despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

dar în ce hal o duceam.

Cum puteam trăi pîn-acu’ 20 de ani fără atîta retail sub nasul nostru?

Fiecare inaugurare și investiție a-nsemnat, fără tăgadă, cîte un pas uriaș.

Primele magazine „Metro” – nu pentru oricine, nu-i așa; făcutul rost de legitimație de client era un urcuș de-o treaptă pe scara socială – primul „Carrefour”… primul „Carrefour” din interiorul orașului… primul „Cora”… primul „Kaufland”…

În primul deceniu de ascensiune a ncecunoscutului concept de hipermarket, Bucureștiul s-a ales cu cel puțin o duzină: uluitor… și convenabil.

Și – din ce în ce mai convenabil – în deceniul următor ascensiunea a devenit consolidare. Numărul hipermarketurilor s-a dublat; și, în plus, au răsărit peste tot magazine mai mici, de nivelul „Lidl” și „Penny”.

Retailul ne așteaptă la ușa casei; aproape orice bucureștean se poate sui-n mașină și-n cinci minute găsește un ditai magazinul!

Imaginile-s grăitoare; mai jos îs două hărți: prima ne înfățișează comerțul bucureștean din 2009 și cealaltă ne arată la ce s-a ajuns un deceniu mai tîrziu.

Uimitor; iată, de exemplu, magazinele „Mega Image” puteau fi, încă… numărate; cine se gîndea c-o să ajungă, azi, să se găsească literalmente pe fiecare stradă? Cine credea că tot comerțul bucureștean va fi sub monopol, împărțit de „Mega” cu „Profi”? Și cine-și mai aduce aminte că pentru a se ajunge la asta densitatea asta uluitoare, drumul a fost deschis de rețeaua de aproape 500 de magazinașe „Mic.ro”?

Dar să ne-ntoarcem la comerțul mare – la hipermaketuri și la acele supermarketuri care-și pun o amprentă masivă, înconjurîndu-se de spații logistice și parcări – și să vedem, în harta următoare, cît de mult s-a îndesit și, mai ales, cît de tare a intrat în interiorul orașului:

… trăim, însă, mai bine? Da, ne umflăm mațul mai iute și, una peste alta, faptul că ne putem abate oricînd într-un mare magazin ne aduce cîștig, chiar dacă fiecare magazin înseamnă și haos, și trafic, și nevalorificarea judicioasă a unui spațiu public.

Și, pe alocuri, chiar trăim mai bine. Iată oglindită evoluția comerțului din sectorul 5; de unde-am plecat și unde-am ajuns doar într-un deceniu.

în continuare parte a problemei

… fiindcă noi, oamenii, nu ne schimbăm vreodată, ne place să vrem „binele”… dar mai degrabă să ne fie nouă bine.

Da, ne pasă de poluare, de fum, de emisii… Ne uităm urît la ăia de lîngă noi care nu-s la fel de implicați și ne facem că nu-nțelegem de ce nu le pasă.

Păi, pentru că nu-i simplu: pentru că pentru fiecare acțiune de-a noastră, cineva se pricopsește mereu o re-acțiune…

Ia, nu mai mergem cu tramvaiul, întrucît pute; bicla ori trotineta ne duc mai lesne la treburile noastre. Ce se-ntîmplă? Mai puțini oameni civilizați în tramvai: și-așa am ales să batem, fără s-o urmărim, un cui în sicriul transportului public.

Ia, lăsăm mașina acasă, fiindc-acolo și lucrăm: și cînd mai ieșim cu ea prin oraș, ne stă mintea-n loc de la ce trafic e-n continuare. Dar, oare, statul ăla acasă unde – din deșt – chemi la tine pe băiatul cu prînzul, pe băiatul de la Bringo, pe băiatul ce-ți aduce comanda de la eMAG pe care-ai făcut-o doar ca să vezi dacă chiar vine în două ore, ce impact are asupra orașului?

Toți băieții ăștia care aleargă de colo-colo – băieți cărora, nu-i așa, consumul nostru „le dă o pîine” – oare cu ce se deplasează… prin tot orașul? Scot, oare, dubele și scuterele de curierat parfum de trandafiri pe țeava de eșapament?

Ce aiurea – noi, cu mașina noastră servisată anual, EURO 6, hibrid sau electrică, circulăm mai puțin… și rezultatul e că alții – cu droașca EURO 3 și cu motorul segmentat pentru a doua oară – circulă mai mult… pentru noi, cei care circulăm mai puțin.

Deși majoritatea noastră covîrșitoare locuim la cinci minute distanță de orice magazin bine aprovizionat, iar ne pute: acolo vin oameni care uneori își mai dau masca jos, care se uită urît la noi… cu care, nu-i așa, nu face să interacționăm. Vedeți voi, cu concetățenii și vecinii nu putem avea o relație contractuală, dar cu livratorii și curierii, da.

De prea multe ori, chiar și cînd nu putem părăsi casa, ni-i mai „simplu” s-așteptăm să vie băiatul de la Bringo cu niște tîrguieli amărîte, decît să rugăm pe cineva să se repeadă, în drumul lui, și să ne-ajute.

Fără să ne dăm gîndim că pentru acel cineva – poate un vecin mai amărît, poate femeia de servici – ajutorul pe care ni l-ar da nouă ar însemna mai mult.

lucrurile bune iau timp

Nimica din ce-i bun nu-i lesnicios! Mîncarea bună se face-ncet; și se face din lucruri bune care nu se găsesc – cu toată abundența pe care-o credem – chiar la fitece colț de stradă!

E, deci, de la sine-nțeles că, oricîte posibilități avem de-a primi aproape orice din comerț la nasul nostru (sînt momente cînd prin hipermarket mișună printre rafturi mai mulți angajați Bringo care culeg comenzile, decît clienți obișnuiți!), tot trebuie să ne mișcăm fundurile afară din casă, după lucrurile mai bune pe care trebuie să le-alegem nemijlocit.

Asta e!

Mie-mi place – și mi se potrivește – să-mi fac tîrguielile dimineața devreme, la ora la care-n magazine mai bîntuie ăi treziți cu noaptea-n cap și ăilalți care-și iau iute-iute ceva pentru serviciu. E momentul prielnic pentru a ocoli aglomerația și – de ce nu? – oboseala acumulată peste zi de personalul comercial.

Dar chiar și așa, mă lovesc de o droaie de chițibușuri care-nsemnează timp; timp pierdut.

Bunăoară, unele lucruri de care chiar am nevoie se vînd doar în Kaufland și altele doar în Carrefour; altele se găsesc doar într-un anume Lidl și nu într-altul; și adăugăm pe toate celelalte care se pot lua, fără posibilitatea să-ți fie livrate acasă, numai și numai din alte magazine: de mezeluri, de brînzeturi, de carne, de pîine ori de dulciuri; care uneori nici nu deschid așa devreme…

Merită? Chiar să-i zicem timp pierdut?

Atunci cînd cunoașterea sortimentelor disponibile ale magazinelor te scutește de cheltuieli suplimentare și de experiențe nefericite putem să socotim că timpul ăsta-i, totuși, cîștigat.

Poate și de-asta oamenii socotesc că merită să stea la coadă și juma’ de ceas – în preajma sărbătorilor, dar nu numai! – la vreo măcelărie bună… și cîte alte exemple dintr-astea mai sînt!

Fiindcă întotdeauna o să fie diferențe, știm asta. Da: cînd n-avem încotro ne mulțumim, la repezeală, cu oferta comună a supermagazinelor și ne facem treaba cu brînzeturile, mezelurile, carnea, peștele, dulciurile lor. Dar, de fiecare dată cînd avem de ales, alegem să ne cumpărăm bun, chiar dacă ne ia timp.

fără garduri metalice în „Kaufland”

Pesemne c-ați auzit despre soluția aleasă de magazinele „Kaufland” pentru a delimita fluxurile vizitatorilor: cei care intră în hipermarket – fără certificat verde – și cei care intră în galeria comercială – cu certificat verde – erau separați de niște garduri metalice înalte de doi metri, învelite-n folie transparentă.

Sentimentul cumpărătorilor, desigur, era nu doar apăsător, ci de-a dreptul cumplit.

Iar soluția era îngrozitor de periculoasă în cazul vreunei urgențe, cînd busculadele create s-ar fi lăsat cu victime.

Iată că – de ieri pe azi – magazinele „Kaufland” au renunțat la garduri și au delimitat fluxurile cu benzi elastice simple, care doar sugerează și nu îngrădesc mișcarea oamenilor.

probleme cetățenești

Nu ne putem lipsi niciodată de etichetele alea ce ne oferă confortul psihologic necesar. Bunăoară, ce-i făcut de Stat e prost și-n batjocură iar ce-i făcut de privat strălucește precum soarele de pe cer.

Ca-ntotdeauna, ne vedem fiind clienții ambelor sisteme, ceea ce rămîne greșit – fiindcă cel puțin în toate întîlnirile noastre cu Statul sîntem mereu cetățeni: nu altceva.

Iar faptul că sîntem clienți ai vreunui sistem privat nu ne scutește să privim relația cu acesta din perspectiva cetățenească, fiind liberi să-i constatăm fiecare greșeală care nu ne afectează nici mult, nici direct.

O să vă dau două exemple.

Magazinele „Lidl”. Atît de convenabil așezate de casă și de drumurile pe care le fac zi de zi! Dar de ce prefer mereu doar unul din cele patru magazine din vecinătate? Pentru că-i singurul care are întotdeauna sortimentul complet de marfă la raft. De fiecare dată cînd intru-n magazinul de pe Nuțu Ion, lipsește ceva; mereu ceva și mereu altceva; și nu doar de curînd, de cînd putem da vina pe sincopele lanțurilor globale de aprovizionare – ci dintotdeauna. De aia mă duc mereu la magazinul „Lidl” de pe Rahova, fiindcă niciodată nu-i lipsește nimic!

Din cînd în cînd mă folosesc de serviciile rețelei de sănătate „Regina Maria”. O interacțiune plăcută – de fiecare dată corectă și rezonabilă. Ca-n toate sediile și policlinicile particulare, spațiul destinat așteptării este mereu chibzuit, fiindcă metrul pătrat e scump. Intrînd în policlinica „Perla” de pe Dorobanți amenajată într-un fost mare magazin cu etaj, am rămas dezamăgit: holul în care e recepția și se așteaptă la cabinete deși uriaș, e de-a dreptul neprietenos cu pacienții. Prea puține scaune pe care să stai; doar o măsuță minusculă la care trebuie să se-ngrămădească mai mulți oameni de-odată ca să completeze fișe; ce să mai zici că e frig și că… nimeni nu efectuează vreun triaj la intrare.

Astea sînt probleme cetățenești, chiar dacă nu se adresează Statului.

Case căzute: le-a venit sorocul

scris de Ando

Au rămas doar pozele şi… numerele: fie alea cadastrale, fie cele de ordine din serialul nostru. De curând, toate aceste clădiri au dispărut.

Aşadar:

Episodul 131: Vasile Lascăr 54 şi 56A

   

Episodul 334: Ocolului 26

 

Episodul 398: Viitorului 97

 

mai multe despre Case căzute

încurcînd oamenii.

Eu cred că-i absolut legitim să-ți dorești să parchezi cît mai aproape de intrarea-n magazin.

Cine are chef să-mpingă un cărucior plin cîțiva zeci de metri aiurea și – după aia – să-l mai și plimbe înapoi, ca să-și recupereze bănuțul?

De aia mi se pare așa o mizerie cînd magazinele dau voie celor cu gherete și dube să și le amplaseze în așa fel încît astea să ocupe locurile cele mai convenabile, obligîndu-i pe oameni să parcheze cît mai departe…

Asistăm la o nouă mitocănie din familia asta.

În parcările de hipermarket se mai lasă și mașinile electrice din flotele care oferă servicii de „ride-sharing”. Foarte bine; chiar e bine să se folosească spațiile de parcare pentru așa ceva.

Ce nu-mi place – și cu ce nu trebuie să fie nimeni de acord – e ca mașinile astea să fie lăsate pe locurile astea bune, de la intrarea-n magazin.

Astea-s locuri pe care doar cumpărătorii trebuie să le folosească – și cine se-nțelege cu magazinul să-și țină mașinile-n parcarea lui s-o facă undeva-n dos, fără să-ncurce oamenii.

Case căzute: ce mai e nou

Uneori, ca să iasă ceva-ceva la sfîrșit, trebuie să strici mult mai mult la-nceput: iată cum merge treaba la blocul de pe Brătianu 12… cam încetișor, oricum.

 

Pe strada Luceafărului 13 încă nu ne repezim să mutăm subiectul în seria „semnelor bune” – deocamdată doar s-a lucrat la curățarea tencuielii vechi și treaba… cam stă.

Ajungem și pe Șerban Vodă 60; se împrospătează – ceea ce-i, desigur, bine!

mai multe despre Case căzute

Marmeladă

Marmelada-i cenușăreasa tuturor dulciurilor.

Las’ să fie – măcar îmi rămîne mai mult mie de cumpărat!

… magazinele „Lidl” se aprovizionează periodic cu loturi noi din delicioasa marmeladă produsă de „Răureni”. Așa cum trebuie, de fiecare dată are alt gust; s-o face cam din aceleași fructe… ori resturi de fructe, dar e firesc să difere cantitățile și disponibilitățile date de aspectul sezonier al cultivării și desfacerii acestora.

Marmelada iese, așadar, ba mai dulce, ba mai acrișoară și-n ea se poate simți mai puternic aroma vreunui alt fruct anume.

Ce mai încoace și-ncolo: marmelada-i mereu o bunătate.

Că tot e sfîrșit de toamnă – moment în care se valorifică belșugul recoltat – ne uităm la cîteva aspecte vechi ale fabricației surprinse la mijlocul lui noiembrie 1948 de fotoreporterii „Agerpres”.

 

aprozar

Fiecare lucru din viața noastră-i în schimbare, deși de atîtea ori ne place și avem nevoie să-l știm neschimbat.

Ia, și banalul aprozar.

Ce afacere e mai umilă decît aprozarul?

Mereu cu lăzi pline de țărînă ori din care se scurg zemuri; iarnă-vară numai pe drum și-n voia intemperiilor: ce magazin e mai greu de ținut ca ăsta?

Numai muncă, fără să-ți dea mîna să stai boierește să ți le-aducă distribuitorul pe toate; te scoli în inima nopții să iei ce-i mai bun de la Pucheni, sperînd în fiecare zi că n-o să fii tras pe sfoară de cine știe ce hoțoman care umblă să scape de un lot stricat.

Făr-o dubă cu care să te miști de colo-colo nu izbîndești; ba chiar, nu de puține ori, ești nevoit să mai faci rost de vreo rablă pe care s-o ții-n față, pe chip de… magazie.

Muncă! Și nu ca-n alte magazinașe, unde-ți dă mîna să te lăfăi la tejghea și să te-ntinzi la vorbe cu clientul; aici totul merge repede, repede de tot.

Și – Doamne-feri! – să-i intre clientului în cap că ai marfă proastă; și nevinovat să fii, și bagi de seamă cum te ocolește și cumpără de vizavi.

Nici nu știi cum ne mai bine! Să-l lași pe om s-aleagă și să-și puie de unul singur după pofta inimii? Sau să-i umpli pungile chiar tu? O – nici clientul nu știe cum e mai bine! Cînd îl lași să cotrobăie prin lăzi singur, pe lîngă că-ți strică marfa, se burzuluiește că nu-i servit; cînd nu… îi trece prin cap că vrei să-i bagi pe gît cine știe ce ciurucuri.

Să te dai după cum e el – adică clientul – numai ușor nu e; dar n-ai ce face, trebuie să-l înveți: nu poți altminterea. Pînă și magazinașele de cartier ce fac parte din lanțurile „Mega Image” și „Profi” au început, de cîțiva ani (odată cu trecerea fazei expansiunii) să consolideze relația personală cu mușteriul de zi cu zi – ați simțit asta.

Dar care-i viitorul aprozarului? Care-i pasul următor pe care-l va face? Ne interesează, firește – fiindcă n-avem cum să ne cumpărăm legume și fructe numai din piață și nici n-avem chef s-o facem de la supermarket.

Poate mai multă marfă autohtonă? Poate: dar pentru aprozar e mai greu să aibă acces susținut și predictibil la producătorul român; paradoxal, dar acesta din urmă mai degrabă-și desface marfă către marele retail – cel care are lanțurile de aprovizionare puse la punct.

Poate fel de fel de lucrușoare extra – borcănașe cu gemuri, zacuști, murături, produse îndeobște „de casă” – deja se-ncearcă asta cu îmbucurătoare rezultate.

Nu știu! Da-i clar că bătrînul aprozar – cel al cărui nume, dat de uitatul botez comunist „aprovizionare zarzavat” se-ncăpățînează să nu piară – rămîne un reper al comerțului mic, din fața noastră.