit avaria de la Bucureşti Sud pentru a abate atenţia publică de la neştiinţa şi neputinţa lor şi pentru a reduce un pic presiunea care-l apasă pe abulicul nostru primar general.

Şi acum să recurgem la meserie:

• Într-o termocentrală circuitul apei de adaos este separat de circuitul agentului termic livrat în reţeaua municipală de termoficare.

• Toate circuitele termice şi hidraulice importante din centrală sunt deservite de mai multe pompe acţionate cu motoare elecctrice, unele în funcţiune, altele în rezervă, şi de cel puţin o turbopompă de rezervă acţionată cu turbină termică sau hidraulică. Altfel spus, niciunul dintre circuite nu se indisponibilizează până ce se repară o pompă defectă aşa cum ne abureşte ministrul economiei: „Pompa a fost reparată şi a fost pusă înapoi în două zile şi este în curs de încărcare spre capacitatea maximă.” Prin câteva manevre personalul de serviciu pune în funcţiune una dintre pompele de rezervă şi circuitele respective revin în timp scurt la parametrii normali de funcţionare, aşa cum bine precizează ELCEN: „Încă din noaptea de vineri spre sâmbătă, manevrele executate la CET Bucureşti Sud au permis revenirea la 75% din valoarea parametrilor de funcţionare.” Faptul că nu s-a revenit la regimul normal de funcţionare dovedeşte că avaria s-a produs în altă zonă, fără legătură cu pompa de circulaţie.

• Nicio pompă nu se supraturează aşa cum spune Virgil Popescu, cel rar vorbitor: „Mai exact o pompă a fost supraturată”. Ambalarea, căci aşa se cheamă fenomenul, este propriu elementului de acţionare al acesteia (motor electric, turbină…), nu se produce atunci când pompa lucrează în regim de suprasarcină („… a avut loc o avarie la CET Sud, din cauza pierderilor mari de pe reţea, care trebuie compensate cu cantităţi crescute de apă de adaos.”)  şi pentru prevenirea lui există sisteme de protecţie.

• Nu poate exista vreo legătură între o ipotetică ambalare şi un scurtcircuit care să scoată din funcţiune toată staţia electrică de servicii interne 6 kV (o pompă a fost supraturată, s-a produs un scurtcircuit, iar staţia de 6 kV s-a oprit.”). Regimul de ambalare, nelichidat la timp, poate produce avarii mecanice care afectează pompa şi/sau elementul ei de antrenare. Să admitem că acestea au ca efect distrugerea  unor părți din circuitului electric al motorului producând un scurtcircuit. Acest regim anormal este lichidat selectiv de sistemele de protecţie fără să afecteze în totalitate sursa de alimentare – staţia electrică de servicii interne („… s-a produs un scurtcircuit, iar staţia de 6 kV s-a oprit.”).

Şi raţionamentul tehnic poate continua riscând să devină plictisitor. În concluzie:

• Nu există nicio legătură între volumul apei de adaos şi avaria de la CET Bucureşti Sud.

• Avaria a fost de natură electrică, a indisponibilizat pentru trei zile o staţie de servicii interne 6 kV şi a condus, foarte probabil, la scoaterea din funcţiune a unuia sau mai multor cazane de apă fiebinte (CAF).

• După revenirea la o funcţionare normală a centralei, situaţia din reţeaua municipală de termoficare nu s-a ameliorat. Cauzele sunt în ograda lui Nicuşor Dan şi nu ţin doar de starea tehnică precară a reţelei de conducte.

• Primaşul Bucureştilor a preluat povestea apei de adaos şi o foloseşte atunci când se tânguieşte cât de nasol este cu „termia” pentru a-şi justifica nevolnicia. Zice domnia sa:

„În această săptămână, începând cu sâmbătă dimineaţa, când a început să se resimtă avaria de la CET Sud şi până la acest moment a fost o situaţie excepţională în Bucureşti. Această situaţie excepţională este în curs de a fi remediată, în sensul că CET Sud a început prin a da căldura la 50 de grade, a ajuns la 75 de grade în momentul ăsta şi sperăm, în câteva zile să ajungem la 85. Nu se poate 90, pentru că trebuie să introducem apa de adaos de care s-a vorbit.”

Bate câmpii! Până acum singura sa acţiune concretă este să-i încurajeze pe bucureşteni că la vară o să fie cald.

• Reabilitarea sistemului de termoficare (reţea şi puncte termice) este o lucrare imperios necesară, dificilă, complexă, de mari dimensiuni, care necesită un efort susţinut, distribuit pe mai mulţi ani decât un mandat de primar general. Concentrarea resurselor financiare, materiale şi umane este o lucrare în sine care trebuie să fie cu un pas înaintea celei pe care o susţine.

• O astfel de ispravă este doar la îndemâna unor specialişti serioşi, bărbaţi hotărâţi, cu toate cele necesare în dotare, selecţionaţi numai pe criterii profesionale, feriţi de interesele personale sau de partid ale detestabililor politicieni dâmboviţeni.

Este capabil de aşa ceva molâul nostru primar general? După cum s-a mişcat până acum, se pare că nu. Poate ne face o surpriză şi se trezeşte din pumni!

P.S. Ministrul economiei, Virgil Popescu, este absolvent al Liceului Industrial Energetic Drobeta Turnu Severin şi al Facultăţii de Automatică din Institutul Politehnic Bucureşti. Asta nu înseamnă că este energetician sau inginer. A rămas doar absolvent.

Jurnalul realităţii (XXXVI) – Prețul prostiei (V) Linişte epidemică

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Prostia nu este un dat al naturii, nu ne naștem proști. Este o boală contagioasă pe care omul o dobândește negreșit, într-o măsură mai mare sau mai mică, dacă nu este vaccinat. Vaccinul conține două elemente esențiale: instruire și educație. Cei instruiți și educați produc civilizație. Civilizația generează la rându-i instruire și educație performante consolidând rezistența la prostie. Și tot așa… ! Acțiunea de vaccinare, aflată în responsabilitatea familiei și a școlii, este sublimă dar, lipsește cu desăvârșire. Chiar dacă doare, e cazul să ne asumăm realitatea ca prim pas pe drumul anevoios și costisitor al mântuirii.

S-au rotunjit patru săptămâni de când peste satul ilfovean în care-mi duc traiul s-au aşternut liniştea şi nelucrarea. Nu tu glas omenesc, fie şi o înjurătură, nu tu ţipetele disperate ale copiilor nestruniţi de părinţi, nu tu clopoţel de bicicletă, nimic! Până şi cei doi-trei pasionaţi de manele la maxim care, cu generozitate, dădeau muu…zică la tot satul (c-aşa vreau ei, să dea la toţi) au renunţat la a mai face atât bine comunităţii. Doar paserile cerului care-şi urmează programul zilnic de vocalize, lătratul vreunei potăi sâcâite de găinile din bătătură, câte o drujbă timidă pe la marginea satului  sau motorul unei maşini care a rătăcit drumul. În rest, nimic!

Uliţele (scuzaţi, străzile!) sunt pustii. Nici ţipenie! Le-au luat în stăpânire câinii lăsaţi de izbelişte.  Bărbaţii parcă ar fi plecaţi la război. Prin curţile lipsite de activitatea gospodarilor se mai agită, dimineaţa şi seara, doar femeile. Bătrânele care, de pe băncuţa de la poartă, îşi mai îndulceau urâtul făcând recensământul trecătorilor au dispărut. Câteva interese ce nu sufereau amânare m-au determinat să mă aventurez în pustie. Oricum nu sunt unul dintre cei care bântuie prin sat fără motive serioase. Am avut impresia că străbat străzile oraşului Pripiat evacuat şi abandont după accidentul nuclear de la Cernobâl. Dacă nu mă întâlneam cu poştaşul şi dacă peste uluci nu se iţeau nişte feţe cam speriate, curioase să vadă cine sparge liniştea, eram convins că, la un semn, toţi au plecat aiurea iar eu am rămas singur.

Nu-mi venea să cred. Îi ştiam altfel pe oamenii satului: muncitori, vioi, activi, sociabili, amatori de şuetă, trebăluind toată ziua prin ogradă, însufleţind cu prezenţa lor uliţele, grădinile, câmpurile şi nu numai. Femeile, vorbăreţe şi curioase, se adunau pe la porţi sau puneau de o şedinţă acolo unde se întâlneau pentru a despica mărunt noutăţile apărute în viaţa localităţii.

Nici măcar apariţia boleşniţei care, cât se poate de reală, de serioasă şi de ucigaşă, seamănă teroare şi necazuri prin lume nu le-a schimbat felul de-a fi. Ce stare de urgenţă, care stare de alertă! Izolare, restricţii de deplasare, declaraţie pe propria răspundere, distanţare fizică, mască, măsuri de protecţie, dispoziţii legale, „Ce e alea? Fleacuri! Lasʼ că ştim noi!”. Îi priveau plictisiţi, cu superioară compătimire, pe „fraierii” ăia de proveniţi fiind refractari la opiniile şi sfaturile care nu se potriveau cu convicţiunile lor. Nu aveau nici cea mai mică urmă de îndoială. Doar certituni! Ca urmare nimic nu le-a stânjenit pofta de viaţă.

Umblau brambura de la unul la altul, din zori până seara târziu, de cele mai multe ori doar ca să nu rămână drumul fără oameni. Se adunau cioc în cioc de parcă de la doi metri nu-şi puteau etala perlele de înţelepciune crescute pe-ndelete în carapacea minţii lor odihnite. E drept că nu mai „serveau” berea la poartă sau în staţia de autobuz. Se ascundeau în curtea unuia dintre ei. Cică îl ajutau, că avea omul de lucru! Când spărgeau adunarea, ca de obicei, aruncau „mortăciunile” în şanţ. Dacă îndrăznea cineva să le atragă atenţia că nu e tocmai bine ce fac, se uitau chiorâş şi mestecau vorbe dulci în barbă.

Se deplasau câte şase-şapte haidamaci într-o Dacie 1300 veche de când se trăgea cu arcul şi coborau mândri de isprava lor la magazinul din centru în care intrau claie peste grămadă aşa cum veniseră. Acolo, cu excepţia proprietarului-vânzător şi a câtorva „proveniţi” – cumpărători ocazionali, de nevoie, nimeni nu purta mască, nimeni nu păstra distanţa de siguranţă, nimeni nu-şi dezinfecta mâinile. Ce atâtea mofturi!

Parangheliile s-au ţinut lanţ. Lume multă, unii veniţi din localităţile vecine, băutură din belşug, muzică, hore, sârbe, voie bună şi … un neinvitat: SARSCOV 2. Ce domne, n-are voie omuʼ „să-şi facă ziua”? Ba are! Soţia unuia dintre neobosiţii organizatori de evenimente vesele lucra la magazin!

Copiii au înţeles că sunt în vacanţă. Adulţii nu le-au explicat ce se întâmplă pentru că „ăştia e proşti” (adică autorităţile). Şi astfel, aflaţi în extazul ignoranţei şi al propriei deşteptăciuni, nu au mai simţit pericolul din aer. Nici măcar pe cei mici nu i-au ferit.

Hoarde dezlănţuite au luat în stăpânire uliţele (scuzaţi, străzile!) însoţindu-şi şarjele cu muzică mobilizatoare izbucnită din telefoane de ultimă generaţie, cu ţipete şi strigături, adesea injurioase, menite să înspăimânte un ipotetic adversar neînduplecat, dar şi vietăţile de prin curţi. Într-o zi, cu toate mijloacele din dotare (biciclete, trotinete, triciclete … chiar şi un hoverboard), au ocupat un drum blocând circulaţia. Tocmai atunci, un şofer neinspirat şi-a mânat maşina pe acolo. A redus viteza şi a slobozit câteva claxoane pentru a „cere permisiunea” să-şi continuie deplasarea. Puştii s-au regrupat, dar pe sensul de mers al ghinionistului. Răbdător, acesta i-a depăşit la pas avertizându-i, cum altfel decât sonor, că urmează să facă izbăvitoarea manevră. Când a ajuns în dreptul lor, un băieţel de vreo şase-şapte ani şi-a aruncat nervos braţele spre cer  şi din rărunchi a ţipat cât îl ţinea gura:

– Ce p… mea bă, n-ai loc să treci?

Cine să-i înveţe normele elementare de comportament civilizat? Părinţii? Aş! Ei sunt prea „dăştepţi” şi ocupaţi. Şcoala? Ţi-ai găsit! Ea însăşi mai are de învăţat. Bun cunoscător al realităţilor satului, convins că nu copiii sunt vinovaţi, ei sunt doar victime, omul (adică eu!) şi-a văzut de ale lui.

Şi pentru a pune capac la toate, aproape zilnic localitatea a fost cutreierată sistematic, gospodăreşte, de nişte negustori ambulanţi veniţi din judeţele Ialomiţa, Prahova şi Buzău fără să-i întrebe cineva de sănătate. Dotaţi cu megafoane performante vindeau pui vii, „zacăr”, ulei, cartofi, dresuri, „trelinguri”, portocale, „mandaline”, „crătiţi”, ligheane, câte altele… şi făceau nelipsita haltă de ajustare la magazin unde îngroşau gloata cumpărătorilor fără mască şi fără minte.

În tot acest timp autorităţile locale (primar, viceprimar, consilieri, alţi responsabili din primărie, poliţişti, preot) s-au pitulat bine de tot ca să nu-i afle pandemia lăsându-i pe cetăţenii în slujba cărora, teoretic, se află să-şi facă de cap. Iar ei, recunoscători, n-au pregetat.

Virusul încoronat, vorbitor de limba chineză, n-a înţeles că la noi s-au adunat toţi înţelepţii Ilfovului şi că fiind aceştia patrimoniu naţional trebuie să-i ocolească. Cum totul pe lumea asta se plăteşte, primii care au achitat preţul au fost câţiva bătrâni cărora deşteptăciunea consătenilor le-a grăbit drumul spre lumea fără dor. Nici asta nu i-a înfiorat, pe ei şi pe cei din capul trebii. Şi-au văzut de viaţa lor comentând cu cinism:

– Era bătrân şi bolnav! Oricum murea!

Seninătatea şi convingerea cu care o spun pe la colţuri m-au umplut de revoltă: Doamne! De ce înduri prostia şi ticăloşia pe pământ? Cine sunt oamenii ăştia ca să aprecieze ei cine şi cât merită să trăiască?

Un medic urolog, de la un cunoscut spital bucureştean, glumea uneori cu pacienţii vârstnici din mediul rural care ajungeau la el:

– Ce te aduce la mine moşule?
– Nu pot să mă piş domn doctor.
– Câţi ani ai tataie?
– Optzeci şi cinci domn doctor.
– Eee! Lasʼ că te-ai pişat destul!

Punea apoi laolată sufletul, priceperea, ajutorul lui Dumnezeu şi alina suferinţa celui încercat de boală. Comparând, „gluma” sinistră a consătenilor mei este condamnabilă.

Şi ce era de aşteptat s-a înfăptuit. Un zvon, prefăcut foarte repede în veste, a trăznit toată aşezarea: Proprietarul-vânzător de la magazin este bolnav. El şi nevastă-sa sunt în spital. Nu se simt bine şi au fost confirmaţi cu COVID 19.

Din clipa aia, epidemia de linişte şi zăcăşeală a luat în stăpânire satul. Toţi trecuseră pe acolo. Marasmul a devenit peste noapte un nou mod de viaţă. Tuturor „dăştepţilor” şi „vitejilor” ălora care, ca orice prostovan, aveau numai certitudini le-a intrat morcovu-n cur cu frunze cu tot. Acum să vrei să te cerţi cu ei pe motiv de coronavirus şi n-ai cu cine. S-au ascuns. Nici dracu nu i-a mai văzut. Sunt curios ce mănâncă, mai ales ce beau, ipochimenii ăştia, că A., cel care le „dădea pe caiet”, nu mai este. În spital, el şi ai lui se luptă pentru viaţă.  Probabil că alţii, fără ştirea lor, urmează. Prostia e scumpă! Mult mai scumpă decât educaţia şi instruirea.

Până una-alta le doresc concetăţenilor mei, „la toţi de faţă”, sănătate şi noroc!

De câteva zile întreb pe cine mai prind pe afară, mari sau mici, tineri sau bătrâni, ce este aia pandemie. Până acum nimeni n-a ştiut! O vecină care, ca şi mine, face parte din dispreţuita categorie a „fraierilor ăia de la Bucureşti” se întreba mai mult retoric:

– Cum dracu mă? Au internet, au televizoare şi telefoane bengoase iar ei habar n-au pe ce lume trăiesc!

E simplu! Nu e suficient să ştie a citi. Trebuie să înţeleagă ce citesc. Altfel tot analfabeţi se cheamă că sunt şi nu ştiu că nu ştiu. Nenorocirea este că cei care ştiu că ei nu ştiu nu mişcă un deget, deşi sunt plătiţi pentru asta.

Închei şi zic: Nu mi-e frică de virus! Ferindu-i pe alţii, întru împlinirea unei obligaţii morale şi legale, mă feresc pe mine. Mă înspăimântă însă prostia unora dintre semenii mei!