despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

nu așa 25: „Marmura”

scris de Florin

Pe locul fostei întreprinderi socialiste „MARMURA” din Bucureștii Noi, celebră cândva pentru gardul ei făcut din resturile ce rezultau în urma procesului tehnologic, se ridică azi un complex rezidențial format din câteva blocuri.

Nu sunt arhitect și nici artist plastic, dar niște construcții mai urâte, mai anoste și mai fără personalitate ca acestea nu am mai văzut prin peregrinările mele în acest oraș.

Cine o fi ales această combinație sinistră de culori și acel mod de a integra balcoanele în ansamblu, ce le face să pară mai degrabă niște schele ale constructorilor, nu îmi pot închipui.

Să fie oare tributare stilului „minimalist”?

„Nu așa” – toate articolele

nu așa 24 – ce nu se-nghite

Sînt chestii – că tot am vorbit de refaceri și renovări de ni s-a urît – care, la o adică, merg. Se acceptă. Poate ies urît, poate ies nu așa cum și-ar fi dorit proprietarul: cine știe cum și unde s-au terminat banii, deoarece orice intervenție costă… costă mult!

De aia încercăm, una peste alta, să fim îngăduitori cu lucrările la casele oamenilor și ne păstrăm critica mai degrabă pentru clădirile la care lucrările-s opera unor companii.

Hai să ne uităm la un exemplu! Nu-i așa că-ți vine să rîzi de kitschul împopoțonării?

Ei, și? Nimic din casa asta nu e în realitate distrus. Orice element spoit se poate îmblînzi și casa revine într-o clipită la ceva elegant și drăguț.

Am vorbit o droaie despre mansardări și supraînălțări. Și înțelegem că n-au cum să iasă toate ca lumea; pot fi o sumedenie de motive. Dar, în continuare, casa – clădirea de bază – e acolo; a rămas; poate nici nu vrei să ridici ochii deasupra streașinii.

Și-acu’ să vedem ce nu-nghițim. Asta, asta nu-nghițim:

Nu-nghițim cînd „refacerea” e altceva. Nu-nțelegem ce e și de ce e. Nu-nțelegem recursul la o falsă istorie. Ne-am ales cu bloc în coajă artificială de casă veche și nu mai avem ce face, nu mai avem cum să schimbăm rezultatul.

 

nu așa 23: ce se pierde

Renovarea, repararea, reconstruirea… cîștiguri pentru oraș, cînd ceva dintr-o clădire veche nu se pierde întrutotul.

Dar ce păcat: de cîte ori șantierul însemnează distrugerea unor pomi care făceau întreaga proprietate să fie frumoasă!

Clădirea asta, de la părculețul Popa Soare, urmează să iasă – în sine – bine. Dar teii… of! Teii au dispărut.

Ne mutăm în Cotroceni, pe Thoma Ionescu, unde fusese ascuns un blocșor de colț.

 

După ceva vreme petrecută-n șantier, iată ce se întrevede. Lăsăm pentru altă dată banalitatea volumelor blocului răsărit și ne necăjim pentru uriașul tei și pentru peruca vegetală a vechii clădiri. Iar gărduțul vechi e-nlocuit de unul mediocru.

 

nu așa 22: ce poate să meargă rău?

Ne ocupăm mult de felu-n care arată orașul nostru. Știți: e bine că vedem nenumărate clădiri renovîndu-se, revenind la viață, trăgînd în sus vecinătăți.

Sigur, fiind vorba de putința și știința fiecărui proprietar, se poate să iasă ori mai bine, ori mari rău.

Uneori nu ajung banii… uneori intervine lăcomia… uneori nevoia de intimitate: cîte motive-s în joc!

Să vedem cîteva exemple care ne-au sîcîit de ceva ani încoace.

Excesul de cărămidă aparentă. Nu-i un castel și nici nu iese ceva premium: e doar încărcat, e doar obositor.

Casa-zid. Nu-i o plăcere să ți se uite trecătorii-năuntru și nici să ai mereu larma străzii pe cap. Dar iese urît, chiar prea urît uneori.

Materialele greu de întreținut. Clădirea asta e grăitoare, așa cum e-nvelită în șipcile care „lucrează” nefericit expuse fiind la intemperii.

Înălțările… e o mare șmecherie să-ți bricolezi o mansardă, să te urci cu un etaj, să-ți faci o terasă și să-ți iasă elegant.

Mai dai și peste exemple chinuitoare, unde zici că s-a mai construit… înc-o casă deasupra. Brrr, ce mai ciupercă obositoare!

Și să nu uităm de momentu-n care… pur și simplu, nu se leagă nimic estetic.

nu așa 21

Doar un bloc nou, atît și nimic mai mult.

Le are pe toate – alea care cică se cer acuma. Nelipsita cărămidă aparentă, mixul de materiale folosit la placare, plus fațada ce te duce cu gîndul, chipurile, la ceva spre clasic.

Rezultatul, pe măsură: ghiveci estetic.

 

Îl vedeți din Banu-Manta, cum intrați pe strada Maria Moscu Hagi.

nu așa 20

Arăta mai bine înainte de ultima renovare, nu-i așa?

E pe Fabrica de Chibrituri, vizavi de parcelarea Învoirii.

nu așa 19

… multe pocitanii au apărut prin frumosul Cotroceni, să știți!

Cum ar fi… asta; că nu știu cum să-i zic. În sine, teoretic, e și ea o clădire

Dar cînd te uiți de-aproape te-apucă toate alea; parc-au pus pe ea tot ce-a rămas de la Casa Poporului!

Sau următoarea! Nimica s-amintească c-a fost cîndva un blocșor simplu, elegant, cochet; a rezultat un cavou somptuos!

Despre astalaltă nu prea am ce zice. Sincer, noua clădire nu-mi place; cuburile chioare, mohorîte, hublourile-nlocuite cu niște blide decorative nu m-atrag cu nimica. Și-apoi, totuși, mi-aduc aminte că nici „oferta” originară nu prea mai era cine știe ce.

 

nu așa 18

… e ceva atît de greșit, de dezagreabil la clădirea asta, încît de fiecare dată cînd o văd mi se face scîrbă.

  

Pe Cuza Vodă colț cu Poterași.

nu așa 17

Vai! altă casă-zid. Pe Miron Costin colț cu Ion Bianu.

Aşa NU! (16)

scris de Ando

Iniţial, am vrut să spun: o trăsnaie, dar cuvântul e prea blând. De fapt, e o mizerie!

Ca de obicei, încercăm să vedem de unde s-a plecat. Iată cum arăta, în 2011, clădirea, aflată pe strada Ienăchiţă Văcărescu, chiar pe colţul cu Principatele Unite.

Deci, o casă normală, foarte potrivită cu ţesutul urban înconjurător de la poalele Mitropoliei. Ce minţi diabolice au clocit acest hibrid? Practic, avem o „cutie” căţărată pe spinarea vechii clădiri. Parcă şi vechile ornamente, de deasupra ferestrelor, par acum… o butaforie stingheră.

P.S. Dacă tot am ajuns pe aici, am văzut că la numărul 21 de pe Principatele Unite situaţia e neschimbată.