despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Porc.

scris de Mini-Economicus

De cum dau sa ies din Piata Amzei in Calea Victoriei, ce vad eu in fata ochelarilor!?

Vorba americanilor: sa fie oare un vultur, Superman ori doar o nalucire?

Un comersant de jachete care fie ca a fost depresiv si prin urmare onest, fie un satul de reclama, ce a mai pus si punct, sa stie „lumili” ca are de vanzare suine!?

Ia-ca deci „ce avem noi aici” mare si clar!

Un om si-un porc… „o fotografie pentru eternitate”!

Tinerețea nu este o virtute în sine, ci doar un subiect de eterne controverse

scris de Mini-Economicus

Toti am fost acolo… in anii in care inima „flutura” fara sa stie ce inseamna hormonii, fara sa aiba idee de biochimie si reactii enzimatice… dar ce minunat era!

Se spune, cam pe drept cuvant ca „tineretea este cel mai frumos dar oferit omului de catre Dumnezeu”!

Atunci cand te trezesti dimineata si esti convins ca traiesti prin toti porii… fara sa ai un motiv anume, parintii sunt doar „drone”, setarea ta mentala este una, in care in acel Univers… doar tu esti infinit, totul este un simt: casa, mancarea, oamenii, zilele (care au si ele mirosul lor specific) si incadrarea matriciala ca atare, cand colega de banca de la scoala este regina frumusetii, iar tu esti indragostit „pana peste urechi”, ai o senzatie de beatitutine, pe care nici cele mai puternice droguri nu ti-o pot readuce, sigur esti tanar!

In masura in  care micile tale probleme „existentiale”, cearta cu colegii ori cu iubita, capata proportii apocaliptice… atunci sigur esti in acei ani!

De altfel, se mai spune ca „atunci cand ti-ai pierdut copilaria din suflet esti deja mort”; nu mai pare o exagerare, ci mai degraba o sintagma revelatoare, a dihotomiei filosofice dintre „viata” si „existenta”!

Desigur ca, toti am fost tineri, fiecare, in cadrul si manifestarile generatiei sale, dar scopul acestui material nu este de a analiza socio-filosofic caracteristicile fiecarei generatii, ci unul mult mai restrans, la nivelul ultimilor douazeci de ani… de cand lucrurile si discrepanta intre generatii au cunoscut o amploare (dupa umila parere a autorului)… de-a dreptul „apocaliptica”! Sunt convins insa (ca acelasi lucruri le „reclamau” si bunicii nostri… la trecerea dintre „frock” si evazati 🙂 – doar un exemplu superficial 🙂

Paradoxul intrinsec este faptul ca NOI, cei de aceasta varsta… suntem parintii si bunicii lor!

Asadar mi-am propus si sunt sigur ca va genera o multitudine de opinii, sa analizam (doar) cateva din „stereotipurile” (Sic !?) uzuale atribuite generatiei tinere – fie vorba intre noi – pe bune – denumita: X, Y, Z, fulg de nea, etc:

1 – Accesul nelimitat la informatie

Desigur ca fata de noi: „batranii, sandramalele, daramaturile, babalacii” voi aveti la un click distanta tot ceea ce va intereseaza!? Cantitatea nu inseamna neaparat calitate ! Noi… „expiratii” stiam foarte bine sa facem diferenta intre ceea ce inseamna, de exemplu, un produs original… versus un fake… Puteam discerne intre o „vrajala” propagata de „Europa Libera” si realitatea cu care ne confruntasem cotidian…

2 – Entuziasmul nu tine loc de cunostiinte

Foarte multi dintre voi mergeti pe la interviuri, la corporatii si sperati ca „jobul” va va fi decernat cu lauri… pentru simplul fapt ca „eu pot invata repede si ma pot adapta din mers”!

Din pacate, nu merge asa; afurisitele astea de multinationale, vor sa vada ce stii… nu ce vei absorbi, intrucat ele platesc salariul acum si nu in raport cu „ce vei invata”… intr-un orizont incert!

3 – Suntem analfabeti functionali, dar avem pretentii

Mare ti-e gradina, Dumnezeule; mi-a fost dat sa vad/citesc unele comentarii (inclusiv pe acest minunat blog)… de care sincer mi-ar fi rusine… cu atat mai mult cu cat autorii se  intituleaza: profesional: ing. arh. dr. ec. etc…

Pe vremea noastra „a babalacilor” asemenea exprimari erau „spaima perciunilor si a urechilor” IN SCOALA GENERALA – in plus – nu cred sincer ca promova cineva catre gimnaziu!?

4 – Noi suntem sensibili si trebuie sa ne fie respectate drepturile

Sigur ca fata de noi „sandramalele” ori cum ati dori sa ne gratulati, drepturile pe care le aveam erau restranse la un „ceai” ori la o „discoteca” unde (cel mult) puteam dansa si eventual „pensa” cate o domnisoara! Astazi este un „must”… sa nu pleci nefutut de la o „paranghelie”, ceva de neinchipuit, nu alta!?

In materie de „drepturi”… Militia avea ultimul cuvant; nu ca eram vreun fan ori apologetic!

5 – Respectul fata de parinti, familie

Deja ne aruncam intr-o groapa cu lei; familia este o simpla „furnizoare de parale”… si daca nu le convine, de ce dreak m-au creat?? Atunci cand ajungi sa te vezi cu „plodul” doua ceasuri… si alea chinuite, dupa „after-school”, dar sa mai ai si pretentia de a-l educa… dragi parinti… am o veste proasta – pierdeti timpul degeaba!!

6 – Sunt sensibil si liber

Desigur ca esti liber… ca doar nimeni nu te-a arestat!? Esti sensibil, pentru ca nimeni „nu ti-a tras o palma peste bot”… cand ai indraznit sa comentezi ceea ce parintii au incercat sa-ti spuna!! Nu sunt adeptul violentei domestice, dar… imi pare rau ca nu sunt stomatolog!!

7 – Lumea este a mea

Veste proasta, imi pare rau ca ti-am stricat „visul” amice… dar daca ti-a fost spalata „glagoria”… sa stii ca lumea nu este numai a ta… decat in visele date de „doza”!

8 – Noi reprezentam viitorul civilizatiei

Cum sa nu? In aceeasi masura in care Homo-Erectus a trecut la Homo-Sapiens!?

9 – Noi avem puterea de a ne schimba sexul, religia, orientarea politica, mancarea inginerizata genetic, etc…

Aveti… desigur… sa va fie de bine… Doamne-fereste 🙂

10 – Noi suntem generatia celei de-a-patra revolutii industriale, cei ce vor cuceri Cosmosul!?

Cred ca nu ati citit (cumplit efort!) cartile pe care trebuia sa le fi citit? Alvin Tofler & et alia, ca sa citez din „batrani”, au spus cu totul altceva, decat vreti voi sa intelegeti!!

In final, nu ma amuza si nici nu imi face placere… ci groaza „riftul” enorm intre ceea ce am fost noi… si cine sunt ei!

Sper sincer ca anii 2050-2070, in care noi vom „mirosi floricelele de la radacina”… sa le indeplineasca „visele”…!?

Intre „lumea veche” si lumea „metaversului”… sper sincer sa dezvoltati si ceva… sentimente umane!

Va doresc succes, dragi pionieri!

Povestiri frumoase, oameni deosebiți și nostalgie, pe Splaiul Unirii 99-101

scris de Mini-Economicus

Bănuiesc, dacă nu de-a dreptul constat, că articolul precedent a suscitat… ba pur și simplu a surexcitat destui de mulţi cititori şi încă aşteptăm opinii… fără număr, fie ele pro, ori mai mult, contra! Desigur că, aşa cum suna şi titlul iniţial, intenţia era (recunosc) maliţioasă, că între torentele de „osanale” ridicate defunctei zone Uranus-Izvor, m-am gândit să fiu eu „Gică Contra”… cu semi-cacofonia aferentă şi riscurile de rigoare 🙂

De data aceasta, am să fiu cuminte, „promit să nu mai beau când scriu” (Sic!) şi voi încerca  să rememorez o perioadă frumoasă a tinereţii mele, petrecută între1984-1989, la ceea ce se numea pe vremea aceea „Institutul Victor Babeş”.

Desigur că, aş putea face o trecere în revistă a istoriei institutului cu pricina, a fondatorului ei, ba chiar şi a cartierului de care am făcut vorbire într-o postare anterioară, dar nu am să o fac decât într-o mică măsură, la sfârşitul materialului! Există suficiente date, pentru cei interesaţi, pe pagina web a acestuia.

Imi face, mai degrabă, o imensă plăcere, să ma refer la oamenii deosebiţi, care mi-au fost colegi de serviciu şi mi-au acordat onoarea, de a sta de vorba cu mine şi de a-mi împărtăşi de multe ori, lucruri şi situaţii, pe care le ascultam vrăjit de-a dreptul… Fără nicio intenţie de a supăra (întina) memoria cuiva, am sa încep în ordinea… afinităţii cu respectivele persoane:

• Paul Filip – nu necesită nicio prezentare, a fost şi este (probabil) – unul dintre cei mai mari, pasionaţi şi documentaţi fotografi contemporani, mai ales ai cartierului cu pricina, cu atât mai mult cu cât locuia în apropiere, din câte cunosc! Nu ştiu dacă mai traieşte, sper sincer să bată lejer suta, pentru că, în ciuda tâmpeniei curente „nimeni nu este de neînlocuit”… dânsul face parte din categoria „oameni luminoşi pe care nu-i poţi uita”!

Un om deosebit, ceea ce în interbelic s-ar fi numit „absolut charmant”, un adevărat „dandy”, avea un mic atelier fotografic, în incinta institutului, unde „dădea cu sapa pentru salariu” (Sic !?)… prelucrând fotografii de înaltă rezoluţie ale diverselor lame de microscop, cerute de laboratoarele institutului! Tinerel fiind, am avut plăcerea să mă cheme de câteva ori (doar pentru un sfert de oră, în timpul meu liber) să-l ajut să developeze nişte poze făcute… pe la nunţi! Praful s-a ales de ce i-am făcut bietului om din pozele respective, dar el „mare boier, mare caracter”… m-a plătit de parcă eram laureat al „National Geographic”… Acum, încă, încerc un sentiment de ruşine… In fine, trecut-au toate şi sfertul de oră, în care i-am ars, literalmente, fotografiile, pe care mă rugase să le usuc… aşa că a scos „o poţiune magică”… şi ne-am întins la vorbă vreo trei ore! A fost o încântare! Un om de o delicateţe, de o cultură şi de o informare generală asupra „epocii” pe care o trăiam… cum nu am mai întâlnit, în acei ani!

Eram pe jos de râs, când îmi povestea cum lua „fetiţele” direct din tramvaiele 13 si 14 care circulau atunci pe Splai (N.A, tocmai fuseseră scoase) şi le ducea în grădina superbă a institutului… pentru a le „întreba”… de seria buletinului 🙂

In privinţa cartierului adiacent, era cu adevărat „doctor”, aventurile lui la „Stadion” ori la „Motanul Negru”, în deal, erau de Jules Verne… la acea vreme, pentru mine :). Cunoştea pe fiecare stradă, de la babele cartierului cu care schimba, negreşit o vorbă, până la tot ce era de „ras”… în materie estrogenă 🙂

N-o să-l uit niciodată pe Nea Paul!

• Vintilă Mihăilescu (RIP), decedat recent, probabil cel mai mare antropolog român contemporan – atât cât a fost – „pedepsit politic”… mi-a făcut onoarea de a conversa cu mine ore întregi, în zilele petrecute la „munca patriotică voluntară”… adică la săpatul grădinii institutului! Au fost şi vor rămâne adevărate repere culturale şi ştiintifice!

Profesorul Riscutia, la vremea aceia singurul şi evident brillantul specialist în „antropologie psihologică şi clinică” din România, cel care îl expertizase pe celebrul Râmaru… şi care îmi facuse onoarea de a-mi povesti… multe lucruri neştiute ori de nespus despre acela!

• Poate ar fi trebuit amintit în primul rând, profesorul  absolut excepţional, atât profesional cât şi uman… Ioan Moraru, Directorul Institutului, fără de care, sincer vorbind… am fi fost, demult, toţi şomeri… la coadă la „braţele de muncă”!

Sigur că nu aş vrea să îi nedereptăţesc pe ceilalţi colegi, mai ales pe frumoasele şi distinsele doamne de la Serviciul Financiar / Contabilitate / Administrativ… la care mă uitam cu „limba umflată”, întrucât erau, efectiv, nişte „piese deosebite”, cel puţin pentru mine, un puşti rebel, la acea vreme 🙂 In plus, cu o inimă maternă şi simpatică, m-au ajutat negreşit, de fiecare dată, cu bani ori favoruri legale! Despre contabila şefă… nu mă pot pronunţa… ar fi păcat, în această perioadă a anului!

Revenind la cartierul în care se afla institutul, vorbim (repet) de perioada 1984-1989; pe lângă ceea ce am povestit deja, aş putea să vă împărtăşesc câteva „inside-uri”:

s-a pus problema demolării întregului Splai cu – Facultatea de Medicină Veterinară, Institutul Cantacuzino şi Institutul Victor Babeş… dar Ceauşescu, aflând cam cu ce „viruşi” se lucrează acolo… a lăsat-o baltă, de frică să nu se împrăştie „nasoleniile” prin aer, pe lângă… Casa Poporului! Chiar şi aşa (fapt real) la noi (IVB) se lucra cu şoareci de laborator injectaţi cu HIV… ehhhh… ghinion mare: unul a scăpat „în lume”… a fost un circ desăvârşit până l-au găsit mort!

în altă ordine de idei: se chiulea în masă când avea „Progresul” meci… bietul şef de personal I. A. era un dulce…

îmi aduc aminte de una dintre cele mai mari şi tâmpite gafe făcute în viaţa mea – în 1986, treceam podul provizoriu făcut din bârne de lemn, actualmente Hasdeu, şi la colţul parcului Izvor, rămăsese o singură casă nedemolată, lângă fosta Facultate de Chimie… iar eu, inteligent foc, îl intreb pe bietul om, care stătea pe o stivă de bagaje aşteptând camionul să-l ducă, Dumnezeu ştie unde, „de ce eşti supărat, bre”? Idiot de-a binelea eram, nu altceva 🙂

In fine, ar fi multe de povestit, dar încercăm într-un episod viitor!

O, tempora! O, mores!

Între pecuniar și nostalgie, sau cum să ne enervăm anumiți cititori

scris de Mini-Economicus

Am obosit rau si mi-au crescut dioptriile ingrozitor de mult, de cand citesc pomelnice si jelanii despre „celebrul” cartier Uranus-Izvor! Ani si ani de framantari, rascoliri si cautari (mai mult ori mai putin (f)utile… cu site-uri dedicate, pupaturi, imbratisari si lacrimi impartasite, intre fostii locuitori ai cartierului… Kudos! Efortul facut de autorii promovarii „ex-tempore” a acestui areal… merita sincer o directionare mai buna..

Se face ca, am cunoscut acea zona, inca de prin anii 1974-1976, de pe cand maica-mea, (RIP) lucra la Institutul Cantacuzino, aflat pe Splai, iar eu, demn urmas (decazut spre oaie neagra) m-am angajat (in lupta socialista, desigur – sic !), la Institutul Victor Babes, prin 1984-1985… Splaiul Independentei 99-101 pe atunci.

Desigur ca am parcurs fiecare coltisor al zonei, fie in lungile si frumoasele plimbari cu maica-mea, fie de unul singur, in singuraticele si emotionantele „chiuluri” de la serviciu, ori poate in drum spre ceea ce se infiripa pe atunci, ca fiind Stadionul Progresul – atentiune, nu Republicii!!

Probabil ca sutele de ore de „nostalgie/melancolie” si liniste calda a copilariei, nu mi le va lua nimeni din suflet, dar vine o vreme in care, volens-nolens, trebuie sa-ti mai pui si ceva intrebari… ca sa nu ne bagam in chestiuni mai „grave” din Filosofie!?

Asadar trecem la partea cu „sunt nervos cu nervii” – am numai semne de intrebare.

O veche zicere romaneasca (ars amatoria – cunoscatorilor si filosofiilor de ocazie) spune: „intreb si eu ca Nea Ion, ca si el e om”:

1. Daca deranjul din ’89 ar fi gasit cartierul in aceiasi configuratie, cat ar fi costat acum in „jungla imobiliara” metru patrat!? Nasol momentu’… cam prea mult interes venal…

2. Desigur ca despagubirile primite de fostii locatari ai zonei, dupa/inainte de demolare, au fost considerate mizere, daca mizera poate fi fost suma de 150-250.000 mii Lei tramvai, in 1985, plus un apartament de trei camere, undeva intr-un cartier „dormitor” in schimbul unei vilute, frumoase e drept, dar aflata in „ratland”…!? Am luat un exemplu ratat, care cu timpul a prins o pseudo-valoare de simbol? Nu ma puneti sa calculez, cat insemna la valoarea actualizata suma respectiva… ca… s-ar putea sa avem surprize!

3. De ce nimeni nu se indura – desi sunt multi „specialisti” – sa ne lumineze statistic despre numarul imobilelor cu adevarat valoroase arhitectonic si istoric/de patrimoniu!? Sa fie oare sub 10%… la ghiceala?

4. Nimeni nu contesta ca probabil, astazi zona respectiva ar fi devenit poate un soi de „city londonez”, unde metrul patrat ar fi fost probabil intre 5-10.000 Eur! Va cam arde, nu-i asa?

5. Oare de ce onorabilii ce umplu zilnic „cearsafuri” de bocete, nu au aceiasi reactie fata de zone „extraordinar de interesante” gen: mahalaua Plumbuita, Dudesti-Cioplea, Balta Alba, Militari ori Berceni?? Poate pentru ca acolo metrul patrat costa/costa cat un covrig mai mare!? Pentru ca si acolo traiau oameni care au fost stramutati cu forta si au trait dramele aferente, dar nu le vad lacrimile intinse pe tot netul!?

6. Inundatia de fotografii din zona respectiva nu face un serviciu – ci mai degraba un deserviciu – cartierului de care facem vorbire, sincer cred ca ar trebui sa zica un mare multumesc autoritatilor locale din acea vreme, pentru ca le-au confiscat buda din fundul curtii… si i-au mai si miluit cu ceva parale!

Un exemplu personal, ca sa vedem nivelul „patimilor financiare” si al urii nestatute si absurde de peste ani, il constituie faptul ca acum circa zece ani, m-a impins necuratul (p-tiu Doamne iarta-ma si pazeste-ma) sa scriu un comentariu considerat „subversiv” – vorba comunistilor pe care-i injura in fiecare secunda – „cine nu e cu noi e impotriva noastra” – pe site-ul unui ipochimen, care se bate cu caramida-n piept… precum ca el este, cel mai si cel mai… in materia respectiva.

Ghici ghicitoarea mea; la nici doua saptamani de la data comentariului mi-a „zburat IP-ul”, cunoscatorii inteleg langajul, cineva s-a bagat sa-mi verifice profilul din UK – nefiind public de altfel – ba chiar… culmea-culmilor si „scorul de credit”, lucru de altfel cam secret… asa!

La ce dreak v-a interesat, nu stiu; daca eram falit ori milog, scriam altceva??

Daca am avut o opinie contrara „curentului vostru”… am devenit brusc „obiectiv de interes”!?

Imi este greu sa ma abtin de data asta, desi suntem in Postul Craciunului; ati luat-o in brate baieti, cartierul exista doar in imaginatia voastra (din pacate, obiectiv vorbind!), iar voi veti vedea pungile cu gologani per metru patrat… joi dupa Miercurea-Ciuc!

Plangeti tare de tot, poate-poate mai obtineti niste craitari de la naivii si nostalgicii, aflati de acum peste mari si tari, care va miluiesc pentru „o iluzorie intoarcere in timp”…

In rest, arhitectii si istoricii unei nefericiri urbanistice, cred in toata onestitatea ca ar trebui sa incerce sa traiasca in prezent… dar deh.. de unde sa storci bani si nostalgie in zilele noastre!?

Din pacate, inchei tot cu o vorba a comunistilor: „tovarasi, viitorul e sigur, prezentul si trecutul le mai putem aranja”…

Macar de ati intelege ceva, dar INTERESUL ESTE MULT PREA MARE SI NU VA LASA!

Să ne mai și râdem puțin despre ocupațiunile românului

scris de Mini-Economicus

Pot desigur „parafraza” un celebru personaj, al arhi-cunoscutei si difuzatei serii de BD-uri, care rostea „ingenuu”: „ce avem noi aici”(!?), dar, asa cum v-am obsinuit, ar trebui sa fiu original, macar de fatada… 🙂

Asa ca, de raspuns… raspund eu; noi avem aici un site (al carui nume mie-e jena sa-l ofer cititorului) care a preluat din neant, „Lista oficiala a meseriilor din Romania, in ordine alfabetica” 

Acu’ eu inteleg ca profesia mea a disparut „ca magarul in ceata” – „fiindca toata lumea este economista si stie sa face bani” – (Sic !) dar, ce ne facem cu unele meserii cu nume de-a dreptul abisale, de un comic absolut criminal (zic eu) si al caror continut, nu-l poti deslusi decat cu DEX-ul in mana.. .ori din ”Codificarea lui Caragea-Voda” si „Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie” – nu, nu este vorba despre acela de la malul marii !?

Sa purcedem deci… ca „par egzamplu”:

 aburitor pluta (??) – asta ce dreak face, abureste biata pluta s-o ia s-o futa… hai ca mi-a iesit o rima de zile mari 🙂

– adjunct al procurorului general – BOUL APIS care a scris tampenia respectiva – asta E FUNCTIE BRE, nu meserie/profesie!!

– agent de schimb ?? – asta e cu „treaba-mare”, schimba pampersii!!

– aglomeratorist ?? – ‘te-n cur vacare, numai tu mi-ai mancat viata in ITB!!

– arhondar ?? – Aferim boierule !! Caragea-Voda curat!!

– arzator email ?? Pune vere cratima, sa intelege si eu… asta sta cu bricheta prin birourile corporatiste si… pac-tzac… cand se umple Spam-ul… il arde de nu se vede!!

– ambasador ?? Baaaa… e functie si nu profesie/meserie; care v-a bagat in cap prostiile astea… sa va dea banii inapoi!!

– autopsier la ecarisaj ?? Hai sa mor io!! Asta ce kkt face, spinteca potaile sa vaza de ce au crapat?? DE BINE BA… DE BINE!!

Am pastrat pentru final(ul) A-ului, cea mai tare chestie citita de eu freodata..

 – ascutitor-calitor garnituri de carde ?? 

Am zis in prima-instanta ca nu vad bine si titulatura corecta este „ascutitor-halitor/cotaitor de coarde”… dar nu, nu este vorba despre asa ceva, ci de DRACU STIE CE!? Vorba lui Caragiu – dar va jur, nu stiu nimic !

Tiparitura din care am extras aceste bazaconii este de-a dreptul monstruos de lunga, asa ca data aviatoare, incercam ceva pe la litera B…

O zi in care n-ai ras, e o zi pierduta… zicea marele Charlie Chaplin!

A bon entendeur, salut !

N.A. Limba romana si limbajul articolului au fost folosite de o maniera, in deplina cunostiinta de cauza si in concordanta cu meritele lucrarii tiparite, de o institutie a statului, pe bani publici!

 Articolul in sine este un pamflet si trebuie tratat ca atare!

De mortuis nil nisi bene 

scris de Mini-Economicus

In toata buna credinta, banuiesc cumva, ca multa lume din Bucuresti, a auzit de un OM ce s-a numit Ion Barladeanu si care s-a prapadit recent; cine nu… se poate documenta de pe site-urile dedicate artei.

Ei bine, viata acestui om a fost in esenta, un amalgam ciudat de: munca bruta inrobitoare, bautura „fara numar” si boemie cat cuprinde, nu neaparat in aceasta ordine!

L-am cunoscut indeaproape, am fost chiar amici, as putea spune, pe o lunga durata, cam intre 1979-1995, destui ani in care Dumnezeu sa-l odihneasca, Ne’a Ionica mi-a fost vecin pe Str. Ion Maiorescu, om de serviciu al mai tuturor blocurilor din zona, gunoier, „factotum” si intr-un final angajat al meu, pe vremea incipienta a imobiliarelor „reconditionate”, intre 1990-1995.

In plus, avea pasiunea de a colectiona absolut orice ii cadea in mana, de prin gunoaiele adunate, ori atunci cand, il mai chema lumea sa arunce de prin apartamente „diverse troace”…

Un moldovean de toata isprava, un om de un bun-simt extraordinar, nu l-am auzit o data sa comenteze ceva, indiferent de greutatea muncii si mai mult simbolica plata, in bani ori bautura, pe care i-o ofereau vecinii/administratorii blocurilor de care v-am vorbit.

Acest OM a fost poate printre putinele spirite cu adevarat libere, pe care le-am cunoscut; hatru, un suflet generos, emotionat ca un copil mai tot timpul si plin de o speranta numai de el stiuta, catre o viata mai buna, in ciuda conditiei precare!

Autodidact de felul lui, in pofida celor sapte clase urmate institutional, avea o memorie deosebita, o inteligenta nativa si putea „recita” cu acelasi patos Eminescu si Toparceanu, precum si intreaga colectie „Magazin Istoric”, pe care o citise din scoarta in scoarta, in lungile si tristele lui nopti insingurate… petrecute in mizerul subsol in care vietuia!

Am avut ocazia sa vad in „Editio Princeps” (Sic !), o serie de colaje pe care le confectiona din taieturi de ziare, poze vechi, schite proprii, lipite pe cartoanele recuperate, din cutiile cu care avea de-a face la tot pasul!

Bineinteles ca de aici si pana la „artistul Ion Barladeanu” nu a mai fost decat… un pas gresit!

Cineva „nu spui cine, persoana importanta”, i-a vazut amaratului „productiile” (cine stie in ce obscur context) si profitand de naivitatea emotionala a omului nostru, i le-a luat, probabil pe „doua clondire” de tescovina, i-a bagat in cap ca el este un nou Picasso si a inceput sa profite de pe urma lui..

Plimbat de forma pe la multe „expozitii” (Sic !) in Bucuresti precum si prin capitalele europene (!?)… prezentat in mass-media ca noul geniu al artei naive romanesti, al colajului hiper-modernist(!?), Ionica al nostru (dupa ce s-a mai si fotografiat cu Angelina Jollie), de parca asta ii mai lipsea la saizeci de ani… era tot intolit cu geaca de piele pe care eu i-o dadusem moca!

Pe atat cat s-au umplut altii de bani pe seama lui, pe atat omul n-a prea vazut niciun pitac gaurit(!?) ci doar un set de haine… parca luate de la Obor de la tarabagii..

Desigur ca vechiul adagium „frumusetea sta in ochii privitorului” – referitor la arta – s-a aplicat in cazul lui, ca la Scoala de nevazatori din Vatra Luminoasa!!

Sicofantii, (fut)uristii, figurantii si alte specii subculturale (mai ales din Occident) s-au ingramadit sa vada „confectiile ionico-barladene”, mai ceva ca la Targul Mosilor de alta-data!?

In esenta, asa cum spune si titlul articolului, nu ma pot dezlantui pe aceasta tema, mai ales ca l-am cunoscut si respectat pe „autor”! Imi ingadui insa, iarta-ma Ioane (!) o singura fraza – ceea ce s-a prezentat ca „arta naiva”… este de fapt un mare kkt. rodul nascocirilor bahice ale unui om tulburat emotional si fundamental bun, dar naiv!!

In fine, dupa ce s-a desumflat gogoasa, Ionica s-a reintors la Bucuresti, a schimbat subsolul din Mosilor cu… un subsol ceva mai central si-a cheltuit cei 10 Eur primiti pe bautura, pana cand, n-a mai putut munci cu ziua, singura amintie, pe care a luat-o cu el fiind calatoriile prin lume, cateva poze si titluri din ziare, lipite pe perete!

L-am reintalnit, printr-o pura coincidenta, in zona de bastina Mosilor, acum cativa ani, neschimbat, mi-a cerut bani de bautura… ca el n-are!?

Cred sincer ca, cei ce au profitat de natura lui imbogatindu-se (mai mult sau mai putin) sunt absolut abominabili!

Bine ca nu ti-ai stricat sufletul, Ioane, smerit ai fost, smerit ai murit!

Dumnezeu sa te aiba in paza!

Despre niște oameni necăjiți

scris de Mini-Economicus

Ii vedem cu coada ochiului, de fiecare data cand intram: intr-un magazin, o banca, o scara de bloc mai pricopsita, un sediu de (sic!?) „corporatie”, ba chiar si pe la buticurile mai rasarite…

Lumea mistocarilor si a nesimtitilor ii gratuleaza cu denumiri ca: strajer, pandar, badengard (Sic !?), sclavi, agenti secreti, ratati, prosti, etc.

In genere sfiosi, de o anumita varsta, fara sa scoata prea multe cuvinte, se numesc, pe „numele lor de fata” Agenti de Paza!

Imbracati de cele mai multe ori „ca vai de mama lor” intr-un fel de „uniforma”, ce sta pe ei ca „un sac pe un nap”, de o culoare psihedelica, sunt cu siguranta (din pacate) niste oameni tare nefericiti!

Desigur ca numele firmei angajatoare s-a schimbat de trei ori intr-un an, dupa cum a mai taiat-o vreun sef cu banii, catre zari mai bune, asijderea si „ecritoul” afisat/lipit/cusut pe toalele lor… ale „agentilor”!

Imi vine in gand o schita a lui Caragiale, in care ofiterul isi trimite ordonanta sa-i cumpere tigari „Intim Club” de la debitul de „tiutiun”, iar bietul soldat, pe cat de mult isi repeta marca tigarilor, pentru ca sa n-o uite… pe atat stalceste numele si ajunge sa ceara vanzatorului, tigari „Aflangiu”!?

Asa se intampla si cu aceste „creatii haute-couture” (Sic!?) numite pompos uniforme; caz real, o firma odata celebra dupa ce a trecut de la B..c… la B..nc… a ajuns sa se scrie Pulic… dupa ce, trecute prin multe razboaie… au mai cazut niste litere de pe uniforme si fiecare le-a carpit cum a crezut de cuviinta!?

Despre cine sunt patronii acestor „firme de paza si protectie”, ce hram poarta, ce culoare au, de pe ce stea (stele) vin, cum isi trateaza si conduc oamenii, desigur ca nu ne putem pronunta, intrucat „ne strang ciorapii” si „nu ne este cald cu toti dintii in gura”… Asta pentru ca „elita” acestor necajiti despre care vorbim sunt cei de la „Interventii”… care vorba unui bagabont din filmele lui Nicolaescu „e iuti de mana si trage repede”!!

Revenind la necajitii nostri, trebuie mentionat ca dupa ce ca lucreaza „nenormat”(!?), ba chiar nenormal, stau in multe cazuri in aer liber, in niste conditii infioratoare si umilitoare, fara un minim acces la facilitati, recte la „cacastoare”… apa, loc de odihna, etc, isi mai si vad mizeria de salariu minim pe economie… de Pasti si de Craciun!

Culmea-culmilor, in anunturile de angajare, ce mi-au cazut sub ochi, cateva (3) „companii” se lauda (Sic !) cu… „salariu platit la timp”, de parca ar fi un privilegiu si nu un drept, statuat clar de legile in vigoare!! Deja, cred ca „supra-licitarea” cu… oferim si bonuri de masa trebuie sa-i fi facut pe doritori sa inrosasca linia telefonica a angajatorului…

In plus, aceste tragice personaje, aducand mai degraba cu caracterele lui Cehov si Dostoievski, mai cara si cu ei/pe ei cu obida un soi de „pulan” lung si imbarligat numit pompos Tomfa, precum si un „spray paralizant”.

Desigur ca bietii oameni, in marea lor majoritate nu stiu (si nu este vina lor) la ce folosesc aceste accesorii… si la o adica pulanul respectiv pe langa lungimea aberanta (in acest caz marimea chiar conteaza!) are o greutate mai mare decat ei insisi!! Despre celebrul „spray paralizant” numai de bine… este in genere expirat, iar numele corect ar trebui sa fie „spray super-basinos”, intrucat in afara de hidrogen sulfurat, nu mai are niciun aerosol in el!

In fine, sa vorbim in oarescari detalii, despre cine sunt ei cu adevarat si „ce-i mana-n lupta”?

Un prim si important potential raspuns, ar fi pura disperare de a accepta orice, pentru a putea supravietui, desi nu imi este totusi clar, cum reusesc?

In ceea ce priveste varsta lor, foarte multi sunt pensionari cu pensii mici, care incearca sa-si completeze „tentativa de pensie”… cu un alt venit; tragic este ca acesti oameni, ajunsi acum in aceasta situatie sunt exact cei ce „au muncit de le-au sarit capacele” prin ceea ce puteam numi odata fabrici si uzine (va mai aduceti aminte de ele?) si la cam tot ce s-a construit si inca sta in picioare, in jurul nostru! Exista si categoria, „fereste-ma si apara-ma Dumnezeule”, cei pensionati medical, ori cei care mai au nevoie de niste ani de munca, pentru a avea varsta minima acceptata de pensionare… Vae Victis!

Despre tinerii ce exercita/inghit cu „abnegatie” aceasta „meserie”, nu pot spune decat ca ii deplang fundamental, poate chiar mai mult, decat pe bietii pensionari; marea lor majoritate ar fi parasit mioritica de mult, dar au cate un parinte bolnav in grija ori o ruda apropiata, mai mult decat atat, multi dintre ei sunt oameni sentimentali, delicati, anxiosi si depresivi, ce nu pot suporta socul plecarii, din pacate!!

In peregrinarile mele prin Bucuresti, am avut in dese randuri ocazia de a sta de vorba cu acesti oameni necajiti – care de multe ori vin in fiecare zi cu trenul ori microbuzul de la zeci de kilometri -, ascultandu-le povestile de viata, poate de aici si sensibilitatea/empatia mea fata de ei…

Ceea ce m-a surprins, dar nu m-a mirat (chestie de nuanta) a fost numarul foarte mare de oameni tineri care, chiar au invatat carte la stat, pe bune, in varii domenii, dar vesnicul sistem PCR (pile, cunostinte,relatii) nu le-a ingaduit sa-si gaseasca macar un post de… gunoier/lucrator la „Spatii Verzi” intrucat acolo salariul e cam triplu, plus „sporul de rusine” – mai sa fie – iar spaga pentru un asemenea job aud ca bate catre 3000 EUR??

In incheiere, nu pot spune decat ca, sunt cu sufletul alaturi de ei si imi repugna total modul in care sunt tratati, umiliti si platiti!!

Profesorul Miroiu, unul dintre personajele lui Mihail Sebastian din nuvela/piesa „Steaua fara nume”, (foarte draga mie) vorbea despre „vis/visare” si puterea interioara de a-ti construi o lume numai a ta, plina de speranta si bucurie interioara… neinteleasa de ceilalti!

Ei bine… ma indoiesc ca ACESTI SEMENI AI NOSTRI mai au macar aceasta putere… si nu dramatizez de dragul vreunui efect!!

Ajuta-le, Doamne!

Absurdul la el acasă – ne rezervăm dreptul de a ne selecta clienții!

scris de Mini-Economicus

Cred sincer că marea majoritate a bucureştenilor obişnuiţi, s-au ciocnit, mai mult sau mai puţin din “considerente bahice”, de celebra plăcuţă cu ecritoul respectiv, atârnată de uşa unor locante, unde oricum… intrau şi câinii să se cotoiască !

Miturile urbane din vremea Romei antice îi atribuiau “celebrului” Imparat Vespasian zicala de-a dreptul socratică “banii n-au miros”! Habar n-avea ‘nea Augustus ce reverberaţii va avea peste milenii zicerea lui…

Desigur că nu mă refer aici la “stabilimentele” cu pretenţii de ţinută, invitaţii exclusive, cluburi private, etc; mă refer la ceea ce ar numi tăticii noştri de peste gârlă…“your average joint”, ori mai pretenţioşii mei conaţionali de circumstanţă..“a public house”!?

Ca să nu divagăm, “par examplu”, să situăm acţiunea poveştii, undeva în 2018, când – din păcate – a fost anul, în care încă mi-am mai putut petrece vacanţa de vară în ţară… nu trag nădejde că, de atunci, lucrurile s-au schimbat în bine, mai ales după “pandemie!?

O singură remarcă: nu sunt un naiv, bat cârciumile de capul meu, încă de când eram prin clasa a-V-a, de prin anii ’70… aşa încât ştiu cu ce se… mănâncă 🙂

Merg deci, la aceeaşi veşnică terasă de pe strada copilăriei, unde evident că mai adun în jurul meu cel puţin şase-şapte comeseni, îndeobşte şahişti, foşti colegi de şcoală, câteva gagici rămase pe dinafară de prin multinaţionale, ce să mai… o trăznim la fiecare câteva zile de câte 1000-1500 lei tramvai..nu chiar puţin bani pentru România!

Evident că (probabil) “contribuţia” noastră de cca.1000 Eur/săptămână nu înseamnă nimic pentru zevzecul patron… care, culmea, mi-a fost şi coleg de generală, dar nu mă mai cunoaşte??

Vine deci Sf.Maria, adun toată gaşca, cred că de data asta eram vreo cincisprezece…dăm să intrăm, dar “chelnăritza” – cu faţa aferentă de video-chat şi “utilaj petrolier de foraj la mare adâncime” ne spune că: “avem dreptul de a vă refuza şi, aşa cum scrie pe uşă, de a ne selecta clienţii“..??

Evident că rămân interzis, mai ales că mă cunoştea, iar cu ciubucul luat de la noi după fiecare masă… cred că îşi putea lua lejer, măcar câteva furouri de la “Victoria’s Secret”…ca să le folosească pentu ocupaţia complementară!?

Insist pe un ton dulce, neînţelegând de unde şi până unde schimbarea de atitudine!?

Răspunsul mă trimite direct într-o lume, în care dacă aş fi fost pe “droage”, cred că m-ar fi trezit instantaneu – “nu permitem accesul în pantaloni scurţi, aţi deranjat personalul prea des, aţi murdarit WC-ul!?”

Treaz fiind, rămân cuc !! Incerc cu toţi neuronii valabili la ora aia, deh am şi eu o vârstă, să rememorez gravele “incidente” pentru care, acum, suntem interzişi…şi la propriu şi la figurat !? Nu ţin neapărat să cheltuiesc la ei, dar aş vrea, măcar să înţeleg!

  1. Pantalonii scurţi…vrăjeală – mai fusesm acolo de n’şpe ori în “ţinuta” aia…
  2. Desigur că am “deranjat” personalul, atunci când ţi se aduc micii reci, muştarul vine la “calendele greceşti”… iar cartofii prăjiţi… când s-or găsi mai ieftini în Obor!
  3. Fireşte că am murdărit “coşmelia” numită WC, aflată pe terasă, întrucât apa oricum nu era, perie nici atât… iar vasul respectiv era de dimensiunea unei ceşti de cafea… că, deh’, e mai ieftin!

Am plecat, fără prea multe comentarii, către un alt local, aflat pe aceiaşi stradă, din păcate prea puţin cunoscut şi lăudat, unde ne-am făcut de cap, la jumătate din bani!

Sigur că atunci când este să te urmărească pisica neagră… nu scapi! Eram total desprins de realitate într-o frumoasă zi de vară şi, n-am ce face, intru la o terasă pe Str. Mântuleasa, fără să-mi dau seama că aparţine… aceluiaşi ipochimen!?

Ghinion, mă recunoaşte chelnăriţa şi îmi spune că pot sta…doar dacă spăl WC-ul??

Imi sare muştarul rău, sun la un fost coleg de facultate, şef pe la G.F…îmi zice: bă, tu ai înebunit, păi acolo mănâncă cel mai bine băieţii mei, alege-ţi şi tu altceva să reclami…

Mă reîntorc acasă, cumpăr parizer, un ziar, o cutie de pateu, o ceapă, o bere la pet, ţigări moldoveneşti, ca să aducă..ceva..ceva cu Bucegi şi Carpaţi… mănânc şi plâng….

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, nu este o vendetta personală, acest lucru mi s-a mai întâmplat de câteva ori, e drept că în acele locuri nu aş fi avut acces decât dacă… eram uitat în sicriul de bronzat la salon!

Un singur sfat: nu amestecaţi sentimentele cu afacerile, vorba istoricilor Bucureştilor – atunci când bagabonţii erau duşi spre spânzurătoare, culmea, aflată undeva, mai aproape de Str. Mihai Eminescu, decât de Bariera Oborului – “cine face ca mine, ca mine să păţească“!

Greu plătim amintirile tinereţii…

De-a leapşa cu o fotografie

Tot scotocind prin arhiva AmosNews, am dat de această fotografie din ziarul „Libertatea”, făcută acum 30 de ani, în celebrul „careu” al microbiştilor şi şahiştilor din bătrânul Cişmigiu.

In studenţie, am pierdut şi eu ceva nopţi pe acolo, chibiţând spumoasele şi interminabilele discuţii despre fotbal. Dar nu o să uit niciodată cafteala care s-a iscat, brusc, între doi şahişti, dintre cei care, aparent, îşi vedeau liniştiţi de jocul lor la mesele de piatră. Dar ce pasiuni mocneau acolo… Ţin minte, şi acum, cum unul din cei doi, căţărat pe masă, îl altoia la căpăţână, cu tabla de şah, pe cel de jos… până i-au despărţit cei din jur ca să nu vină miliţia.

Amintindu-mi de acest episod şi cunoscând patima lui pentru şah, nu a fost decât un pas să-i arăt fotografia unuia din cei mai simpatici urmăritori (uneori, chiar colaborator) ai blogului nostru, care, bucuros, şi-a făcut timp să ne trimită câteva din amintirile sale legate de careul magic al Cişmigiului. Să-i dăm cuvântul, aşadar.

scris de Mini-Economicus

Dincolo de pasiunea pentru şah, existau ce-i drept şi locuri unde se putea practica acest „sport de masă”. Erau cluburi, campionate şi cupe la toate nivelurile de performanţă, iar când spun sport de masă, aici chiar intra numărul mare de jucători legitimaţi şi nelegitimaţi, locuri unde existau mese de şah: Cişmigiul (cel mai vechi), Oborul (din 1979), parcurile: 23 August, Moghioroş, Titan, Tineretului, Tolbuhin, etc. precum şi faptul că la masa de şah se mânca şi bea pe rupte, înainte, în şi după partide…!

Cişmigiul a ocupat mereu un loc aparte, atât prin amplasament, senioritate cât şi prin calitatea şi diversitatea jucătorilor ce „semnau condica” zilnic…

Careul şahistilor, după numele sub care era cunoscut, îngloba trei mari categorii de „artişti”: şahiştii (în număr semnificativ), microbiştii, extrem de spectaculoşi în comentarii, la curent cu toate detaliile… de la ce culoare de chiloţi purta Augustin de la Dinamo, până la motivul pentru care Piţurcă a fost arestat şi tablagiii/barbugiii – ceva mai retraşi şi „conspirativi”.

Taberele erau fluide, se schimbau imediat, noi şahistii între partide treceam la microbişti până intram din nou la masă ca să jucăm. Mesele de şah erau limitate, era mare bătălie să apuci un loc, dacă nu erai acolo cel târziu la ora 9.00.

In egală măsură, cele de table erau şi ele bine delimitate, iar noaptea se transformau în „barbugerie”!?

Despre microbiştii de care am amintit mai sus, ţin minte că, pe lângă o cunoaştere amănunţită a tot ce însemna fenomen fotbalistic în România, făceau şi bani la „Pronosport”, schimbau ponturi pentru joc, aveau însă (ceea ce m-a impresionat) un simţ al umorului deosebit, multe poante auzite acolo, nu le uit nici în ziua de azi, după cca. patruzeci de ani!!

Despre tablagii, numai de bine, erau adevăraţi artişti, credeam la vremea aceea că parcă toţi făcuseră… facultatea de matematică, atât de repede calculau mişcările!!

Dinspre seară, odată cu trecerea patrulei de Miliţie, către orele 22.00, începeau brusc partide aprige de barbut, unde am văzut şi poturi de 10.000 lei… ceea ce era ceva în acele zile (prin 1980) pentru nişte oameni obişnuiţi ca noi!

Şahiştii ocupau/ocupă şi acum un loc special în sufletul meu… fiind o comunitate (zic eu, aparte) ce funcţiona după reguli nescrise, dar respectate cu stricteţe.

Majoritatea era formată din jucători profesionişti (cum era şi cazul meu), legitimaţi la cluburile din Bucureşti, ce participau duminică de duminică la campionatul oraşului, mergeau în cantonamente, făceau antrenamente serioase, iar o dată pe an, mergeau cu echipele lor la Campionatul României – acele echipe ce se calificau până acolo, evident!

O idee despre cât de vastă era comunitatea şahistă din Cişmigiu zic eu că ne putem face, după faptul că cei mai „slabi” erau de categoria a II-a, iar cel mai tare era marele maestru Mihai Şubă, „născut şi crescut” de Cişmigiu de când „împingea lemnele pe table de şah” până la nivelul la care, la un moment dat (cred că 1983/1984), se afla, ca şi coeficient ELO, pe poziţia a şaptea în lume, după o victorie ce a făcut înconjurul planetei, la rusul Korchinoi, fost vice-campion mondial în acea vreme…

Mihai Şubă semna şi el condica odată cu noi, student fiind la matematica… parcului; nu ne neglijau însă nici Elisabeta Polihroniade şi Florin Gheorghiu, (dintre numele super-cunoscute), însă ei veneau mai rar şi nu prea jucau ci doar comentau!

In afară de latura şahistă, am cunoscut în parc oameni deosebiţi, mă refer la perioada 1979 -1989, intelectuali de rasă, lista ar fi prea lungă. Pe lângă ei, mai furam şi noi ceva idei, cultură, făceam schimb de ponturi despre cărţi şi filme… ce mai…o adevărată supapă de refulare pentru noi, în acei ani!

La fel ca la „categorisirea” sportivă de la categoria a II-a (cea mai slabă, deşi teoretic exista şi categoria a III-a) până la mare maestru (categoria sportivă maximă în şah) existau oameni de diverse meserii şi profesii, uniţi de acelaşi virus şi anume şahul, fără de care nu puteam trăi nicio zi, mai în glumă, mai în serios…

Astfel se face că unui ochi neavizat îi puteau părea ciudate partidele super-încinse, spectaculoase şi însoţite de comentariile „criminale, hazlii” ale celor de pe margine, între care, de exemplu Mr. T. – gropar de meserie şi Mr. A. un cunoscut profesor universitar la facultatea de medicină, la acea vreme…!! Iţi faci o idee cât „hai” se făcea de pe tuşă… pe marginea profesiilor celor doi combatanţi !? Culmea este că, de obicei, groparul triumfa! Ce „metafizică” intra acolo, nimeni nu ştie !?

După cum am amintit anterior, ziua noastră „de lucru” începea, musai, la ora 9.00 şi se sfârşea, fie când ne ducea Miliţia la secţie, fie când adormeam cu capul pe mese…

Seara, matrafoxaţi bine, voiam să jucăm table, iar noaptea ne băgam la barbut. Doamne, ce de sutare ne-au chelit meseriaşii…

Şahul între noi se juca şi el pe bani într-adevăr, dar mai niciodata de la începutul partidei ci numai atunci când se zgândăreau orgoliile, iar poziţia pe tablă era de aşa natură şi de ciudată, încât fiecărui jucător i se părea că stă mai bine/câştigă; atunci – încurajaţi de „mărgiuleni” – începeau „licitaţiile”… în genere, între 50 -150 lei…!

Scandalul (mai mult ori mai puţin lăsat cu cafteală) începea atunci când, jocul fiind pe miză financiară, unul dintre jucători făcea mutări „spuse-auzite” de la jucătorii mai tari; acest lucru era de neadmis la partidele „pe bani”.

Desigur că am jucat şi eu. Norocul a fost că, mă situam undeva la jumătatea „traseului” dintre cei mai slabi şi marii maeştri, aşa că mă simţeam „în sânge” când să „marc banu”, ori ba… 🙂

O întâmplare haioasă, apropos de „răutatea” cu care se juca – în sens pozitiv, evident – este că fostul campion mondial Anatoli Karpov ne-a făcut onoarea ca, însoţit de Elisabeta Polihroniade şi de şeful F.R. Şah, să viziteze pentru câteva ceasuri bune careul nostru, ocazie cu care a vrut să dea un simultan (!?)… gândindu-se, probabil, că are de a face cu nişte amatori!?

Imi este greu să descriu starea de „excitabilitate” a celor ce au participat la şase mese, dar cu siguranţă nu ştiu dacă rusului i-a venit bine, a pierdut patru partide din şase – printre care şi la Mr. T., groparul-talent-minune… treabă care i-a luat vreo trei ceasuri; românul era rezistent tare!!

Alte întâmplări haioase, dacă se pot numi aşa (!?) sunt cele legate de Miliţie, care îşi făcuse abonament la amenzile date şahiştilor pentru: băut în public, gălăgie, lipsă serviciu (decretul 153, faimos, penal) şi alte contravenţii…!

Intr-o seară, ne-au pescuit pe toţi (vreo doi’şpe) beţi turtă, pe la două noaptea, ne-au făcut o „ambuscadă surpriză” (!?) şi ne-au băgat în „taxiul tineretului”, mai pe şleau… duba miliţiei.

Ajunşi la secţie, noi mai mult ţinându-ne de pereţi, tovaraşii ne-au cerut actele (!); dreptul lor nimic de zis, dar, ghinion, au dat peste Mr. P. care era unul dintre cei mai finuţi amici, dar al cărui tată (ghinion)… era şef de cabinet al unui demnitar din C.C. Pentru că nu avea acte la el, l-au sunat pe ta’su la 2.25 noaptea… ca să-l identifice pe băiat!? „Câine” şi ta’su: l-a sunat pe gen. Nuţă (comandantul miliţiei R.S.R.) să-l întrebe de când miliţia are ordin să aresteze şahiştii… fie ei şi beţi, dar care nu făceau la ora aia prea multa gălăgie!

Nasol e că l-au sunat şi pe taică-meu la aceiaşi oră (care habar n-avea unde sunt) şi m-au reclamat, apoi i-au cerut să vină să mă recunoască!? Taică-meu, sculat din somn şi enervat oricum, le-a spus că da, vine fără probleme, dacă ei emit o adresă oficială (!) către E. C. (n.n. Elena Ceauşescu) prin care să justifice de ce el va veni mai târziu la Ministerul Chimiei… Asta le mai lipsea miliţienilor… ne-au încărcat înapoi pe toţi şi ne-au dus înapoi în parc… nu s-a mai luat nimeni de noi de atunci!!

Adevărul este că „virusul şahului” ajunsese la cele mai mari nivele, de la N. C. până la directorii de întreprinderi… astfel că în campionatul Bucureştilor era o concurenţă acerbă completată cu „mişto-urile de rigoare”. Mai fiecare întreprindere socialistă avea ca bază echipa de fotbal şi cea de şah… cu puţine excepţii…!

Jucătorii profesionişti (cum era şi cazul meu) erau încadraţi (evident, fictiv ca prezenţă) pe statul de plată cu „scoatere din producţie” şi.. mai şi primeau o indemnizaţie aflată undeva între 600 -1.000 lei, ceea ce între 1979 -1989… nu era chiar nimic!

Ca să închei într-o notă haioasă, cele mai tari erau „blaturile cu mita pe faţă” între echipele bucureştene !! „Celebra înfruntare” între MECONS (mezeluri şi conserve) şi echipa ISM (întreprinderea de stofe de mobilă) s-a tranşat prin 1985 în favoarea MECONS (oarecum evident având în vedere situaţia halelii la acea vreme) prin transportul personal către casă cu cârca, a celor de la stofe, a 10 Kg. de mezeluri şi conserve de caciulă…

După cum zicea dictonul socialist „de la fiecare după putere, fiecăruia după nevoi”, am plecat şi eu – după un meci blătuit – cu 10 m liniari de stofă de costum, de cea mai bună calitate… iar altă dată ne-au „miluit”/mituit cu 5 kg de vopsea!?

Marele avantaj al şahului în acea vreme rămâne însă “scoaterea din producţie” însoţită de scutirea de prezenţă la facultate… pe care am folosit-o atât de mult încât din cinci ani la ASE, am făcut „pe bune” fo’ doi!?

Vremuri… amintiri…

P.S. După câte îmi aduc aminte, în dreptul celor două cutii de chibrituri suprapuse, în dreapta fotografiei, se afla Mr. R cel care a fost „tatăl nostru” cât ne-am făcut veacul pe acolo… 

Confesiunile unui fost Agent – Partea II – Poveste cu imobiliara Cosânzeana

scris de Mini-Economicus

A fost o data ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povestit, o mare „frasuiala” imobiliara imediat dupa 1990, in anii in care apartamentele se dadeau peste cap si deveneau mai scumpe de la vanzator la vanzator pe aceiasi scara de bloc, mai ales cand isi bagau coada celebrii  „ajentii imo.”..

Pe langa sprinturile de sanatate, fugarit de un octogenar cu o sabie de patrimoniu am sa va povestesc doua „dume tari” ce ar face de rusine orice om, ce se pretinde creativ/ingenios…

Se face astfel ca, intr-un bloc amarat din Baicului confort unsprezece spre duzina, am pus mana de la mana si am luat pe datorie (vorba studentilor) o garsoniera, in fapt o camera sinistra cu baia pe sala si bucataria in debara, asa cum era moda atunci!

Renovaram noi ce renovaram la ea cat sa ia ochii „peizanilor” care tineau mortis sa isi mute copchii la capitala, dar realizaram tarziu si dureros ca cosmelia (cacofonie intentionata) n-are gaze din simplul motiv ca nici n-avea cum dreak’ sa aiba, cand blocul nu era racordat, iar conducta  principala trecea prin… Drumul Taberei!?

Dupa un brain-storming serios „legis-artis” apare Evrika dar nu in cada precum la Arhimede ci in debara/bucatarie, unde o butelie bine zidita si cu o teava de gaze la o plita, dezvaluia fara tagada ca respectiva garsoniera era racordata la gaze…!

Bineinteles ca, musteriul musca momeala o cumpara si peste circa o luna cheama Romgazul cu o falca in cer si una in pamant, cum ca de ce i-s-au taiat gazele, ca el a platit factura!?

Acu’ sa ma ierte Cel de Sus, nu stiu unde si ce factura a platit omul, da pot sa jur ca butelia zidita se terminase, iar Romgazul era cat p’aci sa cheme balamucul ca doar blocul n-a mirosit gaze in viata lui!!

Asta fuse si se duse buhul de stiau si copiii agentilor, cred ca se si preda la academia de studii economice…

Daca tot am vazut zilele trecute un frumos articol despre strada Drobeta, hai sa va mai zic una mai tare, ce pare desprinsa din filme… dar nu este!

Trebuia sa vindem o garsoniera fix in acel bloc dar la etajul 4; liftul nu mergea pe motiv de neplata a facturilor de reparatii, cum naiba sa urci clientul patru etaje pe o scara ingusta si spiralata, fugeau toti, in ciuda pozitiei casei si a pretului!

Dupa alta „busculare” a creierelor la o bere, decid ajentii ca ar fi bine sa adune toti vizitatorii (sa faca cat mai multe vizionari in aceiasi zi) – vorbim astfel cu un amic ce lucra la Ascensorul sa dea drumul la lift pe sestache, taman in ziua aia!! Pentru suma corecta se face treaba, noroc chior, se si vinde garsoniera dupa care incepe circul cu Ascensorul…

Departe de interesul nostru, ne-am cinstit bine si uite asa s-a mai dus buhul, la inca o pozna pe post de studiu de caz…

Aviz amatorilor…