Sînt locuri vii, năucitoare, mustoase, lipicioase, unde ne-a rămas inima – Napoli, Istanbul. Și Lisabona, da. Știți, cred că-s două feluri de oameni lăsați pe pămîntul ăsta: unii au fost, alții n-au fost încă aici.

Primăvară la Lisabona? … fugind din București, unde verdele timid și prăzuliu de sfîrșit de martie încă nu ascundea orașul, zici că-i vară-n celălalt cap al continentului nostru.

Ce bine! Orașul ăsta e din alea pe care nu trebuie să le vezi; pentru Lisabona-ți folosești toate, toate simțurile; nu merge altfel.

E strașnic de turistic – și plin de toate capcanele alea delicioase în care se răsfață vizitatorul – dar și-o lecție de locuire, de viețuire: ce s-o mai lungim, le are pe toate.

Firește, are și zone largi, scumpe, mai reci, monumentale; le ocolești, le traversezi ca să te pierzi apoi pe nenumărate străduțe care urcă, coboară, se-mpleticesc… care parcă-și pun piedică una alteia!

Și urci… și te abați… și urci iar, fiindcă deja nu ți-ai dat seama c-ai coborît: așa-i Lisabona.

La un pas huruie-n viteză binecunoscutele vagoane de tramvai; te claxonează tuk-tukuri care-i plimbă pe alții ca tine; și din cinci în cinci minute te mai oprești într-o piațetă încîntătoare.

Și lume peste tot: unii cîntă, unii stau; unii au venit doar să simtă; turistul cu harta-n buzunar trece pe lîngă căpiatul care-n legea lui caută ceva-n telefon și – ce minune! – au loc cu toții.

Oameni, cum am putea fi și noi: cu griji, cu frustrări de margine de Europă, cu tras de dimineața pînă noaptea: ne-nțelegem cu cei de-aici.

Dar nu-nțelegem cum de le ies numai lor și numai aici atîtea lucruri. Ia, de pildă, mîncarea. Internetul îți spune, conștiincios, ce să mănînci și parcă-ți vine s-o iei în rîs. Cum să fie un amărît de pește atît de bun? Da’ o friptură? Da’ un cîrnat… un cîrnat, dom’le, un cîrnat, cum să fie aici – oriunde te-ai opri să mănînci – atît de bun?

Și-apoi, patiseriile: multe, locante de cartier unde la tejghea doi muncitori asudați termină iute berile, funcționarul soarbe o cafea și-o babă – alta și aceeași în fiecare dimineață – uită de fiecare dată ce vrea să-și cumpere. Sînt pe puțin douăzeci de feluri de produse-n galantare: cum s-alegi… de ce s-alegi?

… în fine, minunat oraș:

Odată ajuns aici, totul pare lesnicios, la-ndemînă. Chiar și-n labirinturile strduțelor de pe dealurile Lisabonei, tot îți dai seama că nu te pierzi cu adevărat: poți hălădui fără teamă, fără grijă: simți că te prinzi cum să găsești drumul cel bun.

Orașul, mare; întins; odată ce-l părăsești, suburbiile-s cale de kilometri. Și trebuie să-l și părăsești, fiindcă la nici trei sferturi de mers cu trenurile se află alte minunății.

E Sintra: orășel și mai întortocheat, cu case una peste alta, cu trepte și stradele, mărginit de colțuri înalte pe care șed castele… două castele, unul mai năucitor ca altul.

Mai încolo, luînd-o pe una din cele mai frumoase și dulci șosele pe care-am fost vreodată, e Cabo da Roca: locul unde se termină Pămîntul și unde Atlanticul mugește, sub stîncă. E cald, e blînd Soarele, dar și cînd se repede cîte-un nor, totul se schimbă: simți cît de mic, de mărunt, cît de om ești – și cîtă măreție-i în cei care-au stăpînit Marea.

Tot Marea – aceeași mare, dar mai blîndă, mai casnică, mai jucăușă – o găsești pe rivieră, la Cascais, la Estoril. Plaje, iahturi, restaurante, culori, umbră și veselie: vacanță, carevasăzică, vacanță fără grijă. Nisipul arde, dar apa-i încă rece, rece rău: te uiți la calendar și-ți dai seama că n-are cum să fie altminterea!

Te plimbi, deci; trebuie; dar te-ntorci iar în Lisabona. Nu, nu te-ai săturat de urcat, de trepte, de funiculare, de pasaje, de pasarele, de miradoare – cum sună! – nu te saturi niciodată.

Nu: de Lisabona nu te saturi. O iei de-a dreptul, de la sine; nu te trage-n piept cu nimic; se poartă frumos cu tine.

Fiecare cartier vechi, cu ale lui: Bairro Alto cu viață de noapte, Chiado cu prăvălișul spre Tejo și – de ce nu? – Piața de pește, Alfama cu biserici și cetate; în mijloc Baixa – acolo unde coboară toată lumea – și mai apoi, sigur, Belém – cu mănăstire, cu turn, cu parcuri, peluze și aer, aer liber.

Și cîte mai are. Muzee; muzee fără număr. Biserici, catedrale, mănăstiri: la cea a ieronimilor stai mai mult la coadă afară, decît petreci admirînd-o dinăuntru – dar la doi pași e patiseria unde chiar se fac cele mai bune pasteis din lume; și și la patiserie coada e pe măsură.

Și piețe, piețe largi, cu oameni în ele; esplanade nesfîrșite spre estuar; și iar tramvaie – cîte-or avea, că par cu zecile? – care fug nebunește și se pierd după colțuri.

Și urme de măreție: regi, miniștri, conducători; și – acolo unde nu-s statui – amintiri ascunse ale trecutului contemporan.

Și iar restaurante, și cluburi, și patiserii. Și magazine, anticariate, librării.

Și faianță – nenumărate modele de faianță, îmbrăcînd clădiri – și un pavaj de-ți vine să mergi desculț.

Și seri lungi… lungi, bune, calde, luminoase.

Și fado – trebuie să fie ceva în fado; dacă te uiți din stradă prin geam într-un loc unde se cîntă, vezi cum cei de la mese au încremenit, cu mîinile lîngă pahar, uitînd de farfuria din față: deci e, e sigur.

Of: puteam să scriu ceva și mai frumos. Puteam să fac alte poze: multe, frumoase. Da’ pîn-la urmă, am fost aici – cum s-o zic fără să vă supărați? – ca să simțim.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor