despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
E greu să vă zic de ce-am ales clădirile astea și dacă le unește ceva.
Iat-o pe prima; o vedem la una din cele mai dulci și drăguțe intersecții din orașul nostru – poate-ar trebui să scriem un episod și cu ele – a străzilor Domnița Ruxandra, Ghiocei și Dogarilor. Pare-a fi făcută pentru ce ne-am obișnuit să zicem azi „offices” și zău c-o socotim reușită.

Ajungem pe strada Călușei, acolo unde se-oprește în spatele blocurilor de pe Mihai Bravu. Clădirea de colț e una, cea care-i lipită de ea alta, mai nouă. Pur și simplu de fiecare dată-mi iese-n cale mă opresc olecuș la bloculețele astea. Nu știu de ce.

Pe strada Țepeș Vodă totul e clar, mai puțin istoria. Un corp stradal e pustiu, asta vedem. Cu ce scop s-au ridicat, ce a funcționat cîndva, mister.

Menționăm și clădirea Centrului Comunitar Evreiesc de pe Popa Soare, mereu într-o combinație coloristică nefericită.

O clădire pe colțul dintre Theodor Aman și Transilvaniei; are ceva-ul ei. Cum rezistă și acum, pe ea, placa ziarului „Ziua”!

Următoarea… zici că n-are nimic, dar impresia cerdacului, așa retras, face toți banii. O vedeți pe strada Paleologu.

Ne ies în cale destul de des și nu ne „zic” mare lucru. Nu-s vreo frumusețe, dar le vedem ca pe niște plombe rezonabile:

Am ales două – de pe Pache și Ferdinand – ca să v-arătăm mai bine despre ce-i vorba.
citiți și: hoinăreală de toamnă pe la niște blocuri • pe la niște alte blocuri • pe la niște case • frumoasele jegoase • frumoasele jegoase II • frumoasele jegoase III
Ei, dacă tot ne-am apucat de o treabă… nu s-a terminat decăderea din Capitală, continuăm s-o documentăm.
Pornim de pe Ana Ipătescu. Ce amărît a ajuns blocul de la Povernei!

Nu departe, Căderea Bastiliei, colț cu Grigore Alexandrescu – încă bine.

Pe Argentina…

Și pe Louis Blanc.

Iată-ne acum din nou pe lîngă Cișmigiu. Pe Brezoianu, la piațeta Iosif Sava și – mai sus un pic, lîngă Walter Mărăcineanu.

Ba chiar, băgîndu-ne un pic în parc, și o vedere tristă a frontului ce-l mărginește!

Deși nu într-atît de jupuit, blocul de pe colțul Știrbey cu Luterană începe să pară tot mai trist.

Revenind pe cealaltă parte a parcului, ne iese-n cale – pe Schitu Măgureanu – frumosul bloc Creangă.

Iar la intersecție cu Bulevardul, vai – două clădiri care se tot urîțesc!

Doi pași mai departe, pe Sfîntul Constantin:

Ne abatem și pe Cobălcescu, la colț cu Ostașilor.

La Kogălniceanu ridicăm ochii spre altă urîțenie.

Doar un pic ne ducem și pe Splai, înspre Operă, ca să bifăm un complex de blocuri. Partea dinspre Drept arată mai bine, asta-i sigur.

Rămînem în plin centru: din Calea Victoriei, cum dăm spre Berthelot, o clădire spectaculoasă, pe care-am ales-o chiar dacă-i încă păstrată destul de bine.

Ajungem acum înspre Romană. Cîțiva pași după ASE, pe Eminescu, și ne convingem că și aici e loc de mult mai bine.

Chiar din Magheru, cum ne uităm înspre Lahovari, încă un exemplu.

Mai în interior, pe Dionisie Lupu colț cu Jules Michelet, și mai departe, înainte de C. A. Rosetti.

Ne ducem pe Vasile Conta; nici aici nu-s semne bune.

Iar din spectaculosul complex de blocuri interbelic – of! – începe să se scurgă trencuiala.

