despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
scris de Sonia Ratatouille
Șobolanul vostru preferat a ieșit ÎN SFÂRȘIT afară și a avut norocul să ajungă în Grădina Botanică.
Florile și-au deschis petalele și natura a înviat. Am văzut flori frumoase – al căror nume l-am uitat – plus cele mai frumoase lalele de pe planetă.
Rațele se plimbă pe lac și peștii se foiesc pe la mal, așteptând să se oprească puștii ăia de 15 ani să încerce să îi atragă făcând „pis pis” – totuși, ei sunt pești și nu îi poți confunda în niciun fel cu dușmanii lor de moarte, mâțele.
Vorbind de mâțe, creaturile astea nu se pot opri din certat. Îl vezi pe Dom’ Miaunel că are o criză de nervi pentru că Madam Pisicescu s-a uitat urât la el, și toată scena asta îți cam strică cheful.
Dar lăsând drama la o parte, ați observant că restaurantul ăla care nu mai e restaurant a fost renovat? Eu da! Arată foarte bine, se vede că s-a lucrat ceva la el și că au încercat să-l facă cât mai asemănător cu vechiul model.
Nu știu de voi, dar după atâta timp în casă, cantitatea asta mare de verde îți dă o senzație ciudată, dar plăcută.
                   
Plimbări prin Grădina Botanică: partea întîi • partea a doua • partea a treia
De ce n-ar fi și transportul public de folos nu doar la transportat oameni? Uneori îi mai și plimbă!
Începem s-avem din nou linii lungi de autobuz, ce străbat literalmente orașu-n două. Din curu’ Berceniului poți ajunge la Chibrit, în Pipera; ce să mai zici de Drumu Taberii ori de Pantelimon! Ditai… excursiile!
Ce să mai zici de ușurința de-a explora din nou împrejurimile Capitalei, atît de schimbate în ultimii ani? Iubitorul Bucureștiului știe că nu poate înțelege întrutotul locu-n care trăiește, dacă nu iese din cartier și dacă nu face un pas în afara zonelor centrale, bine cunoscute. Avem destulă periferie; greu s-o cunoști, greu să-i deslușești deosebirile sociale, antropologice și geografice.
Da’ hai să vedem doar ce plimbări se pot face – la o adică – înlăuntrul orașului, folosindu-ne de mijloacele de transport în comun. E greu de ales criteriul după care să ne luăm: frumusețea? pitorescul? învățătura?
Să zicem frumusețea – păi, atunci, nu-i plimbare mai mulțumitoare decît cea de vară, cu autobuzul turistic etajat, care tragem nădejde că de anul ăsta va reveni!
Dar fără autobuz turistic? Liniile din partea nordică a orașului, desigur, ne pot da destule prilejuri de admirație: călătorind cu 131 și cu 361 bifăm cu ușurință Kiselefful, Aviatorilor, Dorobanțiul, Calea Victoriei și toată axa Nord-Sud; zău că-i de ajuns, pentru început. Mereu fiind aglomerație, chiar găsim timp să căscăm gura pe geam – și avem la ce!
Și pitoresc, și frumusețe: păi pentru asta putem să ne călătorim cu 133, prilej să înțelegem Grivița veche, toată Dacia, tot Traianul… bună plimbare!
Autobuzul – îl știm – e elegant, rapid, comod; dar troleul, care nu-i nici una din astea, compensează prin acel hîța-hîța inefabil și prin norocul de-a avea trasee centrale excepționale. Orice călătorie Est-Vest n-are cum să nu fie reușită: fie că-i cu 85, străbătînd Bulevardul între cele două gări, fie că-i cu 79 ori 86, ca să cunoaștem Matei Basarab, Popa Nan și-apoi Dacia, Romană, Sfinții Voievozi…
E și vreun tramvai care să ne ofere o plimbare memorabilă? Din fericire, da: îl avem pe 16, cu care facem Moșilor vechi, Vasile Lascăr, Viitorului, Lizeanu, tot Teiul și mai apoi lacurile și noua Piperă; nu neglijăm, la o adică, liniile lui 14 și 55 care ne duc pe Călărași, Traian și – mai apoi – pe Ferdinand ori Pache. Destule foloase ne-ar aduce și-o plimbare cu 23, care ne-ar arăta Chirigiul, Coșbucul, 11 Iunie, Mărășeștiul și la sfîrșit Dudeștiul!
E trei lei o oră-jumate de plimbare, zău că iese oricine-n cîștig.
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
O duminecă dup-amiaza de acu’ doi ani: ultima plimbare pe-afară de dinainte – Cotroceni, Grădina Botanică, în pragul primăverii, atît de frumos și atît de trist, fiindcă nimeni nu știa ce-o să fie.
Oameni ieșiți să-și facă rezerve nu doar de cumpărături, ci și de aer, de frumusețe, îngîndurați: „om mai rămîne oameni?”
Momentul copleșitor cînd pe toate telefoanele celor aflați la plimbare începe să sune-n același timp prima alertă: „stați în casă”… cîte or mai fi fost după ea!
Doi ani: ca ieri.
Progres… Prostie…
Na! oamenii au rămas oameni.
Niciodată luată-n seamă, bucățica de oraș dintre Vergului, Mihai Bravu și Maior Coravu: și ce păcat! Nu-s, aici decît o mînă de străzi încovrigate, dar se vede bine că-i un mic cartier dichisit, gîndit să aducă folos locuitorilor. Locul se cheamă parcelarea Călărașilor sau Hârjeu; a mai purtat la-nceput și numele lui Socolescu.
Ia, deci: o stradă principală, cu scuar cochet pe mijloc; și, din ea, ba pleacă, ba se-ntorc o mînă de alte străduțe – toate poartă nume de vrednici ingineri și arhitecți (de la-nceput pînă azi, ferite de vremelnice schimbări): cum să nu-ți placă?
Nu rareori îți vine să-ți zici că ai ajuns în cine știe ce orășel cuminte din provincie; mașinile nu gonesc, nu te-mping pe trotuare, și ai timp să caști gura-n liniște…
La ce? Păi, îs grămezi de case frumoase – mai mari, mai mici, pentru fiecare mînă; unele deja au fost înlocuite de construcții mai nepricopsite, iar altele – ce noroc! – se renovează cu grijă; nu lipsesc nici fireștile dărăpănături – nu multe! – și-n dosul vreunui gard mai poți zări și cîte vreo rablă ruginită…
Curțile-s mai toate mici și – spre deosebire de cartierele învecinate, mult mai cunoscute, dintre Maior Coravu, Vatra Luminoasă și Iancului – nu găsim case-tip; fiecare și-a ridicat, de-acum aproape o sută de ani, cînd s-a-nceput popularea, cam ce-a vrut.
Ferit de iureșul automobilistic de pe șoseaua Mihai Bravul și mărginit de buruienișul parcului „23 August” – sau cum i-om mai zice acuma – și de noua construcție a spitalului de copii (doctorul Gomoiu, cel care s-a luptat să fie edificat, chiar a locuit aici, la doi pași), cartierul ăsta-și vede de viața lui.
Doar Primăria reface trotuarele vechi și hîite, așternînd pavaj: pesemne că-i o idee cuminte.
Și noi ce să mai zicem? Nimic: mai bine vă uitați la poze și, data viitoare cînd n-aveți pe unde să vă mai purtați picioarele, treceți și pe-aicea.
                                                                                                   
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
Pur și simplu nu mai merge așa: nu-i corect. Ceea ce cunoșteam noi ca „Muzeul Satului” trebuie să-și schimbe numele, ca să poată – în sfîrșit – să reflecte realitatea.
Muzeul trebuie să se cheme „Muzeul Satului și al Mîțelor Grase”.
            
Îs pe-aici, fraților, niște mîțe! Grase, leneșe, puturoase – niște cucoane de mîțe – care se uită la tine, cînd le bagi în seamă, de parcă-s angajate la birou, la primărie.
Dar nu, deși par sîcîite cînd le bagi camera-n față, nu se dau la o parte; ba chiar, cînd se satură de soilit pe cîte-o laviță, se trîntesc la soare fix în mijlocul potecii… ca să le ocolești… dar să le și scarpini cînd le ocolești.
Strașnice mîțe, ce să vă zic!
Ca să vă prindeți cît de șnapane sînt, își fac veacul doar în partea veche a muzeului – cea aglomerată, cea cu oameni peste tot -; în partea cea nouă – unde-i liber și loc căcălău între case – nu le prinzi! Vă zic în față: de-aia și muzeul e deschis în fiecare zi – ca mîțele astea să nu stea fără public.
Altminterea, acum, în splendoarea toamnei, locul e o încîntare; mergeți aici cu drag. Lipsa turiștilor ni-l face numai al nostru și-i așa de bine că-l avem!
Plimbări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul tehnic • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor • la Muzeul de artă recentă • la Muzeul militar • la Muzeul Storck • la colecția de artă Ligia și Pompiliu Macovei • la Muzeul George Severeanu
scris de Sonia Ratatouille
Două articole la o distanță de nici o săptămână! Fericire peste lume.
M-am întors și nu dezamăgesc pe nimeni azi, căci vin cu părerea mea despre ce mai e prin Parcul Carol.
Primul lucru pe care vreau să îl menționez e că nu am mai trecut pe acolo de mult!
Și în articolul trecut, tot despre Carol, am văzut că pe insulă porțiuni mici din bordură erau inundate, rezultând două majore probleme:
• Rațele nu aveau unde să își ascundă ouăle și asta este teribil.
• Copiii neatenți care fug ca nebunii prin iarbă nu au de unde să știe unde se termină partea solidă a de pământ și pot să cadă în apă.
ȘI asta nu e tot!
Cred că știm că pe marginea podului mare sunt niște trepte care duc la o mică platformă care ar trebui să fie pentru bărci. Platforma? Ia-o de unde nu-i! O fi, n-o fi de la ploaie, dar dacă n-ai chef de baie, nu te apropia, te rog!
   
Ca atmosferă, e frumos! Multe culori colorate cu nuanțe nuanțate!
Acum, că apa e plină de frunze și arată mai ceva ca un mal, dar curat, asta e cu totul altceva!
   
Bineînțeles, nu mă oprește nimeni să nu mă plâng și de asta!
STAI să nu uit!
Într-o parte a parcului, pe o alee liniștită aproape de granița cu lumea de afară, e, ascunsă, dar nu prea, o dugheană. Un vechi restaurant, pe care nimeni nu s-a gândit că pot să-l curățe sau să facă CEVA cu locul gol rămas, stă acolo, plin de saci de gunoi, fără rost, fără motiv.
Bun, bun, mi-am mai stors creierul un pic pentru a face încă un articol în care mă plâng, așa că îl terminăm cu ceva frumos.
Parcul Carol este un loc frumos și liniștit, cât de liniștit poate fi un parc din mijlocul orașului!
Ei, sper că aveți o zi frumoasă și pe data viitoare!
S-a dus culoarea din Grădina Botanică – vine toamna. Și vin culorile – ehei, asta-i altceva: verde, galben, gălbui, ruginiu, portocaliu, roșu, maroniu.
În Grădina Botanică se simte începutul toamnei ca nicăieri altundeva în București. Găuri în cer, pe unde intră Soarele printre frunzele încă verzi… înserări scurte, cu asfințituri ca-n filmele tehnicolor… peluze tăcute, părăsite de veselia de peste zi.
       
Dar și, la fiecare sfîrșit de săptămînă, un prilej ca oamenii să se strîngă – pe-un țol, într-un hamac, cum li-i mai bine – și să asculte și muzică. „Weekend sessions” se cheamă evenimentele astea. E și mîncare, sigur că da.
Desigur, dacă e să-i crezi pe cei care organizează chestiile astea, nu oricine și nu oricum poate veni; în realitate, însă, absolut oricine poate să ajungă acolo și să se amestece-n mulțime fără să fie întrebat măcar odată de sănătate.
 
… iată și perechea materialului în care-mi dădeam cu părerea care-s străzile ce nu-ți dau vreo bucurie.
Din fericire, Bucureștiul are destule bucăți minunate; e greu să alegi dintre ele, nu-i așa? M-am gîndit să mă opresc la unele de care-am pomenit mai puțin, dar care-s la îndemînă și-au farmecul lor… mai ales acuma, cînd s-a făcut cald, pomii-s încărcați de frunziș și lumina Soarelui e încîntătoare.
Schitu Măgureanu: pentru panta cea dulce pe care nu poți s-o cobori decît ca pieton, pentru vecinătatea Cișmigiului, pentru frumusețea flancului construit. Se leagă fericit cu Popa Tatu.
Alexandru Ioan Cuza: bucata dintre Duca și Titulescu are ceva… ceva greu de explicat. Fără ceva memorabil, fără atracții, dar cu toate astea reușită, egală, foarte plăcută; și, dintre toate străzile centrale ale Capitalei, una din cele mai fără trafic auto – deseori ocolesc pe-aici ca să conduc un minut în liniște.
Sfîntul Elefterie: n-ai ce-i face, e reușită și plăcută! Măcar pentru insula cu biserica, dar și-n rest; ce să mai zici de vecinătăți; tot cartieru-i de luat la picior. Merge și-o plimbare pe cornișa fără pereche de mai sus, pe unde curge acum strada Alexandru Vitzu (o bucată din ea a purtat numele pitorescului tămăduitor Draș/Drasch); în partea cealaltă a Cotrocenilor, nu-i coborîș mai dulce ca cel a străzii Ana Davila.
Icoanei: cu un parcurs considerabil, frînt în atîtea locuri… fără să fie cea mai frumoasă stradă din cartier, e cea mai interesantă. Are ceva, să știți.
Popa Soare: are concurență strașnică-n vecinătate, dar face toți banii; pe asta aș alege-o, parcă, din zonă; nu că Sfîntul Ștefan, Plantelor, Doctor Burghelea ori Ștefan Mihăileanu-s de lepădat.
Principatele Unite: minunată la ceas de seară, are un soi de echilibru și de înțelepciune. La pachet cu aleea din dealul Mitropoliei – cea mai frumoasă legătură dintre 11 Iunie și Piața Unirii; dus-întors neapărat!
Candiano-Popescu: pentru cum se lasă-n jos, cu bucla nesfîrșită, și pentru cum se poate continua plimbarea pe Lînăriei.
Pline de surprize-s și străzi ca Vasile Lucaciu, Polonă, Silvestru. Subestimat, frontul intact dintre Dorobanți și Sala Floreasca al stărzii Radu Beller. Odihnitoare, partea cu scuar central a fostei străzi Cîmpina, azi Alexandru Constantinescu.
De fapt, ce mai: acu-i vremea de plimbare și cam pe oriunde Bucureștiu-i frumos!
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii