despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Pur și simplu nu mai merge așa: nu-i corect. Ceea ce cunoșteam noi ca „Muzeul Satului” trebuie să-și schimbe numele, ca să poată – în sfîrșit – să reflecte realitatea.
Muzeul trebuie să se cheme „Muzeul Satului și al Mîțelor Grase”.
            
Îs pe-aici, fraților, niște mîțe! Grase, leneșe, puturoase – niște cucoane de mîțe – care se uită la tine, cînd le bagi în seamă, de parcă-s angajate la birou, la primărie.
Dar nu, deși par sîcîite cînd le bagi camera-n față, nu se dau la o parte; ba chiar, cînd se satură de soilit pe cîte-o laviță, se trîntesc la soare fix în mijlocul potecii… ca să le ocolești… dar să le și scarpini cînd le ocolești.
Strașnice mîțe, ce să vă zic!
Ca să vă prindeți cît de șnapane sînt, își fac veacul doar în partea veche a muzeului – cea aglomerată, cea cu oameni peste tot -; în partea cea nouă – unde-i liber și loc căcălău între case – nu le prinzi! Vă zic în față: de-aia și muzeul e deschis în fiecare zi – ca mîțele astea să nu stea fără public.
Altminterea, acum, în splendoarea toamnei, locul e o încîntare; mergeți aici cu drag. Lipsa turiștilor ni-l face numai al nostru și-i așa de bine că-l avem!
Plimbări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul tehnic • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor • la Muzeul de artă recentă • la Muzeul militar • la Muzeul Storck • la colecția de artă Ligia și Pompiliu Macovei • la Muzeul George Severeanu
N-ai cum să te saturi de Muzeul Satului, oricît te-ai întoarce să-l vezi… fiecare plimbare – că-i de primăvară, că-i de toamnă – e încîntătoare: nici mai mult, nici mai puțin.
Și aici s-a-ntîmplat și-o minune – una mică, ca pentru sufletul meu.
Să vă povestesc: acum vreo doi ani, cineva deștept tare a îmbrăcat țîșnitoarea interbelică – ea însăși un element istoric valoros! – în beton.
Uite că cineva inteligent a renunțat însă la porcăria asta uriașă și, azi, țîșnitoarea se poate admira pe de-a-ntregul din nou.
 
Plimbări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul tehnic • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor • la Muzeul de artă recentă • la Muzeul militar
Știți? – lucrurile nu stau cum le-așezi; se mișcă; cresc.
Bucureștiul are două locuri minunate care se cheamă Muzeul Satului și Muzeul Țăranului Român. Fiindcă-i bine să prețuiești tradiția: e ceea ce te face să știi ce-ai fost, ca s-ajungi ce ești.
… locurile astea au ajuns doar o tradiție despre ceva tradițional.
De ce-au fost ele atît de grozave, de nemaipomenite? Fiindc-au fost ceva înaintea vremii lor! Dar azi sînt rămase-n urmă – mult de tot.
În secolul XXI muzeu nu mai înseamnă doar o hală cu cutii de sticlă-n care zac lucruri. Muzeu înseamnă și ceva viu, ceva ce se-ntîmplă, ceva care te cheamă!
Ne oblojim mîndria cu străinii care cască gura la bordeie; ducem copiii în „săptămîna altfel”; dar noi n-avem de ce să venim la aceste muzee.
Uite, în toți acești ani am fost doar o singură dată la Muzeul Țăranului – fiindcă n-am avut de ce.
„Evenimentele” de la muzee nu mai sînt de-ajuns. Ne-am săturat de carne la frigare, de doboș făcut ieftin, de poale-n brîu cu coca congelată; punct. Nu ne trage ața la aceleași colinde. Nu mergem la simpozioane și nici la „in memoriam nu știu cine”.
Dar… am merge să vedem tradiția pe viu, întîmplîndu-se!
Am merge la muzeele astea ca să vedem cum se dă cu coasa, cum se bagă un stîlp de casă-n pămînt, cum se ridică un gard, cum se caută o găină de ouă, cum se spoiește un perete, cum se face magiunul, cum se repară șindrila, cum se-mpletește o vestă, cum fierbe mustul, cum se coc foile de plăcintă, cum se țese un preș, cum se-njghebează un coteț…
Și dacă n-am avea timp să mergem să vedem, cu siguranță am sta pe net să ne uităm la clipuri interesante, frumoase, cu felurite asemenea activități, promovate pe site-urile muzeelor, pe paginile lor de socializare!
Așa se petrec azi lucrurile – și de-astea avem nevoie.
E păcat că muzeele tradiției nu-nțeleg că-n păstrarea și promovarea ei e nevoie de inovație.
Frumusețea Capitalei noastre-i că poți face unele lucruri de nenumărate ori, fără să-ți vină plictisul. De cîte ori n-am trecut, bunăoară, pe la Muzeul Satului, fără să-mi pară că-i același loc! De fiecare dată l-am văzut ba cu alți ochi, ba cu alt chef, ba cu fii-mea la altă vîrstă; și nu pot zice că mi-a ajuns.
În plus, de cîte ori l-am vizitat… naiba știe cum, n-am ajuns în partea sa nouă; ciudat… dar plăcut – ca o bucată de tort păstrată pentru-a doua zi.
Am trecut pe-aici acum, pe mijloc de Noiembrie, cînd e atît de frumos să te plimbi! Soarele te-ncălzește bine de pe la zece dimineața și ai cîteva ore bune de plimbare; de-abia după trei dup-amiaza începe să te-ncerce cîte-o umbră friguroasă și-ți dai seama că mai e prea puțin pîn-se lasă seara…
Frumos, liniște și lărgămînt pe-aici, prin partea nouă a muzeului! Case – nu multe; risipite ici-colo, ca s-ai loc să le-admiri și să le faci poze. E și-un măgar – unul adevărat, nu dintr-ăla cu permis auto – și-o mînă de oi și de capre care vin să le scarpini. Mîțele ți se unduiesc pe la glezne, geloase că nu le mai fotografiezi doar pe ele; e drăguț – chiar e așa de drăguț c-am uitat să fac și poze: de-abia am adunat cîteva!
Sînt și lipsuri.
Nu toate casele-s deschise. Nu toate casele deschise se pot vedea bine și-n totalitate – sînt odăi pe care doar le ghicești. Nu pricepi cum funcționează cine știe ce piuă veche, cine știe ce mecanism, ce moară. Nu prea vezi cum se trăia. E loc prea mult nefolosit – se pot ține chestii interesante, interactive și drăguțe-n hanuri – și, mai ales, ai vrea, cumva, să-ți treacă și prin stomac experiența vizitei: să poți gusta, să poți mînca, să poți adăsta la o masă cu ceva bun.
Da’ tot îi frumos; frumos ca zilele astea frumoase de toamnă.
                    
Facem prima plimbare a anului într-un loc deloc bucureştean, într-un loc liniştit şi ignorat de cei mai mulţi dintre noi; care, mai mult decît un loc, este o altă lume.
Ce să căutam noi, bucureştenii care ne respectăm renumele, la Muzeul Satului? De ce ne-ar interesa să vedem nişte case vechi şi şubrezite? Păi – nici nu trebuie să ne intereseze; e de-ajuns să mergem aici aşa cum am merge într-un parc liniştit, curat şi civilizat. Şi dacă privim Muzeul Satului ca pe un parc, ca pe o grădină publică, o să vedem că merită să dăm exorbitanta sumă de 6 lei şi să petrecem o zi-ntreagă în linişte, la iarbă verde şi la răcoare.
Fiindcă nu mă pricep la case, la folclor, la etnografie şi antropologie – n-o să vă zic nimic din toate astea. Vă zic că pur şi simplu e frumos.
E atîta tihnă, atîta cuminţenie aici!
  
  
 
… mîţele stau la soare – sau la umbră – după pofta inimii:
 
… sînt şi nişte găini grase, numai bune de ciorbă; Domnul Cocoş nu a stat la poze, căuta punguţa cu doi bani:
… nu poţi să nu admiri casele, bordeiele, morile…
 
 
Îţi vine să te apropii şi să-ţi bagi nasul peste tot. Te fascinează instrumentele, detaliile, ornamentele, încuietorile; miroase a vechi şi a curat, cum nici nu mai ştii că a mirosit vreodată la ţară…
  
 
  
  
Sari şi pîrleazul…
… înainte de-a ajunge la biserică:
Şi n-ai cum să nu te duci cu gîndul la poveşti – să fie ăsta cuptorul fetei harnice a moşului?
Iar butoiul ăsta, să fi fost vreodată plin cu vin?
 
… însă tot mai bună-i apa! Şi dai şi peste o ţîşnitoare tipic bucureşteană, dar la fel de veche ca şi alte lucruri din Muzeul Satului:
… mai vezi coteţe, adăpători…
 
 
Iar copacii sînt aşa de mari şi de frumoşi:
Şi poţi să-ţi tragi sufletul oricînd…
… înainte de a coborî la lac:
  
Ăsta-i Muzeul Satului, cel căruia mulţi îi ignorăm frumuseţea.
Site-ul lor e aici.
… aflu că se deschide noul sediu al Teatrului Excelsior. Fireşte, comunicatul Primăriei e perfect: nu dă adresa teatrului. Comunicatul e preluat ca atare de agenţiile de presă – şi de acolo de presa însăşi. Aşa că iar şi iar citim ştiri care nu răspund la întrebarea fundamentală unde? Mă rog – sediul trebuie să fie pe strada Academiei, lîngă fostul CC.
…în curînd se deschide partea cea nouă, extinsă, a Muzeului Satului, prilej cu care ne întoarcem la vocaţia lucrativă a locului; conducerea intenţionează să permită nunţile la una dintre biserici. Aţi uitat că într-o vreme amatorii puteau folosi, pe sub mînă, casele cu ora?
Trag totuşi nădejde ca Muzeul Satului va încerca să rămînă un loc frumos, liniştit şi cuminte – unde să te ascunzi de zgomot, aglomeraţie şi mizerie. E drept – i-ar trebui o şi parcare ca lumea, dar o s-o amenajeze, cu timpul.
Un articol cu poze, cît de curînd!
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii