Am mai fost pe-aici, dar în primăvară. Acum, în culorile toamnei, grădina Cotroceniului – un pic rece și tristă, prea ferită de restul orașului – a meritat însă din plin revizitată.
Rămînem cu pozele: peste iarnă – care iarnă? – s-a-nchis.
despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul 
|
… o revenire pe strada Spătarului ne aduce două noutăți. Căsuța de la 38, mai întîi: refacerea-i gata.
Mai încolo, la 45, renovarea încă nu ne dă de-nțeles cum va ieși; ceva însă ne face încrezători.
Frumos, nedreptățit loc! Gara Băneasa – da, acea clădire nefolosită dar încă maiestuoasă, care poartă și azi amintire regală. Fîntîna Miorița, vilele Minovici, splendida bancă de piatră din stația de la șosea… Și piața Gării – lărgămînt uitat de vreme, păstrat în piatră cubică.
Porțile tradiționale…
Și, cum intri-nspre peronul imens, una din cele mai frumoase și reușite pergole interbelice din București. Azi, năpădită de vegetație, măcinată de timp… dar încă o minune. Da: treceți odată pe-aici.
… o vedem deasupra orașului de peste tot, ne nimicește de la depărtare și de aproape; o urîm și ne mîndrim cu ea – ce poate fi mai bucureștean decît Casa Republicii? Mulți ani m-am ținut, să nu calc în palatul ăsta monstruos care e tot ce reprezintă ceaușismul – adică nebunia, disprețul și nepăsarea față de Om. Ei, dar într-o zi – totuși – m-am dus să văd ce-i înăuntru: știți că măgăoaia se poate vizita; turistul și curiosul sună cu o zi înainte și se programează lesne – personalul e drăguț și prevenitor. După ce străbați Izvorul, te apropii: și palatul crește, crește, crește peste tine. Firește: nu vezi tot înăuntru – dar ce zic tot; nu vezi decît un pic-acolo – nici pe terasă, nici în sălile mari, nici în „plen”, nici în misterioasele subsoluri nu ajungi. Dar, într-un ceas de vizită, ajungi să te dumirești despre cît de mare e casa, dar și să te convingi că oricît de mare ar fi, nu ajunge să fie decît o casă de protocol uriașă, doar o Casa Scînteii gigantică: ce diferență – deci – e între a fi măreț și doar… mare. Ceaușescu, oricît de mare-ar fi ajuns să fie… n-a fost decît mare: e o lecție în toate astea, să știți.
Nu zic să mergeți să vă plimbați pe-aicea așa cum o faceți – știu eu? – prin Cotroceni, prin Dorobanți. Doar că dacă aveți vreodată o juma’ de ceas de pierdut și sînteți deja prin Bucureștii-Noi, face să intrați o țîră prin Dămăroaia! N-are, orașul nostru, atîta lărgămînt pe nicăieri: străzi largi, răspîntii generoase, curți îndestulătoare, pomi, verdeață; sigur că nu-s deloc puține intervențiile contemporane – altminteri nu se poate! – dar încă nu au șters cumințenia cartierului. Tăiată-n două de tramvai – cumplita linie de pe Gloriei care se continuă cu acel culoar instagramabil de pe Piatra Morii – Dămăroaia are străzi lungi, șerpuitoare, precum Izbiceni, Feldioara, Cireșoaia, Luptătorilor, Elocinței, Natației. … e mai degrabă o așezare nouă: a luat naștere după primul Război, prin desfacerea moșiei ce fusese înainte; străzile – ce primiseră firești nume amintind faptele de arme, cartierul fiind la-nceput destinat demobilizaților – sînt deștept trasate, și nu lipsesc locuri de hodină, scuaruri, școale. Tramvaiul a venit de-abia în 1942, chemat și de proaspăta și uriașa dezvoltare a depozitelor de carburanți din vecinătate: „conducerea S. T. B. a proectat și a realizat în plin război, cu toată lipsa mânei de lucru, construcția și darea în exploatare a unei linii de legătură între rețeaua orașului și depozitul societății „Distribuția“ pentru deservirea întregului municipiu cu produse petrolifere transportate cu cisterne montate pe platforme de vagoane de tramvai — linie construită prin cartierul Dămăroaia de la Bucureștii-Noi în lungime de 1266 metri, cale dublă. Linia, deservită de o parte din vagoanele liniei nr. 2, a venit astfel și în ajutorul numeroasei populații din acest cartier, căreia i s-a pus la dispoziție un mijloc de comunicație direct cu centrul orașului”. Nou pe aici, te pierzi, te-mbîrligi; mai sînt și fundături dar și neașteptate potecuțe printre curți prin care te-abați dintr-o stradă-ntr-alta. Și-i cumva liniște, cumva în afara iureșului, cumva… la țară; dar totodată în oraș! Și la capul lui 331, acolo unde-ntoarce și tramvaiul, găsim o patiserie de mai mare dragul: face și gogoși la trei lei.
Da, mergeți neapărat; e – sigur! – cea mai frumoasă plimbare necunoscută de pîn-acum a bucureșteanului. Unde altundeva decît în grădina palatului: Cotroceniul s-a deschis și e primitor, plăcut, vesel. Se intră pe jos, din Gheorghe Marinescu, și se iese pe sus, înspre Leul; sînt evenimente, fanfare, ostași care dau onorul nu doar la căpetenii; înăuntru au pus automate de vînzare pentru apă, suc și gustări; au adus și cîteva furgonete de fast-food și – cum s-o zic? – chiar îi fac pe oameni să se simtă bineveniți.
Cîteva lucruri știm despre Capitală. Primul, că-i un oraș aglomerat; cu oameni care nu se potolesc, care mișună de colo-colo, ca-ntr-un tîrg unde – deși te poți pierde – parcă oriunde de-ai duce, tot pe-aproape ești. Al doilea, că bucureșteanul are-un dar să pară că se află-n treabă… mai dihai cînd merge la treabă. Și-or mai fi și altele; dar, întrucît pîn-aici ne-a dus –ologia, i-om lăsa și pe alții să le deslușească. Noi, cum ne știți, rămînem la cele pe care ne pricepem. Și – asta, cred, n-ați uitat – ne pricepem și la pauze, și la chiul; ni-s dragi, mai ales că ni-s meritate. Uneori, pauzele astea-nsemnează să rămînem singuri – noi cu orașul nostru. Mare mirare; în Bucureștiul care nu se hodinește niciodată, sînt și clipe dintr-astea? Ba bine că nu; și prima ocazie să ne găsim orașul e dimineața. S-a făcut ora nouă, nouă și ceva; au ajuns și grăbiții și întîrziații acolo unde aveau de ajuns și… și de-o dată, se petrece ceva: străzile și trotuarele se golesc, apar motanii de după garduri, gospodarii dau cu mătura la poartă, doamnele de la patiserii ies cu o cafea la aer, bunicile iau căruciorul și se reped la aprozar. Cît de necunoscut ni-i orașul ăsta și cu cît drag îl descoperim, în rarele clipe-n care găsim timp pentru dimineața asta! Bunînțeles, clipele astea se sparg după zece-jumate: bunicile-ncep drumurile spre școli, să-și aștepte nepoții; chiulangii de profesie se-apucă de primele drumuri și comisioane, pe care caută să le unească cu pauza de prînz; și – încet, încet – Bucureștiul redevine animat, aglomerat, fără răbdare. Dar și prînzul trece; și după el vine a doua ocazie magică a zilei. Despre ea v-am mai zis; poate fi – în funcție de loc și de zonă – mai devreme ori mai tîrziu, dar se petrece după ora două și ceva și ține pînă cînd se-nmulțesc cei ce-ncep să plece acasă. I-o pauză pe care-o împarți cu puștii fugiți de la școală – ăi care n-au vreun mall pe-aproape – aș zice. Astea-s cele două pauze neștiute ale orașului; cînd – rar și cu înțeleaptă drămuire – avem cum să ne bucurăm de ele, mult bine ne mai fac. În rest… e prînzul, pauza cea mare, pauza tuturor; și bucata aceea de-nceput de seară-n care unii mai rămîn, oleacă, prin oraș înainte să se risipească acasă. Ce mai bucățică de oraș, între Basarab, Grivița, Grant și 1 Mai. Bine, te poți pierde pe-aici îndelung; străzile încîntătoare alternează cu cele pitorești și sărăcăcioase. Șoferii nu prea au ce tăia prin cartierul ăsta, așa că pașii se leagă-n tihnă. Planuri interbelice vedeau o legătură directă, tăiată de la Primăria sectorului 1 de azi pînă la parcul și piața Regina Maria dinspre Turda. Dar altminterea aproape tot locul a rămas neatins, neafectat – singura schimbare adevărată a fost transformarea străzii Turda într-un bulevard larg, cu blocuri. Cea mai lungă stradă-i Petru Maior; săraca de ea începe printr-un gang, de la Banu Manta și ajunge pînă înainte de Podul Grant. … dar dintre toate am ales strada George Barițiu, cu pomi umbroși, cumințenie, dar și un aliniament strașnic de clădiri una și una, de te miri cum s-au găsit laolaltă.
Bun, cîrcotașul găsește și cîteva dărăpănături amărîte… dar, ascunse după garduri, nu sar în ochi. Cine vrea să vadă unde-s strînse cele mai strașnice porți ale orașului nostru, să-nceapă de la Triumf. Găsește pe-aici intrarea de la Leagănul de copii de pe Averescu:
… chiar pe colț, înspre Cașin, încă una, ascunsă și nefolosită.
Vizavi de leagăn, chiar și vila asta are o poartă care place. Bine, are alta și-n Kiseleff, chiar mai frumoasă.
Dar cea de la stadion impresionează și azi! Păcat că nu prea e pusă-n valoare, nici de terasa-restaurant care-i ia fața de pe colț cu Kiseleff, nici de clădirea nouă din spate.
Stadionul – de fapt, mai multe, un ditamai complex sportiv – se întinde mult, între Mărăști și Kiseleff; iată și frumoasa poartă a Atletismului din strada Primo Nebiolo, dintre Agronomie și Muzeul Satului.
Ajungem – vizavi – la fostul ștrand zis al Tineretului; porțile-s triste și parcă uitate de vreme.
Cum să nu placă vestigiile astea care amintesc de sportul nostru? Fiindcă ne gîndim că-s rușinos de puține; ai zice că bucureșteanul mereu s-a ferit de mișcare. Ia, mai e poarta uitată a stadionului din Dudești… și, desigur, splendidul complex care a fost preluat de universitatea de educație fizică și sport. Puțină lume alege să se plimbe între Kiseleff și Aviatorilor. Cele două șosele, cît de cît, s-au păstrat – ici-colea, cîte o clădire nouă ce spurcă vechiul echilibru – dar în interiorul cartierului… vai! Sînt cvartale întregi unde nu mai găsești aproape nici una din construcțiile vechi; au fost înlocuite cu blocuri, din care puține ne și fac cu ochiul! Avem, ce-i drept, și cîteva diferențe: după Mincu, pîn-la Triumf, șad ascunse bloculețele construite pentru nomenclaturiștii regimului trecut. Terasate, cu spații generoase între ele, le găsim însă degradate, scorojite, neîngrijite. Mai avem și surprinzătoarea stradă Ghe. Brătianu din spatele ambasadei ruse pe care s-a păstrat piatra cubică; lîngă ea știm Rondul Francis și covrigul cochet al aleii Ștefan Burcuș. Dar cînd ajungem pe străzile Alexandrina, Emanoil Porumbaru și Popa Savu găsim un ghiveci orășenesc de zile mari: case vechi, blocuri noi. Puține-s imobilelele prăpădite: cam ce-a fost de demolat, s-a demolat. În zilele noastre, din fericire, se și renovează mulțumitor.
… cum ne apropiem însă de Prezan, blocurile noi sînt majoritatea. Pe aici, la orele dimineții, e și cea mai mare animație, dar după ora 9, cînd oamenii s-au pripășit pe la birouri, trotuarele îs pustii. Doar cîte-o mîță ce mai începe să bîntuie, sîcîită de vreun gospodar ce-și mai mătură prin curte.
Nu-nseamnă că e urît – cu adevărat urît peste tot – doar că nu-i ceva îmbietor, ceva care să te facă să te plimbi, să te abați; cum am zis, preferi Kiseleff ori mai degrabă Aviatorilor, unde e loc și pentru bicicletă, și pentru alergat, și posibilitatea de a te așeza la o masă. Dar avem răspîntii liniștite, trotuare confortabile și vegetație îndeajuns de multă ca să te bucure.
|
articolele noastre sînt preluate și de: 
|
|
Copyright © 2005 - 2025 Simply Bucharest Log in Powered by WordPress & Atahualpa |
||
comentarii