despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

din zbor (272)

Nicicînd n-a fost atîta delăsare-n vechile parcuri ale Capitalei: Herăstrău, Carol, Cișmigiu.

Nu, nu-i mizerie; nu-s lăsate gunoaie; e altceva: pur și simplu… nu se-ntîmplă nimic.

Iarba crește de capul ei, cucerind borduri, trotuare, crăpături, gropi; buruienele-s vii, iedera urcă pe toate cioturile uscate.

Zici că natura și-a pus în gînd să ne-arate că-i mai bună decît noi, cei cu foarfeca și grebla…

Și știți ce? Eu țin cu natura de data asta. Să crească iarba! Să-nflorească păpădiile!

Om gospodări noi cîndva – altcîndva.

îi datorăm și asta Herăstrăului

Ce ne-am face fără Herăstrău? Viața Capitalei chiar n-ar avea nici un haz fără parcul ăsta!

Parc pe care-l luăm „de la sine” – cineva l-a făcut, acum aproape un veac și noi doar ne bucurăm și azi de el!

nu i-am mai făcut nimic de zeci și zeci de ani – nici o îmbunătățire, nici o reparație – se vede cu ochiul liber.

Că, oameni deștepți fiind, am putea chiar să-l transformăm într-o zonă unde să ne simțim bine cu toții, e altceva!

Dar mă gîndesc că – dacă tot veni primăvara și parcul e-n splendoarea lui desăvîrșită – am putea, după atîția și atîția ani, să rezolvăm și problema secării lacului pe timp de iarnă. Bun: așa a rămas de pe vremea lui Caranfil, cînd repararea și întreținerea malurilor erau operațiuni curente… dar în zilele noastre iarna nu se repară nimic, nu se întreține nimic, nu se curăță gunoaiele aruncate peste an în apă.

Lua-o-ar naiba de treabă: la toamnă, lăsați-l umplut cu apă!

din zbor (267)

… dacă-l acoperi, nu se mai vede. Dacă nu se mai vede, înseamnă că nici nu-i acolo. Nu s-a schimbat nimic în abordarea «gospodărească» de-a ține în parcurile bucureștene depozite de gunoaie.

Vrednici suntem! Reclama asta la un eveniment care s-a petrecut… astă-toamnă spurcă spațiul public de atunci încoace.

Și ca să nu ne chinuim, avînd așteptări de la administrația publică, găsim peste tot exemple de treabă făcută să fie: și-n ogrăzile particulare.

ce rușine!

Mereu o rușine, intrarea-n Parcul Carol dinspre Filaret! O poartă mizeră, niște trepte prăpădite și periculoase. Cît despre o trecere de pietoni, canci! Cine-ar vrea să traverseze, ori se duce să ocolească pînă după autogară, ori pînă jos, la 11 Iunie.

Aceleași mizerii de intrări în parc și-n partea celaltă, din Candiano-Popescu: sus, înspre Șerban-Vodă și jos, înspre Lînăriei.

e parc – nu pepinieră

… un parc e mai mult decît un loc cu locuri de joacă; mai mult decît un loc cu iarbă și copaci; mai mult decît un loc cu bănci și alei – și cu siguranță e mai mult decît ce-ți dau toate acestea laolaltă.

Parcul Izvor e unul dintre cele mai fericite spații publice de petrecut timpul din mijlocul Capitalei.

Încă parc – cu aleile sale așternute cu pietriș – cu un loc de joacă generos și nobil, și cu loc îndestulător pentru fugă, joacă, picoteală, giuguleală – pentru tot ce-are omul nevoie ca să se simtă bine, rupt de iureșul orașului.

Toamna asta s-au plantat o droaie de mesteceni; firește că e bine să avem cît mai multă vegetație, nu?

Dar nu era nevoie să împînzim peluzele cu șirurile astea ăsta maniacale.

… mai puțini arbori noi, mai răsfirați, „aruncați” mai în joacă și nu se pierdea nimic din generozitatea deschiderilor dintre alei.

Nu-i pepinieră; e parc – și orice intervenție urbană se face cu cap.

O veste bună, însă, e că s-au plantat copaci și pe lângă parc, acolo unde se uscaseră pe marginea străzii Hasdeu.

tot nu s-a rezolvat nimic

Pădurea Băneasa e un exemplu grăitor al eșurării conceptului de „nu se poate”.

Ditai plămînul verde de care nimeni nu se poate bucura.

Nici bucureșteanul și nici locuitorul din Pipera și din noile complexuri rezidențiale de la marginea pădurii n-are aici un loc curat, îngrijit, civilizat în care să se poată recrea în siguranță.

Fiindcă, vedeți voi, „nu se poate”.

În Pădurea Băneasa „nu se poate” amenaja nici o alee pentru ca oamenii să se poată plimba, alerga și relaxa.

În Pădurea Băneasa „nu se poate” construi un acces către complexul Greenfield, pentru ca mașinile să poată ajunge înspre Aleea Privighetorilor altfel decît umplînd pădurea de un praf înspăimîntător pe o adîncime de zeci și zeci de metri.

… „nu se poate”…. „nu se poate”…. „nu se poate”!

Și cu toate astea, oamenii se chinuie să-ncerce să se recreeze printre cioturi și crăci, mașinile aleargă-n continuare pe macadam printre copaci.

Lucrurile se mișcă, evoluează, și noi, ținîndu-ne cu dinții de „nu se poate”, nu facem decît să ne batem joc: hai să facem „să se poată” – și o să vedem că, odată cu progresul, vine și civilizația.

Misterele lui Carol

scris de Sonia Ratatouille

Sper că v-a fost dor de mine, pentru că astăzi (sau, mă rog, când scriu eu asta) mi-a venit o idee genială. M-am gândit să încep o serie de articole numită „Aventuri cu Ratatouille”, iar acesta este primul articol.

Astăzi vom vorbi despre Parcul Carol, mai exact despre câteva lucruri interesante pe care le-am găsit pe insuliță și nu numai.

În primul rând am realizat câte rațe sunt acolo. Numai pe insuliță vedeai o sută. Bine, nu chiar o sută.

 

Dar un singur lucru mă întreb: „Unde își țin ouăle?” Asta chiar că e o întrebare grea. După cum vedeți, majoritatea peticelor (care și așa sunt mici) de iarbă de pe mal, sunt inundate.

De altfel, în poza cu spărtura mică putem vedea dalele de beton.

Tot vorbind de întrebarea de mai sus, cum sunt (și cum ar putea fi în toată apa asta murdară) puii de rață, sau ouăle, în siguranță?

Chiar dacă ar găsi un petec de iarbă numai bun de pus ouăle, ar fi nesigur, deoarece oamenii, abătându-se de la potecă, ar putea călca pe ele. Recunosc, și eu am fost pe acolo, dar numai în scop profesional, plus că am avut grijă pe unde mergeam.

Un alt lucru ciudat pe care l-am văzut a fost un porumbel mort și o vrabie moartă, chiar în zona unde se jucau puii. Să nu ziceți că mă iau de rațe acum și le dau lecții de parenting, dar serios, nimeni nu curăță insula. N-am văzut urmă de pisică (iar leii știți bine că nu mănâncă porumbei), așa că n-am idee cum ar fi putut ajunge acolo. Cât despre vrabie, n-am ce zice. A – stai, nu. Era un pui. Un pui. Cum o fi ajuns un pui de vrabie acolo? De zburat nu părea că știe să zboare. Dar destul despre asta.

Un alt loc interesant pe lângă care am trecut de multe ori dar niciodată nu m-am oprit este fântâna aceea cu mulți bolovani.

În lumina soarelui (care era, de fapt, un filtru de luminozitate maximă) arăta ca o fântână a zeilor.

N-am ce zice mai mult. Priveliștea e frumoasă.

Un alt lucru pe care l-am văzut este un fruct destul de ciudat. Aș vrea să mă informez mai mult despre el, dar nu știu cum să-l descriu. Arată cam așa.

Am mai văzut o castană (care stă ca o păpușă de porțelan pe un raft înalt) care arăta ca o bilă de lemn.

În concluzie, parcul Carol este un loc extrem de interesant.

P. S.: Vă mai las aici niște poze de pe insulă!

   

Treziţi-vă, edili! E parcul PACHE!

scris de Ando

Să tot fi avut vreo 8 ani când l-am auzit pe taică-meu spunându-i mamei: „Trebuie să ne grăbim să ajungem la parcul Pache, să ne întâlnim cu X”. Stăteam pe acea vreme în Cazărmii şi, pentru mine, acea discuţie era semnalul că ai mei plecau, iar eu aveam la dispoziţie câteva ore de „libertate” ca să hălăduiesc pe străzi cu prietenii de joacă. Şi totuşi, numele de Pache mi-a rămas în memorie, probabil din cauza sonorităţii sale zglobii: Pache, Mache, Lache, Tache… nişte bisilabice care păreau extrase din nişte texte cu iz umoristic.

Anii au trecut. Am aflat, apoi, de la domnul Vladimir Dogaru, formidabilul meu profesor de română de la liceul Eminescu, de unde venea acel Pache iar, mai încolo, prin intermediul unor colegi de facultate, am localizat şi amplasamentul concret al parcului. Trebuia să ne întâlnim la o agapă. „Ne vedem la Izvorul Rece” mi-au zis. Unde e asta? am întrebat. Cum, unde? La Parcul Pache, rondul de lângă Biserica Greacă, acolo unde se despart bulevardele Republicii şi Dimitrov”.

Aşa că vă spun cu mâna pe inimă: niciodată, dar niciodată, chiar în perioada de dinainte de decembrie 89, eu nu am auzit pe cineva să spună altfel locului decât aşa: Parcul Pache!

Cum se ştie, după decembrie 89 s-a trecut la redenumirea multora din arterele oraşului. Aşa că rondul a revenit, firesc, la numele iniţial, adică Piaţa Pache Protopopescu, iar cele două bulevarde din bifurcaţie sunt acum: Ferdinand (fost Dimitrov) şi Pache Protopopescu (fost Tolbuhin, fost Republicii).

 

In mod normal şi parcul din mijlocul rondului ar fi trebuit să revină la vechiul nume, dar cum edililor noştri le place la nebunie mermeleala de denumiri, el a fost „botezat” în continuare… Parcul Izvorul Rece! Mai mult: au plantat acolo şi un panou unde este însăilată o aşa zisă poveste a Parcului Izvorul Rece!?

 

Departe de mine să atentez la „galoanele” dobândite între timp de celălalt reper important din respectivul rond, adică binecunoscutul restaurant Izvorul Rece (chiar nu ştiu şi ar fi interesant de aflat, cum a fost în perioada comunistă, adică cine a purtat primul numele de Izvorul Rece: părculeţul sau restaurantul?), dar această proximitate nu justifică acest gen de eroare.

Ne-am mai întâlnit, acum câţiva ani, cu o situaţie asemănătoare dar, la presiunea cetăţenilor din zonă, parcul în cauză a revenit la numele normal.

Oricum, aşa cum spuneam în titlu, se impune cu evidenţă revenirea la numele autentic al parcului.

Şi pentru că tot am atins acest subiect, am socotit de cuviinţă să postam o serie de imagini care ilustrează modificările aduse în timp acestui colţ de Bucureşti.

Mai întâi, o poză din jurul anului 1905, unde vedem: parcul cu statuia lui Pache Protopopescu şi cu o fântâna decorativă, apoi în plan secund Biserica Greacă, iar pe fundal turnul Foişorului de Foc.

Avem şi un detaliu mai clar cu statuia fostului primar:

De la Muzeul Municipiului Bucureşti am  „furat” alte două imagini, ceva mai noi, cu zona Parcului Pache, imagini datorate fotografului A. Gh. Ebner.

De remarcat că pe colţul din dreapta, cel cu strada Sf. Ştefan, în clădirea cu două etaje era, şi pe vremuri, tot un restaurant: Roşianu, după numele proprietarului.

Pe acelaşi colţ, la parterul blocului ridicat între timp (am înţeles că tot Roşianu era proprietar), a funcţionat restaurantul pe care îl tot pomenim: Izvorul Rece, închis de mai mult timp pe motiv de consolidare a clădirii.

In 1948, statuia lui Pache Protopopescu a fost înlăturată. Ampla „cosmetizare” a oraşului pentru găzduirea Festivalului Mondial al Tineretului din 1953 a adus în mijlocul parcului o nouă fântână arteziană, numită chiar Fântâna Festivalului.

 

Această fântână avea să reziste până în decembrie 2007 când, la iniţiativa primarului Onţanu, s-a montat în loc statuia lui Nicolae Bălcescu. Puţin mai târziu, au apărut în parc şi… două tunuri, amplasate d’an boulea de acelaşi „gheneral” fără armată!

Din păcate, nici până acum nu am aflat ce s-a întâmplat cu fântâna dezafectată, dar e bine că, între timp, măcar au dispărut cele două tunuri.

Locurile de joacă trebuie să aibă cît mai puțin plastic

Zilele astea se reface de tot locul de joacă din parcul dintre Kiseleff și Aviatorilor. Văzînd evoluția lucrărilor și aparatele ce s-au montat, mi-am dat seama că în ultimii ani am avut un regres important în acest domeniu.

Vedeți voi, pe la mijlocul anilor 2000 s-au făcut – în multe locuri din București – locuri de joacă cu aparate construite din materiale calde, frumoase, plăcute, superioare. Lemn, sfoară, metal strălucitor – cît mai puțin plastic. Colorate puternic, frumos; cu aparatele răsfirate, pentru ca să se-nvețe copiii să nu se calce-n picioare (pe de o parte) dar și să împartă folosirea lor (pe de altă parte).

Așa e firesc să se construiască locurile de joacă: nobil, elegant și simplu – fiindcă, să știți, copiii își dau seama de lucrurile frumoase și de calitate: le preferă, le caută, le pricep superioritatea.

Firește, în tot acest timp, s-au montat și o droaie echipamente exclusiv din plastic, unele chiar deloc rele;  văzîndu-le însă, îți dai seama pe loc de diferențe: aparate care nu rezistă utilizării, culori șterse, prea pastelate și – din lăcomia și prostia primăriilor – îngrămădeală mare.

… iar acum, în București, nu se construiesc decît locuri de joacă din plastic – și asta e o mare greșeală.

cum nu se pun băncile

Iată un model foarte comod de bancă – ți-e mai mare dragul să te hodinești pe ea, în Sectorul 1.

Doar că cine a pus așa băncile astea a fost un dobitoc. După ce aleile de parcuri sînt înguste, să le ocupi cu bănci e cumplit: cei ce se plimbă n-au loc unii de alții, cei ce șed pe bancă trebuie să stea cu picioarele chircite – pe scurt, nimeni nu e fericit.

Băncile se pun precum cele din stînga, în afara aleii: taman ca să aibă oamenii loc cum se cuvine.