de-aș prinde un turist care vrea să mă-ntrebe unde – neapărat – trebuie să se ducă ca să-nțeleagă și să-și apropie Bucureștiul, l-aș trimite, desigur, pe Calea Victoriei, punîndu-l s-o străbată odată de la Splai spre Șosea, și data viitoare dinspre Șosea spre Splai; căci străbătînd calea asta în ambele direcții, te alegi cu două experiențe diferite…

L-aș mai trimite și prin alte locuri; comune – firește. Și-apoi l-aș pune să se ducă la Obor.

Da – nu poți pricepe orașul ăsta dacă nu-i cunoști Oborul.

Niciodată, în nici un moment, importanța Oborului nu s-a-mpuținat. E – și rămîne – locul unde-ți poți lua ce vrei; și să te speli pe cap cu toate chestiile inventate pe fața Pămîntului.

La Obor e locul unde găsești orice și unde vînzătorul însuși se scarpină-n cap cînd îl întrebi dacă are pe-undeva prin magazin ceva mai rar; dar dacă nu găsești la vînzătorul ăsta, găsești la altul – ori lîngă el, ori în cel’lalt capăt al pieții…

Ca neavenit într-ale Oborului, ca bucureștean care-l calcă doar la nevoie, nu-i știu secretele, nu-i știu găurile de vierme, nu-i știu capcanele; e, pentru mine, doar spectacol, fascinație, zumzet nesfîrșit.

E Bucur-Oborul, cu raioane anacronice și dosuri ne-explorate; e însuși blocul-mamut numit ALMO; hala cea veche, piața, talciocul, hala nouă, terasele cu fum, patiseriile, băbuțele cu cărucioare de cumpărături, moșii cu pîinea-n plasă, țăranii, țiganii, bețivii, ologii; lucrurile la un leu, hoții și ceea ce se vinde furat; zgomotul, aglomerația, muzica – trebuie să le simți pe toate, laolaltă.

Zic eu că turistul străin nu s-ar plictisi aici; și nici c-ar fugi, speriat – mulți turiști trag în fel de fel de hoteluri și hosteluri dosnice, prin zone neașteptat de ne-turistice; cred c-am putea termina cu Bucureștiul acela de vitrină de sticlă pe care ne-ncăpățînăm să-l punem în față.

Poze, din Obor, n-am – pur și simplu, n-am avut cum să-i cuprind, în imagini, spiritul. Doar v-am povestit despre locul ăsta atît de bucureștean, încît nu trebuie ocolit.