despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Garduri! Nenorocite de garduri.

Gura de aer a Rahovei e parcul Sebastian: alt loc cu umbră, copaci, iarbă, alei nu este. Mic, plin cu oameni, dar mereu plăcut; verde, apropiat de toți care-l străbat și trec pe lîngă el.

Pînă acum.

Căci, odată cu renovarea nenorocită și inutilă de dinaintea alegerilor locale, întreg parcul s-a transformat din spațiu public, deschis… în staul; în țarc, așa cum fiecărui „gospodar” mărginit îi place.

Garduri… garduri… și, în spatele lor, alte garduri!

Să se intre pe la „intrare”, nene! Să nu mai alerge nici un copil pe iarbă!

Și să se joace cum zice primăria: nu să se simtă bine, nu să se simtă liber – ci, la adăpostul pretextului „siguranței”, să crească după gratii.

nu așa 59 – cum se strică o alee.

Parcul Izvor a fost burdușit cu piese noi de mobilier: coșuri de gunoi și bănci.

Am crezut c-o să avem înțelepciunea să terminăm cu fușereala asta, de a le pune direct pe alee, ocupînd astfel spațiul pentru plimbat, jucat și alergat care nu e niciodată îndestulător. Ne-am ales cu piste cu obstacole – și asta doar pentru că montarea noilor piese de mobilier în afara aleilor e o operațiune care ia ceva vreme, costă ceva bani și cere ceva pregătiri.

  

Deși modelele-n sine nu strică vizual – poate doar prin faptul că, dorindu-se să fie cît mai puțin predispuse vandalismului, par greoaie, mătăhăloase – amplasarea lor anulează buna intenție.

Asta e: cetățeanului i s-a mai aruncat una-n față. Cît despre spate, mult noroc să și-l odihnească pe bancile astea fără spetează, bune doar pentru așteptat autobuzul.

cum merge treaba în Cișmigiu.

Una peste alta, zicem că asfaltarea aleilor din Cișmigiu iese mulțumitor, îngrijit.

Rămîn, desigur, semne de întrebare: o să monteze stîlpișorii și lanțurile la loc? cum o să rezolve marginile cu pietriș pe care ședeau băncile?

Nu știm; asta și deoarece se lucrează îngrozitor de încet; după două săptămîni de-abia o pereche de alei e gata și nu vezi pe nimeni pe șantier.

 

ah, bordura!

De cîteva zile Primăria s-a apucat de asfaltarea Cișmigiului.

 

Ei, știu că nu pui asfalt fără să pui și borduri. Și – comparînd cu intervențiile din alte parcuri – hai, să zicem că nu-s cele mai brutale și invazive.

Doar că… știți? Cișmigiul, înainte de a fi parc, e grădină publică; și mă gîndesc că într-o grădină soluțiile pot fi mai subtile, mai elegante.

Poate mă grăbesc și o să iasă bine – m-aș bucura. Pînă atunci, să păstrăm amintirea situației de dinainte.

din presa vremii (118) – Idei pentru Herăstrău

Că Herăstrăul e urît, neprietenos și neplăcut, știm. E așa întrucît a ajuns așa; și nici nu-l vedem schimbîndu-se în bine prea curînd. Deocamdată nimeni n-are vreun plan cu el – și e mare nevoie de un plan care să-l preschimbe.

Bun; știm că prima amenajare – de acum aproape un secol – i-a dat forma de azi. A doua – de după Război – doar l-a mai afectat oleacă. Deci avem un parc obosit, în care zonele prea aglomerate artificial alternează cu bucăți nevalorizate, neterminate.

Hai să vedem azi două idei din trecut care – poate – ne-ar fi dat azi un Herăstrău mai prielnic. Începem cu contextul: eram în primii ani ai puterii populare, Bucureștiul înflorea, se reconstruia. Nu căutăm decît să vedem care era atmosfera:

„Grija continuă a statului democrat popular pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale oamenilor muncii a cuprins şi domeniul dotării oraşelor cu spaţii libere plantate. Numeroase parcuri, grădini şi scuaruri au fost şi sunt create pentru ca viaţa în oraş să fie mai bună şi mai plăcută. La 1 Mai 1951 a fost inaugurat în Bucureşti parcul de cultură şi odihnă « I. V. Stalin ». Prin amenajarea unei vaste esplanade pornind din piaţa I.V. Stalin, prin construirea unui teatru în aer liber în mijlocul acestui parc, prin afectarea tuturor cluburilor sportive aflate pe malul lacului Herăstrău, s’au îmbunătăţit mijloacele de deservire a oamenilor muncii. Amenajarea, în plus, a unui teritoriu de 50 ha în prelungirea parcului existent, a contribuit la sporirea suprafeţei plantate, dând posibilităţi de organizare a unui important centru pentru distracţie şi odihnă. Restaurante, baze sportive dotate cu tot utilajul necesar, alei largi plantate şi pietruite au fost executate pe locul unde înainte se întindeau vaste terenuri virane pline de bălării.” (Revista Arhitectura – 1954)

Era bine. Era loc și de mai bine? Uite că da. Patru ani mai tîrziu, vorbim despre lucrurile astea.

Zonificarea actuală a parcului este clară: o zonă liniştită, pentru cultură şi odihnă (parcul vechi), şi o zonă zgomotoasă pentru sport şi atracţii (parcul nou). În schimb, zona de serviciu este greşit amplasată într-o poziţie centrală, atracţiile sînt impropriu grupate pe compoziţia monumentală a parcului nou, iar zona principală de jocuri pentru copii este nefericit înghesuită între lac şi şoseaua Nordului; de asemenea, Muzeul satului, casa de oaspeţi şi fostul teren de golf creează zone de discontinuitate în parc, nefiind integrate acestuia, iar zonele de împăduriri de protecţie lipsesc. Circulaţiile exterioare sînt, în general, satisfăcătoare, cu excepţia bulevardului Stalin, arteră importantă a oraşului, care se termină cu totul necorespunzător în lac, legătura cu şoseaua Nordului şi şoseaua Pipera făcîndu-se defectuos, peste podul de la Bordei. Intrările principale nu sînt puse în valoare şi nu sînt arhitectonic marcate. Parcaje pentru autovehicule nu există în parc. Circulaţiile interioare ale parcului, pe uscat şi pe apă, nu sînt satisfăcătoare. Unele sînt insuficiente (de la Arcul de Triumf), altele sînt supradimensionate (parcul de atracţii), iar pentru multe s-a făcut abuz de asfaltare în detrimentul vegetaţiei.”

Deloc greșit. Care era, deci, planul?

„Ca delimitare, viitorul parc va cuprinde suprafaţa actuală şi va include Muzeul satului şi zona fostului teren de golf, iar către est se va extinde peste şoseaua Nordului pînă la linia ferată Constanţa şi proximităţile comunei Herăstrău. Proiectul nou se înscrie în previziunile sistematizării oraşului, propune restructurarea comunei Herăstrău ca zonă de locuinţe şi organizarea de spaţii verzi între comună şi lacul Floreasca şi prevede integrarea fluentă şi rezolvarea armonioasă a prelungirii şoselei Stalin spre nord. Zonificarea interioară se restructurează. În sud şi vest se menţine zona de cultură şi odihnă, integrîndu-se Muzeul satului. Actuala zonă de serviciu se deplasează, în timp, lîngă comuna Herăstrău, înlocuindu-se cu o zonă pentru serbări populare. În centru se creează o zonă mixtă de sport, odihnă şi cultură, cu excluderea – în timp – a actualei zone de atracţii. În nord, parcul se extinde, înglobînd fostul teren de golf ca zonă exclusiv de odihnă. În estul şoselei Nordului, parcul se extinde, creîndu-se o nouă zonă pentru atracţii, un parc special pentru copii şi o mică grădină japoneză, cu folosirea judicioasă a denivelărilor existente şi crearea unor oglinzi de apă în fostele cariere de nisip şi pietriş. Aceste zone se întregesc cu noua zonă de serviciu, cuprinzînd administraţia, serele, straturile calde, o pepinieră a parcului, locuinţe şi o cantină-club pentru muncitorii permanenţi, remize etc. Pentru parc se va desăvîrşi caracterul orăşenesc reprezentativ, păstrînd liniile mari de compoziţie ale realizărilor de pînă acum, dar în diferite porţiuni aceste compoziţii sau intenţii de compoziţii se vor ameliora şi se vor contura net, tinzînd la contraste sau armonii clar exprimate. Aceleaşi consideraţii se exprimă şi referitor la stilul mixt al parcului existent. Pentru parcul nou am adoptat compoziţii libere, înglobate în perimetre puternic plantate, cu tendinţa generală de a face ca pe ansamblu să domine compoziţia liberă legată natural de teren. Prin soluţionarea prelungirii şoselei Stalin, prin păstrarea funcţiunii şoselei Nordului, prin punerea în valoare a intrărilor principale ale parcului, prin crearea de parcaje suficiente şi prin amplificarea mijloacelor de transport în comun, circulaţiile exterioare vor fi asigurate. O paserelă peste şoseaua Nordului şi un trenuţ electric vor asigura legătura directă pentru pietoni între parcul existent şi cel nou creat: legătura parcului nou este asigurată şi cu viitoarea zonă de locuinţe Herăstrău, prin alei potrivite. De asemenea, o paserelă pentru pietoni, tratată uşor şi graţios, va facilita legătura directă peste lac, între zonele de vest şi de centru, legătură atît de defectuoasă astăzi.” (Revista Arhitectura – 1958)

 

Nu suna rău: ditai Herăstrăul, carevasăzică, pînă-nspre Pipera. Că nu s-a făcut, asta e: era doar un proiect, un plan. Dar cît de bine ne-ar fi prins dacă s-ar fi construit măcar acea legătura, peste lac, între zona corespunzătoare intrării de la Piața Scînteii și cea dinspre Roata Mare!

Trec zece ani, orașul crește grozav și nevoile populației sînt tot mai neglijate. Da, începe lucrul la celelalte mari parcuri – IOR, Tineretului – dar Herăstrăul rămîne, din păcate, neschimbat.

„… cîtă vreme nu se adoptă ideea amenajării în oraşul nostru a unui vast, bogat şi permanent parc de distracţii pentru toate vîrstele, aşa cum se iniţiază în mai toate capitalele europene după exemplul faimosului Prater vienez, Bucureştiul va resimţi un gol pe care nici instituţiile specializate de artă, nici manifestările sportive, nici locurile de promenadă, oricît de multe şi remarcabile ar fi, nu vor izbuti să-l umple.”

În aceeași perioadă ne face cu ochiul o idee – nu mai mult – un teleferic peste lacuri. De altfel, cu gîndul unei telegondole am mai cochetat și-n zilele noastre.

Ce vreau să zic? Nu-i nimic rău să plănuiești. Nici să visezi lucruri – chiar dacă nu-s ușor de pus în operă. Scapi de frica de măreție, frica de viitor, frica de a ieși din șabloane mediocre.

surse: Digiteca Arcanum • listă de articole selecționate din presa vremii – aici 

Frumos, elegant, bucureștean.

Ce frumoasă-i toamna în Cișmigiu. Atîtea culori, lumini, reflexii!

Mai ales cînd e soare și-i vezi pe oameni scoțînd telefoane și aparate de fotografiat, îmbiați de colțișoarele încîntătoare.

Așa că hai să-i mulțumim Primăriei noastre care – nici la peste șapte luni de la terminarea renovării podului mare de peste lac – încă nu a catadicsit să-și strîngă troacele șantierului. Ce drăguț arată!

scurtă privire asupra locurilor de joacă.

Cum-necum, rău nu e întrutotul. Copiii din București au unde să se joace! Niciodată nu s-au împuținat părculețele și amenajările nu-s deloc nemulțumitoare.

Sigur, putem strîmba din nas: destule aparate de joacă sînt proaste, din materiale urîte și șubrede; de multe ori le găsim amplasate fără noimă, îngrămădite; gospodărirea, curățenia și reparațiile lasă de dorit.

Sigur, știm în continuare că nu s-a schimbat nimic în folosul celor mai mari: ei nu au locuri unde să-și petreacă timpul – că de dat huța, mai puțin! Zicem mereu cît de periculos e „statul pe telefon”, cît de importantă e „mișcarea”, dar nu le-am deschis nici măcar curțile școlilor.

Dar copiii – s-o repetăm – au unde să se joace, și chiar să se joace frumos. Cine, în uriașele cartiere de blocuri dinăuntrul orașului, n-are la cîteva minute de casă vreun scuar, vreun părculeț?

Și în sfîrșit Primăria Capitalei începe să refacă locurile de joacă din marile parcuri, cele care – din nepăsare și dispreț – deveniseră mizerabile și periculoase. E îmbucurător cum noile amenajări sînt plăcute, elegante, ergonomice, folosind din nou materiale calitative; toată lumea simte asta, să știți. Prin sectoare încă se merge pe plastic: poate mai ieftin, mai ușor de schimbat; oricum, rezistent și el dacă locul e păzit cum trebuie.

Poate s-o repara și aduce la lumină celebrul castel din Izvor, care n-a mai fost îngrijit de ani și ani de zile. Văd că se lucrează și la cele două locuri mari de joacă din parcul de jos, din spatele Palatului Copiilor. Unul era vechi deja; celălalt, deși nou și mai fățos, nu prea se dovedise trainic. Kiselefful s-a refăcut bine anii trecuți.

Semne bune 160

Ar putea fi începutul unei frumoase normalități.

Se fac trei săptămîni de cînd a fost inaugurat noul loc de joacă mare din Cișmigiu. Reușit, vesel, aerisit, construit din materiale plăcute. Dacă și restul pe care le schimbă Primăria Capitalei în Bucureșți o să fie pe același calapod, păi zău că ne place. S-a mai refăcut și cel pentru copiii mai mici iar al treilea e încă-n lucru; ăsta o să fie pentru cei mai mari și mai curajoși.

Oamenii, bucuroși, dau buluc: sînt atrași de civilizație, de frumusețe, de siguranță – li-i drag de atmosferă.

Firește, ca orice lucrare publică, are gradul ei de fușereală. Pietrișul mărgăritar de pe marginea aleilor a fost înlocuit de pietriș ordinar de șantier. Asta e!

Ciorile încă n-au spurcat locul de joacă. E interesant cum în tot Cișmigiul băncile se țin curate, dar aleile-s, totuși, cu găinaț – ceea ce-nsemnează că nu se spală cum se cade.

„Semne bune” – toate articolele

La Eroilor începe să fie mai bine.

După un deceniu de mizerie, de chin, de batjocură, iată că parcul de la Eroilor – dintre Operă și Municipal – începe să arate omenește.

Nu, nu a fost refăcut și repus în valoare de cei care l-au nenorocit, adică de către constructorii metroului; au trecut trei ani de cînd zona putea fi redată orașului, dar ei nu au făcut nimic.

Ce vedeți în pozele de mai jos e lucrarea Primăriei Sectorului 5, ceea ce nu-nsemnează altceva decît că – pe lîngă bune intenții – e și loc de mai bine.

Dar cetățeanul se bucură cînd vede nesperata schimbare-n bine: pomișori, vegetație, peluze verzi. Se lucrează și la refacerea fîntînii arteziene „a lu’ Vanghelie”.

Ca atare, îngrozitoarele soluții estetice alese pentru intrările subterane și chiar nenumăratele piese utilitare aruncate peste tot – aerisiri, accesuri tehnice – încep să poată fi trecute cu vederea.

În plus s-a pripășit chiar și o terasă.

Ei, nu toate-s grozave – n-au cum! – și întîlnim o grăitoare situație la rastelul de biciclete.

… ce risipă!

Sigur că da: ar trebui să nu mai fim așa generoși cu toate mizeriile strălucitoare.

Un container transformat în stație de încărcare pentru trotinete și biciclete electrice care-i aruncat în calea tuturor care vor să se bucure de parc înseamnă doar spațiu public batjocorit și blocat pentru acțiuni de „Corporate Social Responsibility” ce nu aduc nici un folos omului.