despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Capitale

scris de Laura Burtan

Dacă aş încerca să rezum întreaga suită de amintiri legate de străzile cu nume de capitale ale cartierului în care am crescut, aş alege mirosul florilor de tei. Dincolo de garduri, faţade acoperite de iederă, părculeţe, dincolo de partea intangibilă a amintirilor, apare laitmotivul florilor de tei – fie că mă gândesc la seri de toamnă sau la dimineţi geroase de iarnă, teii şi florile lor parfumate sunt mereu acolo. Acum nu mai mult de 14 ani, culegeam florile pentru viitoarele ceaiuri dintr-un parc din cartier, împreună cu bunicul meu. Nimic mai normal decât cineva care împrumută scara de la mecanicul blocului şi merge pe strada Lisabona, cu acest scop. Ajunşi înapoi acasă, acopeream mesele, dulapurile şi rafturile disponibile cu ziare şi puneam florile la uscat.

Cartierul meu – despre care am aflat destul de târziu că poartă denumirea generică de „Capitale”- e alcătuit în cea mai mare parte din case cu un etaj sau două. Au apărut recent câteva blocuri, dar prefer să le ignor; sunt aici, nu pot contesta asta, dar nu mi le-am dorit. Mai mult, pentru ca unele dintre ele să poată fi construite, au fost dărâmate clădiri mult mai interesante. Singurele blocuri pe care le „admit” (probabil pentru că le-am găsit aici de la bun început) sunt cele care mărginesc perimetrul cartierului meu – cele de pe Dorobanţi şi Iancu de Hunedoara. De altfel, acestea sunt graniţele sale, aşa cum le-am perceput : cartierul meu este spaţiul curpins între Calea Dorobanţilor (de la Perla la Piaţa Dorobanţi), Bulevardul Iancu de Hunedoara şi Bulevardul Aviatorilor; în nord, delimitarea nu este atât de evidentă, dar aş putea-o localiza prin dreptul străzii Andrei Mureşanu.

De aici a început lumea pentru mine; e versiunea personală a geografiei sacre a lui Eliade, cel care vorbea despre Bucureşti ca despre un spaţiu al mitologiei inepuizabile, oraşul cu cele mai triste amurguri din lume, definit în principal de amurgurile sale melancolice. Însă aria de la care mă revendic eu este mai restrânsă, iar abordarea, mai copilărească. Aveam cândva impresia că de aici începe ideea de cartier cu case drăguţe, care radiază în toate direcţiile. Fără să ţin cont de istoria extinderii oraşului, îmi imaginam că, în sinea lui, conceptul acesta a pornit de la Capitale şi s-a extins spre Televiziune, spre Floreasca, spre 1 Mai (Ion Mihalache), spre Piaţa Romană, spre Eminescu şi mai departe. Identificam asemănările, casele cu aspect similar, ascunse de blocuri, iar gândul că totul a început aici era aproape natural. Iar niciunul dintre aceste alte cartiere nu avea suficienţi tei.

În afară de tei, am, desigur, şi alte repere vegetale; încă ştiu unde se găsesc copacii speciali din cartier – smochinul care trebuie înfăşurat în folie de plastic peste iarnă, mangolii care înforesc şi-şi pierd florile în mai puţin de o săptămână, nucii cu frunze parfumate, bune de pus în cărţi vechi, duzii cu fructe care pot păta hainele -, care sunt casele care au tufe de liliac în curte sau cele acoperite de iederă, cărora nu le-am văzut niciodată faţada goală.

Arhitectural vorbind, casele au fost, mult timp, elemente de fundal pentru amintirile mele. Nu le reţineam direct detaliile, dar erau acolo şi deveneau particulare atunci când le asociam cu ceva anume. Dacă s-ar modifica ceva, mi-aş da seama imediat. Am avut, desigur, clădiri favorite – „castelul” cu turn de pe Londra, aflat gard în gard cu depoul Victoria, casa care găzduieşte acum Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţilor Vechi şi (desigur!) Vila Filipescu-Brâncoveanu. În rest, apreciam mai ales elementele neogotice ale anumitor case – coloanele subţiri de la ferestre, rozetele, ogivele. Altele aveau farmecul lor, legat de câte un balcon anume, de ferestre, terase sau chiar garduri. Multă vreme mi-au displăcut clădirile în stil cubist, deoarece simplitatea lor şi devierea de la ideea tradiţională de casă cu acoperiş înclinat, acoperit cu ţiglă, nu era echivalent cu ceea ce versiunea mea de 8-10 percepea ca frumos. A trecut ceva timp de atunci, iar aceste filtre nu se mai aplică de mulţi ani.

Alte particularităţi ale cartierului meu, pe care le asociez exclusiv cu acesta sunt legate de cele două străzi care încadrează blocul în care locuiesc – Finlanda şi Braziliei. (Mereu mi s-a părut amuzant că Finlanda desemnează o ţară, nu o capitală, de parcă cineva uitase care e capitala Finlandei, iar Braziliei este singurul toponim care apare cu forma sa articulată!).  Pe Finlanda, în partea dinspre Piaţa Victoriei, de găsesc două case aflate pestre drum una de cealaltă, care au dragoni de metal pe post de suporturi de felinare, lângă uşile de la intrare. Favoritul meu este cel cu aripile desfăcute, similar cu dragonul cafenelei Lente din strada Arcului. Multă vreme, am crezut că sunt singurele case din Bucureşti care au asemenea decoraţii, care mă duceau cu gândul la castele şi poveşti. Pe Braziliei se află câteva case care fac parte dintr-un ansamblu; sunt simetric dispuse începând din jurul unui mic rond, aproape de intersecţia cu strada Washington, până spre strada Lisabona (spre nord) şi până la intersecţia străzilor Washington şi Bruxelles (spre vest). Câteva dintre ele au fost renovate şi fac acum notă discordantă cu restul; două au dispărut, pentru a face loc ansambului rezidenţial care a fost construit pe locul fostei fabrici de textile, care avea intrarea în capătul străzii Finlanda; totuşi, imaginea unitară rămâne şi mult timp mi-a fost greu să-mi imaginez că ar exista ceva similar prin alte părţi ale oraşului. Desigur, am văzut ceva oarecum asemănător prin cartierul Griviţa, în jurul parcului Cireşarii, pe Barbu Văcărescu şi nu numai, dar nu am perceput aceste case ca având prea multe în comun cu cele de pe Braziliei. Construcţiile erau mereu mai simple, clădirile erau lipite una de alta, două câte două, domina aerul utilitarist pe care nu-l puteam asocia cu acele case cu obloane, cu un singur apartament pe etaj, cu ferestre în forme deosebite şi balcoane de lemn.

În Capitale sunt câteva parcuri – unul pe strada Lisabona (Parcul cu Tei, pentru mine), parcul de la intersecţia străzilor Atena, Venezuela, Rabat şi Ankara, Rondul cu trandafiri de pe Paris (Piaţa Quito), unde se află Monumentul Aerului, dedicat aviatorului Mircea Zorileanu (Parcul cu Vulturi, pentru mine, cea de cinci ani, unde mă întâlneam cu trei copii, doi fraţi şi surioara lor mai mică, ai căror părinţi le dăduseră nume de stele), Parcul Modrogan (curtea sediului PNL; acum vreo 18 ani, exista o seră în această curte, de unde am luat chiar câteva răsaduri de flori. Florile erau crescute pentru a decora rondurile din Parcul Kiseleff, ţin minte că asta mi-a spus una dintre doamnele care lucra acolo). Aş adăuga pe aceeaşi listă curtea de la Circa Financiară de pe Roma, care era un spaţiu interesant mai ales toamna, datorită castanilor.

Totodată, trebuie menţionate două parcuri dispărute – cel dintre Roma şi Londra şi Parcul c-un leagăn. De primul sunt convinsă că-şi aminteşte mai multă lume. Terenul, care acum a devenit o parcare şi pe care se află şi o clădire relativ nouă, pe care se află tot timpul un afiş „de închiriat”, era un părculeţ îngust, cu câteva leagăne şi multe bănci. Mama mea ar începe orice poveste despre acest spaţiu precizând că acolo şi-a petrecut noaptea după cutremurul din ’77, pe o bancă, împreună cu părinţii ei şi cu mai mulţi vecini. Amintirea mea cea mai de preţ legată de fostul părculeţ e mult mai plăcută – peste drum, între fosta clădire Biofarm şi Spitatul Grigore Alexandrescu, se afla o mică fabrică de pâine cu magazin. Acolo puteai găsi cornuri, baghete, brioşe şi multe alte produse similare. De obicei, mergeam acolo cu bunicul meu, numai că, într-o zi de primăvară, în timp ce petreceam ceva timp în respectivul părculeţ, mi s-a dat voie pentru prima dată să mă duc SINGURĂ să-mi cumpăr ce doream! Asta implica traversarea străzii, lucru pe care nu-l puteam face de obicei nesupravegheată – eram încă la grădiniţă pe atunci! A fost ceva special pentru mine. Mai mult, am profitat de ocazie şi am fost de trei ori să-mi cumpăr cornuri; nu mi-era foame şi nici poftă, dar nu puteam rata momentul!

Parcul c-un leagăn era ascuns printre străduţe, aproape de intersecţia dintre Londra şi Washington. Nu era mai mare decât terenul pe care îl ocupă casele vecine. Aici am văzut câţiva copii mai mari care făceau ceva periculos – puneau spray-uri goale pe foc. Nu cred să fi avut vreo denumire oficială – îi spuneam parcul c-un leagăn pentru că (evident) avea un singur leagăn, două balansoare, câteva bănci, o groapă de nisip şi nişte scări metalice pentru exerciţii în spate. Dacă te urcai pe scările de metal, puteai vedea peste gard, în curtea blocurilor de pe Londra. Însă ceea ce-l făcea cu adevărat interesant era modul în care era montat leagănul – avea un singur picior lateral de metal, fixat în pământ, iar în cealaltă parte, cadrul era fixat direct în trunchiul unui copac. Mai mult, am auzit de la mai multe persoane o poveste legată de spaţiul în care se afla parcul. Recunosc, era bizar să vezi un părculeţ inserat printre case. Se pare că Atelierele „Cartea Românească” (actualul Metropolis Center, aflat peste drum de blocul în care locuiesc) a reprezentat una dintre ţintele bombardamentelor din ’44, numai că au existat câteva „victime” şi pe cealaltă parte a Şoselei Bonaparte. Parcul apăruse pe locul unei case care a căzut la bombardament. De altfel, în apropiere sunt şi alte clădiri care au aceeaşi poveste: pe cealaltă parte a străzii Londra, se aflau un teren viran şi un bloc relativ nou, iar la intersecţia Bruxelles cu Washington, un bloculeţ evident mai „tânăr” decât casele din jurul său. Parcul c-un leagăn nu mai există; în locul lui a apărut de câţiva ani o casă destul de urâtă, care nu are intrarea spre stradă, ci într-o parte. Nici măcar copacul nu mai e acolo…

Am pomenit de Atelierele „Cartea Românească” – din păcate, nu mi le amintesc decât ca un complex de clădiri dezafectate. Am fost de câteva ori pe acolo – nu exista niciun paznic, puteai intra pur şi simplu. Nu am intrat în interior, ci am privit totul din curte. Încă existau câteva utilaje acolo; am găsit cutii mari, pline cu litere de metal, aşezate pe categorii. Nu am luat nici măcar una, lucru pe care acum îl regret. Atunci, un astfel de gest părea deplasat – era furt. La drumul mare se află o clădire diferită de fosta tipografie (din care a rămas numai faţada) – o casă de cărămidă cu un etaj, mansardă şi un fel de turnuleţ, care astăzi este sediu de bancă. Avea aceeaşi destinaţie şi acum 20 de ani, numai că într-un alt context – banca respectivă tocmai dăduse faliment, iar oamenii stăteau la coadă, probabil ca să-şi recupereze banii. Îi urmăream de la geam, urcată pe un scăunel, căci altfel nu aş fi văzut nimic.

O altă clădire pe care am menţionat-o în treacăt este fosta fabrică de textile de pe Finlanda – cel puţin, acolo era intrarea. Toţi oamenii din jurul meu îi spuneau „Suveica”, aşa că am presupus mereu că aceasta era denumirea sa completă. Am intrat numai o singură dată în halele fabricii, dar nu ţin minte mare lucru – deja nu mai lucra aproape nimeni aici, nici nu se mai aprindeau luminile, aşa că am văzut doar contururile unor utilaje. Ţin minte mult mai bine intrarea – o sală plină de plante, mai ales cactuşi, cu mozaic veneţian pe jos şi cu un aparat de pontat masiv, fascinant, pe care mi s-a dat voie chiar să-l încerc. A trebuit ca bunicul meu să mă ridice în braţe şi am folosit aceeaşi cartelă de mai multe ori, dar se pare că nu a contat defel; altfel, nu mi-aş aminti toate aceste detalii după 20 de ani.

Desigur, am multe amintiri, mai greu de centrat în jurul unei teme. Ţin minte plafarul din casa lipită de clădirea Colegiului Naţional „I.L.Caragiale”, care mirosea minunat. Plantele erau depozitate în borcane de dimensiuni diferite, personalul magazinului stătea în spatele unei tejghele înalte din lemn lucios şi închis la culoare, vitrina era dublată de grilaje glisante vopsite în maro. Puţin mai sus, în capătul străzii Washington, se afla o geamgerie de unde puteam cumpăra oricând chit. Cel de culoarea castanelor era mult mai bun pe post de înlocuitor de plastilină decât cel maro-deschis; în plus, părea să conţină mai puţin nisip. În spatele blocurilor dintre Washington şi Madrid se află un mic părculeţ cu bănci joase, care era deosebit de interesant din punctul meu de vedere, deoarece acolo se găseau două motociclete părăsite, dar suficient de noi pentru a putea fi folosite în scenarii de joacă. Acolo se află şi una dintre puţinele sălcii din cartier, din ale cărei crenguţe se puteau face coroniţe. Tot acolo, am descoperit, împreună cu o altă fată, câteva bancnote rozalii de 10.000 lei arse pe margini – mi s-a părut un gest fără sens, căci nu văzusem, la acel moment, bancnote româneşti mai valoroase decât acelea!

Existau şi câteva maşini deosebite, desigur. Una se afla chiar în curtea blocului nostru – un Citroën DS vechi, albastru-cobalt, cu capota îndoită, care nu mai fusese mutat de pe locul de parcare de ani buni; fascinant era că avea partea din spate lăsată, iar roţile se vedeau numai pe jumătate, ceva ce noi – copiii din bloc- nu mai văzusem nicăieri altundeva. Apoi, pe Londra se găsea o Dacia Sport, de culoarea untului, pe care o ţin minte ca fiind prima maşină al cărei acoperiş am putut să-l ating cu mâna, fără să mă ridic pe vârfuri. Nu puteam face acelaşi lucru cu Dacia 1300 a familiei, dar lângă modelul sport mă simţeam înaltă. Apoi erau toate maşinile galbene din cartier, care se umpleau primăvara de musculiţe. Nu ştiu de ce, dar acestea erau atrase exclusiv de maşinile galbene sau crem.

În încheiere, mă întorc la tei. Am trecut pe lângă Parcul cu Tei în drum spre şcoală din clasa I până la finalul liceului. În şcoala primară, pe timp de iarnă, făceam uneori acest drum cu sania – bunicul meu se ocupa de asta. Era un obicei cu tradiţie, încă de când eram la grădiniţă. De fiecare dată când mergeam în plimbare, avea invariabil la el mere şi o sticluţă de ceai de tei cu lămâie, îndulcit cu miere. De la el, am învăţat să fac arcuri cu săgeţi, folosind lăstarii flexibili ai teilor şi coaja împletită a crengilor căzute pe post de coardă. E greu să departajez imaginea lui de alte amintiri, pentru că majoritatea îl înclud. Cu el am descoperit cartierul, parcurile oraşului şi Bucureştiul – fapt pentru care îi sunt mereu recunoscătoare.