despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Concluzia primelor weekenduri însorite ale primăverii e clară, desigur: nu-s destule locuri de ieșit pe cît poate bucureșteanul să iasă!
… cafenele, terase la care clienții stau și pe gard, fiindcă-i plin-ochi.
… cozi uriașe – ca niciodată! – la intrarea-n Grădina Botanică.
… forfotă, vuiet, oameni ieșiți nu doar în zonele frumoase destinate în mod tradițional plimbărilor, ci și prin neașteptate unghere și cotloane ale Capitalei.
… milioane de poze cu magnolii, corcoduși, narcise.
Și încă n-au început evenimentele, pietonalele, concertele!
Firește că toate astea-nseamnă că ne putem îndrepta și spre o mică dimensiune sezonieră, de weekend, a comerțului: mici magazine – în sfîrșit specializate, destinate hobby-urilor, nișelor – care să se hrănească din revărsarea asta de oameni.
O să vedem asta? Ar fi frumos, ar fi chiar și necesar.
Nu-i prima plimbărică a seriei – e gata în zece minute! – și nici măcar prima prin locurile astea. O facem pe străduțele Didițel și Drumea Rădulescu: mica parcelare interbelică Lemaître, neatinsă de valurile de sistematizare ale secolului trecut.
Se intră aici, cel mai bine, din strada Lînăriei. Săraca! Odinioară o arteră importantă ce unea zona industrială de lîngă Parcul Carol cu cea a Lemetrului, azi e ruptă de vasta Magistrală Nord-Sud și, mai ales, înglobată în noul bulevard Șincai ce a primit mai multă importanță în anii ’80.
Cine mai știe că pe-aici trecea chiar tren! Calea ferată, după ce folosea Uzinei de Gaz și – poate – depozitelor frigorifice de pe strada… Frigului, se ducea apoi spre Gîrlă, deservind uzinele Lemaître – cunoscute apoi ca Timpuri Noi. Firește, linia nu era pentru călători: a fost desființată după Război, fiindcă operarea ei – de la Gara Filaret în jos, ocolind parcul – era anevoioasă.
Iar dacă ne-ntoarcem și mai mult în timp, deslușim și povestea numelui străzii: se trage de la apa ce curgea pe-aici dinspre locul unde încă nu fusese amenajat Parcul Carol și ajungea – unde altundeva? – în Dîmbovița.
Să pricepem așezarea străduțelor pe care-o să ne plimbăm azi.
Ajutîndu-ne un pic și de harta de acum un secol, vedem că la vremea aceea locul nu fusese încă parcelat; asta urma să vină – casele construite aici ne-o dovedesc și prin stil – la mijlocul anilor ’30: autorizarea se cere în 1933 și construcția urmează rapid, astfel încît la 1937 găsim abonați telefonici atestați iar fotografiile aeriene surprind cartierul deja terminat. Fiecare și-a edificat după pofta inimii, fără a ieși dintr-o armonioasă unitate. Cam toate casele-s lipite pereche – ca să se obțină cît mai mult din fiecare lot, nu tocmai generos – și stilul cîtorva e în oglindă. Una singură e simplă, doar cu parter: nici măcar o mansardă n-are!
  
Parcelarea Lemaître nu era o idee nouă; se dorise și-n deceniul precedent. Strada Lînăriei, de altfel, e bine cunoscută pentru alte două asemenea amenajări edilitare, cea de lîngă Candiano-Popescu și cea din zona Verzișori; de înainte și respectiv după Primul Război. Ele-s caracterizate, firește, de case-tip.
Imaginile fotografiate din avion la sfîrșitul anilor ’20 ne stîrnesc ipoteza ca terenul încă liber să fi fost folosit ca linie de manevre și garare a garniturilor feroviare ce ajungeau la „Lemaître”.
 
Străzile – deci – se deschid, în formula actuală, pe „terenul din strada Lânăriei al Societății Uzinelor Metalurgice Lemaître”; printre proprietățile expropriate în vederea autorizării acestei parcelări o găsim și pe cea a „succesorilor defunctului Drumea Rădulescu” – așa zice-n terfeloage. Mai multe despre cvasinecunoscutul avocat (care murise în 1932) nu știe nimeni.
Urmau să fie botezate Didițel (doar nomenclatorul stradal se-ncăpățînează să-i zică „Dedițel”) și, în ton cu binecunoscuta floare, Busioc. Undeva pe la mijlocul anilor ’40 strada Busuioc primește numele pe care-l știm azi; familia Rădulescu va rămîne să locuiască aici, în imobilul de la numărul 10. Numele inițial al străzii se găsește încă – ciudat lucru! – pe o hartă editată la începutul anilor ’60.
Se prea poate ca ideea inițială fusese ca noile străzi urmau să se lege de strada Alexandru Bălășanu, aflată mai la nord de Lînăriei (de aceea și unele hărți chiar sugerează legătura) dar asta nu s-a mai înfăptuit, rezultatul fiind un „covrig” urban ce a cîștigat în cochetitudine și confort.
Un aspect important, desigur, e că Planul director de sistematizare al Capitalei din acele vremuri luase deja în calcul tăierea Magistralei căreia parcelarea aceasta – Lemaître – i-ar fi fost adiacentă. Proprietatea imobiliară a uzinelor era mai vastă; restul se suprapunea viitorului bulevard.
  
…ne-ntoarcem la plimbarea noastră: e plăcut, mai ales acuma-n lumina toamnei, să te bucuri de vegetația care atît ascunde, cît și pune-n valoare. Ici-colea, pe străzile astea atît de cuminți și liniștite, te mai apasă crestele colorate ale blocurilor Magistralei.
           
Ne bucură să mai găsim bucăți valoroase păstrate din arhitectura interbelică.
                   
Sigur, nici refacerile din ultimele decenii nu au ocolit zona. Și le știm stilul, dar n-avem ce face. Doar că uneori chiar ne necăjește cît se pierde, cît se acoperă, cît se banalizează ceva-ul unei case vechi:
 
Spălăm rușinea cu un splendid exemplu de revenire a unei case renovate mediocru și nefericit. Uite că cineva a făcut din ea, la loc, fată mare!
 
Un adaos interesant e cel al dispensarului. Mozaicul verde – o „marcă” a anilor ’60 – încă dă valoare clădirii simple și utilitare.
  
Îs și case dărăpănate; ba chiar întîlnim și-o mică fundătură!
  
Ne bucurăm mult să găsim spiritul vechi al străzilor, cu două fotografii din 1955!
 
Prima ne arată intersecția dintre Didițel și Drumea Rădulescu. Casa de pe colț a rămas; e acum îmbrăcată în vegetație. Vedem că o parte din clădirile de atunci nu mai sînt și nu putem decît să ne dăm cu părerea că se prea poate să fi căzut la Cutremur. Asta explică, desigur, și aparent ciudatele și nepotrivitele plombe care ne atrag atenția azi: cîteva mici bloculețe și vilișoare într-un stil mult prea… simplu. Mai descoperim că din Drumea Rădulescu se mai desprindea încă o fundătură.
În a doua imagine descoperim frontul inițial de pe Didițel. Doar detaliile păstrate ne ajută să potrivim locul!
 
Lăsăm toate astea de-o parte și ne-ntoarcem la atmosfera cvartalului, cu toate laolaltă.
                                   
Ne luăm „la revedere” de la Drumea Rădulescu și Didițel. Ieșind înapoi în Lînăriei, silueta clădirii roșii, din cărămidă, a fostei școli „Iosif Rangheț” ne atrage privirea; forma ei curbată – de fapt – sugerează albia fostei prelungiri a străzii Cuza Vodă, ce ajungea-n Șerban Vodă la liceul Șincai.
Și, întorși în iureșul orășenesc, ne mai uităm odată înapoi: e bine că străzile astea ne-așteaptă și data viitoare.
   
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
… revenim haihui prin oraș, pe la cîteva bloculețe vechi ce tare ne fac cu ochiul!
Cui nu-i place găselnița asta de pe Popa Tatu, ce pune atît de frumos în valoare luminatorul? Nu-i prima dată cînd ne dăm seama cu ce schepsis se încadrează casa scărilor construcțiilor interbelice! Și nici vitrina micuțului spațiu comercial de la parter nu-i deloc de trecut cu vederea.
 
O terasă de bloc care-i chiar terasă; o vedem pe Theodor Aman.
Cred că nu-i prima oară cînd ne oprim în fața blocului ăsta de peste drum de biserica Popa Soare – dar merită cu prisosință.
Am ales bloculețul ăsta de prin Cotroceni – na, c-am uitat strada unde se află precis – pentru că… nu știu; le are pe toate.
Din toată colecția de azi, clădirea asta e și cea mai înaltă. Place soluția aleasă pentru săla de conferințe. O vedem imediat din Romană, cum ne-ndreptăm spre Dorobanți.
Reușit rezultat pentru o feliuță de bloculeț ce străjuiește începerea urcușului pe strada Lămîiței.
 
Rămînem mai mult în locurile astea; un bloc de răspîntie, Slobozia cu Mitropolit Nifon.
Clădirea următoare-i pe 11 Iunie. N-ai ce zice: frumoasă a fost.
  
Gramont cu Justiției și un joc încîntător al detaliilor utilitare.
     
Gîrla noastră – cea atît de urîtă și de nepusă în valoare – s-a ales, odată cu amenajarea prilejuită de schimbările edilitare uriașe de la sfîrșitul anilor ’80, și cu două lacuri.
Unul, mare cît… o mare, pe care-l găsim la intrare, la Ciurel; altul, olecuță mai mic și niciodată terminat, spre ieșire, după Văcărești.
Firește, cel mai fascinant e ultimul, care de la lăsarea lui în paragină a fost cucerit de natură, ajungînd să fie cunoscut drept „delta” orașului. Odată ce tre scobori înăuntru, lăsînd în spate malurile din beton prost, ești oriunde altundeva, nu în București. Poteci, sălcii, nuci și corocoduși ce-au crescut alandala, fînețe, buruiene, păpuriș; liniște, cer înalt și ocazia să te-ntîlnești cu tot soiul de păsări în lumea lor. Locul – deși uneori pustiu – nu e nefrecventabil și atrage destui oameni.
                        
Lacul Morii, în schimb, e un lighean uriaș, plin, pe marginea căruia de curînd s-a reușit amenajarea unei promenade simple și curate, o zonă plăcută seara. Sigur: orașul nostru ar merita ca toată zona să se schimbe, convertindu-se într-un loc viu, de pe urma căruia să tragă folos cît mai mulți locuitori, însă deocamdată începutul e mulțumitor.
                    
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
scris de Sonia Ratatouille
Șobolanul vostru preferat a ieșit ÎN SFÂRȘIT afară și a avut norocul să ajungă în Grădina Botanică.
Florile și-au deschis petalele și natura a înviat. Am văzut flori frumoase – al căror nume l-am uitat – plus cele mai frumoase lalele de pe planetă.
Rațele se plimbă pe lac și peștii se foiesc pe la mal, așteptând să se oprească puștii ăia de 15 ani să încerce să îi atragă făcând „pis pis” – totuși, ei sunt pești și nu îi poți confunda în niciun fel cu dușmanii lor de moarte, mâțele.
Vorbind de mâțe, creaturile astea nu se pot opri din certat. Îl vezi pe Dom’ Miaunel că are o criză de nervi pentru că Madam Pisicescu s-a uitat urât la el, și toată scena asta îți cam strică cheful.
Dar lăsând drama la o parte, ați observant că restaurantul ăla care nu mai e restaurant a fost renovat? Eu da! Arată foarte bine, se vede că s-a lucrat ceva la el și că au încercat să-l facă cât mai asemănător cu vechiul model.
Nu știu de voi, dar după atâta timp în casă, cantitatea asta mare de verde îți dă o senzație ciudată, dar plăcută.
                   
Plimbări prin Grădina Botanică: partea întîi • partea a doua • partea a treia
De ce n-ar fi și transportul public de folos nu doar la transportat oameni? Uneori îi mai și plimbă!
Începem s-avem din nou linii lungi de autobuz, ce străbat literalmente orașu-n două. Din curu’ Berceniului poți ajunge la Chibrit, în Pipera; ce să mai zici de Drumu Taberii ori de Pantelimon! Ditai… excursiile!
Ce să mai zici de ușurința de-a explora din nou împrejurimile Capitalei, atît de schimbate în ultimii ani? Iubitorul Bucureștiului știe că nu poate înțelege întrutotul locu-n care trăiește, dacă nu iese din cartier și dacă nu face un pas în afara zonelor centrale, bine cunoscute. Avem destulă periferie; greu s-o cunoști, greu să-i deslușești deosebirile sociale, antropologice și geografice.
Da’ hai să vedem doar ce plimbări se pot face – la o adică – înlăuntrul orașului, folosindu-ne de mijloacele de transport în comun. E greu de ales criteriul după care să ne luăm: frumusețea? pitorescul? învățătura?
Să zicem frumusețea – păi, atunci, nu-i plimbare mai mulțumitoare decît cea de vară, cu autobuzul turistic etajat, care tragem nădejde că de anul ăsta va reveni!
Dar fără autobuz turistic? Liniile din partea nordică a orașului, desigur, ne pot da destule prilejuri de admirație: călătorind cu 131 și cu 361 bifăm cu ușurință Kiselefful, Aviatorilor, Dorobanțiul, Calea Victoriei și toată axa Nord-Sud; zău că-i de ajuns, pentru început. Mereu fiind aglomerație, chiar găsim timp să căscăm gura pe geam – și avem la ce!
Și pitoresc, și frumusețe: păi pentru asta putem să ne călătorim cu 133, prilej să înțelegem Grivița veche, toată Dacia, tot Traianul… bună plimbare!
Autobuzul – îl știm – e elegant, rapid, comod; dar troleul, care nu-i nici una din astea, compensează prin acel hîța-hîța inefabil și prin norocul de-a avea trasee centrale excepționale. Orice călătorie Est-Vest n-are cum să nu fie reușită: fie că-i cu 85, străbătînd Bulevardul între cele două gări, fie că-i cu 79 ori 86, ca să cunoaștem Matei Basarab, Popa Nan și-apoi Dacia, Romană, Sfinții Voievozi…
E și vreun tramvai care să ne ofere o plimbare memorabilă? Din fericire, da: îl avem pe 16, cu care facem Moșilor vechi, Vasile Lascăr, Viitorului, Lizeanu, tot Teiul și mai apoi lacurile și noua Piperă; nu neglijăm, la o adică, liniile lui 14 și 55 care ne duc pe Călărași, Traian și – mai apoi – pe Ferdinand ori Pache. Destule foloase ne-ar aduce și-o plimbare cu 23, care ne-ar arăta Chirigiul, Coșbucul, 11 Iunie, Mărășeștiul și la sfîrșit Dudeștiul!
E trei lei o oră-jumate de plimbare, zău că iese oricine-n cîștig.
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
O duminecă dup-amiaza de acu’ doi ani: ultima plimbare pe-afară de dinainte – Cotroceni, Grădina Botanică, în pragul primăverii, atît de frumos și atît de trist, fiindcă nimeni nu știa ce-o să fie.
Oameni ieșiți să-și facă rezerve nu doar de cumpărături, ci și de aer, de frumusețe, îngîndurați: „om mai rămîne oameni?”
Momentul copleșitor cînd pe toate telefoanele celor aflați la plimbare începe să sune-n același timp prima alertă: „stați în casă”… cîte or mai fi fost după ea!
Doi ani: ca ieri.
Progres… Prostie…
Na! oamenii au rămas oameni.
Niciodată luată-n seamă, bucățica de oraș dintre Vergului, Mihai Bravu și Maior Coravu: și ce păcat! Nu-s, aici decît o mînă de străzi încovrigate, dar se vede bine că-i un mic cartier dichisit, gîndit să aducă folos locuitorilor. Locul se cheamă parcelarea Călărașilor sau Hârjeu; a mai purtat la-nceput și numele lui Socolescu.
Ia, deci: o stradă principală, cu scuar cochet pe mijloc; și, din ea, ba pleacă, ba se-ntorc o mînă de alte străduțe – toate poartă nume de vrednici ingineri și arhitecți (de la-nceput pînă azi, ferite de vremelnice schimbări): cum să nu-ți placă?
Nu rareori îți vine să-ți zici că ai ajuns în cine știe ce orășel cuminte din provincie; mașinile nu gonesc, nu te-mping pe trotuare, și ai timp să caști gura-n liniște…
La ce? Păi, îs grămezi de case frumoase – mai mari, mai mici, pentru fiecare mînă; unele deja au fost înlocuite de construcții mai nepricopsite, iar altele – ce noroc! – se renovează cu grijă; nu lipsesc nici fireștile dărăpănături – nu multe! – și-n dosul vreunui gard mai poți zări și cîte vreo rablă ruginită…
Curțile-s mai toate mici și – spre deosebire de cartierele învecinate, mult mai cunoscute, dintre Maior Coravu, Vatra Luminoasă și Iancului – nu găsim case-tip; fiecare și-a ridicat, de-acum aproape o sută de ani, cînd s-a-nceput popularea, cam ce-a vrut.
Ferit de iureșul automobilistic de pe șoseaua Mihai Bravul și mărginit de buruienișul parcului „23 August” – sau cum i-om mai zice acuma – și de noua construcție a spitalului de copii (doctorul Gomoiu, cel care s-a luptat să fie edificat, chiar a locuit aici, la doi pași), cartierul ăsta-și vede de viața lui.
Doar Primăria reface trotuarele vechi și hîite, așternînd pavaj: pesemne că-i o idee cuminte.
Și noi ce să mai zicem? Nimic: mai bine vă uitați la poze și, data viitoare cînd n-aveți pe unde să vă mai purtați picioarele, treceți și pe-aicea.
                                                                                                   
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
Pur și simplu nu mai merge așa: nu-i corect. Ceea ce cunoșteam noi ca „Muzeul Satului” trebuie să-și schimbe numele, ca să poată – în sfîrșit – să reflecte realitatea.
Muzeul trebuie să se cheme „Muzeul Satului și al Mîțelor Grase”.
            
Îs pe-aici, fraților, niște mîțe! Grase, leneșe, puturoase – niște cucoane de mîțe – care se uită la tine, cînd le bagi în seamă, de parcă-s angajate la birou, la primărie.
Dar nu, deși par sîcîite cînd le bagi camera-n față, nu se dau la o parte; ba chiar, cînd se satură de soilit pe cîte-o laviță, se trîntesc la soare fix în mijlocul potecii… ca să le ocolești… dar să le și scarpini cînd le ocolești.
Strașnice mîțe, ce să vă zic!
Ca să vă prindeți cît de șnapane sînt, își fac veacul doar în partea veche a muzeului – cea aglomerată, cea cu oameni peste tot -; în partea cea nouă – unde-i liber și loc căcălău între case – nu le prinzi! Vă zic în față: de-aia și muzeul e deschis în fiecare zi – ca mîțele astea să nu stea fără public.
Altminterea, acum, în splendoarea toamnei, locul e o încîntare; mergeți aici cu drag. Lipsa turiștilor ni-l face numai al nostru și-i așa de bine că-l avem!
Plimbări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul tehnic • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor • la Muzeul de artă recentă • la Muzeul militar • la Muzeul Storck • la colecția de artă Ligia și Pompiliu Macovei • la Muzeul George Severeanu
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii