Chiar dacă-s haplea și pofticios, nu m-am priceput niciodată să fac ceea ce se cheamă review-uri de mîncare. Să stau să mă uit în strachină, să aleg bucățile, să fac poze la mîncare? – așa ceva nu există. Mîncarea e necesitate și bucurie; o lăudăm sau o criticăm – dar rămîne o chestie personală, nu știu cum să zic.

În general, v-am zis despre lucrurile care-mi plac și m-am concentrat pe aspectul ăsta – că îmi plac; asta contează.

Dar, bine-nțeles, pot face comparații. Pot compara mici cu mici, cartofi fripți cu cartofi fripți, merdenele cu merdenele, și prăjituri cu prăjituri. La prăjituri, de fapt, vroiam să ajung.

Cînd intru într-o cofetărie pe care n-o cunosc, nu mă uit la prăjiturile speciale – ale casei, cum s-ar zice. Mă uit la cele banale – la cele pe care le-ntîlnim în orice cofetărie din țara asta: la cartofi, la excelent, și mai ales la amandine…

Amandina e prima prăjitură pe care-o-ncerc în orice cofetărie; dacă amandina nu-i greșită, atunci e perfect: mergem înainte!

E simplă amandina; ai zice că n-ai cum s-o strici; și cu toate astea… amandine bune nu face oricine. Nici violete, nici ecleruri – am văzut că nu există cofetăria ideală, căreia-i ies absolut toate prăjiturile.

În București, amandine bune găsim la Minimal, bunăoară. Și Liliana face amandine bune; și Claus; dar cele de la Minimal sînt cele mai bune: de-ajuns de mari, cît trebuie de însiropate, cu glazura delicioasă și cu crema foarte bună.

Îmi aduc aminte, acum, că demult, cu peste un deceniu în urmă, o cofetărie de care n-am mai auzit – Melba – făcea niște amandine perfecte; puteai să mănînci și trei.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos