mizerii « Simply Bucharest

despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

în tot acest timp-

V-arătam mai în toamnă felu-n care orașul ne e sufocat, mîzgălit, spurcat cu graffiti.

Zi după zi – noapte după noapte! – graffitiurile se-nmulțesc.

„Artiștii” se cocoață pe terase, balcoane, garduri…. și dimineața opera-i gata!

Treceți pe sub Pasajul Basarab și uitați-vă cum a fost murdărit!

Numărați seara cîte necurățenii sînt pe strada voastră și mirați-vă c-a doua zi e una-n plus!

… asta trebuie să se-oprească cît mai curînd-

din zbor

trebuia să se umple, cumva, și zidul ăsta – lăsat orb la Matache…

… și s-a umplut.

… doar că nu merge așa

… o temă recurentă pe-agenda celor care emit judecăți care-ar trebui să ne influențeze e că Statul – care nu-și face treaba – ar trebui să fie… cum să zic… mituit s-o facă.

Adicătelea, polițaiul care nu dă amenzi o să dea amenzi dacă-i rămîne un oarece profit din banii ăia!

Așa funcționează lucrurile? Nici măcar în lumea lor confortabilă nu funcționează așa! Cum ar veni, mă angajezi să muncesc și dacă vezi că frec motanul… îmi dai bani mai mulți ca să-mi fac treaba pentru care m-ai angajat?

În tot acest timp, aceiași judecători publici grohăie zi de zi la adresa doreilor care nu-i servesc cum se-așteaptă la magazin, la restaurant, la coafor.

– fractură logică –

Nu merge așa, frați cetățeni. Ar fi interesant să meargă, da’ pur și simplu… nu merge.

Fiindcă nu sîntem clienții Statului. Dac-am fi, am ajunge să fim serviți după banii pe care-i avem.

Și-atunci am trăi într-o societate mai monstruoasă decît cea-n care trăim deja, dar o sprijinim să nu mai fie șchioapă.

s-a cam săturat toată lumea

… trebuia să se spargă odată și-o dată buboiul cela nenorocit zis și „artă stradală”.

Prea multă murdărie exhibată sub pretextul de-a „stîrni” interes și conștiințe.

S-au schimbat primari, s-au schimbat consilii, instituții – dar „artiștii” îs tot ăia; aceeași gașcă, același stil: abonați publici la prostire pe față.

De curînd Primăria a dat jos o porcărie care, cică, semăna obscen de mult cu-n organ omenesc care nu era creierul. Porcăria zăcea acolo de mult timp. Acolo, într-un loc în care – de ani buni – se expun alte și alte mizerii.

Să nu m-apuc să le număr!

… ba, mai bine, să le număr, ca să nu uităm cîte-am înghițit! Am înghițit una, am înghițit încă una, am mai înghițit și-alta!

Credeți c-am uitat și de nenorocitul de soclu a’ lu’ Lenin? N-am uitat!

… vă asigur că n-am uitat.

N-am uitat nimic din ce-am văzut. Și-am văzut prea multe…

… prea multe.

cînd prea mult e deja mult prea mult

Dacă v-ați uitat cu atenție prin oraș de curînd, poate v-o fi zgîriat ochiul puzderia de mîzgăleli (cică le zice și graffiti). Cîteva au fost simpatice; puține au încercat să se convertescă-n altceva; restul – chiar dac-ar vrea să spună ceva – sînt o agresiune.

Nu-s noi toate; s-au adunat în ani – dar tot mai multe, în ultima vreme. Sînt zone unde deja e prea de tot: Romană… Magheru… Bălcescu. Nu doar la stradă, dar și-n dosuri.

Și nu doar pe-acolo. Dorobanți… Kogălniceanu… Schitu Măgureanu – vorbind, totuși de Centru – zici că-s umplute de-o rîie urbană; dar s-a-ntins deja și la noi, în cartiere: în toate cartierele: peste tot. Deschideți geamul: vedeți, nu-i așa?

… e prea mult.

„lapte praf Nan pentru copil”

… omul bun cade pradă iute unei șmecherii jucate cu talent:

Femeia care cerșește de ani de zile strîngînd „8 milioane pentru chirie”… familistul ghinionist care-a „băgat benzină-n loc de motorină”…

… și bărbatul disperat care trebuie să „cumpere lapte praf Nan pentru copil de la farmacie” și cerșește 37 de lei – nici mai mult, nici mai puțin. Dacă-i dai un leu-doi, nu spune „mulțumesc”, ci-ți cere și mai mulți: e disperat.

În cîteva minute – cît l-am urmărit recent, regăsindu-l într-o parcare de supermarket – strînsese vreo zece lei.

Pentru că cele mai multe astfel de hoții se petrec în parcări: oameni, venind la cumpărături, au bani. Cei care păzesc magazinele nu prea ies la cerșetori – sînt plătiți ca să se bunghească să nu se fure produsele; clienții să se păzească singuri.

Păziți-vă, deci, singuri: ăștia care „au nevoie de lapte praf” sînt hoți, nemernici și mincinoși.

așa-i în Paradis

… șezi p-un nor și niște fete frumoase-ți aruncă felii de șuncă, ca la căței!

… ce „Lucy in the sky with diamonds”?

… firile „creative” de azi trec totul prin rînză.

nostalgia nu e bună

desigur, știți: în reclamă recursul la nostalgie face treabă bună.

… mie mi-i cam silă, însă, de treaba asta cu Gostatul. Or fi fost – cîndva, prin comparație – mezelurile zise „de Gostat” oleacă mai bune, dar nu într-atît încît să merite să ne-aducem aminte cu nostalgie de ele.

Luarea în derîdere a cozilor, însă… este o batjocură.

OMAGIU ÎNTOVĂRĂȘIT GUSTULUI PREAIUBIT este una din cele mai sinistre sloganuri publicitare pe care le-am auzit; și-am auzit destule.

Reclamele de prin oraș calchiază vechile postere sovietice; nu-s nici măcar pe specific românesc – că era greu de căutat prin almanahe vechi reclame al căror spirit să-l refolosim.

De cumpărat, n-am cumpărat: ghinion! – așa că nu știu cît de bune or fi.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

ADP – mizerie!

… nu-i prima dată cînd mă dezgustă felul în care se face îngrijirea parcurilor. Peste weekend locurile verzi se umplu de mizerii – dumineca pur și simplu nu-ți mai vine să intri-ntr-un parc!!!

Însă nimica mai murdar, decît felul în care se face… curățenia.

Cu tractoare gălăgioase, care scot fum ca o locomotivă, cu măturoaie care lasă gunoaiele-n urmă; dar, mai ales… în dușmănie.

Angajații „adepeurilor”, cînd trebuie să facă ceva, o fac de-ai naibii, stricănd și bătîndu-și joc. Cînd trebuie să intre în parc, bagă tractorul cu remorcă peste arbuști, încalecă borduri – dislocîndu-le. Dar cîte dintr-astea nu mai sînt!

Ca de exemplu:

Aici, din primul rond al șoselei Kiseleff, se face o intrare nenorocită pe care o folosește ADP-ul Sectorului 1. Ca să-și bage și să-și scoată troacele, au distrus borduri, trotuar, au întins noroi și mizerie; și asta de ani, ani, ani de zile.

garduri şi proşti

Ştiţi prea bine – cu cît gospodarul unei instituţii publice e mai meschin, mai mărunt, mai mărginit, pe-atît gardul e mai mare, mai înalt; pe-atît e poarta mai îngustă, uşa mai dosnică.

De nimica nu se teme gospodarul ca de ochiul nevinovat al cetăţeanului, aruncat în ograda sa.

Odinioară, instituţiile se făceau frumoase, somptuoase, maiestuoase, să transmită oamenilor şi oraşul mîndrie şi încredere. Iar gardul – Doamne, gardul! – era doar o chestie sugerată, o convenţie ce delimita spaţiul public de cel privat.

Gospodarul de azi urăşte vechile gărduleţe.

Urăşte ca omul să vadă-n bătătura lui. Urăşte ideea de spaţiu public.

Iacă exemplu!