despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Ca mulți alții din concetățenii sectorului 5, am stat cu inima cît un purice acum patru ani, cînd Piedone s-a ales primar aici. De ce? Fiindcă știam bine ce făcuse înainte de asta în sectorul 4: gărdulețe, gărduțuri, fîntînițe, statuițe, beculețe… brr, ce mai coșmar.
Culmea-i însă că am găsit un Piedone nou, mai rezervat, mai cuminte, mai zgîrcit cu aruncatul de ornamente, decorațiuni și kitschuri.
Pînă azi, cînd vă pot spune că – în sfîrșit! – Piedone al nostru e tot cel de dintotdeauna.
Dovada o găsim la refacerea rondului de la Sebastian cu Nuțu Ion și Constantin Marinescu, în mijlocul căruia… uite ce găsim!
Un muschetar drăguuuț!
I-am dat tîrcoale, cu firava speranță că este un monument de for public; dar nu seamănă nici cu scriitorul Sebastian, nici cu sergentul Nuțu… și bag mîna-n foc că nici cu colonelul Marinescu.
Nu; pur și simplu, un muschetar drăguț, să placă la toată lumea.
Dintr-o dată s-au șters la cur c-un cartier întreg.
De luni dimineață tot parcul Sebastian a fost închis. Pentru „reabilitare”.
În plin început al sezonului călduros, singura asta bucățică de verdeață, care – așa puchinoasă cum e – bucură mii de suflete din Rahova, s-a închis.
Calculul dinastiei Piedone e infailbil – o să fie gata taman la timp pentru sezonul… electoral!
Omul cu minte se-ntreabă, desigur, de ce nu s-o fi putut face reabilitarea asta peste iarnă? Sau… de ce nu s-a îngrijit parcul, astfel încît să nu fie nevoie de reabilitare? Sau… de ce-a tot fost permisă degradarea în urma chermezelor și tiribombelor?
E un singur răspuns: nu merita.
Cît de puțin contează omul pentru ăștia.
N-a dansat decît o vară, vorba aia. A stat primar un an-jumate la noi, în Sectorul 5, înainte de-a se duce la închisoare pentru trecutul său din Sectorul 4.
Asta e și nu de asta vorbim acuma.
Ne-ntrebăm doar dacă pentru noi a fost un primar bun.
Să ne-nțelegem: nimeni n-a ținut la el, nimeni n-a crezut c-o să facă fapte bune și alte de-astea.
Dar toată lumea socoate că – oricum ar fi și orice-ar face el – de pe urma unui primar trebuie să rămîie ceva.
A apucat Sectorul 5 să tragă vreun folos de pe urma lui Piedone? S-au schimbat lucruri, s-au schimbat moduri de lucru: cîteva.
E mai curat – de multe ori, printre blocuri, e mult mai curat decît, de exemplu, în zone bune din sectorul 1. Au apărut aliniamente peisagistice noi – unele aducînd neîndoielnic plus. Cetățeanul poate rezolva convenabil, de acasă, o droaie din tărășenii pentru care deunăzi trebuia să se căciulească la ghișeu. Se reabilitează blocuri. Se curăță zone nenorocite.
Nu-i perfect. Nu-i curat mereu și-s străzi – aceleași întotdeauna – unde parcă niciodată nu dispare de tot mizeria. Intervențiile edilitare stradale-s fușerite. „Taxele locale” tot greu emit hîrtii care-n alte sectoare ies pe loc. Locuri de joacă stau fără aparate. Școlile n-o duc mai bine.
Nu știu, deci, dacă a fost un primar cu adevărat bun. Luînd seama la ce și cît avea pe mînă atunci cînd a fost ales, toate cele făcute au reprezentat un minim.
În București, „a face ceva” însemnează să se vadă pîn-la cer că s-a făcut. De-aceea, primarii nici nu ne-ncurcă cu mărunțișuri precum curățenia și ordinea; da-n schimb, cînd e de ridicat vreo ditai clădirea ori de întins vreun pasaj – se bagă; pentru că se vede.
Uneori, nu știu cum se-nnimerește, dar primarul mai are o frîntură de stil; de-aia nu toate betonările lui Robert Negoiță-s hidoase, ba chiar intervențiile sale aduc un cîștig indiscutabil orașului și civilizației.
Dar ce te faci cînd exemplul lui Robert e urmat de ciracul lui Piedone – de primarul Băluță?
Intervenția lui Piedone în sectorul 4, după preluarea puterii, a fost copleșitoare: în doi ani scotea la lumină locuri de joacă, inventa parcări, făcea aparatul administrativ să meargă, spăla străzile. Din gloria asta s-a și reales. Prețul a fost uriaș, dar cetățenii au socotit că merită plătit: curățenia și ordinea însemnau garduri, gardulețe, dinozauri luminoși, palmieri de-o vară, statui hîde… ce conta? – era curățenie, era ordine!
Piedone a dispărut; azi sectorul e condus de fostul său viceprimar: Băluță.
Băluță n-a înțeles că treaba însemnează școli ingrijite, locuri de joacă care nu seamănă a staule, parcuri unde nu urlă boxele, gunoi ridicat la vreme… Băluță, precum papuașul desenat de primii exploratori, poartă penele păsării paradisului pe curu’ gol.
El bordurează și betonează; că așa a văzut la Robert.
El încarcă spațiul public; că așa a învățat de la Piedone.
Duminică se nimeri s-avem treabă pe Olteniței – și, fiindcă tot ajunserăm pe-acolo, ne zisărăm să intrăm în Orășel – la Piedone, cum zice lumea de-acuma.
Orășelul era plin-ochi și socotirăm că-i mai sănătos pentru confortul nostru psihic să nu adăstăm prea mult pe-acolo; ne-am luat tălpășița pe dată.
Nu-i asta beleaua. Oamenii au nevoie să iasă duminica, oamenii trebuie să se relaxeze; deși e greu să te relaxezi cu mii și mii de oameni în spate.
E vorba despre falimentul vădit al ideii de sector.
Vedeți voi, Piedone a făcut aici un loc extraordinar de petrecut timpul liber. Acest loc este plin de kitsch, obositor – dar este, totodată, suficient de mare pentru a primi foarte, foarte mulți oameni. Piedone, în sinea lui, a făcut un lucru bun – dar l-a făcut pentru sectorul lui.
Or, bucureșteanul nu trebuie să își ducă viața în sectorul lui. Parcurile și locurile de recreere trebuie împrăștiate prin tot orașul astfel încît să-i fie ușor oricui să ajungă la ele; iar condițiile din fiecare acest loc să fie, firește, similare.
Dar în Parcul lui Piedone merg oameni din sectorul 3, din sectorul 5, din sectorul 6 – logica de primar care a făcut ceva pentru sectorul său e șchioapă.
Un astfel de parc e în folosul unui oraș întreg; e nevoie, deci, ca întregul oraș să participe la buna sa funcționare. Piedone poate face suficiente locuri de parcare gîndindu-se la locuitorii lui; dar aici vin cu mașinile oameni de departe – pentru ei e nevoie de parcări suplimentare, iar aceasta e o investiție mare, a orașului și nu a cartierului. Firește, ar fi splendid să încurajăm oamenii să nu vină cu mașina în parc – dar asta înseamnă că oamenii aceștia au nevoie de un transport public eficient și prietenos care să-i aducă aici. Parcul acesta e legat bine de centru – are metrou; dar de cartierele adiacente nu este legat cum se cuvine. Nici cu bicicleta nu-i comod defel să ajungi aici.
Vedeți? Toate astea nu-s treaba lui Piedone. El s-a ocupat de un parc, dar nu are cum să țină acest parc doar pentru locuitorii peste care-i el primar.
Ideea de sector, așa cum e aplicată în București, e falimentară – iar ce v-am scris eu e numai un exemplu.
… voi face articolului în care treceam în revistă cîteva locuri de joacă mai cunoscute (de mine) o completare.
Tot în Parcul Copiilor – adică, parcul de jos „al lui Piedone” – unde din vara asta avem un castel frumuşel, cu tobogane, cu treceri, cu turnuleţe. Fabricat în Turcia; model clasic, să zic așa.
Este aproape de locul de joacă cu toboganul uriaş.
… şi – foarte mişto – ai copiii mereu sub observaţie cu uşurinţă.
… iacătă, în Orăşelul Copiilor – parcul refăcut după putirinţă şi ştiinţă de Piedone – un podeţ fără nici un chichirez; nici frumos, nici urît, anonim şi… atît:
 
… doar că pînă şi podul ăsta şi-a găsit un grăunte de rost, un bulb de întrebuinţare: au apărut lacăte prinse de el, ca-n alte locuri unde, prin asta, doi îndrăgostiţi lasă a-nţelege că aşa vor rămîne legaţi mereu.
Toamna nu-i doar ploaie, guturai şi zile scurte şi triste. Pînă se-ajunge la toate astea (că se-ajunge, ştiţi bine!) toamna ne arată ce-are mai bun toată firea, ce-are mai bogat tot pămîntul nostru…
Nu de-alta, dar toamna sărbătorim recolta; şi – cum ne plac sărbătorile…
Parcurile, oborurile, pieţele s-au umplut cu oameni care-şi burduşesc plasele, care vin şi pleacă cu sacii-n spinare, care – în fiecare zi încă-nsorită – parcă au mai cîştigat ceva, au mai dat o tiflă-n faţa lu’ Baba-Iarnă…
Fusăi, vere, la festivalul toamnei de se ţine – cu voia lui Piedone – lîngă Palatul Pionierilor (mă rog, al copiilor) şi ce văzui acolo… oleleiiii!
Lume; bostani; gogoşari; fum; struguri; must scump; fleici; bulz; muzică tare; gogoşi; dulciuri scumpe; porumb fiert; vin; copii; ţărani; pastramă; fum; must şi mai scump; fum; muzică şi mai tare; dulciuri vechi dar la fel de scumpe; copii şi mai mulţi; alte gogoşi; must, iar must; vin şi mai mult; şi iar mici şi pastramă: pe scurt, cam asta-i aici, la sărbătoarea belşugului toamnei.
Şi ştiţi ce? …. era chiar drăguţ…
                  
Bucureșteanul, apăsat din toate părțile de caniculă, s-ar duce oriunde ca să se mai răcorească, să mai simtă aerul. Sfîrșitul verii – care se-apropie – face serile mai scurte, dar la fel de violente din punct de vedere al căldurii.
Parcurile-s primele care-s asaltate…
Seara, în parcul „lui Piedone”, lumea stă pînă tîrziu.
E chiar bine, aici. Să vă zic de ce.
Seara, kitsch-ul năucitor de peste zi se mai estompează. Vezi doar siluete de oameni și de-omuleți pe alei, vezi doar lumini și neoane, vezi doar aparența de bîlci, de tîrg, de roata-norocului: de nimeni-nu-pierde!
Seara, aici, totul se diluează, nu știu cum să zic. Luminile felinarelor îs chioare, groaznic de chioare, fumul se lasă printre pomi, oamenii nu-ți dai seama dacă vin ori pleacă – știți, devine, cumva, difuz, chiar interesant.
Seara, copiii-s fericiți. Lipicioși, transpirați, cu genunchii negri și mîinile dulci și jegoase. Puțin le pasă lor de primari și consilieri locali; pentru ei, să meargă „la Piedone” e ca și cum l-ar aștepta pe Iepuraș.
Asta e! Uitați-i cum se bălăcesc la fîntîna cîntătoare, în noapte. Se distrează, se răcoresc, se joacă.
Uite cum un astfel de loc – un astfel de kitsch, un astfel de bîlci – este un paradis pentru mulți bucureșteni.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii