scris de Ando

Am găsit, rătăcit într-unul din folderele mele, acest articol şi mi-am adus aminte de o păţanie legată de ştampila cu grupa sanguină, mai bine zis, de lipsa ei din buletin.

Un necesar preambul: primul buletin l-am primit, normal, la 14 ani, adică în 1964. Când a apărut legea pomenită în articol, eram student şi vă daţi seama ce „pătruns” eram eu atunci de importanţa acestui act normativ! Efectiv, mă durea la bască, mai ales că, în prima fază, cei luaţi în colimator erau diverşii conducători de vehicule, ori eu nu aveam nici măcar permis de conducere. A venit anul 1974 şi deci şi termenul de schimbare a buletinului. Fireşte, am făcut demersurile necesare şi mi-am luat noul buletin. Anul 1974 a fost un an important al vieţii mele: am terminat facultatea, m-am căsătorit, am intrat în „câmpul muncii” şi, în septembrie, am plecat în armată. Deci ştampila cu grupa era, din nou, pierdută din vizorul meu.

După stagiul militar, în vara lui 1975, ne-am luat permisul de conducere (adică eu şi soţia). Imi amintesc cu plăcere că în acel an, a fost şi cel mai lung concediu din cariera mea pentru că la zilele legale cuvenite, am adăugat o lună de concediu fără plată. Socru’meu, Dumnezeu să-l odihnească, om generos, cu suflet mare, ne-a încredinţat, fără fasoane, al său Fiat 1800, iar noi am profitat la maxim de acest prilej făcând vreo 5.000 km prin toată ţara. A fost un prilej speculat „la ţanc”, pentru că în toamna aceluiaşi an – 1975- socru-meu, speriat de dificultatea (şi de preţurile piperate) cu care găsea să schimbe diverse piese la Fiat, a prins un moment bun şi l-a vândut, în aşteptarea Daciei 1300 la care era deja înscris de patru ani. Aşa se face că, în anul următor -1976 – ne-am „lipit” pentru concediu şi alte diverse treburi de maşina lui taică-meu, o Skoda 1100 pe care el o cumpărase chiar în acel an.

A venit şi toamna, mai precis finalul lunii octombrie. Pentru că se apropia cu paşi repezi termenul la care soţia trebuia să nască, am apelat, din nou, la taică-meu să ne împrumute Skodiţa ca să ne mişcăm mai uşor prin oraş. Cu câtva zile înainte de soroc, m-am învoit de la serviciu şi m-am dus cu soţia, dimineaţa, la Filantropia pentru control. Am lăsat-o acolo, să discute şi să stabilească ultimele detalii, iar eu am plecat spre serviciu. Lucram la IEMI, pe platforma Pipera, deci am luat-o pe Aviatorilor. Circulam prudent, din două motive. Unu: plouase seara şi piatra cubică de pe bulevard era încă udă, deci periculoasă, în special pentru tracţiunea pe spate a Skodei. Doi: ca orice bucureştean ştiam că în Piaţa Aviatorilor, de unde se intra/ieşea în şi din cartierul Primăverii, era permanent, cel puţin un miliţian. Şi aşa, (sper că nu v-am plictisit prea tare) ajungem la… cestiune.

In piaţă, de data asta, erau mai multe echipaje de miliţie care opreau maşinile pentru „filtru”. Unul din agenţi îmi face semn să trag pe dreapta şi-mi cere actele la control. Se uită în talon: Cine e Andone Costache? (adică proprietarul maşinii). Taică-meu, răspund. La acea dată, pe buletinul şi pe carnetul meu figura la rubrica „domiciliu stabil” aceeaşi adresă de pe Şos. Giurgiului, adresă care apărea şi pe talonul lui taică-meu… deci n-a mai insistat pe chestia asta. Dar omul nostru nu se grăbea, răsfoia meticulos actele. Zic: Am făcut ceva în neregulă, pentru că trebuie să ajung la serviciu? Mă întreabă: Unde lucraţi? In Pipera, şi ca să mă dau „mare”, adaug:… la IEMI unde se fac radiotelefoanele şi staţiile pentru miliţie, cum aveţi şi dv. pe Dacie. L-a durut în cot de precizarea mea. El avea o sarcină precisă, să găsească şi să mă agaţe cu un chiţibuş. Şi l-a găsit, luminându-se la faţă: Nu aveţi ştampila cu grupa sanguină trecută în buletin! Amendă… (nu mai ştiu cât, jumătate în 48 de ore de la constatare, bla, bla) şi vă reţin permisul până le rezolvarea problemei. Ridicaţi permisul din Udrişte când vă prezentaţi cu dovada plăţii amenzii şi cu buletinul ştampilat cu grupa sanguină. O feştelisem, mai ales că mi-am dat seama că nu era locul pentru eventuale „negocieri”. Aşa că i-am spus direct: Mă nenorociţi! Uite, vin de la spital, nevastă-mea trebuie să nască peste câteva zile şi ştiţi cum e, am o grămadă de alergături de făcut! Plătesc integral amenda pe loc, numai lăsaţi-mi permisul. Rezolv şi cu ştampila, trec din nou pe aici şi v-o arăt.

Tipul, probabil, şi-a dat seama că nu eram trombonist, dar pe de altă parte avea sarcinile lui clare, aşa că îmi zice: Pentru că vă aşteaptă un aşa eveniment frumos în familie, nu vă dau amendă, dar vă reţin permisul. Duminica asta, dimineaţă la ora 10, vă prezentaţi în Udrişte cu procesul verbal pe care vi-l întocmesc. Veţi participa la o expunere, urmată de un film educativ pe teme de circulaţie şi la ieşire predaţi procesul verbal şi primiţi permisul.

Ce să mai zic? Am plecat cu inima strânsă. Mi-era teamă să nu fie o şmecherie, adică să pierd timpul la film, să iau şi amendă şi, mai ales, să nu primesc permisul. Oricum, n-avem ce să fac aşa că, în ultima duminică din octombrie 1976, ţin minte, pe o ploaie rece şi mocănească, m-am prezentat la sediul brigăzii rutiere din Udrişte cu procesul verbal. In sală, circa treizeci de „colegi” de suferinţă, agăţaţi, tot aşa, pentru diverse abateri (de exemplu, vecinul de pe fotoliul alăturat fusese depistat, în trafic, cu un ştergător de parbriz lipsă). Şi aşa a fost: adică o expunere făcută de un ofiţer de la circulaţie, urmată de un film presărat cu numerose imagini cu accidente, maşini făcute zob şi, mai ales, cu multe cadavre: fie spulberate pe asfalt sau aruncate de impact în şanţurile drumurilor, fie întinse în sala de morgă. Ce mai, o „feerie” macabră pe un fond muzical care îţi zgâria timpanele! Şi chiar mă gândeam că azi, acele imagini nu ar impresiona nici măcar un copilaş de vârstă preşcolară, la ce grozăvenii are el acces la TV sau pe net!

Ca să n-o lungim: după vreo oră, la ieşire, am predat PV-ul şi am primit, într-adevăr, permisul. Prima grijă a fost, bineînţeles, să fac demersurile pentru obţinerea ştampilei cu grupa sanguină. Ţin minte că prima ştampilă era rotundă, cam de mărimea unei monede actuale de 10 bani, iar în interiorul cercului era trecută grupa.

După încă zece ani, în 1984, pe noul buletin, ştampila avea să capete şi ea un nou format şi, culmea, prin terfeloagele casei, am găsit şi o copie cu respectiva pagină.