despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Despre respectul dintre Profesor și Elev

scris de Mini-Economicus

Am „capitalizat” cele două categorii în discuție, nu pentru că îmi plac primii, școala fiindu-mi un calvar de neuitat, ci pentru a arata, atât cât pot, în ce hal a degenerat relația respectivă…

Din ciclul „povești de clacă”, îmi istorisea taica-meu născut în 1922 că nu avea curaj să treacă pe același trotuar cu profesorul, nicidecum să se suie în același vagon de tramvai!

În plus, dacă vreun elev avea ceva de discutat, extra-curicular, atunci venea obligatoriu cu un pas în spate în stânga, înapoia profului!!

Despre Profesori numai de bine, gradul 1 didactic, în 1938, cca 11.000 Lei, cf. Enciclopediei României: nu vă închipuiți că „era o cârcă de bani”… o sarma cu aromă de Gica Petrescu costa cca. 15 Lei…

Exista însă un respect asumat; nu intrai în cârciumă daca vedeai profu’!

Atât mai mult cu cât erai obligatoriu în uniformă și cu matricolă….

Sar peste perioada comunistă… și ajungem azi… unde futem de-a dreptul cadrele didactice!!

O fi bine, o fi rău !?

Bogăție relativă și suferință reală

scris de Mini-Economicus

Cred că am mai vânturat pe aici povestea familiei mele, cu măriri, decăderi, proprietăți și investiții, așa că nu o mai reiau… Dumnezeu să-i odihnească!

Ceea ce mă face să „mă mai risc totuși” este o listă veche, găsită recent într-un pod pe Vlad Județul, fosta casă a familiei mele materne; nu, nu am intrat că James Bond prin luminator, ci am bătut la ușa actualilor proprietari, astă vară când am fost într-un scurt popas sentimental!

Mi s-a permis foarte curtenitor accesul în pod (oameni drăguți și civilizați) unde după ce mi-am „fezandat plămânii”  la o densitate a prafului neinventată încă, am reușit să găsesc după vreo patru ore: cca. zece fotografii cu Nicolae Iorga, bunicul și fratele său, în fata Tipografiei Lupta (intre noi fie vorba neimpresionante și fără valoare istorică), diverse dosare școlare ale mamei și unchiului. dar mai ales lista amănunțită a absolut tututor bijuteriilor și obiectelor de valoare „pitite” de bunica și vândute cu „țârâita” între 1950 și 1964 (pe piața neagră, evident cu riscurile uriașe aferente) – an în care Ghiță cel Electric a deschis poarta pușcăriilor politice!!

Am găsit, scuturat și refăcut dosarele, fișele, aplicațiile că altfel nu știu cu naiba să le spun și am reușit (și cu ajutorul unor rude cu Tutankamon) să reconstitui cea mai sinistră perioadă a comunismului incipient de tip sovietic… pe bune, așa cum a înghițit-o familia mea – care cred că astăzi ar fi pus recompensă pe capul meu, auzindu-mi simpatiile politice!! Și nu, nu sunt sadic ori criminal, ci doar liber cugetător!!

Se face astfel că din ceea ce adunaseră bunicul și bunica (intre 1935 și 1950) dar și bunicul „solo” (ca și căpitan de vas pe liniile către Orient) în special Turcia, Siria, Iran, etc, au trebuit să cotizeze AUR ȘI PIETRE PREȚIOASE că biata mama să treacă clasa și anul acela!!

Mama, biata de ea (RIP), o copilă educată, născută în 1935, în casa cu pricina, a fost trimisa până în 1950 – să zicem prima treapta de liceu la celebra Școală Ciocanul – pe atunci se introduseseră clasele pentru exploatatorii care trebuiau reeducați – (macar era aproape de casă) unde era singura fata din clasă și deși știa în permanență de nota 10 avea nota 5, întrucât pe fișa matricolă descoperită de mine, scria reeducare și un număr indescifrabil…

Din povestirile, traumele și lacrimile târzii ale mamei, fiecare „ascultare la lecție” începea cu „tu Dotti, fecioară de năpârcă capitalistă, ai înțeles măcar ceva din ce vorbim aici?? O să înfunzi pușcăria… copii, trageți-o de păr și dați-i palme că să vadă și ea ce înseamnă să asuprești muncitorii”… Vă închipuiți desigur starea psihologica a mamei…

Dar să sumarizăm – dacă bunicul și bunica au evitat cu marea milă a Domnului Pușcăria ori Canalul, fiind categorisiți conform Fișei Adiționale a Buletinului Populației ca mici burghezi ce și-au donat de bună voie toată averea (sanchi, a fost naționalizată fară gălăgie, iar ei lăsați să viețuiască în doua camere cu doi copii, cu WC și bucătărie comună pe hol), atunci dacă aș socoti doar școală generală și Liceul Textil (Sic) al mamei, doar ce au vândut părinții pentru întreținerea ei în scoală și să nu rămână repetenta pe baza de dosar, cred că luau lejer un studio în Piață Palatului și poate vreun Cadillac – sau Volgă să fie?

În fine, după toate umilințele posibile, o data cu deschiderea lui Ghiță cel Electric, atât mama cât și unchiul (bravo lor) au reușit să intre la facultate la seral… căci altfel nu s-ar fi putut întreține! Bijourile se duseseră… bunica mi-a păstrat doar mie, pentru când m-oi însura un chihlimbar natural extras din Siria, adus de bunicul, pe care și acum îl poarta cu mândrie soția mea…!

De fratele mamei, ce pot să spun, un intelect deosebit, charmant până în pânzele albe, un sportiv excepțional (voleibalist)… evident că n-avea ce caută la națională, dar și așa a jucat în Divizia A ani buni… și și-a terminat liceul tot pe baza de „prețioase, semi-prețioase și cocoșei”… Greșeala lui că în ultimul an de liceu cu tot dosarul de exploatator a refuzat PARTIDUL mai precis DIRECȚIA A-V-A, Securitate și Garda, așa că a ajuns portar/îngrijitor la Facultatea de Chimie Alimentara de la Galați, pe care a și păzit-o… și absolvit-o 🙂

Restul este istorie, mama de o scrupulozitate și pasiune devotată, a ajuns singurul specialist microbiolog din Întreprinderea de Medicamente București, după ce Ghiță cel Electric a acceptat că specialiștii romani să plece la burse… mama a fost trimisă (pentru că vorbea perfect germana din familie) la Institututul Koch, cel mai prestigios institutut de cercetare… culmea este că s-a și întors: iubea prea mult tara și părinții.

Cât despre fratele ei, unchiul meu Dinu, acesta a terminat Chimia Alimentara la Galați, singura facultate de profil din țară, a jucat volei până a ieșit campion cu CS Galați, apoi s-a tras în București la Flacăra, care juca lângă Ciocanul, apoi, fară să vrea, a fost trimis la o bursa în Franța, la preparate de panificație, de unde (culmea) și el s-a întors, (deși nu mă așteptam) și a ieșit la pensie că Sef al CTC în Industria Panificației…

Poate vă miră… de ce mă mir!? Pentru că în perioada când atât mama cât și fratele au ajuns în Occident, gigantul Sandoz (încă actual) avea că CEO un nepot al bunicului, care cred că le-ar fi putut aranja ușor, pe specializare… o rămânere lejeră în Elveția…

Revenind la vremurile recente, accept să mă supun judecății dvs:

  • ar trebui să-mi fie rușine de ceea ce a pătimit familia mea!
  • ar trebui că rudele mele apropiate „să se învârtească” în groapă, auzind ce scriu.
  • măcar și pentru calvarul indurat de maica-mea, ar trebui să fiu un „câine anticomunist”.

Totuși, ceeea ce m-a propulsat în poziția actuală sunt taxele școlare, taxele cluburilor exclusiviste, etc.

Un ochi plânge pentru mama și unchiul, celalalt ochi râde pentru egalitatea fraților!

Ceasurile Bucureștilor: deocamdată, o întrebare fără răspuns

scris de Mini-Economicus

A fost să fie, să-mi dea Dumnezeu privilegiul de a colinda lumea și de a-i vedea minunățiile; printre altele, pasionat de ceasuri fiind, nu mi-au scapăt cele orășenești, feroviare… și alte „-are”.

Daca la Zurich ori la Geneva, explicabil, a avea un ceas public Helvetia (de exemplu) amplasat într-un loc de maxima vizibilitate, conferă firmei un atribut excelent, la polul opus se afla chiar orașul în care sălășuiesc, în care cele cinci (doar!) ceasuri sunt marca Radley (Sic !?)… așa că no comment!

Știu însă că mi-au plăcut de mic… cele mari, sub care mă întâlneam cu diverse gagici, cunoscute pe atunci că și: ceasul de la Universitate, de la Moghioros, de la Obor, etc.

Unele mai aveau și tupeul să-mi cânte (nu gagicile, ci ceasurile), de la fix și jumătate „Hora Unirii” precum cel de la Obor, până prin 1985 cu regularitate la fix…

Înțeleg că o perioadă și ceasul vechi de la Moghioroș cânta… pițigăiat? Cine știe rog să completeze!

În fine, era vremea când Întreprinderea de Mecanica Fina, cea de-dinainte demolata, producea după o licență „procurata” mecanisme de ceasuri – Optimef 1 și Optimef 2, precum și mecanisme pentru ceasurile orașului, pe care le și avea în întreținere o perioada…

Ceea ce nu știu, dar rog cititorii să mă completeze și corecteze se refera la ceasurile „verzi” vopsite într-o culoare bolnavă, aflate cu sutele în mai toate stațiile ITB, precum și în mai toate locurile de întălnire ale tovarășilor!

Acum însă, este timpul concursului: cine-l făcu’, cum mergea, când a decedat!?

Ia’n să vedem, putem face o mică istorioară ante și post-belică?

Cum stă blocul în raport cu moroii

scris de Mini-Economicus

Bine că de curând, futut la icre de nevasta am ales (obligat) să termin circul căutării unei garsoniere de cumpărat, într-o zona de preț decentă.

Așadar am luat (pomana curata) un demisol… spre subsol pe o strada foarte apropiata de celebrul „Lac al Morii”.

Nevasta satisfăcută (într-un final) eu canci… cum ar zice un Rom respectabil…

În fapt, de ce să nu recunosc, e chiar bine: ne obișnuim cu pământul… că nu mai suntem tineri!

Ceea ce mă „dixtreaza maxim” este că lacul cu pricina a fost „explodat/exploatat” exact pe locul unui fost cimitir, al unei foste Biserici și Mănăstiri, ale căror relicve se mai afla încă astăzi pe fundul apei – Doamne fereste!

Stând aproape, dar nu chiar în primul rand, imprietenindu-mă cu (b)locatarii cu vedere la lac de cca. 56.000 Euro garsoniera aflai cu surpriza că „nopțile nu e așa cum e”!

Se pare că lumini ciudate, mișcătoare, vânticel fară explicații meteorologice clare și un simț ciudat se propagă noapte de noapte, astfel încât… este mult recomandabil să vezi ceea ce vezi de la balcon!!

Acu’ să fiu sincer despre „investiția lor”… nu cred că m-aș băga, dar cred că locatarii cu pricina or avea și ei ceva de spus…

Go Planet!

Indicatorul CP 

scris de Mini-Economicus

Va inteleg daca, prima propozitie rostita dupa citirea titlului enigmatic este „ce dreak mai e si asta”!?

Pe bune, este chiar propunerea mea, pentru intrarea in „hall of fame” al premiantilor Nobel pentru Economie ori mai degrabain cercul jenant al Premiilor Ig. Nobel!? Sa descalcim deci itzele..

Pentru cei ce-si amintesc, coada la HI (hartie igienica) ori delicat spus CP (cur papier) era un adevarat „deliciu” ante ’89!?

Ma si mir acum (de fapt) de ce era lume la rand, la produsul respectiv, in conditiile in care, ca sa ai nevoie de asta, trebuia in primul rand… sa fi si mancat ceva!

Batranii au bine incrustata in memorie calitatea CP, de la moale si cu multe pliuri (in anii ’70) la rosu, verde solid si… de unde naiba e glasspapier-ul asta, catre sfarsitul „epocii de aur”!?

La fel si evolutia pretului, cand o rola de „tentativa” de CP costa 5 Lei dar se cumpara cu „baxul”… mai era putin si ajungea la paritate cu Kent-ul cumparat de pe Str. Salcamilor…

Numai despre CP nu imi inchipuiam ca am sa „zgarii” tastatura, dar niciodata sa nu spui niciodata, vorba veche verificata.

Bunii mei Profesori din facultate s-au chinuit saracii sa-mi bage in cap toti indicatorii si indicii, in baza carora se pot compara economiile tarilor: PNB, PIB, IDU, etc… Acu’ o diploma obtinuta in anii’ 90 nu mai face doua parale… asa ca pot sa ma dezlantui.

Nu inflatia cu variantele ei „odioase”: stagflatie, slumflatie si alte flatulatii repezinta pericolul cel mare, ci CP!!

Evolutia pe care o cunoaste CP (pe care am vrea sa o teoretizam) si apoi afirma in lumea buna este „shrinkflation” cu derivatele sale; fir-ar mata de hartie, ca-mi ies degetele prin tine, unde ai vazut tu sa coste o bucata… mai mult decat un carnat (pardon de parapon), da-v-asi si lua-v-asi… in limba engleza insa suna mai boiereste !?

Se face astfel ca in „tzarisoara insulara” (unde sunt transfug, vorba vremii) CP a evoluat ca un aluat de cozonac, de la 0.30 Pounds, la 1 Pound/roll… cu mentiunea ca este o mizerie, comparabila cu ceea ce „ne dadea” bunicutzul din Scornicesti…

Pentru Lorzi, cred ca 3 Pounds (cca. 17 Lei rola) este chiar ieftin!?

Ar fi nedrept poate (da’ ce’mi place!!) sa amintesc ca „astia” au distrus un imperiu, apoi industria, apoi serviciile – TOT… asta da exemplu pentru Romanika, ce credea ca macar la distrugere e prima! – No chance…

Dar, sa nu divagam; propun ca in inicatorul HDI (human development index) sa introducem, parca am fi intr-o lege a lui Murphy, indicele – calitatea CP – in raport cu portofelele/cururile greu incercate ale populatiei…

Ar fi deci propunerea mea pentru un nou indice, asa cum „eliberatorii americani” au indicele Mars! Cat costa un baton in 1900, cat costa acum…

Un lucru este clar ca lumina zilei (vorba orbului), la vremuri de kkt… macar hartia sa ne mai… aline.

Visul unei nopți de vară, în Bucureștiul anului 1938

scris de Mini-Economicus

Dorm adânc, după ce am ingurgitat ceva antidepresive, al căror efect nu mă lasă fără satisfacție….

Așadar, este momentul în care endorfinele și encefalinele își fac de cap, iar eu… plonjez direct și profund pe Splaiul Independenței 99-101, în fața porții unui imobil ce mi-a fost tare drag – „Institutul Victor Babeș”

Este seara târziu, una cu miros de pomi către senectute, lumina chioară, nimeni pe stradă; pesemne, după ceasul meu, cred că este către miezul-nopții; eu stau în făță porții, așa cum sunt în realitatea anului curent 2022: geacă Milatex, blugi, tricou, pantofi sport, șapcă, ceas automatic Raymond Weil, țigări JPS, etc… un extraterestru venind din acel an!?

Nah, că fără să vreau oprește un Taxi, un Buick, iar șoferul mă întreabă: „mergeți undeva domnu’”… Îi spun că nu, îmi aprind o țigară că să-mi revin…

Până să demareze îl întreb „în ce an suntem frate”(!?), se uită la mine rapid și-mi zice 1938, după care, îmi lasă amintire un nor de mizerie ne-ecologică de benzină fără plumb :))

O iau la pas, ușor-ușor înainte pe Splaiul Independenței, mi-e frică sincer, pentru că nu este multă lumină, dar mă rog la bunul Dumnezeu că măcar „vardiști” să fie!

Trec cu pas vioi pe lângă Facultatea de Chimie, când oprește în fața mea pe Splai o mașină a Poliției, probabil derutată de geacă mea albastră… tocmai când încercăm să-mi reconstitui, în memoria visului, zona respectivă…

Se „sacrifică” să se dea jos taman șeful și-mi zice: „ce faci băi, malagamistule”…!?

Îi răspund că habar n-am despre ce vorbește, se uită la mine, mă măsoară atent, și-mi zice: ”du-te bă acasă cu muzică și zdrăngăneală ta”!?

Merg în continuare, ajung la Piața Mare, (ioc) Magazinul Unirea, în schimb mă aflu și văd toată zona așa cum este în 1938…

Mă satur, probabil și medicamentele își diminuează efectul și chiar vreau să mă urc într-un taxi!!

Iau un Citroen, din fața a ceea ce azi s-ar numi Magazinul Unirea și-i zic să mă ducă la o cârciumă!! Șoferul se uită halucinat, nu zice însă nimic, îi arăt o hârtie de 500 Lei (o bancuță) – doar în vis orice schimb valutar este posibil – mă duce la Sighișoara (!?).. pe undeva la Piața Sf. Ștefan!! În anii noștri se chema Sighișoara, până s-a demolat…

Mă dau jos, soferache îmi da restul, se uită la mine cu mult respect și îmi spune să am grijă… că eu vin din provincie!?

Cobor ușor, este deja ora 01.30 și ghici ce… cârciumă era încă deschisă 🙂

Întru și liniște… o groază de omenire ocupă localul la această ora din noapte, toți mă văd și tac.. Deschid eu conversația: „una mică pentru toată lumea”… deja am „intrare”…

Mă fac „cuc și altă pasăre”… ies din local, văd taxiul aproape, mă urc și-i zic șoferului să mă fac o tură pe unde vreau eu….

Merg așadar (în ciuda privirilor piezișe și nelămurite ale șoferului) în Calea Moșilor, apoi în Calea Dudești, apoi îi spun – fă-mă un tur de București!!

Am învățat (teoretic) că nu ne putem întoarce în timp!

Dar ce frumos ar fi!!

Generatia decreteilor

scris de Mini-Economicus

Greu de tot de spus, ce s-a intamplat intre 1966-1968, sigur insa ca (din constrangere)… ne-am facut intre cinci sute de mii si un milion.

Generatia asta astazi (se face ca) conduce Romania…

Interesant insa, bugetar vorbind, cum si e unde ne vor plati pensiile… care mai apuca!

Desigur ca diaspora (cei ce au fugit ca de Dreak de Romania), vor vrea pensia aferenta.

Nu sunt putini, doar vreo patru milioane…

Sunt curios daca, pe langa pensiile speciale, bugetul va suporta impactul a patru milioane de pensionari…. veniti odata!?

Nebunul din Obor

scris de Mini-Economicus

Complicat si dureros subiectul, oamenii rad, sau deplang conditia respectivilor!

Cand eram mic, in preajma pietii Obor, era Nea fasole, un om deosebit, fost boxer in interbelic, un factotum in piata, nu se deadea inapoi de la munca, cara cumparaturile noastre mai ceva ca ouale…

Fotografia lui exista, calare pe o caruta, in colectia artistului Andrei Pandele.

Desigur ca faptul ca vorbea singur pe strada, dormea pe unde apuca si se lua de vorba cu noi, nu-i stirbeste cu nimic munca in Piata.

Din pacate, vorba romaneasca „nebunul satului” l-a ajuns… chiar si in Bucuresti, noroc ca nu-l interesa pe el prea mult!

A fost o istorie vie a ceea ce insemnat piata Obor si Calea Mosilor, o sursa inepuizabila de povesti interbelice, de la Maria Tanase la Gica Petrescu.

Dumnezeu sa te odihneasca Nea Fasole…

Convergență

scris de Mini-Economicus

Ne aflam in 1988, un an greu din toate punctele de vedere!

Lipsa produselor elementare, a depasit orice imaginatie, al unui om cat de cat civilizat!

Ceea ce ne uneste, nu este neaparat ura fata de conducerea statului, cat SILA/SCARBA fata de cu ce avem de a face…

Muncitorii isi „baga picioarele” in ea de productie, se fura cat incape, toata lumea stie ca „sistemul”… se va duce Dracului rapid, mai ales dupa prima vizita a lui Gorbaciov!

Nu sunt sociolog dar atitutidea populatiei este revelatoare… si ar fi trebuit sa se afle in rapoartele oficiale catre N. C.

Acum ne aflam in 2022, ciudata paradigma, cine l-a citit pe Marx, poate interpreta la liber.

Ar fi cinic sa invoc zicala: „comunismul iti inchide lumina si gazul, iar capitalismul te face sa le inchizi singur”

Cu toate astea, in contextul actual, fara a vorbi de vreo dictatura, in UK si EU avem de a face cu un „blackout”, fie provocat, de „scarba” de a munci pentru salaraiul minim, fie in a accepta sa stea pe „ajutoare”…

Nu vreau sa ma bag in discutii despre inflatie si nivelul de trai… Nu ne aflam departe.

Da’ cu parcu’ ce-ați avut?

scris de Mini-Economicus

Fost-au o data o padurice in toata legea, precum si fabrica „de cherestea” a lui Predoleanu, care sa fie acum, peste parcul sahistilor, Strada Chiristigiilor si ceva din Strada Avrig.

Desigur ca veni si timpul marilor „prefaceri socialiste” in care paduricea a fost tunsa, pe mijlocul ei asezata o statuie de vesnica bascalie… a foamei anilor ’80… iar parculetul sahistilor a ramas stirb, cam cu o treime…

Imi aduc aminte cu drag cum prin 1980, inca circulau veveritele, apoi s-au tuns copacii, pana la raderea completa si uite asa a ramas oaza de sport cam golasa..

Bine ca primarii de dupa 1980 n-au demolat-o… caci de sportul era de masa, iar masa era de sport!

Primarii venira si trecura, dar nu stiu cine i-a posedat de facura parcul mai meschin! Intai au fost scoase mesele de ciment cu marmura deasupra (ce puteau sa stea acolo o suta de ani) apoi au fost inlocuite cu ceva semi-decent din lemn… apoi s-a asezat nasolia actuala!

Spatiul a fost redus inca o data cu o treime, a fost montata o monstrozitate de labirint din tamplarie, apoi impopotonat cu tuya si alte verdeturi pana la sufocare, completat cu alei CFR pe unde copiii isi pot rupe lejer piciorusele!

Daca tot doreati sa-l demolati, dati-l jos ce mai stati, daca nu refaceti-l la un standard normal pentru un parc european, unde chiar se desfasoara concursuri de sah!!

S’aude Dom Primar!?