Și nu putem să nu ne facem că nu vedem cît arată de rău celebrul bloc „Aro” sau „Patria” – partea dinspre Verona, cea care nu e pitită după reclame, e deprimantă.

Mai mergem! După Italiană, ajungem pe Speranței.

… mai ales la intersecția cu Constantin Nacu:

Facem un ocol pe Vasile Lascăr, în preajma Mariei Rosetti.

Plecăm și-n alte locuri. Cîteva rămășițe ale Griviței, între Basarab și Grant.

Oprim pe Panduri, în apropierea clădirii cu jazzul.

Pe Cuțitul de Argint, peste drum de Circa financiară:

… și terminăm pe Giurgiului, cu un bloculeț mixt care ne atrage privirile de fiecare dată.

citiți și: hoinăreală de toamnă pe la niște blocuri • pe la niște alte blocuri • pe la niște case • frumoasele jegoase • frumoasele jegoase II
… nu ăsta ne era scopul atunci cînd am plecat prin oraș să vedem clădiri decăzute, decojite. Nu să le vedem pe toate; doar că ne par tot mai multe, odată ce-am ridicat privirea spre ele.
Începem plimbările pe strada Banului – ce se desprinde, discret, din Calea Victoriei – cu un bloculeț.

Ajungem pe Dorobanți – partea dintre ASE și Perla – cu un imobil scorojit. Nu uităm de rușinoasa neîngrijire a clădirilor ce bordează largul rond al Pieței, dar întrucît le știm acoperite cu fel de fel de cearceafuri publicitare, nu ne mai ducem să le pozăm.

Lîngă Cișmigiu, cum intrăm pe strada Spiru Haret, două încercări nereușite de oprire a degradării. Dar ce detaliu, „măciuca” cubistă!

… sus, pe Schitu Măgureanu, nu poți decît să oftezi.

Ajungem și-n Cotroceni – nici o zonă nu scapă, din păcate! – chiar pe bulevardul Eroilor.

… și pe lîngă Grădina Botanică – pe șoseaua Cotroceni și pe strada Gheorghe Marinescu.

Mai în interior, iată cum o iau în jos două bloculețe de pe Doctor Turnescu și unul de pe Doctor Capșa.

Și chiar la Operă, alte două exemple, cum intri pe Doctor Lister.

La Elefterie-vechi, casa asta senzațională…

Pe urcușul străzii Demosthene:

Și ne băgăm și pe lîngă micuța benzinărie de pe Carol Davila. Aici dăm și peste ce-ar părea a fi un semn bun… dacă s-ar și mișca șantierul!

Nu ne putem face că nu vedem cum se depreciază și Medicina!

Revenim spre centru – ne oprim pe Hristo Botev, aproape de Moșilor.

Nu departe, pe partea Căii Călărașilor care-n zilele noastre se cheamă Coposu, mai avem.

Ne abatem pe Mircea Vodă – bucata rămasă-n picioare din preajma zonei Udriște. Avem, aici, vreo patru clădiri – una chiar părăsită cu totul.

Pe Popa Soare, lîngă Mîntuleasa, un blocșor jupuit!

Intrăm pe Paleologu. Și aici ne ies în cale trei imobile tare, tare amărîte. Și chiar am lăsat de-o parte alte cîteva, mai iertate de degradări

Cotim pe Moșilor, imediat la stînga, acolo unde găsim fundătura Vermont.

Rămînem pe Moșilor; în cealaltă parte, la intersecția cu strada Ștefan Luchian, un bloc cu detalii strașnice (hublourile de deasupra intrării-s de zile mari); mai încolo, pe aceeași stradă, altul aproape părăsit; și, înapoi pe linia lui 21, încă două scorojeli interbelice.

Traversînd bulevardul Republicii – cum ne place să-l mai numim încă – vedem cum blocurile vechi din frontul adiacent zonei Latină-Moșilor se păstrează decent, doar mai jos, spre Popa Petre ne încruntăm:

Ei, pornim spre cartierul armenesc… și uite ce frumusețe găsim pe Corbeni cu Silvestru:

Pe Armenească cu Rafael Sanzio avem două!

Ne oprim pe Speranței și admirăm o casă splendidă, ce-a-nceput să simtă cum trece timpul peste ea.

citiți și: hoinăreală de toamnă pe la niște blocuri • pe la niște alte blocuri • pe la niște case • frumoasele jegoase

A venit și partea aia a verii în care nu se mai întîmplă nimic. Oamenii fug din oraș, totul ne rămîne-n tihnă, pe mînă.
Plictis, toropeală… trebuie să fii înțelept ca să te bucuri de București atunci cînd se golește.
Și de ce nu te-ai bucura? N-au dispărut nicăieri cotloanele minunate, străzile pustii și umbroase, curțile unde te poți ascunde.
Mai e ceva.
Orașul nostru-ncepe să-și mai revină. Ieșiți în Centru: nu, nu e curat – așa cum știm că trebuie să fie – dar e mai curat. Nu ți se mai întorc mațele pe dos cînd te plimbi. Nu mai e o mirare cînd descoperi kilometri liberi de trotuar, fără mașini printre care să te fofilezi. Cam de oriunde-ai sta te poți repezi-n răcoare, într-un autobuz, pînă unde ai treabă (ați văzut cum în weekend societatea de transport încearcă să scoată pe traseu numai autobuzele noi, lăsînd hîrburile-n garaje să se odihnească pentru zilele de vîrf?)
Ieșiți, vedeți, simțiți vara bucureșteană.
Sărman oraș, atît de frumos… atît de nenorocit.
Dați-ne voie să vă plimbăm, azi, pe la cîteva interesante bloculețe interbelice. Ce-au în comun? Nu-s nici în văzul tuturor, nici prin zonele obișnuite de promenadă. Sînt acolo – agățate între părăsire și locuire amărîtă, cu bucăți din ele pustiite. Se depreciază încet, încet, de la un an la altul: deși ai băga mîna-n foc că-s la fel de prăpădite de cînd le-ai văzut întîia dată.
Scorojite, coșcovite; aruncînd spre stradă ziduri triste, ornamente măcinate, balcoane ruinate.
Începem la Chirigiu – ce zonă fără noroc! – unde, la intrarea pe strada Vistierilor, uite ce găsim:

Puțin mai sus – făcînd dreapta-nspre parcelarea modernistă – o altă tristețe.

Părăsim zona; ieșind în Tudor Vladimirescu, încă… încă una.

… ajungem pe pe Sabinelor colț cu Luceafărului. Măcar acum, peste vară, iedera-ncearcă să-l mai ajute.

Ne ducem spre centru și facem popas pe la 11 Iunie. Blocurile de la intersecție, din spatele Mitropoliei, ne ies în cale.

Nu facem mulți pași; lîngă benzinărie, o clădire care impune discret.

Mai avem una și gata; ne place garajul de la parter și nu trecem cu vederea friza. Și… nici patiseria!

Tot cu patiserie – și încă una bună! – iată și bloculețul de pe Bibescu Vodă, de lîngă Teologie.

Pe Calea Șerban Vodă veche, aproape de Mărășești.

Din clădirile neatinse odată cu tăierea Magistralei, pomenim azi două, fiecare cu detaliile sale interesante!

Ne-ntoarcem iară la Șerban Vodă, sus după Adesgo, la Candiano-Popescu.

Un bloculeț de colț – de fapt, cam toate clădirile astea-s puse la răspîntii – de pe Splai, imediat după complexul imobiliar edificat în locul uzinelor „Timpuri Noi”, cum te bagi pe strada Morilor.

Ne ducem pe strada Eminescu, lîngă părculețul din care se desfac străzile Monumentului și Dragoș Vodă. Nu-n cea mai rea stare, dar îndeajuns de neîngrijit; și cu forme blînde pentru care merită să-l admirăm.

Nu mult mai departe – pe Vasile Lascăr cu Luminei – uite ce mai jucărie stricată.

Încă doi pași și vedem și mai multă tristețe, la Piața Galați. Măcar patiseria de la parter ne aduce un pic de bucurie, mai ales cînd găsim șuberek!

Nu ne-ndepărtăm prea mult; în Piața Spaniei ne ies în cale alte două clădiri triste.

Mergem cîteva stații, pîn-la Foișor. Cum dai roată pieței, nu știi la care să oftezi mai întîi.

Revenim spre centru; pe Romulus, aproape de intersecția cu Iuliu Valaori, avem două.

Ocolim buricul tîrgului, ajungînd în enclava dintre Splai și zona nenorocită de Victoria Socialismului.
La intrarea pe strada Sapienței, ne ies în cale imobilul unde a funcționat mulți ani „Starea civilă” a Sectorului 5 (cu detalii chibzuite și interesanta monogramă „CR” la grilajele fereștilor) și – peste drum de el – încă unul.

Pe lîngă fosta Operetă, pe strada Vînători, un blocșor din frontul atît de reușit.

Plecăm din nou, haihui. La Virgiliu, cum intri pe Dinicu Golescu, bloculețul ăsta-ți aține calea. Și aici, ca-n restul zonei, se mai văd urmele gloanțelor Revoluției.

Lăsăm de-o parte binecunoscutele mizerii de pe la Matache și de pe la Gară și ne ducem mai departe. Ascuns pe strada Caracaș, între Titulescu și Banu Manta, un imobil pe care mereu l-am apreciat.

Nu departe – dar mai la vedere – lîngă Primărie:

… urmat de încă o frumusețe pe Titulescu.

citiți și: hoinăreală de toamnă pe la niște blocuri • pe la niște alte blocuri • pe la niște case

Revizităm locuri prin care n-am mai trecut de ceva vreme. Cum s-au schimbat… și dacă s-au schimbat, încercăm să ne dumirim acuma.
Pe lîngă Calea Călărașilor, pe mîna dreaptă.
Cum te duci în sus, brr! Decăderea se simte-n continuare. Case dărăpănate, părăsite – mai ales în zona Căuzașilor – și prea puțină intervenție a Primăriei Sectorului 3, chiar dacă ici-colea s-au mai refăcut trotuare. Nenorocitele plăcuțe stradale vișinii au ruginit cumplit deja.
Pe lîngă Calea Călărașilor, pe mîna stîngă.
Da, rămîne o încîntare zona străzilor Popa Rusu, Burghelea, Sfîntul Ștefan. Pare o veste bună sistematizarea traficului auto plănuită de Primăria Sectorului 2, întrucît prea mult s-a alergat pe-aici, în toate sensurile, căutînd evitarea traficului nenorocit de pe Calea Călărașilor. Cum te apropii de strada Traian, se schimbă calimera: casele-s mai neîngrijite. Hala Traian e-o zonă neatractivă.
Între Traian, Agricultori și Matei Basarab.
… frumoase străzi: multe-s largi, cu scuaruri, părculețe și răspîntii generoase. Senzația, însă, e că pătrunzi într-o zonă lăsată la urmă. I-o veni rîndul, zicem.
Între Ferdinand și Matei Basarab.
Nici aici nu se simte implicarea primăriei, deși parcă-parcă atmosfera e mai „spălată” ca-n anii trecuți. Bulevardul Pache – tăind zona-n două – rămîne egal cu sine însuși: agreabil, umbros vara, ușor de luat.
Între Ferdinand și Moșilor.
O veritabilă surpriză e sistematizarea operată de Primăria Sectorului 2! Străzile au fost refăcute, trotuarele eliberate, intersecțiile îmblînzite: alt oraș, nu altceva! Ferdinand – ca arteră – rămîne lipsit de viață.
Între Moșilor și Polonă.
De-acord, nu-i o bucată mică… și nici măcar una otova. Un plus pentru Mihai Eminescu – strada poate fi parcursă confortabil de către pieton, trotuarele fiind apărate cu stîlpișori. În interior – știți – aceleași senzații; unele cvartale cochete, încîntătoare și altele încă decăzute, urîte, sărăcăcioase.
Pe Splai, după Timpuri Noi.
Aici, o mînă de străzi uitate de vreme, vremuri dar și de curioși. Lăsate-n lumea lor, cum s-ar zice, își pierd din dulceața de margine de oraș. Se construiește mult: chiar prea mult și mai ales prea urît. Splaiul, cu copaci bătrîni iertați de amenajarea Dîmboviței, parcă nici nu-i al Bucureștiului: cu ceva minte și strădanie, ar putea deveni o promenadă grozavă.
Prin Regie.
Unele străzi par mici bulevarde… altele zici că-s dintr-un orășel plictisitor. Aerul dulce, de buzunar citadin, se păstrează și azi.
Ne poartă iar pașii, haihui, prin oraș. De data asta rămînem cu ochii la nivelul străzii, lăsînd blocurile.
Ne-au ieșit în cale cîteva case – căsuțe chiar – ridicate în vremurile cînd și arhitectura lor căuta s-o copieze pe cea a edificiilor mari.
Ceea ce obișnuim să numim „cubism” a prilejuit nenumărate aplicări jucăușe, armonioase.
Casa asta e-n Regie, înspre Crîngași.

Ți-i drag să vezi cum „emblemele” vremii, pe care le găsim nenumărate prin tot centrul Capitalei, au fost replicate și scalate în periferii. Deloc lipsită de valoare și plină de asemenea surprize, zona cuminte și iertată de prefaceri imobiliare – vechi și noi – dintre Rahova și Ferentari.

Jucăria următoare se găsește-n Popa Nan.

Pe Vișinilor, un cub veritabil, și așa de simplu! Copertina-i face bine.

De acord, următorul e deja-n categoria bloculeț. Și nici măcar cel mai strașnic, din cele interbelice. Da balconul… balconul!

Cum să las deoparte taman bijiteria asta de pe Plevnei, dintre biserică și spitalul militar? Nu pot!

Bine, dar de următoarea? E pe Aurel Vlaicu. Mansarda, oameni buni, e-o nebunie.

Ieșim din stil și – ajungînd pe strada Zece mese – dăm peste unul din cele mai interesante corpuri separate pentru casa scărilor.

citiți și: hoinăreală de toamnă pe la niște blocuri • pe la niște alte blocuri
O bună bucățică de oraș, cea de peste Eminescu, cuprinsă între Aurel Vlaicu și Tunari. Mai puțin mizeră și pitorească decît cea care se duce-nspre Viitorului… mai puțin prăpădită decît cea ce se-ntinde spre Piața Galați… mai discretă decît cea care se-apropie de Dacia.
Străzi plăcute, liniștite, cu arhitectură nobilă, care de fiecare dată te bucură.
Cîteva vești de pe aici. De ce nu? Să le vedem. Chiar pe Icoanei, se renovează blocșorul ăsta. Va păstra cît se poate și cît s-a reușit. Altfel nu știu cum să zic.

Mai acana, la răspîntia cu Domnița Ruxandra, clădirea cunoscută a restaurantului „Zexe” e la a treia împrospătare. Imaginile, prezentate cronologic, ne arată că revine spre alb-griul ăsta rece de care se face exces în ultima vreme.

Dac-am pomenit de Domnița Ruxandra, s-o pornim în jos pe ea, întîlnind o casă norocoasă. Renovată mulțumitor acum niște ani, iată că operațiunea se repetă, păstrînd ce era bun.

Tot pe-aici – dar în cealaltă direcție, spre rondul cu benzinăria din Vasile Lascăr – ne aducem aminte de frumusețea asta pierdută.

E dezgustător ce i-a luat locul; una din cele mai scîrboase edificii „pseudo-istorice” din Capitala noastră.

Părăsim, tiptil, zona, trecînd Tunarii și luînd-o pe strada Erou Ion Călin, unde pe locul unei căsuțe s-a strecurat o… o chestie.

Chestie e: altfel nu știu să-i zic! Vedeți și voi, na:


Concluzia primelor weekenduri însorite ale primăverii e clară, desigur: nu-s destule locuri de ieșit pe cît poate bucureșteanul să iasă!
… cafenele, terase la care clienții stau și pe gard, fiindcă-i plin-ochi.
… cozi uriașe – ca niciodată! – la intrarea-n Grădina Botanică.
… forfotă, vuiet, oameni ieșiți nu doar în zonele frumoase destinate în mod tradițional plimbărilor, ci și prin neașteptate unghere și cotloane ale Capitalei.
… milioane de poze cu magnolii, corcoduși, narcise.
Și încă n-au început evenimentele, pietonalele, concertele!
Firește că toate astea-nseamnă că ne putem îndrepta și spre o mică dimensiune sezonieră, de weekend, a comerțului: mici magazine – în sfîrșit specializate, destinate hobby-urilor, nișelor – care să se hrănească din revărsarea asta de oameni.
O să vedem asta? Ar fi frumos, ar fi chiar și necesar.

Nu-i prima plimbărică a seriei – e gata în zece minute! – și nici măcar prima prin locurile astea. O facem pe străduțele Didițel și Drumea Rădulescu: mica parcelare interbelică Lemaître, neatinsă de valurile de sistematizare ale secolului trecut.
Se intră aici, cel mai bine, din strada Lînăriei. Săraca! Odinioară o arteră importantă ce unea zona industrială de lîngă Parcul Carol cu cea a Lemetrului, azi e ruptă de vasta Magistrală Nord-Sud și, mai ales, înglobată în noul bulevard Șincai ce a primit mai multă importanță în anii ’80.
Cine mai știe că pe-aici trecea chiar tren! Calea ferată, după ce folosea Uzinei de Gaz și – poate – depozitelor frigorifice de pe strada… Frigului, se ducea apoi spre Gîrlă, deservind uzinele Lemaître – cunoscute apoi ca Timpuri Noi. Firește, linia nu era pentru călători: a fost desființată după Război, fiindcă operarea ei – de la Gara Filaret în jos, ocolind parcul – era anevoioasă.
Iar dacă ne-ntoarcem și mai mult în timp, deslușim și povestea numelui străzii: se trage de la apa ce curgea pe-aici dinspre locul unde încă nu fusese amenajat Parcul Carol și ajungea – unde altundeva? – în Dîmbovița.
Să pricepem așezarea străduțelor pe care-o să ne plimbăm azi.
Ajutîndu-ne un pic și de harta de acum un secol, vedem că la vremea aceea locul nu fusese încă parcelat; asta urma să vină – casele construite aici ne-o dovedesc și prin stil – la mijlocul anilor ’30: autorizarea se cere în 1933 și construcția urmează rapid, astfel încît la 1937 găsim abonați telefonici atestați iar fotografiile aeriene surprind cartierul deja terminat. Fiecare și-a edificat după pofta inimii, fără a ieși dintr-o armonioasă unitate. Cam toate casele-s lipite pereche – ca să se obțină cît mai mult din fiecare lot, nu tocmai generos – și stilul cîtorva e în oglindă. Una singură e simplă, doar cu parter: nici măcar o mansardă n-are!

Parcelarea Lemaître nu era o idee nouă; se dorise și-n deceniul precedent. Strada Lînăriei, de altfel, e bine cunoscută pentru alte două asemenea amenajări edilitare, cea de lîngă Candiano-Popescu și cea din zona Verzișori; de înainte și respectiv după Primul Război. Ele-s caracterizate, firește, de case-tip.

Imaginile fotografiate din avion la sfîrșitul anilor ’20 ne stîrnesc ipoteza ca terenul încă liber să fi fost folosit ca linie de manevre și garare a garniturilor feroviare ce ajungeau la „Lemaître”.

Străzile – deci – se deschid, în formula actuală, pe „terenul din strada Lânăriei al Societății Uzinelor Metalurgice Lemaître”; printre proprietățile expropriate în vederea autorizării acestei parcelări o găsim și pe cea a „succesorilor defunctului Drumea Rădulescu” – așa zice-n terfeloage. Mai multe despre cvasinecunoscutul avocat (care murise în 1932) nu știe nimeni.
Urmau să fie botezate Didițel (doar nomenclatorul stradal se-ncăpățînează să-i zică „Dedițel”) și, în ton cu binecunoscuta floare, Busioc. Undeva pe la mijlocul anilor ’40 strada Busuioc primește numele pe care-l știm azi; familia Rădulescu va rămîne să locuiască aici, în imobilul de la numărul 10. Numele inițial al străzii se găsește încă – ciudat lucru! – pe o hartă editată la începutul anilor ’60.

Se prea poate ca ideea inițială fusese ca noile străzi urmau să se lege de strada Alexandru Bălășanu, aflată mai la nord de Lînăriei (de aceea și unele hărți chiar sugerează legătura) dar asta nu s-a mai înfăptuit, rezultatul fiind un „covrig” urban ce a cîștigat în cochetitudine și confort.
Un aspect important, desigur, e că Planul director de sistematizare al Capitalei din acele vremuri luase deja în calcul tăierea Magistralei căreia parcelarea aceasta – Lemaître – i-ar fi fost adiacentă. Proprietatea imobiliară a uzinelor era mai vastă; restul se suprapunea viitorului bulevard.

…ne-ntoarcem la plimbarea noastră: e plăcut, mai ales acuma-n lumina toamnei, să te bucuri de vegetația care atît ascunde, cît și pune-n valoare. Ici-colea, pe străzile astea atît de cuminți și liniștite, te mai apasă crestele colorate ale blocurilor Magistralei.

Ne bucură să mai găsim bucăți valoroase păstrate din arhitectura interbelică.

Sigur, nici refacerile din ultimele decenii nu au ocolit zona. Și le știm stilul, dar n-avem ce face. Doar că uneori chiar ne necăjește cît se pierde, cît se acoperă, cît se banalizează ceva-ul unei case vechi:

Spălăm rușinea cu un splendid exemplu de revenire a unei case renovate mediocru și nefericit. Uite că cineva a făcut din ea, la loc, fată mare!

Un adaos interesant e cel al dispensarului. Mozaicul verde – o „marcă” a anilor ’60 – încă dă valoare clădirii simple și utilitare.

Îs și case dărăpănate; ba chiar întîlnim și-o mică fundătură!

Ne bucurăm mult să găsim spiritul vechi al străzilor, cu două fotografii din 1955!

Prima ne arată intersecția dintre Didițel și Drumea Rădulescu. Casa de pe colț a rămas; e acum îmbrăcată în vegetație. Vedem că o parte din clădirile de atunci nu mai sînt și nu putem decît să ne dăm cu părerea că se prea poate să fi căzut la Cutremur. Asta explică, desigur, și aparent ciudatele și nepotrivitele plombe care ne atrag atenția azi: cîteva mici bloculețe și vilișoare într-un stil mult prea… simplu. Mai descoperim că din Drumea Rădulescu se mai desprindea încă o fundătură.
În a doua imagine descoperim frontul inițial de pe Didițel. Doar detaliile păstrate ne ajută să potrivim locul!

Lăsăm toate astea de-o parte și ne-ntoarcem la atmosfera cvartalului, cu toate laolaltă.

Ne luăm „la revedere” de la Drumea Rădulescu și Didițel. Ieșind înapoi în Lînăriei, silueta clădirii roșii, din cărămidă, a fostei școli „Iosif Rangheț” ne atrage privirea; forma ei curbată – de fapt – sugerează albia fostei prelungiri a străzii Cuza Vodă, ce ajungea-n Șerban Vodă la liceul Șincai.
Și, întorși în iureșul orășenesc, ne mai uităm odată înapoi: e bine că străzile astea ne-așteaptă și data viitoare.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii