despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
de Ando, Bobocul și HM
Episodul 138.
Cineva care chiar iubește Volvo-urile a mai adus unul acasă!
     
O fi el cam… Pobedă, da-i totuși Volvo 544.
Într-o curte prăpădită la margine de București, un Moskvici, ale cărui ornamente ne duc cu gîndul c-ar fi un 403.
 
Un vestigiu al transporturilor rutiere: printre primele modele de remorci pe care le-am folosit în flota noastră de camioane.
Mașina care-a dovedit că le poți avea pe toate. Opel Zafira mi-a plăcut din prima.
  
Ford Scorpio a fost o mașină de ispravă: o avem și din prima, și din a doua generație – că atîtea a avut; dup-aia a venit Mondeo.
      
Chevrolet Astro – prima generație – nu rău pentru sfîrșit de ani ’80, cînd a apărut.
   
… nici Mercedes Vito n-a fost de lepădat, un deceniu mai încolo.
cu imagini și de la Cosmin Dragnea
(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)
Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.
Leonida-i unul acele nume vechi care încă mai dăinuie-n București; dăinuie și după mai bine de șapte decenii de cînd a ieșit din uzul oficial.
Dar prea puține – rușinos de puține! – știm despre Leonida. A fost Leon Leonida – la începtul secolului trecut – unul din primii pasionați, comercianți și piloți de automobile. De unde venise, din ce familie, cît de mulți bani avea, mister. Moare în 1911, la nici 30 de ani; nu deslușim dacă are descendenți. Unii-l consideră primul român care-a murit într-un accident auto. Tînăr teribil, la 20-și ceva de ani înființează firma ce i-a purtat numele. Trece Primul Război; firma rămîne, se dezvoltă și devine celebră, nu doar ca reprezentanță de vînzări cu filiale în toată țara, ci și ca veritabilă fabrică de carosări auto.
Cine conduce afacerea în tot acest timp, e neclar; sfîrșitul acesteia – odată cu Naționalizarea – e previzibil; ce s-a petrecut apoi e-n pîcla nedreaptă a istoriei: se vorbește despre un Leonida care „a sfîrșit prin a lucra într-un atelier de reparat frigidere”. Cel mai probabil „industriașul Leonida” al cărui nume apare ici-colo în perioada interbelică este Constantin – tatăl lui Leon. Familia trece prin multe nenorociri. După cîțiva ani de la moartea lui Leon, lui Constantin i se naște următoarea descendentă, Ioana Maria (Peggy) care piere și ea tragic de tînără: la înmormîntare, conform jurnalului Irinei Procopiu, „tatăl e disperat, mama nici măcar nu a venit”; episodul e evocat și de Steindhart.
Știm de casa familei Leonida pe bulevardul Dacia, pe mîna stîngă între Polonă și Aurel Vlaicu la numărul actual 81, fost 31. La vreo două case mai încolo, locuiește, la un moment dat, Paul Leonida; el e din cealaltă familie celebră Leonida, cea care i-a dat și pe Dimitrie, Elisa și Gheorghe. E vreo legătură între familii? Nu reiese de nicăieri. S-o fi petrecut, în timp, și vreo amestecare firească a amintirilor urbane legate de ele? Mai mult ca sigur.
… Să vedem ce știm; ce ne-a rămas. În primul rînd, blocul cu magazinul „Leonida” de pe Magheru.
 
Blocul (îl vedem chiar azi în reparații) a fost construit la mijlocul anilor ’30 și spațiul comercial, firește, nu era de… mîncare – ci de mașini; dar după Război, cînd se transformă în magazin alimentar, își păstrează numele atît de bine, încît bucureșteanul ar putea jura că dintotdeauna Leonida fusese vreun… băcan!
   
Primul garaj Leonida apare într-o reclamă publicată pe la 1906-1907 ca fiind pe „strada Cătunu Nou 10”. Peste vreun an, îl găsim pe Leon însuși pozînd lîngă unul din automobilele importate în fața garajului. Numele străzii – pierdut azi – se trage de la actuala Tache Ionescu, care s-a numit Nikos Beloiannis, Atena, Costaforu și… Cătunului. Inițal o fundătură adiacentă, Cătunul nou devine odată cu tăierea marelui bulevard un soi de bretea care i se asimilează. Celebrul bloc Leonida urmează, deci, să se ridice pe locul garajului, vadul păstrîndu-se. E doar o „potriveală” că sediul actual A.C.R. – Leon Leonida aflîndu-se printre fondatori și fiind primul președinte – e la doi pași.
 
Al doilea reper e garajul cel mare – mai bine zis, atelierele. La doi pași de Piața Victoriei, păstrează încă, după mai bine de un secol, funcțiunea inițială, cu toate că acum vreo cinci ani s-a vorbit de demolarea construcției și înlocuirea ei cu alt edificiu public.
Spicuim din informațiile strînse în proiectul „Parcul Filipescu – 100 de ani de arhitectură românească”:
„Societatea anonimă pe acţiuni „Garajul Leonida” a fost înfiinţată în 1911 de către I. Boambă (președinte), dr. I. Costinescu, D. Darvari (vice-președinte), L. Leonida și V. Toroceanu. Pentru o vreme au închiriat garajele Leonida din str. Cătunu Nou nr. 10, pentru suma de 10000 lei, urmând ca ulterior să achiziţioneze și casele vecine lor. A urmat apoi tranzacţia cu Alexandru Filipescu, pentru terenul din Șoseaua Jianu, în limita sumei de 100000 lei. Planurile din 1911-1912 au fost semnate de arhitectul Radu Culcer; asupra acestora, mai ales în ceea ce privește unele corpuri de clădire cu etaj, primăria a intervenit reducând înălţimea lor și chiar anulând un set de planuri, concepute în stilul Art Deco. Stilul adoptat a fost cel eclectic academist, în prezent păstrându-se unele elemente decorative în partea superioară a corpului central, precum și iniţialele G. L. în feroneria porţilor din stânga. Remarcăm deschiderile ample ale faţadelor, la care s-a folosit metal și geamuri. În aceste ateliere au fost transformate în Primul Război Mondial 500 de automobile pentru Crucea Roșie. Inginerul N. I. Brătescu adaugă un acoperiș metalic între clădirile existente în 1920. Lucrări majore au loc în 1927 când se ridică o magazine de beton, sub coordonarea Antreprizei inginerului T. Eremia. La acea dată Societatea Leonida deţinea și proprietatea vecină, a Societăţii Române de Automobile, realizându-se fuziunea sub denumirea „Societatea Română de Automobile LEONIDA & Co. Unite”. Din planurile de situaţie prezente în dosarele din perioada 1920-1927 observăm că deţineau terenuri în porţiunea Aleea Alexandru nr. 6-12, iar la nr. 2 există încă o clădire în formă de L (arh. G. Simotta), cu latura lungă pe Șoseaua Jianu.”
  
Activitatea de aici a fost impresionantă. Pe șasiurile importate s-au carosat autovehicule utilitare și autobuze iar în vremea Războiului producția a asimilat blindate ușoare. După Naționalizare ajunge în administrarea C.F.R., fiind nucleul de la care ulterior se naște Intreprinderea de reparații auto – I.R.A. Grivița – unde obiectul de activitate inițial se păstrează chiar și-n prezent. Activatea industrială, firește, se mută repede din centrul orașului, aici rămînînd partea de garaj și service, îndeosebi pentru flota auto a entităților guvernamentale învecinate.
Articolul din martie 1937 pe care-l cităm – dacă ne permiteți divagarea – ne înfățișează și-o cutumă simpatică pe care S.T.B. n-a uitat-o întrutotul nici azi: folosirea autobuzelor noi pe linia 31.
N-avem nici un motiv să ne îndoim că autobuzul de mai jos – surprins la mijlocul anilor ’60, în timp ce dădea „probă” pentru filmul „Duminică la ora 6” – nu fusese carosat cu aproape 30 de ani înainte, la atelierele „Leonida”. Nu era însă singurul loc unde Societații de transport i se asamblau autobuzele – cu asta se ocupa și garajul Peleanu.
  
Altă urmă – alt garaj – pe Luterană. Se găsea în convenabilă apropiere de alt sediu al companiei, de pe Calea Victoriei 53 – loc dispărut de multă vreme, din care ne-a rămas imaginea interiorului.
E interesant de stabilit dacă această clădire – construită în anii ’30 – n-a luat, cumva, locul alteia mai vechi în care-ar fi funcționat un precedent garaj, activitatea fiind atestată ca atare încă de la-nceputul anilor ’20. După Naționalizare garajul ajunge o vreme la Ministerul metalurgiei și industriei chimice; imediat după se transformă și el în Intreprindere de reparații auto; dar mai apoi intră sub O.N.T. (ca direcție de transporturi turistice și asociație a automobiliștilor). Într-o ultimă etapă devine I.A.P.I.T. – intreprindere care se ocupa de aparatele de agrement din parcuri și stațiuni turistice, de la „păcănele” la felurite tiribombe și mașinuțe. După Revoluție funcționează celebrul club „Salsa 2”. Clădirea, nefolosită de aproape două decenii, nu credem să mai reziste mult.
   
… obiectele de activitate ale firmei „Leonida” au fost mai variate decît comerțul auto. Registrul importatorilor din 1944 enumeră „automobile, motociclete, mașini agricole, aparate tehnice și piese de schimb”. S-ar fi ocupat și cu distribuția produselor petroliere. Cu siguranță a fost implicată în comerțul cu aparate de radio și frigidere – numele devenit azi comun vine de la marca răcitorului automat produs de „General Motors”. Garajul de pe Magheru, de altfel, rămîne și după naționalizare alocat domeniului. Cu atît mai tristă-i soarta acelui Leonida care ajunge să repare frigidere-n anii puterii populare!
  
Cît de puțin, iată, cunoaștem despre una din cele mai importante firme care-a funcționat în București. Pe-onoarea noastră dac-am scris vreodată un material mai frustrant; sperăm doar că în timp, cumva, să putem completa istoria „Leonida”.
Material pregătit împreună cu Ando și C. D. Mocanu. Resurse la dispoziția redacției: Garaje bucureștene • Atelierele Leonida • Leonida&Co. • Leon Leonida • Comerțul bucureștean în anii 1984-1985 • Istoria tehnicii și a industriei românești • Boierii zilelor noastre • Călăuze prin Bucureștiul vechi • Tacam T-60 • Mașini utilitare în presa vremii • Naționalizarea în presa vremii
Unul din cele mai frumoase cîștiguri ale vremii călduroase e că lumea e tot mai aproape. Nu trebuie decît să scoți mîna, s-o atingi, s-o simți. Ce bine e să poți merge cu geamurile lăsate prin oraș, de exemplu!
Simți, nu-i așa? Nu doar mizeriile, ci și tot ce-i plăcut în jur: aerul bun al dimineții, răcoarea unui bulevard umbros, zumzetul și ritmul Bucureștiului.
Plus cîte posibilități de comunicare, toate din poignet… sau cu un deșt!
«Stai dracu pe loc»
«Lasă-mă și pe mine»
«Bagă-te, fraiere»
«Mersi, colegu»
Afară e restul lumii. Ce nu-nțelegem – și-i păcat! – e că-n lumea asta nu-s „ceilalți”, ci… tot noi.
de Ando, Bobocul și HM
Episodul 137, cu descoperirile lui.
O model despre care-am fi putut băga mîna-n foc că-i dispărut; dar uite că și merge! E un Chrysler Horizon – versiunea americană a mașinii lansate inițial ca Simca și ulterior vîndută și sub marca Talbot.
  
Pitulat într-o curte, un Opel Rekord P2 – încă arată bine, la cei 60 de anișori!
 
… înghesuit într-o parcare, unul mai tinerel – cu vreo 10-15 ani – și mai bine păstrat. E Rekord D.
   
Tot păstrat bine – și o plăcută revedere – un Renault 16 de la Cosmin Dragnea:
Chrysler Voyager, generația a patra: să fie și el în serialul nostru.
  
Două jucării! Prima, franțuzească, e un Acrea Zest – model roadster – și a doua, chinezească, e un Cfmoto Uforce.
     
(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)
Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.
de Ando, Bobocul și HM
Și suntem la episodul 136! Ne reîntîlnim c-o hardughie care nu se lasă mîncată de rugină – Chevrolet Blazer:
  
… c-o raritate-n bălării: un Buick Regal ’88; ultima versiune a modelului e, în zilele noastre… Opel Insignia.
  
Un Rover din seria 800 care s-a păstrat de minune; și să știți că-i chiar vechi! Rămas din anii’80, cînd Rover și Honda făceau treabă-mpreună.
  
Un Wartburg 353 care, spre cinstea lui, merge!
 
… un Citroën 2CV, care pesemne c-așteaptă să devină mașină de reclamă:
   
… precum Fiețelul ăsta 600.
Două Broaște bine păstrate la sfîrșit; ocazie cu care putem documenta c-am avut și noi vreo patru zile de iarnă… astă-iarnă. Plus încă una – mai bling-bling – care zace-ntr-o curte unde mai sînt și alte rable.
      
(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)
Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.
 scris de Ando
Stăteam şi mă gândeam: oare ce a vrut să transmită individul ăsta când şi-a ornat astfel spoilerul maşinii?
Cam aşa făceau, în timpul războiului, piloţii militari care îşi marcau pe fuselajului avionului, ca pe un răboj, numărul de inamici doborâţi în luptă.
Deduc de aici că individul în cauză, când ţine de volan, se consideră în permanentă stare de război şi „corectează” el, prin violenţă, toată suflarea care îndrăzneşte să-i iasă în cale: biciclişti, alte maşini, motociclişti, pietonii în vârstă…
O fi încercat şi cu vreun tramvai, că nici astea nu prea se dau deoparte? Glumă, glumă, dar este grav că astfel de indivizi, cu asemenea apucături „justiţiare”, afişate ostentativ, circulă printre noi, pe drumurile publice.
P.S. Să nu vă închipuiţi că spoilerul aparţinea, măcar, vreunui Hummer, sau vreunui X6.
Nu, era o banalitate a cărei marcă nici nu m-am obosit s-o reţin.
 scris de Ando
Am găsit, rătăcit într-unul din folderele mele, acest articol şi mi-am adus aminte de o păţanie legată de ştampila cu grupa sanguină, mai bine zis, de lipsa ei din buletin.
Un necesar preambul: primul buletin l-am primit, normal, la 14 ani, adică în 1964. Când a apărut legea pomenită în articol, eram student şi vă daţi seama ce „pătruns” eram eu atunci de importanţa acestui act normativ! Efectiv, mă durea la bască, mai ales că, în prima fază, cei luaţi în colimator erau diverşii conducători de vehicule, ori eu nu aveam nici măcar permis de conducere. A venit anul 1974 şi deci şi termenul de schimbare a buletinului. Fireşte, am făcut demersurile necesare şi mi-am luat noul buletin. Anul 1974 a fost un an important al vieţii mele: am terminat facultatea, m-am căsătorit, am intrat în „câmpul muncii” şi, în septembrie, am plecat în armată. Deci ştampila cu grupa era, din nou, pierdută din vizorul meu.
După stagiul militar, în vara lui 1975, ne-am luat permisul de conducere (adică eu şi soţia). Imi amintesc cu plăcere că în acel an, a fost şi cel mai lung concediu din cariera mea pentru că la zilele legale cuvenite, am adăugat o lună de concediu fără plată. Socru’meu, Dumnezeu să-l odihnească, om generos, cu suflet mare, ne-a încredinţat, fără fasoane, al său Fiat 1800, iar noi am profitat la maxim de acest prilej făcând vreo 5.000 km prin toată ţara. A fost un prilej speculat „la ţanc”, pentru că în toamna aceluiaşi an – 1975- socru-meu, speriat de dificultatea (şi de preţurile piperate) cu care găsea să schimbe diverse piese la Fiat, a prins un moment bun şi l-a vândut, în aşteptarea Daciei 1300 la care era deja înscris de patru ani. Aşa se face că, în anul următor -1976 – ne-am „lipit” pentru concediu şi alte diverse treburi de maşina lui taică-meu, o Skoda 1100 pe care el o cumpărase chiar în acel an.
A venit şi toamna, mai precis finalul lunii octombrie. Pentru că se apropia cu paşi repezi termenul la care soţia trebuia să nască, am apelat, din nou, la taică-meu să ne împrumute Skodiţa ca să ne mişcăm mai uşor prin oraş. Cu câtva zile înainte de soroc, m-am învoit de la serviciu şi m-am dus cu soţia, dimineaţa, la Filantropia pentru control. Am lăsat-o acolo, să discute şi să stabilească ultimele detalii, iar eu am plecat spre serviciu. Lucram la IEMI, pe platforma Pipera, deci am luat-o pe Aviatorilor. Circulam prudent, din două motive. Unu: plouase seara şi piatra cubică de pe bulevard era încă udă, deci periculoasă, în special pentru tracţiunea pe spate a Skodei. Doi: ca orice bucureştean ştiam că în Piaţa Aviatorilor, de unde se intra/ieşea în şi din cartierul Primăverii, era permanent, cel puţin un miliţian. Şi aşa, (sper că nu v-am plictisit prea tare) ajungem la… cestiune.
In piaţă, de data asta, erau mai multe echipaje de miliţie care opreau maşinile pentru „filtru”. Unul din agenţi îmi face semn să trag pe dreapta şi-mi cere actele la control. Se uită în talon: Cine e Andone Costache? (adică proprietarul maşinii). Taică-meu, răspund. La acea dată, pe buletinul şi pe carnetul meu figura la rubrica „domiciliu stabil” aceeaşi adresă de pe Şos. Giurgiului, adresă care apărea şi pe talonul lui taică-meu… deci n-a mai insistat pe chestia asta. Dar omul nostru nu se grăbea, răsfoia meticulos actele. Zic: Am făcut ceva în neregulă, pentru că trebuie să ajung la serviciu? Mă întreabă: Unde lucraţi? In Pipera, şi ca să mă dau „mare”, adaug:… la IEMI unde se fac radiotelefoanele şi staţiile pentru miliţie, cum aveţi şi dv. pe Dacie. L-a durut în cot de precizarea mea. El avea o sarcină precisă, să găsească şi să mă agaţe cu un chiţibuş. Şi l-a găsit, luminându-se la faţă: Nu aveţi ştampila cu grupa sanguină trecută în buletin! Amendă… (nu mai ştiu cât, jumătate în 48 de ore de la constatare, bla, bla) şi vă reţin permisul până le rezolvarea problemei. Ridicaţi permisul din Udrişte când vă prezentaţi cu dovada plăţii amenzii şi cu buletinul ştampilat cu grupa sanguină. O feştelisem, mai ales că mi-am dat seama că nu era locul pentru eventuale „negocieri”. Aşa că i-am spus direct: Mă nenorociţi! Uite, vin de la spital, nevastă-mea trebuie să nască peste câteva zile şi ştiţi cum e, am o grămadă de alergături de făcut! Plătesc integral amenda pe loc, numai lăsaţi-mi permisul. Rezolv şi cu ştampila, trec din nou pe aici şi v-o arăt.
Tipul, probabil, şi-a dat seama că nu eram trombonist, dar pe de altă parte avea sarcinile lui clare, aşa că îmi zice: Pentru că vă aşteaptă un aşa eveniment frumos în familie, nu vă dau amendă, dar vă reţin permisul. Duminica asta, dimineaţă la ora 10, vă prezentaţi în Udrişte cu procesul verbal pe care vi-l întocmesc. Veţi participa la o expunere, urmată de un film educativ pe teme de circulaţie şi la ieşire predaţi procesul verbal şi primiţi permisul.
Ce să mai zic? Am plecat cu inima strânsă. Mi-era teamă să nu fie o şmecherie, adică să pierd timpul la film, să iau şi amendă şi, mai ales, să nu primesc permisul. Oricum, n-avem ce să fac aşa că, în ultima duminică din octombrie 1976, ţin minte, pe o ploaie rece şi mocănească, m-am prezentat la sediul brigăzii rutiere din Udrişte cu procesul verbal. In sală, circa treizeci de „colegi” de suferinţă, agăţaţi, tot aşa, pentru diverse abateri (de exemplu, vecinul de pe fotoliul alăturat fusese depistat, în trafic, cu un ştergător de parbriz lipsă). Şi aşa a fost: adică o expunere făcută de un ofiţer de la circulaţie, urmată de un film presărat cu numerose imagini cu accidente, maşini făcute zob şi, mai ales, cu multe cadavre: fie spulberate pe asfalt sau aruncate de impact în şanţurile drumurilor, fie întinse în sala de morgă. Ce mai, o „feerie” macabră pe un fond muzical care îţi zgâria timpanele! Şi chiar mă gândeam că azi, acele imagini nu ar impresiona nici măcar un copilaş de vârstă preşcolară, la ce grozăvenii are el acces la TV sau pe net!
Ca să n-o lungim: după vreo oră, la ieşire, am predat PV-ul şi am primit, într-adevăr, permisul. Prima grijă a fost, bineînţeles, să fac demersurile pentru obţinerea ştampilei cu grupa sanguină. Ţin minte că prima ştampilă era rotundă, cam de mărimea unei monede actuale de 10 bani, iar în interiorul cercului era trecută grupa.
După încă zece ani, în 1984, pe noul buletin, ştampila avea să capete şi ea un nou format şi, culmea, prin terfeloagele casei, am găsit şi o copie cu respectiva pagină.
de Ando, Bobocul și HM
Bun! Începem episodul 135 cu o frumoasă raritate veche! Un Ford Cortina – are aproape 50 de ani. Frumoase-s stopurile lui, nu?
   
Tare mi-a plăcut cum se ține Alfa asta, model 33 (din seria a doua). E pe jumate mai tînără decît Fordul, dar e păstrată cum se cade.
  
Să fie generația a doua a seriei 5 cel mai frumos BMW mare? Ani de zile așa am zis; zic și-acum.
     
Trecem la mașini americane. Unele-s frumoase, altele nu. Lincoln Town Car e… nu.
  
Oldsmobile Cutlass Ciera e… banal. Și destul de mititel; nu „barcă”.
 
Modelul Voyager – c-a venit de la Chrysler, de la Pymouth, nu contează – a-nsemnat mult pentru răspîndirea conceptului de mini-van, în anii ’80.
 
Uite-o camionetă despre care – fără să greșim – mai degrabă ne gîndim că-i vreun Isuzu, deși e Chevrolet. Volumul i s-a păstrat, odată cu transformarea în Blazer.
   
(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)
Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.
Plimbîndu-ne pe Calea Dorobanților, am trecut și pe lîngă clădirea de garaj din apropierea ASE, unde azi e un supermagazin „Carrefour”.
  
Am folosit și de-o imagine veche, de dinainte de Război, în care se vedea… dar ce se vedea?
… în nici un caz nu se vedea clădirea din Dorobanți 31.
Așa cum ne place, discuțiile ne-au ajutat să dibuim unde se găsea clădirea asta a Garajului Peleanu. Și, cu mulțumirile cuvenite, purcedem mai jos, tot pe Dorobanți, la numerele 127-129 – îndărătul blocurilor construite-n anii ’70:
… dacă ai curiozitatea să te înfunzi pe-o alee ce se deschide din strada Washington, descoperi ce-a rămas din garaj.
     
Volumul și detaliile clădirii corespund; iar dac-o privești de sus, scopul ei utilitar e de netăgăduit; în plus, urma-i este documentată-n cartea de telefon din 1950, din care reiese că încă mai funcționa „Fabrica Caroserie de Automobile, Reparațiuni Mecanice” – în paralel cu Serviciul Transporturi al Ministerului Agriculturii.
Cu bucurie, așadar, completăm colecția noastră de garaje și mai deslușim una din poveștile ascunse ale Capitalei. Încă o dată, mulțumim.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii