despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Case căzute 499 – Str. Tăbăcarilor 7, Splaiul Unirii 92-96, Str. Avalanșei 8

Se simte că ne apropiem de episodul aniversar al seriei dedicate dărăpănăturilor! Ne folosim de ocazia de azi pentru a reveni în zona industrială tradițională a tăbăcăriei și încălțămintei.

Tăbăcarilor 7

Vechea „Talpa”; cunoscută apoi ca fabrica „Pionierul” și locul unde s-a petrecut nenorocirea din clubul „Colectiv”:

   

Dacă vă uitați la prima poză, accesul din gang este – de fapt – traseul străzii Tăbăcarilor, parazitat de dezvoltarea complexului industrial. Traficul s-a mutat pe o alee artificială ce corespunde străzii paralele, Verzișori.

Splaiul Unirii 92-96

Fosta fabrică „Dîmbovița”. La-nceput, Grigore Alexandrescu – Gralex (sursă foto).

 

A încorporat, succesiv, toate fabricile și făbricuțele ce funcționau înainte de Naționalizare pe strada Avalanșei (Borroczin) și Verzișori.

De aceea mai avem în partea din spate – dinspre strada Verzișori – o serie de clădiri funcționale: au fost retrocedate.

 

Str. Avalanșei 8

Clădirile vechii fabrici „Bourul”, ulterior parte din „Dîmbovița”. Pe frontispiciul uneia se mai ghicea, anii trecuți, și silueta mîndrului animal.

 

mai multe despre Case căzute

Ratatouille la Grădina Botanică

scris de Sonia Ratatouille

Șobolanul vostru preferat a ieșit ÎN SFÂRȘIT afară și a avut norocul să ajungă în Grădina Botanică.

Florile și-au deschis petalele și natura a înviat. Am văzut flori frumoase – al căror nume l-am uitat – plus cele mai frumoase lalele de pe planetă.

Rațele se plimbă pe lac și peștii se foiesc pe la mal, așteptând să se oprească puștii ăia de 15 ani să încerce să îi atragă făcând „pis pis” – totuși, ei sunt pești și nu îi poți confunda în niciun fel cu dușmanii lor de moarte, mâțele.

Vorbind de mâțe, creaturile astea nu se pot opri din certat. Îl vezi pe Dom’ Miaunel că are o criză de nervi pentru că Madam Pisicescu s-a uitat urât la el, și toată scena asta îți cam strică cheful.

Dar lăsând drama la o parte, ați observant că restaurantul ăla care nu mai e restaurant a fost renovat? Eu da! Arată foarte bine, se vede că s-a lucrat ceva la el și că au încercat să-l facă cât mai asemănător cu vechiul model.

Nu știu de voi, dar după atâta timp în casă, cantitatea asta mare de verde îți dă o senzație ciudată, dar plăcută.

Plimbări prin Grădina Botanică: partea întîi • partea a doua • partea a treia 

la plimbare, dar nu pe jos

De ce n-ar fi și transportul public de folos nu doar la transportat oameni? Uneori îi mai și plimbă!

Începem s-avem din nou linii lungi de autobuz, ce străbat literalmente orașu-n două. Din curu’ Berceniului poți ajunge la Chibrit, în Pipera; ce să mai zici de Drumu Taberii ori de Pantelimon! Ditai… excursiile!

Ce să mai zici de ușurința de-a explora din nou împrejurimile Capitalei, atît de schimbate în ultimii ani? Iubitorul Bucureștiului știe că nu poate înțelege întrutotul locu-n care trăiește, dacă nu iese din cartier și dacă nu face un pas în afara zonelor centrale, bine cunoscute. Avem destulă periferie; greu s-o cunoști, greu să-i deslușești deosebirile sociale, antropologice și geografice.

Da’ hai să vedem doar ce plimbări se pot face – la o adică – înlăuntrul orașului, folosindu-ne de mijloacele de transport în comun. E greu de ales criteriul după care să ne luăm: frumusețea? pitorescul? învățătura?

Să zicem frumusețea – păi, atunci, nu-i plimbare mai mulțumitoare decît cea de vară, cu autobuzul turistic etajat, care tragem nădejde că de anul ăsta va reveni!

Dar fără autobuz turistic? Liniile din partea nordică a orașului, desigur, ne pot da destule prilejuri de admirație: călătorind cu 131 și cu 361 bifăm cu ușurință Kiselefful, Aviatorilor, Dorobanțiul, Calea Victoriei și toată axa Nord-Sud; zău că-i de ajuns, pentru început. Mereu fiind aglomerație, chiar găsim timp să căscăm gura pe geam – și avem la ce!

Și pitoresc, și frumusețe: păi pentru asta putem să ne călătorim cu 133, prilej să înțelegem Grivița veche, toată Dacia, tot Traianul… bună plimbare!

Autobuzul – îl știm – e elegant, rapid, comod; dar troleul, care nu-i nici una din astea, compensează prin acel hîța-hîța inefabil și prin norocul de-a avea trasee centrale excepționale. Orice călătorie Est-Vest n-are cum să nu fie reușită: fie că-i cu 85, străbătînd Bulevardul între cele două gări, fie că-i cu 79 ori 86, ca să cunoaștem Matei Basarab, Popa Nan și-apoi Dacia, Romană, Sfinții Voievozi…

E și vreun tramvai care să ne ofere o plimbare memorabilă? Din fericire, da: îl avem pe 16, cu care facem Moșilor vechi, Vasile Lascăr, Viitorului, Lizeanu, tot Teiul și mai apoi lacurile și noua Piperă; nu neglijăm, la o adică, liniile lui 14 și 55 care ne duc pe Călărași, Traian și – mai apoi – pe Ferdinand ori Pache. Destule foloase ne-ar aduce și-o plimbare cu 23, care ne-ar arăta Chirigiul, Coșbucul, 11 Iunie, Mărășeștiul și la sfîrșit Dudeștiul!

E trei lei o oră-jumate de plimbare, zău că iese oricine-n cîștig.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Parcă a fost ieri.

O duminecă dup-amiaza de acu’ doi ani: ultima plimbare pe-afară de dinainte – Cotroceni, Grădina Botanică, în pragul primăverii, atît de frumos și atît de trist, fiindcă nimeni nu știa ce-o să fie.

Oameni ieșiți să-și facă rezerve nu doar de cumpărături, ci și de aer, de frumusețe, îngîndurați: „om mai rămîne oameni?”

Momentul copleșitor cînd pe toate telefoanele celor aflați la plimbare începe să sune-n același timp prima alertă: „stați în casă”… cîte or mai fi fost după ea!

Doi ani: ca ieri.

Progres… Prostie…

Na! oamenii au rămas oameni.

Plimbări în Bucureşti XXXVIII – de poftă-n Parcelarea Călărașilor

Niciodată luată-n seamă, bucățica de oraș dintre Vergului, Mihai Bravu și Maior Coravu: și ce păcat! Nu-s, aici decît o mînă de străzi încovrigate, dar se vede bine că-i un mic cartier dichisit, gîndit să aducă folos locuitorilor. Locul se cheamă parcelarea Călărașilor sau Hârjeu; a mai purtat la-nceput și numele lui Socolescu.

Ia, deci: o stradă principală, cu scuar cochet pe mijloc; și, din ea, ba pleacă, ba se-ntorc o mînă de alte străduțe – toate poartă nume de vrednici ingineri și arhitecți (de la-nceput pînă azi, ferite de vremelnice schimbări): cum să nu-ți placă?

Nu rareori îți vine să-ți zici că ai ajuns în cine știe ce orășel cuminte din provincie; mașinile nu gonesc, nu te-mping pe trotuare, și ai timp să caști gura-n liniște…

La ce? Păi, îs grămezi de case frumoase – mai mari, mai mici, pentru fiecare mînă; unele deja au fost înlocuite de construcții mai nepricopsite, iar altele – ce noroc! – se renovează cu grijă; nu lipsesc nici fireștile dărăpănături – nu multe! – și-n dosul vreunui gard mai poți zări și cîte vreo rablă ruginită…

Curțile-s mai toate mici și – spre deosebire de cartierele învecinate, mult mai cunoscute, dintre Maior Coravu, Vatra Luminoasă și Iancului – nu găsim case-tip; fiecare și-a ridicat, de-acum aproape o sută de ani, cînd s-a-nceput popularea, cam ce-a vrut.

Ferit de iureșul automobilistic de pe șoseaua Mihai Bravul și mărginit de buruienișul parcului „23 August” – sau cum i-om mai zice acuma – și de noua construcție a spitalului de copii (doctorul Gomoiu, cel care s-a luptat să fie edificat, chiar a locuit aici, la doi pași), cartierul ăsta-și vede de viața lui.

Doar Primăria reface trotuarele vechi și hîite, așternînd pavaj: pesemne că-i o idee cuminte.

Și noi ce să mai zicem? Nimic: mai bine vă uitați la poze și, data viitoare cînd n-aveți pe unde să vă mai purtați picioarele, treceți și pe-aicea.

 

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Plimbări în Bucureşti XXXVII – Dinicu Golescu

Îi zicem plimbare, dar mai degrabă e o plimbărică într-o parte de de oraș pe care n-o bagi în seamă – nici dinspre noua piațetă gigantică de pe Berzei, nici dinspre deschiderea părăginită de la Virgiliu și nici măcar dinspre răspîntia cu vechea stradă Ștefan Furtună. N-ai de ce s-ajungi pe-aici și nici pentru ce – odată ajuns – să stai prea mult.

Dar, odată ce te oprești cinci minute, zău că vrei să mai stai încă vreo cinci: farmecul vine și de la cîteva ademenitoare clădiri de pe străzile adiacente, în jos spre Muzeul Militar.

   

Bucata centrală a bulevardului Dinicu Golescu e o străpungere relativ recentă în Capitală, realizîndu-se după primul Război și e aproape deloc surprinsă în imagini istorice; nici partea de peste drum de Ministerul Transporturilor nu știm cum arăta înainte de construirea blocurilor din ansamblul Gării de Nord.

 

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

mare e grădina

S-a dus culoarea din Grădina Botanică – vine toamna. Și vin culorile – ehei, asta-i altceva: verde, galben, gălbui, ruginiu, portocaliu, roșu, maroniu.

În Grădina Botanică se simte începutul toamnei ca nicăieri altundeva în București. Găuri în cer, pe unde intră Soarele printre frunzele încă verzi… înserări scurte, cu asfințituri ca-n filmele tehnicolor… peluze tăcute, părăsite de veselia de peste zi.

   

Dar și, la fiecare sfîrșit de săptămînă, un prilej ca oamenii să se strîngă – pe-un țol, într-un hamac, cum li-i mai bine – și să asculte și muzică. „Weekend sessions” se cheamă evenimentele astea. E și mîncare, sigur că da.

Desigur, dacă e să-i crezi pe cei care organizează chestiile astea, nu oricine și nu oricum poate veni; în realitate, însă, absolut oricine poate să ajungă acolo și să se amestece-n mulțime fără să fie întrebat măcar odată de sănătate.

Plimbări prin Grădina Botanică: partea întîi • partea a doua • partea a treia 

pe unde să te plimbi?

… iată și perechea materialului în care-mi dădeam cu părerea care-s străzile ce nu-ți dau vreo bucurie.

Din fericire, Bucureștiul are destule bucăți minunate; e greu să alegi dintre ele, nu-i așa? M-am gîndit să mă opresc la unele de care-am pomenit mai puțin, dar care-s la îndemînă și-au farmecul lor… mai ales acuma, cînd s-a făcut cald, pomii-s încărcați de frunziș și lumina Soarelui e încîntătoare.

Schitu Măgureanu: pentru panta cea dulce pe care nu poți s-o cobori decît ca pieton, pentru vecinătatea Cișmigiului, pentru frumusețea flancului construit. Se leagă fericit cu Popa Tatu.

Alexandru Ioan Cuza: bucata dintre Duca și Titulescu are ceva… ceva greu de explicat. Fără ceva memorabil, fără atracții, dar cu toate astea reușită, egală, foarte plăcută; și, dintre toate străzile centrale ale Capitalei, una din cele mai fără trafic auto – deseori ocolesc pe-aici ca să conduc un minut în liniște.

Sfîntul Elefterie: n-ai ce-i face, e reușită și plăcută! Măcar pentru insula cu biserica, dar și-n rest; ce să mai zici de vecinătăți; tot cartieru-i de luat la picior. Merge și-o plimbare pe cornișa fără pereche de mai sus, pe unde curge acum strada Alexandru Vitzu (o bucată din ea a purtat numele pitorescului tămăduitor Draș/Drasch); în partea cealaltă a Cotrocenilor, nu-i coborîș mai dulce ca cel a străzii Ana Davila.

Icoanei: cu un parcurs considerabil, frînt în atîtea locuri… fără să fie cea mai frumoasă stradă din cartier, e cea mai interesantă. Are ceva, să știți.

Popa Soare: are concurență strașnică-n vecinătate, dar face toți banii; pe asta aș alege-o, parcă, din zonă; nu că Sfîntul Ștefan, Plantelor, Doctor Burghelea ori Ștefan Mihăileanu-s de lepădat.

Principatele Unite: minunată la ceas de seară, are un soi de echilibru și de înțelepciune. La pachet cu aleea din dealul Mitropoliei – cea mai frumoasă legătură dintre 11 Iunie și Piața Unirii; dus-întors neapărat!

Candiano-Popescu: pentru cum se lasă-n jos, cu bucla nesfîrșită, și pentru cum se poate continua plimbarea pe Lînăriei.

Pline de surprize-s și străzi ca Vasile Lucaciu, Polonă, Silvestru. Subestimat, frontul intact dintre Dorobanți și Sala Floreasca al stărzii Radu Beller. Odihnitoare, partea cu scuar central a fostei străzi Cîmpina, azi Alexandru Constantinescu.

De fapt, ce mai: acu-i vremea de plimbare și cam pe oriunde Bucureștiu-i frumos!

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Agale, pe strada Spătarului

scris de Ando

Dacă tot ne-am preumblat, recent, pe bulevardul Carol, haideţi să lăsăm un pic vuietul maşinilor şi s-o luăm la pas, pe strada Spătarului, intrând, astfel, binişor în cartierul armenesc.

Strada, după cum se vede pe hartă, este una dreaptă şi aproape paralelă cu Calea Moşilor, legând bulevardul de Popa Petre.

Intrarea dinspre bulevard este străjuită de două blocuri masive, dar cel din dreapta este, fără îndoială, o reuşită arhitectonică Art Deco.

De fiecare dată, admir cu jind acele fascicule de lamele decorative verticale din părţile laterale, care-i accentuează zvelteţea şi mă gândesc cu tristeţe la cât de plate şi fără personalitate sunt faţadele clădirilor de azi.

In fotografia de pe digibuc, nedatată, se vede şi mai bine clădirea – nespurcată de mâzgăleli şi fără „îmbunătățirile” aduse, ulterior, de locatari. Din păcate, blocul este acum, marcat cu bulină roşie.

Pornim. Pe stânga, (lipit de celălalt bloc de colţ), la nr. 1A, găsim un alt bloc interesant, autor: cunoscutul arhitect George Damian. Din păcate, unghiul închis nu mi-a permis o fotografie de ansamblu reuşită, aşa că m-am mulţumit cu câteva detalii.

Ieşim din coridorul format de blocurile înalte şi strada, parcă eliberată, începe să se… lumineze. Vizavi, la nr. 4, o clădire care, spun diversele surse, ar fi fost al lui Omar Hayssam… Acum, acolo, este un bar, dar m-a interesat mai mult poarta din lemn, frumos lucrată.

Am ajuns la intersectia cu strada Rafael Sanzio şi, mai întâi, admirăm clădirea de pe colţ pe peretele căreia găsim şi o placă comemorativă.

Vizavi, la numărul 6, avem un alt bloc. Ce frumoase sunt copertinele de la ultimele balcoane, cele de la etajul patru… Păcat că toată această faţadă atât de minuţios şi echilibrat concepută e neîntreţinută, plus vărzăluită cu tot felul de adaosuri inestetice.

Mai mergem un pic şi ajungem într-o porţiune care cuprinde, la numerele 7 şi 9, două clădiri renovate recent şi chiar reuşit, în opinia mea.

Cele două case amintite, împreună cu sofisticata clădire de pe colţul cu strada Pasului

… creează, împreună, o „replică” pe măsură, la clădirile de vizavi, de pe Intrarea Spătarului

Cu părere de rău, ne uităm apoi la casa de la nr. 12. Păcat că nu este îngrijită aşa cum ar merita!

Trecem de clădirea Ambulatoriului „Ana Aslan” care, din câte îmi amintesc, a fost la un moment dat (nici nu-i de mirare) în toiul unor conflicte de interese imobilare:

… şi ne oprim la nr. 17, ca să privim acest reuşit bovindou şi, mai ales, sus, la acel cerdac deosebit, cu tâmplaria lui din lemn vopsită în albastru. E adevărat, stâlpii balconului s-au cam scorojit, necesită o împrospătare, dar sper să nu asistăm la vreo viitoare intervenţie nereuşită asupra lemnăriei.

Am ajuns la intersecţia cu străzile Latină şi Semilunei. Ce găsim în această răspântie? Un bloc stil Art Deco, două clădiri vechi care – se vede- au fost ceva la vremea lor, dar acum, deşi locuite, arată destul de neîngrijit… şi un stâlp „cocoşat” de maldărul de ghemuri şi colaci de cabluri!

Dincolo de intersecţie, imediat pe dreapta, la numărul 22, ne întâlnim cu… istoria şi arta. E vorba de vestita Casă Melik, actual muzeu Theodor Pallady, despre care avem detalii foarte interesante aici. O clădire frumoasă, într-adevăr şi, mai ales, de apreciat curtea generoasă, plină de arbori şi flori. O veritabilă oază de verdeaţă, binevenită pe o stradă, atenţie… lipsită de copaci!

După doar câţiva paşi, prin gardul de la numărul 22 C, se zăreşte, dacă te uiţi atent, bustul lui… Alexandru Sahia. Cum a ajuns aici? Ne povesteşte în cartea sa: „Poveşti cu statui şi fântâni din București”, doamna Viorica Dragu Dimitriu: „Într-o curte din strada Spătarului, a fost adus, salvat dintr-un loc unde fusese aruncat în avântații ani 90 ai secolului trecut, unul din busturile acestea ale lui Baraschi, reprezentându-l pe Al. Sahia. În vecinătatea unei tufe imense de iasomie, printr-un gest pios față de o lucrare de artă și față de un destin zbuciumat, chipul în piatră al scriitorului idealist, mort de ftizie în plină tinerețe, și-a găsit poate, pe străduța bucureșteană, lângă Muzeul Pallady din Casa Melic, liniștea cuvenită”.

Ajungem acum, la unul din elementele cele mai interesante ale străzii noastre: intersecţia cu strada Corbeni. Deşi vorbim de o intersecţie clasică, „în cruce”, practic, aici avem şi un fel de piaţetă. De aceea, ne vom descurca mai bine privind, mai întâi, captura aeriană de pe instantstreetview, unde care am marcat şi clădirile importante de pe Spătarului.

 

E bine să menţionăm cu acest prilej, că acest gen de piaţetă sui-generis îl intâlnim în mai multe intersecţii din cartierul armenesc. Revenim. Cum ziceam, piaţeta noastră este străjuită de alte trei clădiri care aparţin de strada Spătarului:

1. blocul impunător, de colţ, de la nr. 32 – arhitect Iulian Nămescu -1935

2. casa de vizavi, cu un bovindou frumos ornamentat

şi – 3 – clădirea masivă, de locuinţe, recent renovată de Primăria Capitalei.

Parcurgem ultimul tronson al străzii, unde admirăm, mai întâi, cocheta căsuţă de la numărul 38:

şi intrăm într-o plăcută dilemă la numărul următor: 40, pentru că nu ştim ce să admirăm mai întâi: bovindoul stil turnuleţ sau cele două balcoane.

Traversam strada şi ne oprim la impozanta clădire de la nr. 45, cu minunata ei copertină. Dacă nu mă înşel, într-o perioadă, aici a funcţionat, după revoluţie, consulatul Republicii Moldova.

Pe aceeaşi parte, pe peretele casei de la numărul 51, găsim o inscriptie, care mai mult ne bagă în ceaţă decât ne lămureşte… adică, de fapt, care e numele antreprenorului?

Am ajuns la capătul străzii, cel dinspre Popa Petre, având cap de perspectivă… „scheletul” din imagine (care are, cel puţin, 10 ani vechime), dar cu satisfacţia că, deocamdată, strada Spătarului a fost ferită de demolări sau de astfel de intervenţii brutale.

Episodul XXXVIlista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Pe unde să nu te plimbi?

V-am îmbiat, de-a lungul timpului, să vă mișcați picioarele prin fel de fel de locuri interesante ale Capitalei. Nu toate, întotdeauna, neapărat frumoase – ori curate.

De la atîta preumblare bucureșteană, să tragem și alt folos: acela de-a ști și pe unde-i neprielnică, neplăcută; pe unde experiența trecătorului e nefericită.

Pe unde, deci, nu te simți bine?

Bulevardul Ferdinand

Partea de-nceput merită; dar odată ce treci de Foișor, zău că te iei cu mîinile de cap. O devălmășie de clădiri delăsate, de blocuri aruncate degeaba, de proiecte-ncepute și uitate din cine știe ce motive și de case ce s-au dărîmat recent; mașini care aleargă prostește, ocolind gropi nenumărate; o lipsă mare de comerț și de servicii – te-apucă jalea pe aici.

Calea Călărașilor

O știm prea bine: ba strîmtă, ba strîmbă, mereu aglomerată, nicicînd dîndu-ți ghes să te uiți în stînga și-n dreapta; atîrnă deasupră-i amenințarea veșnică a sistematizării – noroc că are ceva viață-n ea și te mai agață cu vreo tentație-acolo.

Calea Dudești

Au rămas destule lucruri de văzut, dar trebuie să tragi de tine ca să intri-n dispoziția pentru ele. Multă decădere, puțină valorificare – păcat de ea.

Bulevardul Mărășești

Vai, ce arteră nepricopsită, neprietenoasă, rece, gri, murdară! Pe-aici mașinile ba mereu stau una-ntr-alta, ba aleargă tîmpite – niciodată nu te simți bine! Nu lipsesc cîteva surprize arhitecturale, dar nimeni nu apucă să le vadă. În plus, nu se-ntîmplă nimic pe aici; noroc că duce la Parcul Carol, care-i în sine o destinație cît de cît acceptabilă.

Splaiul Unirii

Să fim serioși. Picul de istorie industrială ce-a mai rămas e prea puțin ca să merite pierderea de vreme. Între Abator și Timpuri Noi e ceva atmosferă veche, dar la cît gonesc mașinile pe-aici ți se ia cheful.

Calea Șerban Vodă

O stradă laterală, ceva căzut în uitare, o scurtătură: rușinoasă-i pierderea importanței sale. Partea dintre Mărășești și Șincai are bucăți realmente mizerabile ce te umplu de tristețe. Ici-colo, cîte-un magazinaș, ca să nu zici că te afli-n pustieșag. Partea de la Adesgo-n sus, șosea de fugă, nu-ți zice nimic.

Magistrala

Un bulevard ratat de la cap la coadă: uriaș, larg, chelit – dacă pot zice așa – și abrutizat de favorizarea traficului auto. Măcar nu mori de foame pe-aici însă.

Regina Maria-George Coșbuc

Cine s-aibă chef să meargă pe aici? Pe stînga-i un gard oribil, de pușcărie, ce rupe Mitropolia de oraș; pe dreapta se-nșiruie case prăpădite, înspăimîntător de spurcate. După 11 Iunie totu-i mort, iar de la Rond în sus te izbește mirosul de hrubă din fosta fabrică de bere. Mașinile calcă dalele de beton lăsate ale liniei de tramvai, făcînd un zgomot ce-ți scoate din cap orice gînd frumos.

Calea Rahovei veche

Bine, nu-i mai spune așa, dar nu contează: strada George Georgescu păstrează multe bucăți cu farmec, pe care n-ai chef să le admiri fiindcă-s atîtea lături pe margini. Deseori o găsești ciudat de goală, fiindcă ciotul ăsta tăiat de Ceaușescu pentru crearea Centrului Civic e doar un apendic stradal.

Calea Moșilor veche

De bifat, de înțeles, de evitat.

Strada Traian

Nici o bucată din strada asta nu-i frumoasă, deși ici-colea îți mai face cu ochiul cîte ceva. Multă mizerie, între Caritas și Hală; mai apoi plictiseală; și spre sfîrșit Foișorul și ce mai e prin preajmă. Rămîne o stradă lungă-lungă și, totuși, interesantă.

Mihai Eminescu

Ar putea fi… dar nu e! Lungă, sucită, aglomerată, îngustă, greu practicabilă, cumva respingătoare și mai ales tristă, părăsită de atîția ani de autobuze. Altminerea, interesantă, cu niscai atracții și destul de animată.

Calea Floreasca

Sufocantă, de la Urgență spre piață; mai apoi fals-strălucitoare, scumpă și-n schimbare; în preajma lacurilor un pic deprimantă, negăsindu-și utilitatea.

Calea Plevnei

Nimic, nimic – chiar nimic. Pe bune, chiar nimic. O sută de metri între Izvor și Kogălniceanu – dar atît.

Ion Mihalache, Buzești-Berzei, „Inelul central”

Să fim serioși.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.