despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
E greu să vă zic de ce-am ales clădirile astea și dacă le unește ceva.
Iat-o pe prima; o vedem la una din cele mai dulci și drăguțe intersecții din orașul nostru – poate-ar trebui să scriem un episod și cu ele – a străzilor Domnița Ruxandra, Ghiocei și Dogarilor. Pare-a fi făcută pentru ce ne-am obișnuit să zicem azi „offices” și zău c-o socotim reușită.
    
Ajungem pe strada Călușei, acolo unde se-oprește în spatele blocurilor de pe Mihai Bravu. Clădirea de colț e una, cea care-i lipită de ea alta, mai nouă. Pur și simplu de fiecare dată-mi iese-n cale mă opresc olecuș la bloculețele astea. Nu știu de ce.
   
Pe strada Țepeș Vodă totul e clar, mai puțin istoria. Un corp stradal e pustiu, asta vedem. Cu ce scop s-au ridicat, ce a funcționat cîndva, mister.
      
Menționăm și clădirea Centrului Comunitar Evreiesc de pe Popa Soare, mereu într-o combinație coloristică nefericită.
 
O clădire pe colțul dintre Theodor Aman și Transilvaniei; are ceva-ul ei. Cum rezistă și acum, pe ea, placa ziarului „Ziua”!
  
Următoarea… zici că n-are nimic, dar impresia cerdacului, așa retras, face toți banii. O vedeți pe strada Paleologu.
 
Ne ies în cale destul de des și nu ne „zic” mare lucru. Nu-s vreo frumusețe, dar le vedem ca pe niște plombe rezonabile:
  
Am ales două – de pe Pache și Ferdinand – ca să v-arătăm mai bine despre ce-i vorba.
citiți și: hoinăreală de toamnă pe la niște blocuri • pe la niște alte blocuri • pe la niște case • frumoasele jegoase • frumoasele jegoase II • frumoasele jegoase III
A venit și partea aia a verii în care nu se mai întîmplă nimic. Oamenii fug din oraș, totul ne rămîne-n tihnă, pe mînă.
Plictis, toropeală… trebuie să fii înțelept ca să te bucuri de București atunci cînd se golește.
Și de ce nu te-ai bucura? N-au dispărut nicăieri cotloanele minunate, străzile pustii și umbroase, curțile unde te poți ascunde.
Mai e ceva.
Orașul nostru-ncepe să-și mai revină. Ieșiți în Centru: nu, nu e curat – așa cum știm că trebuie să fie – dar e mai curat. Nu ți se mai întorc mațele pe dos cînd te plimbi. Nu mai e o mirare cînd descoperi kilometri liberi de trotuar, fără mașini printre care să te fofilezi. Cam de oriunde-ai sta te poți repezi-n răcoare, într-un autobuz, pînă unde ai treabă (ați văzut cum în weekend societatea de transport încearcă să scoată pe traseu numai autobuzele noi, lăsînd hîrburile-n garaje să se odihnească pentru zilele de vîrf?)
Ieșiți, vedeți, simțiți vara bucureșteană.
Revizităm locuri prin care n-am mai trecut de ceva vreme. Cum s-au schimbat… și dacă s-au schimbat, încercăm să ne dumirim acuma.
Pe lîngă Calea Călărașilor, pe mîna dreaptă.
Cum te duci în sus, brr! Decăderea se simte-n continuare. Case dărăpănate, părăsite – mai ales în zona Căuzașilor – și prea puțină intervenție a Primăriei Sectorului 3, chiar dacă ici-colea s-au mai refăcut trotuare. Nenorocitele plăcuțe stradale vișinii au ruginit cumplit deja.
Pe lîngă Calea Călărașilor, pe mîna stîngă.
Da, rămîne o încîntare zona străzilor Popa Rusu, Burghelea, Sfîntul Ștefan. Pare o veste bună sistematizarea traficului auto plănuită de Primăria Sectorului 2, întrucît prea mult s-a alergat pe-aici, în toate sensurile, căutînd evitarea traficului nenorocit de pe Calea Călărașilor. Cum te apropii de strada Traian, se schimbă calimera: casele-s mai neîngrijite. Hala Traian e-o zonă neatractivă.
Între Traian, Agricultori și Matei Basarab.
… frumoase străzi: multe-s largi, cu scuaruri, părculețe și răspîntii generoase. Senzația, însă, e că pătrunzi într-o zonă lăsată la urmă. I-o veni rîndul, zicem.
Între Ferdinand și Matei Basarab.
Nici aici nu se simte implicarea primăriei, deși parcă-parcă atmosfera e mai „spălată” ca-n anii trecuți. Bulevardul Pache – tăind zona-n două – rămîne egal cu sine însuși: agreabil, umbros vara, ușor de luat.
Între Ferdinand și Moșilor.
O veritabilă surpriză e sistematizarea operată de Primăria Sectorului 2! Străzile au fost refăcute, trotuarele eliberate, intersecțiile îmblînzite: alt oraș, nu altceva! Ferdinand – ca arteră – rămîne lipsit de viață.
Între Moșilor și Polonă.
De-acord, nu-i o bucată mică… și nici măcar una otova. Un plus pentru Mihai Eminescu – strada poate fi parcursă confortabil de către pieton, trotuarele fiind apărate cu stîlpișori. În interior – știți – aceleași senzații; unele cvartale cochete, încîntătoare și altele încă decăzute, urîte, sărăcăcioase.
Pe Splai, după Timpuri Noi.
Aici, o mînă de străzi uitate de vreme, vremuri dar și de curioși. Lăsate-n lumea lor, cum s-ar zice, își pierd din dulceața de margine de oraș. Se construiește mult: chiar prea mult și mai ales prea urît. Splaiul, cu copaci bătrîni iertați de amenajarea Dîmboviței, parcă nici nu-i al Bucureștiului: cu ceva minte și strădanie, ar putea deveni o promenadă grozavă.
Prin Regie.
Unele străzi par mici bulevarde… altele zici că-s dintr-un orășel plictisitor. Aerul dulce, de buzunar citadin, se păstrează și azi.
O bună bucățică de oraș, cea de peste Eminescu, cuprinsă între Aurel Vlaicu și Tunari. Mai puțin mizeră și pitorească decît cea care se duce-nspre Viitorului… mai puțin prăpădită decît cea ce se-ntinde spre Piața Galați… mai discretă decît cea care se-apropie de Dacia.
Străzi plăcute, liniștite, cu arhitectură nobilă, care de fiecare dată te bucură.
Cîteva vești de pe aici. De ce nu? Să le vedem. Chiar pe Icoanei, se renovează blocșorul ăsta. Va păstra cît se poate și cît s-a reușit. Altfel nu știu cum să zic.
  
Mai acana, la răspîntia cu Domnița Ruxandra, clădirea cunoscută a restaurantului „Zexe” e la a treia împrospătare. Imaginile, prezentate cronologic, ne arată că revine spre alb-griul ăsta rece de care se face exces în ultima vreme.
   
Dac-am pomenit de Domnița Ruxandra, s-o pornim în jos pe ea, întîlnind o casă norocoasă. Renovată mulțumitor acum niște ani, iată că operațiunea se repetă, păstrînd ce era bun.
 
Tot pe-aici – dar în cealaltă direcție, spre rondul cu benzinăria din Vasile Lascăr – ne aducem aminte de frumusețea asta pierdută.
E dezgustător ce i-a luat locul; una din cele mai scîrboase edificii „pseudo-istorice” din Capitala noastră.
  
Părăsim, tiptil, zona, trecînd Tunarii și luînd-o pe strada Erou Ion Călin, unde pe locul unei căsuțe s-a strecurat o… o chestie.
Chestie e: altfel nu știu să-i zic! Vedeți și voi, na:
 
Concluzia primelor weekenduri însorite ale primăverii e clară, desigur: nu-s destule locuri de ieșit pe cît poate bucureșteanul să iasă!
… cafenele, terase la care clienții stau și pe gard, fiindcă-i plin-ochi.
… cozi uriașe – ca niciodată! – la intrarea-n Grădina Botanică.
… forfotă, vuiet, oameni ieșiți nu doar în zonele frumoase destinate în mod tradițional plimbărilor, ci și prin neașteptate unghere și cotloane ale Capitalei.
… milioane de poze cu magnolii, corcoduși, narcise.
Și încă n-au început evenimentele, pietonalele, concertele!
Firește că toate astea-nseamnă că ne putem îndrepta și spre o mică dimensiune sezonieră, de weekend, a comerțului: mici magazine – în sfîrșit specializate, destinate hobby-urilor, nișelor – care să se hrănească din revărsarea asta de oameni.
O să vedem asta? Ar fi frumos, ar fi chiar și necesar.
Nu-i prima plimbărică a seriei – e gata în zece minute! – și nici măcar prima prin locurile astea. O facem pe străduțele Didițel și Drumea Rădulescu: mica parcelare interbelică Lemaître, neatinsă de valurile de sistematizare ale secolului trecut.
Se intră aici, cel mai bine, din strada Lînăriei. Săraca! Odinioară o arteră importantă ce unea zona industrială de lîngă Parcul Carol cu cea a Lemetrului, azi e ruptă de vasta Magistrală Nord-Sud și, mai ales, înglobată în noul bulevard Șincai ce a primit mai multă importanță în anii ’80.
Cine mai știe că pe-aici trecea chiar tren! Calea ferată, după ce folosea Uzinei de Gaz și – poate – depozitelor frigorifice de pe strada… Frigului, se ducea apoi spre Gîrlă, deservind uzinele Lemaître – cunoscute apoi ca Timpuri Noi. Firește, linia nu era pentru călători: a fost desființată după Război, fiindcă operarea ei – de la Gara Filaret în jos, ocolind parcul – era anevoioasă.
Iar dacă ne-ntoarcem și mai mult în timp, deslușim și povestea numelui străzii: se trage de la apa ce curgea pe-aici dinspre locul unde încă nu fusese amenajat Parcul Carol și ajungea – unde altundeva? – în Dîmbovița.
Să pricepem așezarea străduțelor pe care-o să ne plimbăm azi.
Ajutîndu-ne un pic și de harta de acum un secol, vedem că la vremea aceea locul nu fusese încă parcelat; asta urma să vină – casele construite aici ne-o dovedesc și prin stil – la mijlocul anilor ’30: autorizarea se cere în 1933 și construcția urmează rapid, astfel încît la 1937 găsim abonați telefonici atestați iar fotografiile aeriene surprind cartierul deja terminat. Fiecare și-a edificat după pofta inimii, fără a ieși dintr-o armonioasă unitate. Cam toate casele-s lipite pereche – ca să se obțină cît mai mult din fiecare lot, nu tocmai generos – și stilul cîtorva e în oglindă. Una singură e simplă, doar cu parter: nici măcar o mansardă n-are!
  
Parcelarea Lemaître nu era o idee nouă; se dorise și-n deceniul precedent. Strada Lînăriei, de altfel, e bine cunoscută pentru alte două asemenea amenajări edilitare, cea de lîngă Candiano-Popescu și cea din zona Verzișori; de înainte și respectiv după Primul Război. Ele-s caracterizate, firește, de case-tip.
Imaginile fotografiate din avion la sfîrșitul anilor ’20 ne stîrnesc ipoteza ca terenul încă liber să fi fost folosit ca linie de manevre și garare a garniturilor feroviare ce ajungeau la „Lemaître”.
 
Străzile – deci – se deschid, în formula actuală, pe „terenul din strada Lânăriei al Societății Uzinelor Metalurgice Lemaître”; printre proprietățile expropriate în vederea autorizării acestei parcelări o găsim și pe cea a „succesorilor defunctului Drumea Rădulescu” – așa zice-n terfeloage. Mai multe despre cvasinecunoscutul avocat (care murise în 1932) nu știe nimeni.
Urmau să fie botezate Didițel (doar nomenclatorul stradal se-ncăpățînează să-i zică „Dedițel”) și, în ton cu binecunoscuta floare, Busioc. Undeva pe la mijlocul anilor ’40 strada Busuioc primește numele pe care-l știm azi; familia Rădulescu va rămîne să locuiască aici, în imobilul de la numărul 10. Numele inițial al străzii se găsește încă – ciudat lucru! – pe o hartă editată la începutul anilor ’60.
Se prea poate ca ideea inițială fusese ca noile străzi urmau să se lege de strada Alexandru Bălășanu, aflată mai la nord de Lînăriei (de aceea și unele hărți chiar sugerează legătura) dar asta nu s-a mai înfăptuit, rezultatul fiind un „covrig” urban ce a cîștigat în cochetitudine și confort.
Un aspect important, desigur, e că Planul director de sistematizare al Capitalei din acele vremuri luase deja în calcul tăierea Magistralei căreia parcelarea aceasta – Lemaître – i-ar fi fost adiacentă. Proprietatea imobiliară a uzinelor era mai vastă; restul se suprapunea viitorului bulevard.
  
…ne-ntoarcem la plimbarea noastră: e plăcut, mai ales acuma-n lumina toamnei, să te bucuri de vegetația care atît ascunde, cît și pune-n valoare. Ici-colea, pe străzile astea atît de cuminți și liniștite, te mai apasă crestele colorate ale blocurilor Magistralei.
           
Ne bucură să mai găsim bucăți valoroase păstrate din arhitectura interbelică.
                   
Sigur, nici refacerile din ultimele decenii nu au ocolit zona. Și le știm stilul, dar n-avem ce face. Doar că uneori chiar ne necăjește cît se pierde, cît se acoperă, cît se banalizează ceva-ul unei case vechi:
 
Spălăm rușinea cu un splendid exemplu de revenire a unei case renovate mediocru și nefericit. Uite că cineva a făcut din ea, la loc, fată mare!
 
Un adaos interesant e cel al dispensarului. Mozaicul verde – o „marcă” a anilor ’60 – încă dă valoare clădirii simple și utilitare.
  
Îs și case dărăpănate; ba chiar întîlnim și-o mică fundătură!
  
Ne bucurăm mult să găsim spiritul vechi al străzilor, cu două fotografii din 1955!
 
Prima ne arată intersecția dintre Didițel și Drumea Rădulescu. Casa de pe colț a rămas; e acum îmbrăcată în vegetație. Vedem că o parte din clădirile de atunci nu mai sînt și nu putem decît să ne dăm cu părerea că se prea poate să fi căzut la Cutremur. Asta explică, desigur, și aparent ciudatele și nepotrivitele plombe care ne atrag atenția azi: cîteva mici bloculețe și vilișoare într-un stil mult prea… simplu. Mai descoperim că din Drumea Rădulescu se mai desprindea încă o fundătură.
În a doua imagine descoperim frontul inițial de pe Didițel. Doar detaliile păstrate ne ajută să potrivim locul!
 
Lăsăm toate astea de-o parte și ne-ntoarcem la atmosfera cvartalului, cu toate laolaltă.
                                   
Ne luăm „la revedere” de la Drumea Rădulescu și Didițel. Ieșind înapoi în Lînăriei, silueta clădirii roșii, din cărămidă, a fostei școli „Iosif Rangheț” ne atrage privirea; forma ei curbată – de fapt – sugerează albia fostei prelungiri a străzii Cuza Vodă, ce ajungea-n Șerban Vodă la liceul Șincai.
Și, întorși în iureșul orășenesc, ne mai uităm odată înapoi: e bine că străzile astea ne-așteaptă și data viitoare.
   
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
Gîrla noastră – cea atît de urîtă și de nepusă în valoare – s-a ales, odată cu amenajarea prilejuită de schimbările edilitare uriașe de la sfîrșitul anilor ’80, și cu două lacuri.
Unul, mare cît… o mare, pe care-l găsim la intrare, la Ciurel; altul, olecuță mai mic și niciodată terminat, spre ieșire, după Văcărești.
Firește, cel mai fascinant e ultimul, care de la lăsarea lui în paragină a fost cucerit de natură, ajungînd să fie cunoscut drept „delta” orașului. Odată ce tre scobori înăuntru, lăsînd în spate malurile din beton prost, ești oriunde altundeva, nu în București. Poteci, sălcii, nuci și corocoduși ce-au crescut alandala, fînețe, buruiene, păpuriș; liniște, cer înalt și ocazia să te-ntîlnești cu tot soiul de păsări în lumea lor. Locul – deși uneori pustiu – nu e nefrecventabil și atrage destui oameni.
                        
Lacul Morii, în schimb, e un lighean uriaș, plin, pe marginea căruia de curînd s-a reușit amenajarea unei promenade simple și curate, o zonă plăcută seara. Sigur: orașul nostru ar merita ca toată zona să se schimbe, convertindu-se într-un loc viu, de pe urma căruia să tragă folos cît mai mulți locuitori, însă deocamdată începutul e mulțumitor.
                    
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
scris de Sonia Ratatouille
Șobolanul vostru preferat a ieșit ÎN SFÂRȘIT afară și a avut norocul să ajungă în Grădina Botanică.
Florile și-au deschis petalele și natura a înviat. Am văzut flori frumoase – al căror nume l-am uitat – plus cele mai frumoase lalele de pe planetă.
Rațele se plimbă pe lac și peștii se foiesc pe la mal, așteptând să se oprească puștii ăia de 15 ani să încerce să îi atragă făcând „pis pis” – totuși, ei sunt pești și nu îi poți confunda în niciun fel cu dușmanii lor de moarte, mâțele.
Vorbind de mâțe, creaturile astea nu se pot opri din certat. Îl vezi pe Dom’ Miaunel că are o criză de nervi pentru că Madam Pisicescu s-a uitat urât la el, și toată scena asta îți cam strică cheful.
Dar lăsând drama la o parte, ați observant că restaurantul ăla care nu mai e restaurant a fost renovat? Eu da! Arată foarte bine, se vede că s-a lucrat ceva la el și că au încercat să-l facă cât mai asemănător cu vechiul model.
Nu știu de voi, dar după atâta timp în casă, cantitatea asta mare de verde îți dă o senzație ciudată, dar plăcută.
                   
Plimbări prin Grădina Botanică: partea întîi • partea a doua • partea a treia
De ce n-ar fi și transportul public de folos nu doar la transportat oameni? Uneori îi mai și plimbă!
Începem s-avem din nou linii lungi de autobuz, ce străbat literalmente orașu-n două. Din curu’ Berceniului poți ajunge la Chibrit, în Pipera; ce să mai zici de Drumu Taberii ori de Pantelimon! Ditai… excursiile!
Ce să mai zici de ușurința de-a explora din nou împrejurimile Capitalei, atît de schimbate în ultimii ani? Iubitorul Bucureștiului știe că nu poate înțelege întrutotul locu-n care trăiește, dacă nu iese din cartier și dacă nu face un pas în afara zonelor centrale, bine cunoscute. Avem destulă periferie; greu s-o cunoști, greu să-i deslușești deosebirile sociale, antropologice și geografice.
Da’ hai să vedem doar ce plimbări se pot face – la o adică – înlăuntrul orașului, folosindu-ne de mijloacele de transport în comun. E greu de ales criteriul după care să ne luăm: frumusețea? pitorescul? învățătura?
Să zicem frumusețea – păi, atunci, nu-i plimbare mai mulțumitoare decît cea de vară, cu autobuzul turistic etajat, care tragem nădejde că de anul ăsta va reveni!
Dar fără autobuz turistic? Liniile din partea nordică a orașului, desigur, ne pot da destule prilejuri de admirație: călătorind cu 131 și cu 361 bifăm cu ușurință Kiselefful, Aviatorilor, Dorobanțiul, Calea Victoriei și toată axa Nord-Sud; zău că-i de ajuns, pentru început. Mereu fiind aglomerație, chiar găsim timp să căscăm gura pe geam – și avem la ce!
Și pitoresc, și frumusețe: păi pentru asta putem să ne călătorim cu 133, prilej să înțelegem Grivița veche, toată Dacia, tot Traianul… bună plimbare!
Autobuzul – îl știm – e elegant, rapid, comod; dar troleul, care nu-i nici una din astea, compensează prin acel hîța-hîța inefabil și prin norocul de-a avea trasee centrale excepționale. Orice călătorie Est-Vest n-are cum să nu fie reușită: fie că-i cu 85, străbătînd Bulevardul între cele două gări, fie că-i cu 79 ori 86, ca să cunoaștem Matei Basarab, Popa Nan și-apoi Dacia, Romană, Sfinții Voievozi…
E și vreun tramvai care să ne ofere o plimbare memorabilă? Din fericire, da: îl avem pe 16, cu care facem Moșilor vechi, Vasile Lascăr, Viitorului, Lizeanu, tot Teiul și mai apoi lacurile și noua Piperă; nu neglijăm, la o adică, liniile lui 14 și 55 care ne duc pe Călărași, Traian și – mai apoi – pe Ferdinand ori Pache. Destule foloase ne-ar aduce și-o plimbare cu 23, care ne-ar arăta Chirigiul, Coșbucul, 11 Iunie, Mărășeștiul și la sfîrșit Dudeștiul!
E trei lei o oră-jumate de plimbare, zău că iese oricine-n cîștig.
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii