despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
de Mini-Economicus
Trecătoare sunt vremurile, iar noi – vorba poetului – suntem sub ele…
Nu mă aplec asupra „cartierului Crucea de Piatră” căci s-au scris și povestit destule!
Mă gândesc mai degrabă la ceea ce însemna „sexul la liber” în anii 70-80…
Pentru neavizați, în speță hipsterii veseli de azi, atunci femeia purta o uriașă responsabilitate!
Legea interzicerii avorturilor din 1966 era de groază, se putea intră la „gherlă”… pentru o sarcina nedeclarată ori un avort făcut artizanal.
Când lucrurile și-au mai „revenit”, spre ’79-80, deja situațiile erau mai decente; toată lumea știa cum să se ferească de o sarcina nedorită, unele metode stârneau chiar râsul…
Asta nu înseamnă că nu erau eficiente…
Poate cei de vârstă mea își aduc aminte de celebrele prezervative chinezeșți „fluturaș” (HANG-SEN) ori DERMATINA CLUJ, dispărute rapid prin 1981, înlocuite pentru premianți cu cele „din pachet”.
Prezervativele chinezești făceau niște baloane nemaipomenite, erau cât de cât solide, erau mare fericire… Cele de la Dermatina Cluj erau atât de solide cat permitea Partidul – adică de KKT – băgai degetul în ele, se făceau praf….
Ciudat ori ba, bărbatul trebuia să fie cel ce protejază partenera, dar cu ce!?
Dacă n-ar fi tragic, ar fi comic – cum prezervative nu se mai găseau de mult, întrebarea înainte de orice era: „ai acasă vitamina C, aspirină, săpun FA, Rexona, bicarbonat, etc”…
În funcție de cât de „farmacist” erai… te lipeai ori nu… și credeți-mă că un refuz, tocmai în acele momente… te lăsa marcat pe viață 🙂
Existau desigur și „fete de consumație” care aveau „sârme” (știu ele ce zic) și nu puteau rămâne gravide, nici după ce trecea armata 🙂
Dacă Doamne ferește „o greșeai” rămânea să-ți treci copilul pe numele tău… eventual și pe mamă și… drum bun, cale bătută, ți-ai futut norocul!
Desigur că DSMB – Direcția sanitară a municipiului București – urmărea ca un buldog sarcinile. Ceea ce nu apărea în statisticile oficiale era numărul fetelor care o luau… fără a rămâne gravide!
Daca tot vorbim de luat… era sincer o veselie, un joc de’a șoarecele si pisica… Tot luatul „berbantului” se rezuma la niste chestiii simpatice, cilindrice… care se lățeau imediat ce te culcai! Îmi aduc cu „fericire” aminte de momentul în care colegii de serviciu m-au vopsit cu gaz… de sus până jos.
de Mini-Economicus
Ehhh, dragii noștri, să fi fost și noi (mai) tineri și să fi gustat o discotecă toată noaptea…
   
Ia’n să vedem care ne ieșea în cale!?
Începem cu cele de cartier – care ar putea fi rezumate în câteva cuvinte: Pantelimon, Turturele, cum se vine către centru, slabe și pline de corvide…
În plus, mergând în același sens găsim în spate la Jariștea Veche o extensie unde se rupea podeaua de „orășeni”… proaspăt mutați în Dristor. Se afla pe un mic delușor, la intersecția Dristor/Unității, iar partea cea mai nouă a localului și cea mai spălată o reprezenta discoteca, proiectată inițial că și club al Fabricii de Ace aflată pe Unității… De ce nu s-a mai făcut Club nu știu, dar de demolat s-a demolat tot…
Mergem mai departe, avem și ceva stil, găsim (de acum celebra) Inter-Macedonia, etajul 1, destrăbălare totală 🙂 Cred sincer că globul cu multiple fațete era hipnotizant, nu altceva…
Hai mai sus… la Bucur Obor, latura dispre piață, la etajul 1…
Apoi venea Pizzeria Moșilor, Colț cu Argeș, cunoscută că la „Nea Voicu”… unde pe lângă că aveau o pizza excelentă, Vodcă și Pepsi, se putea dansa în limite normale un disco de toată dragostea 🙂 Era inițial una dintre cele 4-5 pizzerii din București, chiar pe colțul Moșilor aproape de Eminescu, pe dreapta cum se merge către Republicii, făcând parte inițial dintr-un conglomerat „gastronomic”: Gospodina, bufet la varice, alimentară, restaurant… S-a considerat prin 1980 că spațiul trebuie reîmpărtit așa că au mai rămas doar restaurantul, împinge-tava, iar colțul generos a fost transformat în pizzerie… mai mult spre discotecă! Atunci când nu mai aveau ce servi la mese, tot se găsea o vodcă cu Pepsi – se putea dansa până târziu, designul localului fiind cu ring în mijloc și globuri din oglinzi colorate ce se roteau, mai degrabă specifice discotecilor!! Dacă tot nu mai era pizza, era din belșug până târziu muzică „străineză”, iar noi eram protejați de draperiile maron covor ale localului… peste ora oficială a închiderii… N-am văzut o dată Miliția intrând acolo să ceară buletine.
Dacă vrem chiar să avansăm către centrul orașului, atunci mergem pe Ștefan Cel Mare, unde găsim la parterul fostului Cinema Volga, un salon mare și frumos, unde ne puteam produce „talentele”… până la ore îndepărtate… printre coloane de marmură și granit!
Și chiar în spatele (oarecum lateral) al Restaurantului Perla era un mic complex, ce avea în compunere: cofetărie, gogoșerie, frizerie și o săliță de bar (ce ținea de Perla) nu mai mare de să zicem 100 pers capacitate, unde se mai proiectau filmele ce nu puteau intră la „Volga” iar seara târziu, spre anii ’80 înainte de demolarea totală a Ștefan cel Mare, se chema complexul Ghiocelul. Se pare că o dată aparținuse de Teatrul Regional, aflat vis-a-vis și demolat ulterior, din care a mai rămas până spre anii 2000, grădina cinema… Posibil să mă înșel, având în vedere că nu prea umblam treaz prin zona aia.
Decum alcoolul nu stă fix la orizontală, drumurile ne duc către centru, unde găsim în ordinea firească a lucrurilor, Discoteca Mozaic aflată în Pasajul dintre Palatul Telefoanelor și Str. Enei. Pasajul respectiv m-a fascinat întotdeauna, mai ales că în anii ’70 vindea „hot-dog” varianta autohtonă… dar bun de tot!! Revenind la Discoteca Mozaic, cum intrai, pe stânga, erau câteva scări apoi intrai într-un hol/recepție mare, unde pe stânga erau niște acvarii imense cu pești, apoi mai jos mese plusate cu scaune mici și mese rotunde, unde se serveau doar clienții casei…. Rar apucăm o masă lângă acvariu unde mai mult de un pepsi nu pupam!
Desigur că enervat de „neatenție”… zburăm în Zalomit, în spatele Cișmigiului, cred că se numea Casa de cultură Petofi Sandor… unde era chiar dezmăț!!
Dacă nu-mi ajungea „distrugerea” o luăm pe jos spre Cotroceni, unde la parterul fostului cinema era o selectă discotecă. Mai încolo – 303.
Mergem înainte, copăcel, copăcel…
Capacul îl punea Apaca, mare cât o zi de post, unde fetele erau cam 90%, iar noi, matrafoxați deja… eram victime sigure și rapide!!
Poate ca am uitat sa amintesc de celebra discotecă „ideologică” – Farmacia.
Despre ceea ce se întâmpla în cartiere… data viitoare 🙂
Ideea articolului de azi e generoasă și interesantă; punerea ei în operă, însă, ne-a chinuit. Ne-am întrebat nu doar care au fost primele restaurante noi deschise în București după Revoluție, dar și cîte dintre ele mai există și azi. Cum ar veni, care-i cel mai vechi?
Nu știm precis, și-i firesc. Așa cum am mai zis-o, anii aceștia au zburat; și noi – în plus – i-am vrut să treacă cît mai repede, percepîndu-i doar ca o nenorocită de tranziție. Cu gîndul la binele pe care-l meritam, nu am găsit momente de răgaz să-i documentăm, să-i pricepem pe îndelete.
Și da: au trecut deja peste treizeci de ani. Poate eram prea mici ca să ne pese de restaurantele vremii. Poate le priveam ca pe ceva care nu-i de nasul nostru. Am uitat multe și la fel de multe, poate, le mai și-ncurcăm.
Dar chiar și-așa să vedem ce-a ieșit!
de Mini-Economicus
Cred că printre primele legi vesele „emanate” a fost și cea care dădea drumul micii privatizări, parcă avea numarul 15? S-au constituit atunci tot felul de ghemulețe de interese, printre care unele au facut ce au știut mai bine: „mandatarii redivivus” în ediție revăzută și adăugită…
Cum nu erau nici bani, nici clientelă încrezătoare, au început cu faimoasele terase, întâi în propria curte, apoi pe diverse spații virane, parcări, etc. profitând și de momentanul cadru legislativ cam „aschilambic”… Serveau sucuri și timid bere… dar de îmbogățit s-au îmbogățit „patronello macaronaro” de câte scaune și mese multicolore din plastic au vândut!!
Dupa ce au prins „putirință” (vorba lui Anton Pann) au început să se segmenteze, câteva exemple mai jos – de care știu eu – transformându-se în restaurante în toată regula.
Strada Iancu Căpitanu colț cu Călușei, începută ca „Terasa Babylon” rapid „carosată” și devenită restaurant în toată legea (da, era în curtea vilei omului), căreia i-a mers chiar bine vreo zece ani, până când a vandut acaretul unor indieni – acum se cheamă restaurant oriental „Karishma”. Să nu uit sa reamintesc, forma de restaurant a căpătat-o deja pe la sfârșitul lui 1990, dacă țin bine minte!
Tot în aceeași perioadă, mai sus pe Iancu Capitanu s-au mutat niste vietnamezi onești veniți cu afaceri, care au deschis în propria vilă (foarte dichisită și fără factorul bling) un restaurant cu specific, în toată legea, prin 1990 (Thang Long) dar care s-a închis prin 2008…
Un alt exemplu imemorial ar fi „Templul Soarelui” lângă fostul garaj de tramvaie de pe Viitorului cu Ștefan cel Mare, devenit și el cârciumă după ce a trecut faza de terasă… prin 1991. Doi-trei ani mai încolo se deschidea și al doilea spațiu al restaurantului, de pe Mihai Eminescu colț cu Toamnei. Ambele funcționează și azi.
Nu putem părăsi zona asta a Sectorului 2 fără să amintim celebrul „Șarpele Roșu”, care a funcționat în primul deceniu liber pe Eminescu colț cu Vasile Lascăr.
Ca să sumarizez, mai în tot Bucureștiul s-au înfiripat, dintre terasele mai răsărite, restaurante; de găsit, se găseau marea majoritate în curți bogate, mai mult pe străzi lăturalnice, ferite (și) de ochiul vigilent al controalelor de la pompieri – spaima vremii apuse!
Din păcate nu sunt la curent cu ce s-a mai dezvoltat prin restul sectoarelor, fiind o perioadă mai restrânsă pentru mine, în special de instituția numita ASE, care se cerea terminată!
Când am reînceput sa umblu am constatat că toate vechile cârciumi fusesera „legiuite” ca „locații de gestiune” – parcă legea 34 – astfel că toți cei ce știau prețul berii s-au vazut patroni de cârciumă veche, luată pe bani noi, condusă în genere pe stil haiducesc, căci – deh – începuse marea epoca a furtului en-gros și en-detail, iar clientul era jumulit fără milă… Se face astfel ca apăruseră celebrele glume cu „bei o bere… lași masina, bei două… lași casa”!
Restaurante de fitze nu-mi aduc aminte să fi fost, lumea încă ieșea de dragul socializării, era o euforie generală, cam ca atunci cand plonjezi la bungee-jumping…
***
Întregim lista, desigur, cu „Derby”, care a fost deschis în 1990 pe colțul Eroilor cu Eroilor Sanitari. Actuala înfățișare – care te duce cu gîndul la o casă – e ulterioară; spațiul a fost unul dintre foarte, foarte puținele care n-au fost demolate de administrația Băsescu la-nceputul anilor 2000, în celebra campanie de curățare a spațiilor publice.
Nu putem trece peste deschiderea celebrului „Spring Time” în Victoriei, aflat în același loc din 1992 pînă azi. Chiar dacă e doar un fast-food, îl considerăm un punct de reper important în domeniu!
Am încercat să ne folosim și de presa vremii; singura unealtă – rubrica Inspectorului L din ziarul „Libertatea” – amintește mai mult de restaurantele propriu-zise care aveau vechime. Printre puținele noutăți figura, desigur, cunoscutul „Velvet” de pe Știrbey-Vodă… dar cam atît!
Trecînd de jumătatea anilor ’90 atmosfera se schimbă: apar restaurante cu specific, acoperind nișe și descoperind gusturi și mîncăruri noi. Începem să călătorim, să ne îmbogățim, să fim expuși la obiceiurile vestice. Descoperim instituția pub-ului. La sfîrșitul deceniului putem deja frecventa restaurante noi, profesioniste.
lista articolelor din seria anilor ’90
scris de Mini-Economicus
Cum te-ai dus Ionică și ai ajuns John în București!
Desigur că pe aceasta temă se pot scrie romane, dar n-am să vă plictisesc nepermis de mult; așa că o confesiune, că am fost și eu corporatist pe la începuturile „carierei mele”, este suficientă…
Doar că pe atunci 1992-1999, noi(i) corporatiști ne știam locul, iar acum am să vă ofer câteva date absolut necesare:
- eram aleși dintre cei ce gândesc – evident compania avea nevoie de „brain” mai decât de „drain”
- salariul și beneficiile erau 1/3 fata de ce plăteau la HQ , dar „what a heck”… 500 USD net însemnau ceva!
- chiar daca compania la care lucrai alerga să vândă „ciungă” ori medicamente, exista un minim cod profesional, nu te puteai manifesta că pe câmp!
- exsitau noțiuni rizibile azi, precum ar fi etica și echitatea muncii!!
- trainingurile erau menite să sudeze compania cu angajatul… și nu să-l urce pe pereți cu bâta!
Sumarizare, cred eu, arhidestulă, unde mai pui că „tururile ghidate de oraș”… ni le făcuserăm noi, mama, tata și tușa Maria…
Ulterior, m-aș „da în bărci” și la propriu și la figurat daca v-aș spune că am fost selectat de o echipa din Bucale să facem rahatul praf în provincie, angajați în două unități a cca. 3000 persoane…. pe poziții de management!
Procesul în sine se numește re-engineering, este foarte complicat atunci când încerci să schimbi „structura moleculară” a unui asemenea mamut… apar surprize!!
Că să nu ne bagăm de tot în „cacao”… dar putem să zâmbim strâmb, am încercat să conving (mea culpa) câțiva CEO că Facultatea de Filosofie cu Masterat în Germania nu le conferă nici cât degetarul, cunoștințe specifice de producție ori management în acel moment… Ce contează, filosoful a rămas… eu am plecat…
Intre timp, un CEO al ROMTELECOM insista agresiv să-i fie pus calul, pe care-l adusese în România, la „drepturi hrană”… Unde ești, Doamne ?? Nu este o glumă!! Întrebați-l pe Butunoiu!?
A doua experiență a fost la un Șantier Naval…. acum 21 ani (eheeee) deținut de (ei zis-a) foarte corecți cetățeni care în afară de un ochi către niște iahturi de vis… n-aveau decât urlete! Mă mir că în afara de mine, ceilalți sclavi înțelegeau ceva.
Diferențele sunt vizibile, am fost angajat de BAE doar după o suflare de interviu în UK… tocmai pentru a pune la cont aceste inadvertențe 🙂
Presiunea parții române a fost decisivă… și acum pasc caprele în Yorkshire Dales…
Traduc acum (cu acordul autorului) o lucrare ce ar fi – zic eu – de Premiul Nobel… dacă s-ar și da pe bune!
scris de Mini-Economicus
Am „capitalizat” cele două categorii în discuție, nu pentru că îmi plac primii, școala fiindu-mi un calvar de neuitat, ci pentru a arata, atât cât pot, în ce hal a degenerat relația respectivă…
Din ciclul „povești de clacă”, îmi istorisea taica-meu născut în 1922 că nu avea curaj să treacă pe același trotuar cu profesorul, nicidecum să se suie în același vagon de tramvai!
În plus, dacă vreun elev avea ceva de discutat, extra-curicular, atunci venea obligatoriu cu un pas în spate în stânga, înapoia profului!!
Despre Profesori numai de bine, gradul 1 didactic, în 1938, cca 11.000 Lei, cf. Enciclopediei României: nu vă închipuiți că „era o cârcă de bani”… o sarma cu aromă de Gica Petrescu costa cca. 15 Lei…
Exista însă un respect asumat; nu intrai în cârciumă daca vedeai profu’!
Atât mai mult cu cât erai obligatoriu în uniformă și cu matricolă….
Sar peste perioada comunistă… și ajungem azi… unde futem de-a dreptul cadrele didactice!!
O fi bine, o fi rău !?
scris de Mini-Economicus
Cred că am mai vânturat pe aici povestea familiei mele, cu măriri, decăderi, proprietăți și investiții, așa că nu o mai reiau… Dumnezeu să-i odihnească!
Ceea ce mă face să „mă mai risc totuși” este o listă veche, găsită recent într-un pod pe Vlad Județul, fosta casă a familiei mele materne; nu, nu am intrat că James Bond prin luminator, ci am bătut la ușa actualilor proprietari, astă vară când am fost într-un scurt popas sentimental!
Mi s-a permis foarte curtenitor accesul în pod (oameni drăguți și civilizați) unde după ce mi-am „fezandat plămânii” la o densitate a prafului neinventată încă, am reușit să găsesc după vreo patru ore: cca. zece fotografii cu Nicolae Iorga, bunicul și fratele său, în fata Tipografiei Lupta (intre noi fie vorba neimpresionante și fără valoare istorică), diverse dosare școlare ale mamei și unchiului. dar mai ales lista amănunțită a absolut tututor bijuteriilor și obiectelor de valoare „pitite” de bunica și vândute cu „țârâita” între 1950 și 1964 (pe piața neagră, evident cu riscurile uriașe aferente) – an în care Ghiță cel Electric a deschis poarta pușcăriilor politice!!
Am găsit, scuturat și refăcut dosarele, fișele, aplicațiile că altfel nu știu cu naiba să le spun și am reușit (și cu ajutorul unor rude cu Tutankamon) să reconstitui cea mai sinistră perioadă a comunismului incipient de tip sovietic… pe bune, așa cum a înghițit-o familia mea – care cred că astăzi ar fi pus recompensă pe capul meu, auzindu-mi simpatiile politice!! Și nu, nu sunt sadic ori criminal, ci doar liber cugetător!!
Se face astfel că din ceea ce adunaseră bunicul și bunica (intre 1935 și 1950) dar și bunicul „solo” (ca și căpitan de vas pe liniile către Orient) în special Turcia, Siria, Iran, etc, au trebuit să cotizeze AUR ȘI PIETRE PREȚIOASE că biata mama să treacă clasa și anul acela!!
Mama, biata de ea (RIP), o copilă educată, născută în 1935, în casa cu pricina, a fost trimisa până în 1950 – să zicem prima treapta de liceu la celebra Școală Ciocanul – pe atunci se introduseseră clasele pentru exploatatorii care trebuiau reeducați – (macar era aproape de casă) unde era singura fata din clasă și deși știa în permanență de nota 10 avea nota 5, întrucât pe fișa matricolă descoperită de mine, scria reeducare și un număr indescifrabil…
Din povestirile, traumele și lacrimile târzii ale mamei, fiecare „ascultare la lecție” începea cu „tu Dotti, fecioară de năpârcă capitalistă, ai înțeles măcar ceva din ce vorbim aici?? O să înfunzi pușcăria… copii, trageți-o de păr și dați-i palme că să vadă și ea ce înseamnă să asuprești muncitorii”… Vă închipuiți desigur starea psihologica a mamei…
Dar să sumarizăm – dacă bunicul și bunica au evitat cu marea milă a Domnului Pușcăria ori Canalul, fiind categorisiți conform Fișei Adiționale a Buletinului Populației ca mici burghezi ce și-au donat de bună voie toată averea (sanchi, a fost naționalizată fară gălăgie, iar ei lăsați să viețuiască în doua camere cu doi copii, cu WC și bucătărie comună pe hol), atunci dacă aș socoti doar școală generală și Liceul Textil (Sic) al mamei, doar ce au vândut părinții pentru întreținerea ei în scoală și să nu rămână repetenta pe baza de dosar, cred că luau lejer un studio în Piață Palatului și poate vreun Cadillac – sau Volgă să fie?
În fine, după toate umilințele posibile, o data cu deschiderea lui Ghiță cel Electric, atât mama cât și unchiul (bravo lor) au reușit să intre la facultate la seral… căci altfel nu s-ar fi putut întreține! Bijourile se duseseră… bunica mi-a păstrat doar mie, pentru când m-oi însura un chihlimbar natural extras din Siria, adus de bunicul, pe care și acum îl poarta cu mândrie soția mea…!
De fratele mamei, ce pot să spun, un intelect deosebit, charmant până în pânzele albe, un sportiv excepțional (voleibalist)… evident că n-avea ce caută la națională, dar și așa a jucat în Divizia A ani buni… și și-a terminat liceul tot pe baza de „prețioase, semi-prețioase și cocoșei”… Greșeala lui că în ultimul an de liceu cu tot dosarul de exploatator a refuzat PARTIDUL mai precis DIRECȚIA A-V-A, Securitate și Garda, așa că a ajuns portar/îngrijitor la Facultatea de Chimie Alimentara de la Galați, pe care a și păzit-o… și absolvit-o 🙂
Restul este istorie, mama de o scrupulozitate și pasiune devotată, a ajuns singurul specialist microbiolog din Întreprinderea de Medicamente București, după ce Ghiță cel Electric a acceptat că specialiștii romani să plece la burse… mama a fost trimisă (pentru că vorbea perfect germana din familie) la Institututul Koch, cel mai prestigios institutut de cercetare… culmea este că s-a și întors: iubea prea mult tara și părinții.
Cât despre fratele ei, unchiul meu Dinu, acesta a terminat Chimia Alimentara la Galați, singura facultate de profil din țară, a jucat volei până a ieșit campion cu CS Galați, apoi s-a tras în București la Flacăra, care juca lângă Ciocanul, apoi, fară să vrea, a fost trimis la o bursa în Franța, la preparate de panificație, de unde (culmea) și el s-a întors, (deși nu mă așteptam) și a ieșit la pensie că Sef al CTC în Industria Panificației…
Poate vă miră… de ce mă mir!? Pentru că în perioada când atât mama cât și fratele au ajuns în Occident, gigantul Sandoz (încă actual) avea că CEO un nepot al bunicului, care cred că le-ar fi putut aranja ușor, pe specializare… o rămânere lejeră în Elveția…
Revenind la vremurile recente, accept să mă supun judecății dvs:
- ar trebui să-mi fie rușine de ceea ce a pătimit familia mea!
- ar trebui că rudele mele apropiate „să se învârtească” în groapă, auzind ce scriu.
- măcar și pentru calvarul indurat de maica-mea, ar trebui să fiu un „câine anticomunist”.
Totuși, ceeea ce m-a propulsat în poziția actuală sunt taxele școlare, taxele cluburilor exclusiviste, etc.
Un ochi plânge pentru mama și unchiul, celalalt ochi râde pentru egalitatea fraților!
scris de Mini-Economicus
A fost să fie, să-mi dea Dumnezeu privilegiul de a colinda lumea și de a-i vedea minunățiile; printre altele, pasionat de ceasuri fiind, nu mi-au scapăt cele orășenești, feroviare… și alte „-are”.
Daca la Zurich ori la Geneva, explicabil, a avea un ceas public Helvetia (de exemplu) amplasat într-un loc de maxima vizibilitate, conferă firmei un atribut excelent, la polul opus se afla chiar orașul în care sălășuiesc, în care cele cinci (doar!) ceasuri sunt marca Radley (Sic !?)… așa că no comment!
Știu însă că mi-au plăcut de mic… cele mari, sub care mă întâlneam cu diverse gagici, cunoscute pe atunci că și: ceasul de la Universitate, de la Moghioros, de la Obor, etc.
Unele mai aveau și tupeul să-mi cânte (nu gagicile, ci ceasurile), de la fix și jumătate „Hora Unirii” precum cel de la Obor, până prin 1985 cu regularitate la fix…
Înțeleg că o perioadă și ceasul vechi de la Moghioroș cânta… pițigăiat? Cine știe rog să completeze!
În fine, era vremea când Întreprinderea de Mecanica Fina, cea de-dinainte demolata, producea după o licență „procurata” mecanisme de ceasuri – Optimef 1 și Optimef 2, precum și mecanisme pentru ceasurile orașului, pe care le și avea în întreținere o perioada…
Ceea ce nu știu, dar rog cititorii să mă completeze și corecteze se refera la ceasurile „verzi” vopsite într-o culoare bolnavă, aflate cu sutele în mai toate stațiile ITB, precum și în mai toate locurile de întălnire ale tovarășilor!
Acum însă, este timpul concursului: cine-l făcu’, cum mergea, când a decedat!?
Ia’n să vedem, putem face o mică istorioară ante și post-belică?
scris de Mini-Economicus
Bine că de curând, futut la icre de nevasta am ales (obligat) să termin circul căutării unei garsoniere de cumpărat, într-o zona de preț decentă.
Așadar am luat (pomana curata) un demisol… spre subsol pe o strada foarte apropiata de celebrul „Lac al Morii”.
Nevasta satisfăcută (într-un final) eu canci… cum ar zice un Rom respectabil…
În fapt, de ce să nu recunosc, e chiar bine: ne obișnuim cu pământul… că nu mai suntem tineri!
Ceea ce mă „dixtreaza maxim” este că lacul cu pricina a fost „explodat/exploatat” exact pe locul unui fost cimitir, al unei foste Biserici și Mănăstiri, ale căror relicve se mai afla încă astăzi pe fundul apei – Doamne fereste!
Stând aproape, dar nu chiar în primul rand, imprietenindu-mă cu (b)locatarii cu vedere la lac de cca. 56.000 Euro garsoniera aflai cu surpriza că „nopțile nu e așa cum e”!
Se pare că lumini ciudate, mișcătoare, vânticel fară explicații meteorologice clare și un simț ciudat se propagă noapte de noapte, astfel încât… este mult recomandabil să vezi ceea ce vezi de la balcon!!
Acu’ să fiu sincer despre „investiția lor”… nu cred că m-aș băga, dar cred că locatarii cu pricina or avea și ei ceva de spus…
Go Planet!
scris de Mini-Economicus
Va inteleg daca, prima propozitie rostita dupa citirea titlului enigmatic este „ce dreak mai e si asta”!?
Pe bune, este chiar propunerea mea, pentru intrarea in „hall of fame” al premiantilor Nobel pentru Economie ori mai degrabain cercul jenant al Premiilor Ig. Nobel!? Sa descalcim deci itzele..
Pentru cei ce-si amintesc, coada la HI (hartie igienica) ori delicat spus CP (cur papier) era un adevarat „deliciu” ante ’89!?
Ma si mir acum (de fapt) de ce era lume la rand, la produsul respectiv, in conditiile in care, ca sa ai nevoie de asta, trebuia in primul rand… sa fi si mancat ceva!
Batranii au bine incrustata in memorie calitatea CP, de la moale si cu multe pliuri (in anii ’70) la rosu, verde solid si… de unde naiba e glasspapier-ul asta, catre sfarsitul „epocii de aur”!?
La fel si evolutia pretului, cand o rola de „tentativa” de CP costa 5 Lei dar se cumpara cu „baxul”… mai era putin si ajungea la paritate cu Kent-ul cumparat de pe Str. Salcamilor…
Numai despre CP nu imi inchipuiam ca am sa „zgarii” tastatura, dar niciodata sa nu spui niciodata, vorba veche verificata.
Bunii mei Profesori din facultate s-au chinuit saracii sa-mi bage in cap toti indicatorii si indicii, in baza carora se pot compara economiile tarilor: PNB, PIB, IDU, etc… Acu’ o diploma obtinuta in anii’ 90 nu mai face doua parale… asa ca pot sa ma dezlantui.
Nu inflatia cu variantele ei „odioase”: stagflatie, slumflatie si alte flatulatii repezinta pericolul cel mare, ci CP!!
Evolutia pe care o cunoaste CP (pe care am vrea sa o teoretizam) si apoi afirma in lumea buna este „shrinkflation” cu derivatele sale; fir-ar mata de hartie, ca-mi ies degetele prin tine, unde ai vazut tu sa coste o bucata… mai mult decat un carnat (pardon de parapon), da-v-asi si lua-v-asi… in limba engleza insa suna mai boiereste !?
Se face astfel ca in „tzarisoara insulara” (unde sunt transfug, vorba vremii) CP a evoluat ca un aluat de cozonac, de la 0.30 Pounds, la 1 Pound/roll… cu mentiunea ca este o mizerie, comparabila cu ceea ce „ne dadea” bunicutzul din Scornicesti…
Pentru Lorzi, cred ca 3 Pounds (cca. 17 Lei rola) este chiar ieftin!?
Ar fi nedrept poate (da’ ce’mi place!!) sa amintesc ca „astia” au distrus un imperiu, apoi industria, apoi serviciile – TOT… asta da exemplu pentru Romanika, ce credea ca macar la distrugere e prima! – No chance…
Dar, sa nu divagam; propun ca in inicatorul HDI (human development index) sa introducem, parca am fi intr-o lege a lui Murphy, indicele – calitatea CP – in raport cu portofelele/cururile greu incercate ale populatiei…
Ar fi deci propunerea mea pentru un nou indice, asa cum „eliberatorii americani” au indicele Mars! Cat costa un baton in 1900, cat costa acum…
Un lucru este clar ca lumina zilei (vorba orbului), la vremuri de kkt… macar hartia sa ne mai… aline.
scris de Mini-Economicus
Dorm adânc, după ce am ingurgitat ceva antidepresive, al căror efect nu mă lasă fără satisfacție….
Așadar, este momentul în care endorfinele și encefalinele își fac de cap, iar eu… plonjez direct și profund pe Splaiul Independenței 99-101, în fața porții unui imobil ce mi-a fost tare drag – „Institutul Victor Babeș”…
Este seara târziu, una cu miros de pomi către senectute, lumina chioară, nimeni pe stradă; pesemne, după ceasul meu, cred că este către miezul-nopții; eu stau în făță porții, așa cum sunt în realitatea anului curent 2022: geacă Milatex, blugi, tricou, pantofi sport, șapcă, ceas automatic Raymond Weil, țigări JPS, etc… un extraterestru venind din acel an!?
Nah, că fără să vreau oprește un Taxi, un Buick, iar șoferul mă întreabă: „mergeți undeva domnu’”… Îi spun că nu, îmi aprind o țigară că să-mi revin…
Până să demareze îl întreb „în ce an suntem frate”(!?), se uită la mine rapid și-mi zice 1938, după care, îmi lasă amintire un nor de mizerie ne-ecologică de benzină fără plumb :))
O iau la pas, ușor-ușor înainte pe Splaiul Independenței, mi-e frică sincer, pentru că nu este multă lumină, dar mă rog la bunul Dumnezeu că măcar „vardiști” să fie!
Trec cu pas vioi pe lângă Facultatea de Chimie, când oprește în fața mea pe Splai o mașină a Poliției, probabil derutată de geacă mea albastră… tocmai când încercăm să-mi reconstitui, în memoria visului, zona respectivă…
Se „sacrifică” să se dea jos taman șeful și-mi zice: „ce faci băi, malagamistule”…!?
Îi răspund că habar n-am despre ce vorbește, se uită la mine, mă măsoară atent, și-mi zice: ”du-te bă acasă cu muzică și zdrăngăneală ta”!?
Merg în continuare, ajung la Piața Mare, (ioc) Magazinul Unirea, în schimb mă aflu și văd toată zona așa cum este în 1938…
Mă satur, probabil și medicamentele își diminuează efectul și chiar vreau să mă urc într-un taxi!!
Iau un Citroen, din fața a ceea ce azi s-ar numi Magazinul Unirea și-i zic să mă ducă la o cârciumă!! Șoferul se uită halucinat, nu zice însă nimic, îi arăt o hârtie de 500 Lei (o bancuță) – doar în vis orice schimb valutar este posibil – mă duce la Sighișoara (!?).. pe undeva la Piața Sf. Ștefan!! În anii noștri se chema Sighișoara, până s-a demolat…
Mă dau jos, soferache îmi da restul, se uită la mine cu mult respect și îmi spune să am grijă… că eu vin din provincie!?
Cobor ușor, este deja ora 01.30 și ghici ce… cârciumă era încă deschisă 🙂
Întru și liniște… o groază de omenire ocupă localul la această ora din noapte, toți mă văd și tac.. Deschid eu conversația: „una mică pentru toată lumea”… deja am „intrare”…
Mă fac „cuc și altă pasăre”… ies din local, văd taxiul aproape, mă urc și-i zic șoferului să mă fac o tură pe unde vreau eu….
Merg așadar (în ciuda privirilor piezișe și nelămurite ale șoferului) în Calea Moșilor, apoi în Calea Dudești, apoi îi spun – fă-mă un tur de București!!
Am învățat (teoretic) că nu ne putem întoarce în timp!
Dar ce frumos ar fi!!
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii