despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

pe unde să te plimbi?

… iată și perechea materialului în care-mi dădeam cu părerea care-s străzile ce nu-ți dau vreo bucurie.

Din fericire, Bucureștiul are destule bucăți minunate; e greu să alegi dintre ele, nu-i așa? M-am gîndit să mă opresc la unele de care-am pomenit mai puțin, dar care-s la îndemînă și-au farmecul lor… mai ales acuma, cînd s-a făcut cald, pomii-s încărcați de frunziș și lumina Soarelui e încîntătoare.

Schitu Măgureanu: pentru panta cea dulce pe care nu poți s-o cobori decît ca pieton, pentru vecinătatea Cișmigiului, pentru frumusețea flancului construit. Se leagă fericit cu Popa Tatu.

Alexandru Ioan Cuza: bucata dintre Duca și Titulescu are ceva… ceva greu de explicat. Fără ceva memorabil, fără atracții, dar cu toate astea reușită, egală, foarte plăcută; și, dintre toate străzile centrale ale Capitalei, una din cele mai fără trafic auto – deseori ocolesc pe-aici ca să conduc un minut în liniște.

Sfîntul Elefterie: n-ai ce-i face, e reușită și plăcută! Măcar pentru insula cu biserica, dar și-n rest; ce să mai zici de vecinătăți; tot cartieru-i de luat la picior. Merge și-o plimbare pe cornișa fără pereche de mai sus, pe unde curge acum strada Alexandru Vitzu (o bucată din ea a purtat numele pitorescului tămăduitor Draș/Drasch); în partea cealaltă a Cotrocenilor, nu-i coborîș mai dulce ca cel a străzii Ana Davila.

Icoanei: cu un parcurs considerabil, frînt în atîtea locuri… fără să fie cea mai frumoasă stradă din cartier, e cea mai interesantă. Are ceva, să știți.

Popa Soare: are concurență strașnică-n vecinătate, dar face toți banii; pe asta aș alege-o, parcă, din zonă; nu că Sfîntul Ștefan, Plantelor, Doctor Burghelea ori Ștefan Mihăileanu-s de lepădat.

Principatele Unite: minunată la ceas de seară, are un soi de echilibru și de înțelepciune. La pachet cu aleea din dealul Mitropoliei – cea mai frumoasă legătură dintre 11 Iunie și Piața Unirii; dus-întors neapărat!

Candiano-Popescu: pentru cum se lasă-n jos, cu bucla nesfîrșită, și pentru cum se poate continua plimbarea pe Lînăriei.

Pline de surprize-s și străzi ca Vasile Lucaciu, Polonă, Silvestru. Subestimat, frontul intact dintre Dorobanți și Sala Floreasca al stărzii Radu Beller. Odihnitoare, partea cu scuar central a fostei străzi Cîmpina, azi Alexandru Constantinescu.

De fapt, ce mai: acu-i vremea de plimbare și cam pe oriunde Bucureștiu-i frumos!

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Agale, pe strada Spătarului

scris de Ando

Dacă tot ne-am preumblat, recent, pe bulevardul Carol, haideţi să lăsăm un pic vuietul maşinilor şi s-o luăm la pas, pe strada Spătarului, intrând, astfel, binişor în cartierul armenesc.

Strada, după cum se vede pe hartă, este una dreaptă şi aproape paralelă cu Calea Moşilor, legând bulevardul de Popa Petre.

Intrarea dinspre bulevard este străjuită de două blocuri masive, dar cel din dreapta este, fără îndoială, o reuşită arhitectonică Art Deco.

De fiecare dată, admir cu jind acele fascicule de lamele decorative verticale din părţile laterale, care-i accentuează zvelteţea şi mă gândesc cu tristeţe la cât de plate şi fără personalitate sunt faţadele clădirilor de azi.

In fotografia de pe digibuc, nedatată, se vede şi mai bine clădirea – nespurcată de mâzgăleli şi fără „îmbunătățirile” aduse, ulterior, de locatari. Din păcate, blocul este acum, marcat cu bulină roşie.

Pornim. Pe stânga, (lipit de celălalt bloc de colţ), la nr. 1A, găsim un alt bloc interesant, autor: cunoscutul arhitect George Damian. Din păcate, unghiul închis nu mi-a permis o fotografie de ansamblu reuşită, aşa că m-am mulţumit cu câteva detalii.

Ieşim din coridorul format de blocurile înalte şi strada, parcă eliberată, începe să se… lumineze. Vizavi, la nr. 4, o clădire care, spun diversele surse, ar fi fost al lui Omar Hayssam… Acum, acolo, este un bar, dar m-a interesat mai mult poarta din lemn, frumos lucrată.

Am ajuns la intersectia cu strada Rafael Sanzio şi, mai întâi, admirăm clădirea de pe colţ pe peretele căreia găsim şi o placă comemorativă.

Vizavi, la numărul 6, avem un alt bloc. Ce frumoase sunt copertinele de la ultimele balcoane, cele de la etajul patru… Păcat că toată această faţadă atât de minuţios şi echilibrat concepută e neîntreţinută, plus vărzăluită cu tot felul de adaosuri inestetice.

Mai mergem un pic şi ajungem într-o porţiune care cuprinde, la numerele 7 şi 9, două clădiri renovate recent şi chiar reuşit, în opinia mea.

Cele două case amintite, împreună cu sofisticata clădire de pe colţul cu strada Pasului

… creează, împreună, o „replică” pe măsură, la clădirile de vizavi, de pe Intrarea Spătarului

Cu părere de rău, ne uităm apoi la casa de la nr. 12. Păcat că nu este îngrijită aşa cum ar merita!

Trecem de clădirea Ambulatoriului „Ana Aslan” care, din câte îmi amintesc, a fost la un moment dat (nici nu-i de mirare) în toiul unor conflicte de interese imobilare:

… şi ne oprim la nr. 17, ca să privim acest reuşit bovindou şi, mai ales, sus, la acel cerdac deosebit, cu tâmplaria lui din lemn vopsită în albastru. E adevărat, stâlpii balconului s-au cam scorojit, necesită o împrospătare, dar sper să nu asistăm la vreo viitoare intervenţie nereuşită asupra lemnăriei.

Am ajuns la intersecţia cu străzile Latină şi Semilunei. Ce găsim în această răspântie? Un bloc stil Art Deco, două clădiri vechi care – se vede- au fost ceva la vremea lor, dar acum, deşi locuite, arată destul de neîngrijit… şi un stâlp „cocoşat” de maldărul de ghemuri şi colaci de cabluri!

Dincolo de intersecţie, imediat pe dreapta, la numărul 22, ne întâlnim cu… istoria şi arta. E vorba de vestita Casă Melik, actual muzeu Theodor Pallady, despre care avem detalii foarte interesante aici. O clădire frumoasă, într-adevăr şi, mai ales, de apreciat curtea generoasă, plină de arbori şi flori. O veritabilă oază de verdeaţă, binevenită pe o stradă, atenţie… lipsită de copaci!

După doar câţiva paşi, prin gardul de la numărul 22 C, se zăreşte, dacă te uiţi atent, bustul lui… Alexandru Sahia. Cum a ajuns aici? Ne povesteşte în cartea sa: „Poveşti cu statui şi fântâni din București”, doamna Viorica Dragu Dimitriu: „Într-o curte din strada Spătarului, a fost adus, salvat dintr-un loc unde fusese aruncat în avântații ani 90 ai secolului trecut, unul din busturile acestea ale lui Baraschi, reprezentându-l pe Al. Sahia. În vecinătatea unei tufe imense de iasomie, printr-un gest pios față de o lucrare de artă și față de un destin zbuciumat, chipul în piatră al scriitorului idealist, mort de ftizie în plină tinerețe, și-a găsit poate, pe străduța bucureșteană, lângă Muzeul Pallady din Casa Melic, liniștea cuvenită”.

Ajungem acum, la unul din elementele cele mai interesante ale străzii noastre: intersecţia cu strada Corbeni. Deşi vorbim de o intersecţie clasică, „în cruce”, practic, aici avem şi un fel de piaţetă. De aceea, ne vom descurca mai bine privind, mai întâi, captura aeriană de pe instantstreetview, unde care am marcat şi clădirile importante de pe Spătarului.

 

E bine să menţionăm cu acest prilej, că acest gen de piaţetă sui-generis îl intâlnim în mai multe intersecţii din cartierul armenesc. Revenim. Cum ziceam, piaţeta noastră este străjuită de alte trei clădiri care aparţin de strada Spătarului:

1. blocul impunător, de colţ, de la nr. 32 – arhitect Iulian Nămescu -1935

2. casa de vizavi, cu un bovindou frumos ornamentat

şi – 3 – clădirea masivă, de locuinţe, recent renovată de Primăria Capitalei.

Parcurgem ultimul tronson al străzii, unde admirăm, mai întâi, cocheta căsuţă de la numărul 38:

şi intrăm într-o plăcută dilemă la numărul următor: 40, pentru că nu ştim ce să admirăm mai întâi: bovindoul stil turnuleţ sau cele două balcoane.

Traversam strada şi ne oprim la impozanta clădire de la nr. 45, cu minunata ei copertină. Dacă nu mă înşel, într-o perioadă, aici a funcţionat, după revoluţie, consulatul Republicii Moldova.

Pe aceeaşi parte, pe peretele casei de la numărul 51, găsim o inscriptie, care mai mult ne bagă în ceaţă decât ne lămureşte… adică, de fapt, care e numele antreprenorului?

Am ajuns la capătul străzii, cel dinspre Popa Petre, având cap de perspectivă… „scheletul” din imagine (care are, cel puţin, 10 ani vechime), dar cu satisfacţia că, deocamdată, strada Spătarului a fost ferită de demolări sau de astfel de intervenţii brutale.

Episodul XXXVIlista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Pe unde să nu te plimbi?

V-am îmbiat, de-a lungul timpului, să vă mișcați picioarele prin fel de fel de locuri interesante ale Capitalei. Nu toate, întotdeauna, neapărat frumoase – ori curate.

De la atîta preumblare bucureșteană, să tragem și alt folos: acela de-a ști și pe unde-i neprielnică, neplăcută; pe unde experiența trecătorului e nefericită.

Pe unde, deci, nu te simți bine?

Bulevardul Ferdinand

Partea de-nceput merită; dar odată ce treci de Foișor, zău că te iei cu mîinile de cap. O devălmășie de clădiri delăsate, de blocuri aruncate degeaba, de proiecte-ncepute și uitate din cine știe ce motive și de case ce s-au dărîmat recent; mașini care aleargă prostește, ocolind gropi nenumărate; o lipsă mare de comerț și de servicii – te-apucă jalea pe aici.

Calea Călărașilor

O știm prea bine: ba strîmtă, ba strîmbă, mereu aglomerată, nicicînd dîndu-ți ghes să te uiți în stînga și-n dreapta; atîrnă deasupră-i amenințarea veșnică a sistematizării – noroc că are ceva viață-n ea și te mai agață cu vreo tentație-acolo.

Calea Dudești

Au rămas destule lucruri de văzut, dar trebuie să tragi de tine ca să intri-n dispoziția pentru ele. Multă decădere, puțină valorificare – păcat de ea.

Bulevardul Mărășești

Vai, ce arteră nepricopsită, neprietenoasă, rece, gri, murdară! Pe-aici mașinile ba mereu stau una-ntr-alta, ba aleargă tîmpite – niciodată nu te simți bine! Nu lipsesc cîteva surprize arhitecturale, dar nimeni nu apucă să le vadă. În plus, nu se-ntîmplă nimic pe aici; noroc că duce la Parcul Carol, care-i în sine o destinație cît de cît acceptabilă.

Splaiul Unirii

Să fim serioși. Picul de istorie industrială ce-a mai rămas e prea puțin ca să merite pierderea de vreme. Între Abator și Timpuri Noi e ceva atmosferă veche, dar la cît gonesc mașinile pe-aici ți se ia cheful.

Calea Șerban Vodă

O stradă laterală, ceva căzut în uitare, o scurtătură: rușinoasă-i pierderea importanței sale. Partea dintre Mărășești și Șincai are bucăți realmente mizerabile ce te umplu de tristețe. Ici-colo, cîte-un magazinaș, ca să nu zici că te afli-n pustieșag. Partea de la Adesgo-n sus, șosea de fugă, nu-ți zice nimic.

Magistrala

Un bulevard ratat de la cap la coadă: uriaș, larg, chelit – dacă pot zice așa – și abrutizat de favorizarea traficului auto. Măcar nu mori de foame pe-aici însă.

Regina Maria-George Coșbuc

Cine s-aibă chef să meargă pe aici? Pe stînga-i un gard oribil, de pușcărie, ce rupe Mitropolia de oraș; pe dreapta se-nșiruie case prăpădite, înspăimîntător de spurcate. După 11 Iunie totu-i mort, iar de la Rond în sus te izbește mirosul de hrubă din fosta fabrică de bere. Mașinile calcă dalele de beton lăsate ale liniei de tramvai, făcînd un zgomot ce-ți scoate din cap orice gînd frumos.

Calea Rahovei veche

Bine, nu-i mai spune așa, dar nu contează: strada George Georgescu păstrează multe bucăți cu farmec, pe care n-ai chef să le admiri fiindcă-s atîtea lături pe margini. Deseori o găsești ciudat de goală, fiindcă ciotul ăsta tăiat de Ceaușescu pentru crearea Centrului Civic e doar un apendic stradal.

Calea Moșilor veche

De bifat, de înțeles, de evitat.

Strada Traian

Nici o bucată din strada asta nu-i frumoasă, deși ici-colea îți mai face cu ochiul cîte ceva. Multă mizerie, între Caritas și Hală; mai apoi plictiseală; și spre sfîrșit Foișorul și ce mai e prin preajmă. Rămîne o stradă lungă-lungă și, totuși, interesantă.

Mihai Eminescu

Ar putea fi… dar nu e! Lungă, sucită, aglomerată, îngustă, greu practicabilă, cumva respingătoare și mai ales tristă, părăsită de atîția ani de autobuze. Altminerea, interesantă, cu niscai atracții și destul de animată.

Calea Floreasca

Sufocantă, de la Urgență spre piață; mai apoi fals-strălucitoare, scumpă și-n schimbare; în preajma lacurilor un pic deprimantă, negăsindu-și utilitatea.

Calea Plevnei

Nimic, nimic – chiar nimic. Pe bune, chiar nimic. O sută de metri între Izvor și Kogălniceanu – dar atît.

Ion Mihalache, Buzești-Berzei, „Inelul central”

Să fim serioși.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Plimbări în Bucureşti VIII – revenire pe Carol și Pache

de Ando și HM

Au trecut zece ani de cînd am făcut o primblare pe-aici – ce ne-a readus pașii? Poate gîndul la care-am ajuns deunăzi, citind despre ce se mai schimbă-n locurile astea.

Gîndul e, vedeți voi, că dintre toate arterele importante din Centru, pe Pache e cea mai multă viață: magazine, magazinașe, mici afaceri, restaurante; ce deosebire e față de Calea Călărașilor, Moșilor, Regina Maria, Dacia, Dorobanți ori altele! Remarcabil e și numărul destul de mare de clădiri îngrijite și refăcute mulțumitor; nu poți să nu remarci cît de jalnic arată, la doi pași, bulevardul-pereche Ferdinand!

De-aceea aș lua la picior axa est-vest a Bucureștiului de la periferie spre mijlocul orașului – tocmai ca să mă conving mai bine. Nu doar o varietate îmbucurătoare de comerț, dar și urme ale trecutului recent: magazinul „Electro Admon”, casa funerară „Anthony”, croitoria „Picasso” – toate-s afaceri ce s-au pornit acum aproape treizeci de ani. Doar relativ mai recente, firma de IT „Pro Sys”, magazinașul „Skipper” și pizzeria „Cuptorul cu lemne” completează lista reperelor comerciale ce-au învins timpurile contemporane.

Omului îi place cînd merge pe-o stradă vie!

Mereu e iureș pe-aici, dar dacă ajungi într-o dimineață nelucrătoare ai tot bulevardul numai pentru tine, cu poveștile lui, cu fundăturile lui… Reclama „Ci-Co” încă se mai ghicește, biserica de la intersecția cu Mătăsari s-a reconstruit după incendiul de-acum două decenii, televiziunea anilor ’90 – chiar dacă nu mai e-n turnul de odinioară ci-n niște barăci – e tot la locul ei; iar parcul… tot Tolbuhin se cheamă.

Mai încolo, spre Școala Iancului, întîlnim o surprinzătoare delăsare comercială, dar și un avînt imobiliar contemporan nu întrutotul la locul lui, deși nu s-au făcut mari stricăciuni încă. Una peste alta, ne aflăm pe un segment considerabil care n-a fost afectat de demolări în perioada comunismului: chiar avem un bloculeț – la Mihai Bravu – care a fost mutat pentru a permite deschiderea pieței!

… iată și prima „spargere” de ritm urbanistic: rondul din care se desface strada Popa Nan:

Nu mai mergem mult și dăm – pe colțul unde se face străduța Iancu caveler de Flondor de un mic local unde, demult, a fost o cofetărie: înainte de Război se chema „Orange”; ulterior, odată cu prefacerile edilitare ce vor schimba Calea Moșilor, ajunge aici celebra „Verdun” – care și ea s-a plimbat oleacă-n cartier:

Numaidecît urmează o piațetă cam fără niciun chichirez, la intersecția cu Traian; are și-un scuar pe care, odinioară, troleele-l ocoleau prin dreapta. Deși mărturiile fotografice n-au prea răsfățat bulevardele astea – nici pe vremuri, nici mai încoace – atmosfera de-acum un sfert de secol nu-i prea alterată.

Ritmul se schimbă: de aici și pînă la Izvorul rece bulevardul e… rece și el – poate pentru că-l părăsesc tramvaiele; mai puțin prietenos, deși-i crește valoarea arhitecturală. Dînd roată parcului – ce ar trebui să poarte din nou numele lui Pache -, ne dăm seama de cît de puțin e valorificat el în sine și clădirile ce-l mărginesc; deschiderea spre Ferdinand, cu biserica greacă-n prim plan, rămîne excepțională.

Pîn-la Rond, bulevardul a purtat numele primarului care la sfîrșit de secol XIX l-a făcut de-a curmezișul orașului; de-aci încolo, îl șim drept Carol (să nu ne mai încurcăm cu „întîiul”); dar mai e nevoie, oare, să vă spun că mie tot Republicii-mi vine să-i zic? Oricum, bucureșteanul – în încăpățînarea lui afectivă – a știut să alinte și-n vremea comunismului partea dinspre Cișmigiu a axei centrale doar cu numele „Bulevardul”, dîndu-i pe pustii și pe Gheorghiudej, și pe 6 martie.

O frunzăreală a ghidurilor bucureștene ne înfățișează o prăpastie ideologică imensă între anii de dinainte și de după instaurarea regimului popular:

 

Bucățica între rond și Moșilor – să revenim! – e într-o decădere cauzată de scăderea importanței sale de nod urban; pătrunzînd în intersecție, remarcăm retragerea clădirilor dinspre Mîntuleasa și ne dăm seama că axa aceasta are, cu siguranță, cele mai multe piațete, ronduri și scuaruri din tot Bucureștiul; și, mai ales, printre cele mai armonioase. Și deși are atîtea „ruperi”, porțiunea dintre Universitate și Iancului e perfect oablă.

 

Ne oprim un pic:

Aici, într-adevăr, s-au schimbat lucrurile-n anii ’80, cînd Calea Moșilor a fost lărgită!

 

Înspre Armenească de-acum, atmosfera-i alta din nou: te afli-ntre blocuri, care deși mai toate-s reușite, nu le vezi cu adevărat niciodată; multe parteruri închise din păcate; a funcționat aici și un celebru magazin de arme, după Revoluție – a mai rămas reclama unui pistol să ne aducă aminte.

 

Surprinzător, intersecția cu Armenească nu e pusă-n evidență, dar să ne aducem aminte că actuala ei configurație este recentă, ajungîndu-se la ea în urma prefacerilor edilitare de la mijlocul anilor 1980, cînd s-a practicat tăietura Armand Călinescu dintre strada Galați (Vasile Lascăr) și Moșilor.

Însă gîndul creării acestei legături rutiere este, firește, mult mai vechi, regăsindu-l în planul de sistematizare de la mijlocul anilor ’30 din secolul trecut.

Tramvaiele ieșeau direct la Rosetti și mai apoi continuau pe Hristo Botev: alte vremuri! Linia existentă azi pe strada Paleologu – montată odată cu prelungirea străzii spre Nord – n-a mai fost folosită de mai bine de un sfert de secol.

Mai e o stație pîn’la Rosetti; lăsăm în urmă nefericita clădire care a ars cu mai bine de un deceniu-n urmă și, vizavi, fostul hotel „Modern”.

… se mai îndesesc un pic spațiile comerciale – nu mult! – mai căscăm gura…

… și ajungem într-o piață largă, dar nepricopsită; în mijloc statuia e-ncadrată de stîlpi mătăhăloși iar stația autobuzului 311 nu mai are deverul de odinioară. În anii ’90, datorită sediului P.N.Ț-C.D., locul era mai animat. La intrarea pe Hristo Botev funcționează un magazin de semințe, frecventat de mulți zeci de ani de zile. Blocul de pe colțul cu Tudor Arghezi a apărut după Cutremur.

Fără nici o îndoială – tot parcursul acesta central e o încîntare arhitecturală ce trebuie ocrotită și pusă-n valoare de orice îmbunătățire viitoare.

Și cam atît: mai e de văzut, pe îndelete, minunata clădire a Ministerului Agriculturii și gata.

… întotdeauna o plimbare pe bulevardele astea e ceva ce-ți prinde bine!

Surse foto și documentare: Dan VartanianAndrei PandelePeter HautzingerAzopan Tramclub  • Softpedia – blocurile comuniste • altele

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Plimbări în Bucureşti XXXV – trei bulevarde-ntr-unul singur (II)

de Ando, C. D. Mocanu și HM

citiți prima parte

Iată-ne la Perla. Nu, nu mai e nici o Perlă pe-aici de multă vreme, dar locului i-a plăcut numele ăsta, așa că l-a păstrat. Perla a fost restaurant; o vreme, pe vremea lui Ceaușescu, s-a numit și Varșovia – închis astăzi, e magazin „dm”. În spate fusese și cofetărie: era un complex elegant. Peste drum, străjuind colțul cu Iancu de Hunedoara, fost Ilie Pintilie, fost Bonaparte, încă mai vedem clădirea ce-a adăpostit cinematograful Volga încă dinainte de Război, după ce-a luat locul bodegii Roata lumii; acum în reconstrucție, probabil din ea va rămîne coaja – măcar de-ar pune-o în valoare cît de cît!

Intrăm în cel de-al doilea Dorobanți, v-ați prins deja; e cel unde-ncep și fițele – un bulevard larg, cu blocuri înalte; pînă să vedem mai de-aproape ce-i acum aici, să-i lăsăm pe cei care l-au făcut să se laude oleacă.

Da – n-au fost multe, bulevardele gîndite să fie cu atîtea spații comerciale mari, etajate – ne-au rămas în memorie magazinul Tineretului și cel care vindea marfă importată din Republica Populară Bulgară -; era păcat să-l zdroncăne tramvaiele, așa că după ce s-au ridicat blocurile astea, linia lui 5 – una din cele mai vechi linii bucureștene – ce mergea pe aici a fost mutată pe Floreasca; zece ani mai tîziu se muta iar, pe Barbu Văcărescu. Și, deși autobuzul 131 poate fi asociat pe deplin cu Dorobanțiul, multă vreme nici n-avea treabă cu el: de la Piață se ducea pe Roma și Căderea Bastiliei (unele străzi chiar au nume frumoase!) spre Romană; chiar și după Revoluție a mai practicat o parte din traseul ăsta. În zilele noastre ne întîlnim pe-aici chiar și cu autobuze preorășenești – unul din traseele serviciului de transport al orașului Voluntari pătrunde pînă la Perla!

O luăm din nou la pas, fără să ne putem stăpîni ciuda că ne lipsesc aproape cu desăvîrșire imagini de dinaintea construirii blocurilor. Ulterior publicării inițiale a materialului, a apărut o mărurie foto din zona de dinainte de liceul Caragiale; se vede linia și stația tramvaiului 5.

Noroc c-am reușit să dibuim urma Garajului Peleanu de la numerele 127-129, care-i azi ascuns după blocurile stradale; fotografia interbelică ne ajută să vedem cît de larg fusese de la bun început Dorobanțiul.

Așadar, în stînga, splendoarea străzilor cu Capitale; în dreapta, o-ncrengătură ciudată de străduțe-ntortocheate, care parcă niciodată nu te scot acolo unde ai nevoie. Și cam așa-i toată bucata dintre Dorobanți și Floreasca; firește că pe măsură ce te duci spre piață, crește și strălucirea străduțelor astea.

Cu toată spoiala și scumpetea locului, ceva-ceva îți zice că nu-i decît o anticameră a cartierului Primăverii.

Ne amintim de magazinul-fanion de electrocasnice „Gepa”, care avea un dever imens în anii ’90 – apăruse-n locul fostului magazin bulgăresc de care-am amintit înainte.

 

Pe cît de lat îi bulevardul, pe-atît i-s de-nguste trotuarele; ce-i drept, acum cîțiva ani s-a lărgit un picuț cel de pe mîna dreaptă – nu îndeajuns! Dar hai să vedem atmosfera.

Din fericire, au rămas destule clădiri neafectate de construirea blocurilor. Nu s-au păstrat chiar rău și pun în valoare colțurile străzilor adiacente! Liceului i s-au construit două corpuri în plus; n-ai zice că nu-s „la locul lor”. Și, spre cinstea lor, urbaniștii de acum jumătate de secol au păstrat un mic segment de joasă înălțime pînă la următorul calup de blocuri înalte.

  

Firește, se mai strecoară cîte ceva-n zilele noastre…

Un punct de interes a fost clădirea poștei; aproape de ea, blocul cu librăria „Lumina”: o librărie mare, cu etaj; jumătate din spațiul comercial e acum vopsit în negru – absolut îngrozitor.

 

Între Poștă și librărie, firește, biserica: și ea-și vîră-n spațiul rămas o felie imobiliară!

Între partea a doua și a treia a Dorobanțiului e… o pauză; o piață, un rond, adică – poate e chiar o bucățică de sine stătătoare. Clădirile interbelice ce flanchează piața-s, din păcate, degradate și ascunse aproape mereu după reclame uriașe.

 

Un loc larg – inutil de larg – cu un părculeț neîndeajuns de pus în valoare în care mulți ani s-a adăpostit Lupoaica noastră călătoare. Autobuzele, în drum spre Perla, obișnuiau să-l ocolească; azi, cînd n-o mai fac, parcă ni se pare că era mai frumos așa; măcar 282-ul s-ar putea îndura să facă stație aici. În rînd cu vechea benzinărie și cu „Bitolia” – alt toponim rămas în mintea bucureșteanului de la magazinul alimetar din blocul ridicat în anii ’60 – găsim un reper neașteptat: un mic fast-food („Mc Burger”) ce rezistă de la-nceputul avîntului comercial postrevoluționar. Pesemne ce cel mai ieftin locșor din tot Dorobanțiul… Străzile cele două care se desfac din piață, de pe partea asta, sînt doar fundături – nu ajung nicăieri, oprindu-se la un rînd de case-ndărătul Pieței Floreasca.

 

Piața-n sine (pesemne c-a apărut înainte de Război, în regim volant) nu-nseamnă nimic; nici complexul ridicat lîngă ea; aici atracția-nseamnă cafenele, magazine dichisite și – mai ales – fascinația apropierii de zona interzisă; funcționează-n continuare, la intrarea pe Beller, cofetăria Ana și magazinul Nic. Pe-aici se băgau tramvaiele, cînd veneau pe Dorobanți și o luau spre Floreasca – ne-au rămas cîteva imagini; urme ale pietrei cubice se găsesc azi, păstrate-n stația de autobuz.

Găsim, pe hărțile vechi, că Beller se numea, înainte… Plăcintei – zău că nu suna rău deloc.

   

Dar ce căutăm aici? – hai înapoi, ne-așteaptă partea a treia a Dorobanțiului… cu totul și cu totul alta, dacă se poate așa ceva.

Surse foto și documentare: Adrian Crăciunescu • AgerpresAzopan Tramclub TransiraMuzeul Municipiului București • Softpedia – blocurile comunisteArhiva UAR

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Plimbări în Bucureşti XXXV – trei bulevarde-ntr-unul singur (I)

de Ando, C. D. Mocanu și HM

Da: Calea Dorobanților nu-i una, ci trei – asta, cînd bagi de seamă mai bine. Una, dinspre Centru la Perla; alta, de-acolo la piață; și încă una, cum o iei spre Televiziune: fiecare diferită, cu ritmul, stilul și viața ei: și ăsta-i și momentu-n care ne oprim să vorbim despre cale… ca despre ea; fiindcă bucureșteanul de el – de „Dorobanți” știe.

Ca să complicăm de la-nceput lucurile – nimica nu-i simplu-n București – vechiul Pod al Herăstrăului pornea, demult, de la Biserica Albă și ajungea doar pîn’la bariera orașului, adicătelea pe unde trece-acuma șoseaua Ștefan cel Mare. După 1900 partea centrală s-a scurtat, de la piața de azi Lahovari; iar partea din afară – spre  Arcul de Triumf – era ba șoseaua Herăstrău, ba prelungirea Dorobanți. Cu alte nume, în afară de cel al regelui Alexandru al Serbiei, n-a prea fost vremelnic botezată; deși Nomenclatorul Stradal încearcă să ne lămurească destul de conștiincios, pare c-a lăsat pe dinafară momentu-n care bucății de după Piață i s-a zis și Roosevelt.

Oricum, Dorobanțiul e una din cele mai vechi artere bucureștene, alături de Podul Mogoșoaiei, fiind ieșire spre nord – la vremea aia nu se tăiase bulevardul central ce-mparte orașu-n două. Chiar și pentru asta merită să ne plimbăm pe aici!

Se vede că-i vechi; partea de-nceput e strîmtă și destul de nespectaculoasă arhitectonic – dac-o comparăm cu axa centrală -, fără să fie, însă, banală. Nu locuia aicea fitecine. De mare rușine c-a fost așa de puțin trasă-n poze de-a lungul istoriei!

Așadar, Dorobanțiul începe de la piața Lahovari, căreia bucureșteanu-i pronunță numele de parc-ar fi maghiar. Mai nimeni nu prea ia-n serios bucățica asta de pînă-n ASE; la rond, acum un sfert de secol, întorceau o droaie de autobuze – mai ales cele ce veneau din Drumul Taberei – azi nu mai e nici un nod urban. Clădirea renovată urît a Spitalului de ochi și Casa oamenilor de știință-s cele mai de seamă locuri de aici; mai acana se ițește hotelul „Dorobanți”. N-a fost niciodată o construcție reușită; pînă și arhitecții, cu juma’ de gură, o recunoșteau. Pe-o bucată din locul unde s-a ridicat fusese celebrul restaurant „Mon Jardin”, care a ființat sub acest nume pînă la demolare. Lîngă el, la Casa oamenilor de știință, restaurantul se chema la vremea aceea „Parcul trandafirilor”.

 

Colțul unde e azi hotelul apare într-o imagine din anii ’70; în clădirea ce urma să fie demolată funcționa înc-o unitate de alimentație publică – Poarta Albă.

Ne intersectăm, deci, cu Dacia și Eminescu; pe mîna dreaptă avem dovezi veritabile de bun-gust arhitectural interbelic; locul a căpătat forma de azi odată cu deschiderea bulevardului Dacia – cel mai nou bulevard vechi – schimbarea a fost uriașă. Să nu uităm că-n vechea configurație stradală Eminescu și nu Dacia era artera care ieșea-n Piața Romană.

Blocul de pe colț a fost nefericit renovat și consolidat la sfîrșitul anilor ’90: deja arată foarte urît. Peste drum de el, un blocșor care a avut mereu șarmul lui, plus că are o copertină de excepție.

… pe stînga nu ne face nici azi să strîmbăm din nas clădirea ASE-ului (înaintea ei se găsea și casa unde a locuit Alexandru Macedonschi); trotuarul larg, umbrit cu platani – sunt o droaie de exemplare splendide pe-aici, încă de la amenajarea și îndreptarea străzii de la sfîrșitul secolului XIX -, era un loc animat în anii de după Revoluție, datorită terasei din stație. Azi pe-aici doar autobuzele circulă-n amîndouă sensurile; restul mașinilor care vor să meargă spre Ștefan cel mare trebuie să facă ocol pe Polonă. Cîteva vile, un bloc plombat – care avea o cofetărie bine plasată-n apropierea facultăților…

 

… și ne pomenim la primele locuri chiar interesante. Întîi, garajul, a cărui clădire – mare minune! – s-a păstrat; azi e supermagazin.

În coasta lui s-a ridicat o construcție nouă, care – cu toată lauda-i de sine – are doar calitatea că… n-a ieșit mai rău: „Magnetică prin volumetria orizontală atent finisată cu granit roșu, discretă prin reluarea întocmai a culorilor clădirii-monument din vecinătate – Casa Maria Lahovary din 1889, îndrăzneață în expunerea întregii fațade sudice către largo-ul oferit de al doilea monument care o flanchează – Garajul carosierului Peleanu din 1938, clădirea de birouri de la numărul 33 al Căii Dorobanților se așază cu eleganța și nonșalanța unei dive într-o lojă pregătită anume pentru ea. Discursul celor două volume, cel roșu, placat cu granit Red Multicolor cu venaturi de mari dimensiuni, și cel alb, finisat cu fibrociment Equitone alb, colorat în masă și aplicat prin lipire, urmărește cu claritate cerințele zonei protejate – retragerea etajelor 4 și 5 – și le declină prin transformarea corpului alb într-un fundal discret, care, în lumina dimineții, aproape dispare din câmpul vizual datorită parasolarelor albe orientate către Est”.

Imaginea alb-negru ne arată, însă, clădirea garajului „Peleanu” de la numerele 127-129, care azi se găsește ascunsă-n spatele blocurilor construite-n anii ’70 pe segmentul următor al Dorobanțiului.

Peste drum, înc-o bîzdîganie modernă, ce-i drept mai retrasă; lîngă ea, splendidul bloc cu zodii – una din puținele clădiri istorice renovate-n vremea lui Ceaușescu – să tot stai să-l admiri. Bucureșteanu-l ține la mare cinste mai degrabă pe constructor – inginerul Prager – decît pe arhitecți – Radu Dudescu şi Mircea Marinescu… În anii ’80, autobuzele care mergeau spre Perla făceau și stație aici, la Slătineanu.

Traversăm din nou, pentru casa Lahovary (pieței cu statuie-i zicem Lahovari, conacului ăsta, nu) – altă bucurie pentru ochi… dacă n-ar fi deja flancat de atîta modernitate. Dar știți ce? Încă nu s-a compromis de tot Dorobanțiul ăsta.

După ce ne-oprim să facem o vizită cofetăriei „Dolce principessa”, parcursul continuă, pierzîndu-și din farmec; vedem casa Slătineanu, încă un bloc-plombă, destule clădiri foarte neîngrijite, parteruri comerciale abandonate; în stînga și-n dreapta străduțe puzderie, întortocheate, înfundate; cîteva intervenții nouăzeciste ba abandonate, ba sfîrșite neinspirat; vreo trei-patru case nelocuite; cel puțin un loc unde o să se construiască ceva mare; și, odată ce trecem de intersecția cu Grigore Alexandrescu se termină cu strada veche. O ultimă zvîcnire de mîndrie: clădirea ambasadei turce – și gata.

Două blocuri greoaie anunță intersecția cu Iancu de Hunedoara și Ștefan cel mare; pe stînga, la parter, era asociația filateliștilor.

Fotografia de mai jos, dac-ar fi să ne-ncredem că acea Jariștea era cea de pe pe Bonaparte, ne-ar arăta locurile. Dacă nu-i de pe-aici, înseamnă că-i mai de departe; mai precis n-avem de unde ști. Planșa următoare – desenată de Scheletti – ne înfățișează cu siguranță zona barierei.

Articol actualizat

(va urma!)

Citiți pe larg: Scurt istoric al Căii DorobanțilorCasa SlătineanuStudiu – Dorobanți 16-18Arhitectul Radu Dudescu

Surse foto și documentare: Adrian CrăciunescuAgerpresAzopan Tramclub TransiraMuzeul Municipiului București • Softpedia – blocurile comunisteArhiva UAR

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Plimbări în Bucureşti XXXIV – tristețe pe Cuțitul de Argint

Puține străzi să aibă un nume așa frumos! Și cu așa parcurs șerpuit, și să treacă prin atîtea locuri interesante.

Intrînd pe Cuțitul de Argint, dinspre Șerban Vodă, dăm de localul fostei fostei percepții fiscale, ne face cu ochiul Parcul Carol, iar mai departe – spre Filaret – ne băgăm nasu-n ansablul de locuințe de pe fundătura Sergent major Ancuța Ilie și putem admira o bisericuță cum nu-i alta-n București, cu micul ei țintirim. Vestigiile feroviare și industriale-s la doi pași; amintirile tramvaielor ce-o străbăteau nu-s atît de îndepărtate…

Dar ce tristețe de stradă, atunci cînd vrei doar să mergi pe ea! Dincoace, imobile fără nimica-n ele, dincolo un hățiș și-un buruieniș îngrozitor, unde zac Instiutul Astronomic, Stația Meteo și Arenele Romane.

Brrr! Din bălării se-ntrevede scheletul unui fost ceas public, gardul ruginit se deșiră și mai dăm și peste cîteva clădiri dărăpănate, pe care intrăm un picuț în curte, să le vedem mai bine:

   

Atmosfera e sumbră. Nici dacă-ncercăm să ocolim – prin parc – nu reușim să ne-nveselim!

… ba chiar ne-apucă dezolarea, văzînd starea în care zace, aici, în spatele clădirii Stației meteo, casa lui Constantin Bosianu!

Cît despre Arenele Romane, se-nscriu de minune-n tonul deprimant al vecinătăților. Soclul gol a fost o vreme ocupat de statuia doctorului Constantin Istrati; de vreun deceniu statuia șade-n alt cotlon de parc, înspre intrarea principală de la Fîntîna Zodiac.

Nimeni nu se plimbă cu adevărat pe-aici – n-are de ce – doar șoferii gonesc aiurea, căutînd să scurteze cine știe ce legături. Nici să vii-n parc dinspre Cuțitul de Argint nu-i lesne; ca să nu mai spun că în realitate nu există o ieșire decentă din Parcul Carol înspre Filaret și nici măcar o trecere de pietoni.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

O casă căzută (391) – bd. Pache Protopopescu 95, plus câteva consideraţii

scris de Ando

Aproape de intersecţia bulevardului cu strada Mătăsari, se află casa jigărită din imagini. Nu vă lăsaţi păcăliţi de ligheanele antenelor satelit. De mulţi ani, trec des pe aici, vară-iarnă, la diverse ore ale zilei şi nu am văzut alte semne de viaţă decât una sau două maşini parcate, din când în când, în curtea din faţă.

Maşini care, bănuiesc că sunt ale celor care, trec prin curtea casei cu pricina şi intră la atelierul de reparat cântare și balanțe aflat în spate, care a funcționat aici de zeci de ani. Activitatea acestuia ținuse inițial de cooperativa „Ciclop” și apoi, pînă relativ recent, de compania „Ascensorul”.

 

Cu această clădire, cred că a sosit momentul să facem un mic bilanţ al zonei. Ca să fie mai  simplu, împărţim bd. Pache Protopopescu în două mari segmente: primul cuprins între părculeţul Izvorul Rece şi rondul de la Şcoala Iancului cum este el cunoscut, iar al doilea, de la Şcoala Iancului până la intersecţia bulevardului cu şos. Mihai Bravu, adică Piaţa Iancului. Aceasta va fi pentru startul parcursului şi direcţia noastră de mers.

Dacă pe primul segment al bulevardului, care este mai larg şi mai arătos, deocamdată e „linişte” din punct de vedere imobiliar, situaţia se schimbă vizibil pe al doilea segment, în special pe partea stângă, pe direcţia de mers.

Pentru început: nr. 33-35. Aici exista, până acum un an, clădirea pe care o compătimeam noi. Intre timp, problema „s-a rezolvat” şi acum, aici, avem un şantier în aşteptare.

Ceva mai încolo, la nr. 67, găsim o clădire intrată recent în plină renovare şi, după cum arată stadiul actual al lucrărilor, sunt şanse să nu avem surprize neplăcute în ce priveşte aspectul final. Oricum, clădirea rămâne.

 

Imediat, la nr. 71-73-75, s-au „ras” nişte clădiri fără o valoare arhitectonică deosebită şi avem deja şi o imagine a ce se va construi pe lotul astfel eliberat.

Ajungem la numerele 79 si 83. Situaţia tristă a clădirilor de aici pe care am prezentat-o este neschimbată şi, ca să fiu cinstit, parcă nici cladirea de la nr. 79 A …nu „se simte” prea bine. Poate că mă înşel.

Intindem pasul. Greu de spus cât vor mai rezista atelierul de vulcanizare şi spălătoria de maşini de pe colţul de la intersecţia cu strada Mătăsari.

Sfârşim latura stângă a bulevardului cu un dublu semn de întrebare: clădirea părăsită şi jerpelită de la nr. 107, copleşită parcă de blocul turn din spinare, de la nr. 109, aflat şi el în stare de abandon după ce a fost părăsit, acum câţiva ani, de ProTV.

Intoarcerea o facem pe vizavi şi vedem – de data asta, un semn bun – că cineva a luat în primire clădirea de la nr.114 şi, din vara anului trecut, se lucrează de zor, la modificarea şi renovarea ei.

Pe aceeaşi parte, găsim şi o clădire începută la nr. 106, dar unde nu prea se vede mişcare de mai mult timp.

La nr. 94, deocamdată, nu avem nicio informaţie în plus după demolarea pe care o semnalam toamna trecută. Oricum, terenul generos rămas după demolarea fostei vile se pretează la un proiect ambiţios.

Sfârşim parcursul cu frumoasa clădire de la nr. 68 de care, sincer să fiu, mi-ar părea cel mai rău să se piardă. Din păcate, nici aici nu vede vreo mişcare.

De ce am simţit nevoia să fac acest rezumat? Simplu: pentru că, evident, viitoarele „rezolvări” ale acestor cazuri identificate până acum, puse cap la cap, vor duce, în câţiva ani, la o schimbare radicală a aspectului acestui tronson de bulevard. Rămâne să sperăm că nu vor apărea clădiri prea înalte şi că vor fi sacrificaţi cât mai puţini copaci.

Plimbări în Bucureşti XXXIII – două perechi de străzi

Cine-și face curaj să treacă mai departe de degradarea ce se găsește în preajma intersecției de la Chirigiu, întîlnește – ținînd tot înainte pe Calea Rahovei – case părăginite și prăvălii lăsate de izbeliște.

 

… dar și, poate, unele din cele mai interesante perechi de străzi bucureștene: Rădiței–Popeia și Anul 1821–Petre Marinescu.

Hai să le vedem mai bine.

Prima pe care ne băgăm nasul este Petre Marinescu. Zic bine, nasul: cam atît și-ncape aici! Deși – în teorie – practicabilă, riveranii o folosesc ca pe o fundătură-parcare. Unii reușesc chiar să-și strecoare mașina-n curte, deși aici totul – stradă, case, curți – e liliputan.

 

Nici măcar nomenclatorul stradal nu ne lămurește prea mult cu privire la Marinescu; aflăm că a fost profesor și publicist și că s-a născut în 1877: dar atît!

De ce-i strada asta într-atît de îngustă? Ne ajută Andrei Răzvan Voinea: „Parcelarea de case-tip care astăzi ocupă străzile 1821 și Marinescu, între Calea Rahovei și Tudor Vladimirescu apare pe harta Bucureștiului pe undeva pe la începutul anilor 1930, fără a se știe exact când. Dacă prima stradă, 1821 (fostă Aslan), poate poza drept cale de acces cu funcția de stradă, cea de a doua cu greu se poate încadra în această categorie și reprezintă, de altfel, și cauza ilegalității în jurul căreia se învârte parcelarea. Din pricina lărgimii care face insuficientă prezența simultană a două căruțe, nici autorii hărții din 1940 nu o consideră demnă de a o pune pe hartă, și nici mașina google streetview nu se sinchisește să intre.
Pe terenul aflat la dispoziție pe Calea Rahovei 218, dezvoltatorul primise avizul deschiderii unei singure străzi, pe care urma să construiască 15 case cuplate, pe ambele părți. Însă dezvoltatorul a decis să mai deschidă încă o stradă paralelă, pentru a mai construi încă un rând de case, spate în spate, mărind numărul caselor și, implicit, profitul. Lărgimea străzilor era reglementată de Regulamentul de Construcțiuni și Alinieri din 1928, care prevederea o lărgime de cel puțin 8 m pentru străzile mai lungi de 100 m, respectată aproximativ în strada 1821 și încălcată copios pe str Marinescu.” 

„Strada” corespunde, desigur, în Tudor Vladimirescu; de acolo ne-ntoarcem în Calea Rahovei pe cealaltă stradă a micuței parcelări – Anul 1821, botezată-n ton cu șoseaua adiacentă.

Pe 1821 deja ne bucurăm de mai mult spațiu; iar casele-tip se văd oleacă mai bine – cîteva chiar sînt de valoare. Partea dinspre Rahova e mai decăzută și mai murdară; loturile minuscule nu-i îmbie pe cumpărători să investească.

Sistematizarea comunistă nu ar mai fi lăsat nimic din străzile astea două; dar au scăpat – și așa puchinoase au rămas, pentru totdeauna.

După ce trecem de actualul complex comercial „Chirigii”, vedem cealaltă pereche de străzi, unde atmosfera e cu totul alta! La-nceputul anilor ’30 se ridica aici prima parcelare modernistă din București: Aron Mayer.

Prima stradă poartă numele colonelului Corneliu Popeia, căzut în Primul Război (pe una din case, cineva chiar a pus și-o placă memorială). Doar cîteva din case mai aduc aminte de început; oamenii le-au adaptat, renovat și reconstruit după plac, nevoi și posibilități. În ultimii ani strada și-a pierdut tot mai mult din ceva-ul ei; casele neafectate de transformări sînt, însă, destul de bine îngrijite. Plimbarea rămîne plăcută, întrucît sensul unic dinspre Rahova spre Tudor Vladimirescu face ca doar riveranii să intre pe aici.

     

Perechea este Rădiței; aici casele-tip sunt doar pe o parte și nici măcar pe toată lungimea străzii; vizavi găsim obișnuita amestecătură arhitecturală bucureșteană – dacă ne uităm pe hărți, vedem că asta e cea mai veche arteră dintre cele pe care le-am străbătut. La orele de vîrf se poate întîmpla chiar să întîlnim ambuteiaje, întrucît șoferii-s obișnuiți să folosească strada asta ca scurtătură. Dacă ne grăbim, nici nu remarcăm că-s destule imobile mici, în stare proastă.

    

Călătorul curios poate continua un pic plimbarea: înspre Trafic Greu se mai găsesc pitite cîteva case de pe vechile străzi Stan Tabără și Dincă Ștefan; o stație mai departe, e interesantă și Parcelarea Rahova, cu străzile Tocilescu şi Poenaru construite pentru funcţionarii Poştei; iar o privire în trecutul acestei bucăți din Calea Rahovei, de asemenea, nu strică.

O imagine de la mijlocul anilor ’30 ne arată strada Rădiței în plină campanie de pavare; aproape de anii ’80 recunoaștem în detaliul fotografiei făcute de Dan Vartanian trăinicia lucrării. La aceeași distanță între imagini, e uluitor și cum s-a „păstrat” specificul local pe care-l aminteam la începutul articolului.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

în Oraș, împreună.

Se alese și Capitala cu un cadou în seara Crăciunului: sute, mii de oameni au ieșit să se plimbe.

Să se plimbe: brambura, pur și simplu, ca să nu stea pe loc.

Fără nimic ca beneficiu: nici vin fiert, nici covrig, nici gogoașă, nici cafea, nici pizza, nici șaorma – nimic; totul închis, ca la oamenii botezați.

Bucureșteni, tîrîndu-și agale picioarele neobișnuite cu trotuarul; dar toți cu priviri vesele, că făcuseră o afacere strașnică ieșind din case ca să se nimerească, iată, împreună.

Frumos Crăciun!