despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Cîteva lucruri știm despre Capitală.
Primul, că-i un oraș aglomerat; cu oameni care nu se potolesc, care mișună de colo-colo, ca-ntr-un tîrg unde – deși te poți pierde – parcă oriunde de-ai duce, tot pe-aproape ești.
Al doilea, că bucureșteanul are-un dar să pară că se află-n treabă… mai dihai cînd merge la treabă.
Și-or mai fi și altele; dar, întrucît pîn-aici ne-a dus –ologia, i-om lăsa și pe alții să le deslușească.
Noi, cum ne știți, rămînem la cele pe care ne pricepem.
Și – asta, cred, n-ați uitat – ne pricepem și la pauze, și la chiul; ni-s dragi, mai ales că ni-s meritate.
Uneori, pauzele astea-nsemnează să rămînem singuri – noi cu orașul nostru.
Mare mirare; în Bucureștiul care nu se hodinește niciodată, sînt și clipe dintr-astea?
Ba bine că nu; și prima ocazie să ne găsim orașul e dimineața. S-a făcut ora nouă, nouă și ceva; au ajuns și grăbiții și întîrziații acolo unde aveau de ajuns și… și de-o dată, se petrece ceva: străzile și trotuarele se golesc, apar motanii de după garduri, gospodarii dau cu mătura la poartă, doamnele de la patiserii ies cu o cafea la aer, bunicile iau căruciorul și se reped la aprozar. Cît de necunoscut ni-i orașul ăsta și cu cît drag îl descoperim, în rarele clipe-n care găsim timp pentru dimineața asta!
Bunînțeles, clipele astea se sparg după zece-jumate: bunicile-ncep drumurile spre școli, să-și aștepte nepoții; chiulangii de profesie se-apucă de primele drumuri și comisioane, pe care caută să le unească cu pauza de prînz; și – încet, încet – Bucureștiul redevine animat, aglomerat, fără răbdare.
Dar și prînzul trece; și după el vine a doua ocazie magică a zilei. Despre ea v-am mai zis; poate fi – în funcție de loc și de zonă – mai devreme ori mai tîrziu, dar se petrece după ora două și ceva și ține pînă cînd se-nmulțesc cei ce-ncep să plece acasă. I-o pauză pe care-o împarți cu puștii fugiți de la școală – ăi care n-au vreun mall pe-aproape – aș zice.
Astea-s cele două pauze neștiute ale orașului; cînd – rar și cu înțeleaptă drămuire – avem cum să ne bucurăm de ele, mult bine ne mai fac.
În rest… e prînzul, pauza cea mare, pauza tuturor; și bucata aceea de-nceput de seară-n care unii mai rămîn, oleacă, prin oraș înainte să se risipească acasă.
Ce mai bucățică de oraș, între Basarab, Grivița, Grant și 1 Mai. Bine, te poți pierde pe-aici îndelung; străzile încîntătoare alternează cu cele pitorești și sărăcăcioase. Șoferii nu prea au ce tăia prin cartierul ăsta, așa că pașii se leagă-n tihnă.
Planuri interbelice vedeau o legătură directă, tăiată de la Primăria sectorului 1 de azi pînă la parcul și piața Regina Maria dinspre Turda. Dar altminterea aproape tot locul a rămas neatins, neafectat – singura schimbare adevărată a fost transformarea străzii Turda într-un bulevard larg, cu blocuri.
Cea mai lungă stradă-i Petru Maior; săraca de ea începe printr-un gang, de la Banu Manta și ajunge pînă înainte de Podul Grant.
… dar dintre toate am ales strada George Barițiu, cu pomi umbroși, cumințenie, dar și un aliniament strașnic de clădiri una și una, de te miri cum s-au găsit laolaltă.
           
Bun, cîrcotașul găsește și cîteva dărăpănături amărîte… dar, ascunse după garduri, nu sar în ochi.
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
Cine vrea să vadă unde-s strînse cele mai strașnice porți ale orașului nostru, să-nceapă de la Triumf.
Găsește pe-aici intrarea de la Leagănul de copii de pe Averescu:
 
… chiar pe colț, înspre Cașin, încă una, ascunsă și nefolosită.
Vizavi de leagăn, chiar și vila asta are o poartă care place. Bine, are alta și-n Kiseleff, chiar mai frumoasă.
 
Dar cea de la stadion impresionează și azi! Păcat că nu prea e pusă-n valoare, nici de terasa-restaurant care-i ia fața de pe colț cu Kiseleff, nici de clădirea nouă din spate.
Stadionul – de fapt, mai multe, un ditamai complex sportiv – se întinde mult, între Mărăști și Kiseleff; iată și frumoasa poartă a Atletismului din strada Primo Nebiolo, dintre Agronomie și Muzeul Satului.
   
Ajungem – vizavi – la fostul ștrand zis al Tineretului; porțile-s triste și parcă uitate de vreme.
Cum să nu placă vestigiile astea care amintesc de sportul nostru? Fiindcă ne gîndim că-s rușinos de puține; ai zice că bucureșteanul mereu s-a ferit de mișcare.
Ia, mai e poarta uitată a stadionului din Dudești… și, desigur, splendidul complex care a fost preluat de universitatea de educație fizică și sport.
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
Puțină lume alege să se plimbe între Kiseleff și Aviatorilor. Cele două șosele, cît de cît, s-au păstrat – ici-colea, cîte o clădire nouă ce spurcă vechiul echilibru – dar în interiorul cartierului… vai!
Sînt cvartale întregi unde nu mai găsești aproape nici una din construcțiile vechi; au fost înlocuite cu blocuri, din care puține ne și fac cu ochiul!
Avem, ce-i drept, și cîteva diferențe: după Mincu, pîn-la Triumf, șad ascunse bloculețele construite pentru nomenclaturiștii regimului trecut. Terasate, cu spații generoase între ele, le găsim însă degradate, scorojite, neîngrijite. Mai avem și surprinzătoarea stradă Ghe. Brătianu din spatele ambasadei ruse pe care s-a păstrat piatra cubică; lîngă ea știm Rondul Francis și covrigul cochet al aleii Ștefan Burcuș.
Dar cînd ajungem pe străzile Alexandrina, Emanoil Porumbaru și Popa Savu găsim un ghiveci orășenesc de zile mari: case vechi, blocuri noi. Puține-s imobilelele prăpădite: cam ce-a fost de demolat, s-a demolat. În zilele noastre, din fericire, se și renovează mulțumitor.
                   
… cum ne apropiem însă de Prezan, blocurile noi sînt majoritatea. Pe aici, la orele dimineții, e și cea mai mare animație, dar după ora 9, cînd oamenii s-au pripășit pe la birouri, trotuarele îs pustii. Doar cîte-o mîță ce mai începe să bîntuie, sîcîită de vreun gospodar ce-și mai mătură prin curte.
                   
Nu-nseamnă că e urît – cu adevărat urît peste tot – doar că nu-i ceva îmbietor, ceva care să te facă să te plimbi, să te abați; cum am zis, preferi Kiseleff ori mai degrabă Aviatorilor, unde e loc și pentru bicicletă, și pentru alergat, și posibilitatea de a te așeza la o masă.
Dar avem răspîntii liniștite, trotuare confortabile și vegetație îndeajuns de multă ca să te bucure.
        
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
Vaselor unește Calea Moșilor de Mihai Bravul, dar – înainte de construirea blocurilor și a pasajului Obor – se prelungea pînă-n strada Avrig.
Ce mai stradă: umbroasă, largă, plăcută, pitorească.
Curți care se lungesc misterios între Titu Maiorescu și Călușei, urme industriale uitate…
Ce mai, zău că merită un ocoliș pe aici!
Mi-a făcut cu ochiul, pe la jumatea străzii, bloculețul ăsta îngust străjuit de ditai copacul.
    
Vizavi găsim două perechi de case-oglindă, fiecare cu cîte-o curticică. Iată-le pe primele.
    
Lipite de ele, următoarele-s la rîndul lor interesante.
    
Iată și un „duplex” din care o parte s-a renovat; dar păcat că ocazia asta a făcut pierdute ornamentele.
 
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
 A venit vara: plimbările cele mai frumoase-s dimineața, cînd umbra încă mai dă și răcoare!
O bucată-n care – dacă se-ntîmplă să ajungi – merită să te pierzi un pic este în spatele șoselei Mihai Bravu, între Ferdinand, Pantelimon, Iancului și Vatra Luminoasă.
Ai zice că-s doar blocuri – blocurile gri, alea din cîntec – și într-adevăr, pe ele le vezi, cînd te uiți din afară.
Însă dacă te mînă ceva să scotocești înăuntru?
… întîlnești rămășițele unui cartier interbelic elegant și închegat, care n-au fost distruse de îndesirile continue de blocuri din anii comunismului.
Aici – pe străzi ca Avrig, Măgura Vulturului, Elev Ștefănescu, Visarion Sachelarie.
                 
actualizare: o vedere aeriană de pe grupul „Demolările din Estul Capitalei”.
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
Ziceam că tragem linie.
Pe Maica Domnului, cum te duci spre Lacul Tei. Mă gîndeam că-s mai multe dărăpănături cu etaj pe-aici; uite că totuși nu-s.
O frumoasă rămășiță pe Teiul Doamnei, aproape de Nada Florilor.
 
Ajungem iar spre Centru, pe Căderea Bastiliei cu Slătineanu.
Lîngă ASE, pe Maior Dimitrie Giurescu.
Și peste drum de Dorobanți, Ioan Vodă Caragea colț cu Broșteanu.
  
… Și mai în Centru. Jean-Louis Calderon cu Batiștei. Se vede și micuța patiserie unde se fac cele mai bune merdenele din București.
 
Continuăm pe Calderon, spre strada C. A. Rosetti. O casă care zace-n același stadiu de mulți ani!
Pe Dionisie Lupu – după o lungă degradare, vin și renovările.
Mai acana, pe Pitar Moșu; clădirea care adăpostește un cunoscut local arată urît.
O frumusețe pe Nicolae Filipescu.
Și un blocșor pe Tudor Arghezi care se ține, totuși, mai bine decît altele.
Ne-am întors la Batiștei!
… dar o luăm acum în direcția cealaltă, ajungînd pe Dianei. Brrrr!
    
Clădirea „Electrecord”, o frumusețe ascunsă ochilor în zona Sfînta Vineri.
 
Hai pe Popa Nan! Întîi, pe colț cu Mecet, apoi un pic mai încolo. Dar și aproape de Călărași.
   
Pe Budila:
Și – vai! – cîteva exemple pe Matei Voievod.
  
O căsuță pe Aurel Vlaicu, care mereu face cu ochiul.
Domnița Ruxandra cu Icoanei. Foarte drăguț.
Continuăm pe Icoanei, pînă spre Eminescu.
  
Și terminăm lîngă Piața Galați, pe Emil Palade, cum intri din Vasile Lascăr.
citiți și frumoasele jegoase • frumoasele jegoase II • frumoasele jegoase III • frumoasele jegoase IV • frumoasele jegoase V • frumoasele jegoase VI • frumoasele jegoase VII • frumoasele jegoase VIII • frumoasele jegoase IX
Ce păcat! Giurgiului e o șosea în toată puterea cuvîntului întrucît nu s-a transformat într-un bulevard urban prietenos. Trotuare înguste și chinuite între stîlpi, gogoloaie uriașe de piatră și lanțuri; vegetație precară; treceri de pietoni rare; blocuri înalte, lungi și mediocre; nu e un loc îmbietor.
Culmea, premisele sistematizării de după Război n-au fost deloc nefericite. Segmentul de început – cel după Șura Mare – a fost păstrat întrutotul, avînd norocul ca în perioada interbelică să facă parte din cuprinsul orașului și să se dezvolte după oarecare reguli. Bucata următoare, ce ținea de comuna suburbană Șerban Vodă, firește că ducea cu gîndul la o periferie rurală.
Blocuri răsfirate, retrase, au apărut convenabil, pe bucata șoselei adiacentă zonei Stoian Militaru care nu avea vreo valoare urbanistică ridicată.
 
Pe măsură ce trecem de Toporași-Găzarului ne dăm seama și că blocurile devin din ce-n ce mai banale, ajungînd o bordură rece, seacă. Mă tem că mulți ani de-acum înainte șoseaua asta va rămîne depreciată.
Să vedem, dacă tot am ajuns pe aici, și cîteva frînturi din viața locurilor astea; ce desprindem din ele?
Păi, poate un pic din atmosferă – la-nceput șoseaua nu era deservită decît de autobuz; el ajungea cam pînă în zona Găzarului. Tramvaiul se prelungește de la Bellu pînă după intersecția cu Luică/Alexandru Anghel în 1938; o ocazie ca industria locală să ia un pic de avînt, fără să apară, totuși, nici o întreprindere foarte mare, fiindcă deja fabricile mari se construiau în afara orașului. Ceea ce urma să devină marele combinat de cauciuc de la Jilava, de pildă, a apărut tot pe atunci.
Despre viață-n sine, ce să zici? Din cînd în cînd, în ajun de alegeri, ziarele mai scriu una-alta: trei ani rău, unul bine; ca azi.
După dispariția lui Dumitru Voicu, cel care mulți ani a condus comuna după primul Război, regăsim printre numele vremelnicilor primari pe cel al tatălui lui Nick – pe doctorul Iordan Șoimu Minciulescu. Amator și practicant al sportului, apare și-n conducerea echipei Sportul Studențesc; mai apoi activează în structurile de vîrf ale federației de fotbal. După Război se dedică medicinei și… popicelor.
Sărăcie? Condițiile precare de trai erau normale. Judecînd totuși de la adăpostul timpului, vedem că prefacerile de-a lungul anilor ’30 sînt consistente, comuna schimbîndu-se mult în cîțiva ani. Școala pomenită într-una din frînturile presei înfățișate mai jos e și azi, pitită prin spatele fostului cinematograf „Flamura”; i-a fost adăugat apoi un corp nou. Cea de pe Toporași mai are și acum pe frontispiciu scris „Școala primară de băieți nr. 56”
Da, se juca destul de mult fotbal; cu cît era vreun patron ori vreun chivernisit de pe-aici mai dezagreabil, cu atît îi întîlneai numele-n ziar, ca susținător de echipă.
Locul primăriei? Nedeslușit; poate pe bucata dinainte de Stoian Militaru, de unde-ncep blocurile.
            
Nu lipsesc, mai ales în anii de avînt dintre Războaie, idei care-ar fi putut aduce folos și azi zonei. Aducerea mai spre Pieptănari a Gării Filaret; poate construirea unei halte în zona Toporași de azi (strada se chema Bumbăcari); edificarea unui pasaj denivelat la trecerea căii ferate de la Progresu. Aflăm că ideea depoului de tramvai de pe Giurgiului e mai veche decît credeam. După Eliberare nu prea mai aflăm cine știe ce despre viața de pe-aici.
Iată și-un plan realizat parțial al începutului arterei. Deja, pe sfîrșit de ani ’50, se pornise sistematizarea pieței Pieptănari. Ar fi fost interesant dacă s-ar fi ridicat cele opt blocuri propuse pe unde se găsește azi cimitirul eroilor căzuți la Revoluție. De asemenea, dacă cele două turnuri – primul pe locul liceului și al doilea unde-i azi fostul mall – ar fi fost construite!
Dar atmosfera șoselei, în zilele noastre, e dezolantă: un pustiu de fugă, fără comerț, cu trotuare îngustate cumplit, unde oamenii merg pe lîngă ziduri și gardurile nesfîrșite de tablă cu care primăria a ascuns cimitirele. Partea unde rezistă clădiri interesante e umbrită de adaosuri contemporane mediocre, paragină, proastă îngrijire și de brutalitatea pieselor de mobilier urban; mai departe vin cumplitele labirinturi de beton apărute în ultimii ani.
                              
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
Una din ideile sistematizării interbelice era specializarea împrejurimilor Capitalei într-o agricultură sistematică ca să poată susține consumul bucureștean.
Doar că… na belea! În vremea bunăstării și creșterii oamenii voiau altceva: să se distreze, să se recreeze, să locuiască frumos în afara Orașului.
Se amenajează Pădurea Băneasa, Snagovul; toată ieșirea de nord era un pol al trăitului bine; așa că… de ce ferme și nu vile?
Așa s-o fi născut și cartierul de la marginea Otopenilor pe care lumea-l știe de „Ferme”. Îl știe, fiindcă așa-i și zice; dintotdeauna i-a zis așa. Iar toate străzile de aici se cheamă tot „Ferme” – de la Ferme A la Ferme O; niciodată n-au primit nume.
N-am deslușit prea mult: pare a fi o împroprietărire întîrziată după Primul Război, în care ofițerii au primit loturi generoase în 1923. Terenul să fi fost din desfacerea vreunei moșii? Să se lege, cumva, de primele planuri interbelice de sistematizare rurală, în care comuna Otopeni fusese aleasă, la sfîrșit de ani ’30, ca un model?
Habar n-am. Ce-i clar, e că s-au tăiat străzi drepte, frumoase, foarte largi, cu parcele generoase – pămînt de pe urma căruia o familie chiar putea să trăiască mulțumitor! – dar lipsesc cu desăvîrșire edificiile publice; o nouă vatră de localitate, dar fără vreo dimensiune civică.
 
Pînă-n anul 1940 nu se aude nimic de cartierul ăsta. De-abia acum în „mica publicitate” încep anunțuri: vînzări, închirieri… Construcțiile – încă nu multe – par proaspete; și nu știu cum s-o zic, dar uneori se simte din succintele înșiruri de cuvinte plătite nesiguranța vremii. Era Război; Aeroportul era la un pas; bateriile antiaeriene se vedeau mai departe, pe cîmp; de-a lungul șoselei București-Ploiești erau săpate tranșee – urmele s-au ghicit mulți, mulți ani după aceea, pînă mai curînd decît credeți.
Dar… nu v-am zis unde-s Fermele astea: după Aeroport, pe mîna dreaptă; peste drum de vastul sanatoriu „Ana Aslan”. Cartierul se-ntinde aproape un kilometru pe șosea, pînă la podul de cale ferată al liniei ce duce la Urziceni.
Firește, azi s-au ridicat și o droaie de vile, nu toate frumoase; dar au rămas destule loturi și case părăsite, chiar de-a lungul Deneului. Cartierul a fost asfaltat, s-au făcut trotuare, dar se vede că a mai rămas și loc de o peluză-n fața gardului, pînă-n stradă. La vremea anilor ’80, cînd orice petic de teren trebuia să fie valorificat, pe marginile străzilor – pe atunci doar de pămînt cu pietriș – nu se mai puneau flori, ci cîteva rînduri de porumb. Demolările din acei ani au iertat cartierul; doar capătul dinspre noua pistă de aterizare a fost afectat, pentru a se elibera culoarul de siguranță necesar: strada B a dispărut, casele de pe ea au fost dărîmate.
            
Pe măsură ce te apropii de marginile cartierului, parcă se simte și un pic de delăsare, dar străzile principale au ștaif. Cîteva din clădirile vechi îți fac și azi cu ochiul. Cine-o fi stat în ele? Nu doar otopenari sadea, ci și artiști și oameni cu cheag din București au locuit pe aici.
         
Dintre toate, cea mai cea e asta. Pe unde-s acuma mașinile din curte, fusese o piscină; poate-i asta e casa aceea de care se tot vorbea în anunțuri: „vilă ultramodernă… 10 camere… garaj… parc… bazin înot… 3000 mp.”
  
Otopeniul a-nființat o linie de microbuze care șerpuiește-n toată comuna; le vezi trecînd și pe aici. Altminterea, ajungi numaidecît la Piața Scînteii, folosindu-te de liniile de autobuz preorășenești. Ba chiar, de ceva vreme, s-a făcut și stație de tren – „Otopeni Nord” îi zice și-i fix la pod.
Podul a fost construit în 1943 și a fost calibrat, atunci, pentru o veritabilă viitoare autostradă; e loc pe sub el pentru trei benzi de circulație pe sens!
Că veni vorba de pod, lumea-i zice la Măgura. Era numele restaurantului lui Costică Măgură care funcționase aici, fix la intrarea-n cartier, din vremea Războiului; mai apoi, pînă pe la sfîrșit de ani ’70 (cînd a ars) a fost bufet.
Să nu credeți că restul zonei fusese mai puțin sclivisit. Venind de la Aeroport, pe partea cealaltă a șoselei găsim – Doamne, în ce degradare! – cîteva veritabile conace. Două au fost încorporate în parcul Geriatriei. Iar înspre Aerogara de mărfuri e și azi vila Malaxa, ce făcea parte din ditamai moșia, udată de apa uitatului pîrîu Pasărea. Fabrica de vată și secția de eșarfe de la Măgura întregeau tabloul mic-industrial.
       
Ce, cine, cînd – întrebări la care azi nimeni nu mai știe să răspună. Erau și ferme, și restaurante, și făbricuțe, n-ai cum să mai scormonești trecutul.
scris de Ando
E vorba de rondul pe care-l formeaza strada Stelea Spătarul, după ce porneşte din Sfânta Vineri, foarte aproape de Templul Coral. Se poate ajunge aici şi de pe bulevardul Corneliu Coposu, prin strada Bălceşti sau, din celălalt capăt, din Hristo Botev prin strada Radu Calomfirescu.
  
Un loc ferit de vuietul circulaţiei, plăcut mai ales vara, când este, în mare parte, umbrit de falnicul tei din centrul său. Merită, bineînţeles, făcut un popas mai lung pentru a privi, în primul rând, clădirea Casei Breslelor, o adevărată dantelărie în piatră:
   
… apoi, unul dintre primele blocuri moderniste ale arhitectului Marcel Iancu:
Nici celelalte clădiri din jurul rondului nu sunt de neglijat:
 
Completăm „meniul” cu Manasia Hub de la nr. 13:
Revenind la titlul articolului: mi-a plăcut modul în care mica comunitate de locatari a zonei a răspuns unitar pozitiv la iniţiativa unei firme de decoraţiuni „handmade” care, astfel, a primit accepul de a posta pe uşi, porţi, garduri nişte căsuţe poştale personalizate şi special ornamentate, pe care vă invit să le vedeţi:
          
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii