despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Par multe, nu-i așa? Păi chiar sînt multe: publicăm într-o cadență de zile mari case… case… și iar case.
Nu doar că am ajuns să facem mia de „case căzute”, dar mai avem strînse destule cărora pur și simplu nu le-a venit rîndul. Și-i departe de noi gîndul de-a face un recensămînt; pur și simplu trecem pe lîngă ele; ne trag de mînecă; și habar n-aveți pe cîte chiar le lăsăm de-o parte.
Fiindcă, vedeți voi, chiar și cea mai banală căsuță dărăpănată mai de periferie are ceva; o poveste, o istorie; de-aceea ne oprim un minut-două în dreptul ei…
Așijderea, seria dedicată „jegoaselor” – care ne-a purtat de-a lungul și de-a latul Capitalei, îmbogățindu-ne, nu odată, cu descoperiri. Or fi și aici vreo 500!
Adăugăm episoadele duminicale ale colțișoarelor, datul cu părerea despre felurite semne bune ori nefaste și iată ce mai tablou arhitectural actual reușim să facem.
Sigur: sînt rînduri de tălpi tocite la mijloc – altminterea nu se poate – dar, ce bucurie să pătrundem în locuri mai puțin umblate, mai puțin descrise, mai puțin luate în seamă.
Pîn’la urmă, am făcut un soi de pace cu moda „supraînălțărilor”. O-nțelegem; nevoia de a te urca pe verticală e legitimă și – odată cu renovarea unei case vechi, care este deja o treabă scumpă – se justifică și căutarea de a obține încă un etaj.
Și nu de puține ori am întîlnit chiar și soluții plăcute… sau cel puțin interesante.
Să zicem, deci, că acceptăm un etaj mai ușchit, atîta vreme cît casa veche de dedesubt și-a păstrat șarmul!
Însă, pentru azi, am ales două exemple dezamăgitoare; ele au în comun revenirea și refacerea unor înălțări precedente, efectuate în trecutul recent, care nu depreciaseră definitiv imobilul inițial.
Primul popas, pe micuța stradă Lebedei. Culmea e că renovarea înălțării e chiar în regulă, dar parterul de acum e – cum să zic? – plictisitor.
 
Pe Iacob Negruzzi, alt caz. Aici căsuța chiar era drăguță:
 
Vai… și în ce fel a fost ștearsă acum.
După cum știți, a venit Primăvara – iar în București ea nu știe să vină altfel decît violent, abrupt, năvălitor.
Și, așa ca întotdeauna… deși e așteptată, deși e dorită, ne ia prin surprindere!
Soarele minunat de Martie ne-a scos din case; am umplut orașul. Vreme de ieșit, vreme de plimbat, vreme de bucurat.
Orașul, săracul, ne-a primit înapoi – iată-ne prin parcuri, pe străzi, la coadă la înghețată: ne știm obiceiurile.
Doar că, atunci cînd te alături celorlalte sute de suflete care-așteaptă la ușile gelateriilor de pe Calea Victoriei, ai timp și să te uiți în jur.
Și – Doamne! – ce jeg, ce mizerie, ce praf, ce noroi uscat pe trotuarele străzii noastre de fală.
Nimeni din administrațiile Capitalei nu s-a gîndit să curețe, să măture, să spele – iar noi, cetățenii mereu batjocoriți, ne aducem aminte cum și înainte, cînd înjuram celelalte administrații, primăvara dădea buzna peste noi găsindu-ne cu același praf, cu același noroi uscat.
Au trecut ani; s-au schimbat oameni; dar felu-n care ăștia se uită la noi e același.
Revenim pe Gramont, cu renovarea acestui imobil:
Da; au pus și ferestrele la loc la stradă… dar a ieșit urît.
 
O casă din Cotroceni care s-a renovat, s-a refăcut.
… și, pe undeva, e atît de păcat că – după chinul și cheltuiala lucrărilor – casa a ieșit fără haz, fără să-ți facă deloc cu ochiul: e oarbă, e funcțională… „e-n regulă”.
 
Da, știm: poate fi mult, mult mai rău; chiar vecina ei e de vise rele.
Merita – chiar merita! – mai mult decît atît.
Pe strada Aviator Petre Crețu din Domenii.
 
Calea Vitan de azi pare o șosea mărginită de blocuri pe care oamenii se duc la mall. Cine să-și bage nasul în spate, să vadă de-o mai fi rămas ceva interesant nedemolat?
Ei… a rămas. S-a demolat, în primul rînd, acolo unde s-a putut construi mai ușor. Străzile-n pantă, care coboară spre Splai, au fost iertate. Și – surprinzător! – la fel, cîteva insulițe cu clădiri valoroase chiar după blocurile stradale.
Așa-i intrarea Brateș care se face din Foișorului.
Iar aici, deși ne bucură că frumosul imobil de mai jos nu s-a pierdut, renovarea acestuia l-a făcut, parcă, otova.
 
Cotroceni, din nou între Panduri și Alexandru Vitzu.
Vestea bună-ntîi: o cuminte, îngrijită renovare pe strada Anibal Teohari.
 
Coborîm un pic în așteptări pe strada Mihai Ciucă; vă spui sincer, mai degrabă-mi plăcea cum era înainte de schimbare:
 
… și ajungem un bloculeț de pe strada Severeanu care și-a pierdut și forma, și volumul. Doar casa scării ce amintește c-a fost ceva de capul lui.
  
Hai c-a ieșit mai rău decît mă temeam.
Clădirea asta – nou construită lîngă „Budapesta” – nu doar că-i o nenorocire în sine, dar se și vîră aiurea printre ce-a mai rămas din vechea Magistrală, azi bălțată și înveselită.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii