despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

frumoasele jegoase X

Ziceam că tragem linie.

Pe Maica Domnului, cum te duci spre Lacul Tei. Mă gîndeam că-s mai multe dărăpănături cu etaj pe-aici; uite că totuși nu-s.

O frumoasă rămășiță pe Teiul Doamnei, aproape de Nada Florilor.

Ajungem iar spre Centru, pe Căderea Bastiliei cu Slătineanu.

Lîngă ASE, pe Maior Dimitrie Giurescu.

Și peste drum de Dorobanți, Ioan Vodă Caragea colț cu Broșteanu.

… Și mai în Centru. Jean-Louis Calderon cu Batiștei. Se vede și micuța patiserie unde se fac cele mai bune merdenele din București.

 

Continuăm pe Calderon, spre strada C. A. Rosetti. O casă care zace-n același stadiu de mulți ani!

Pe Dionisie Lupu – după o lungă degradare, vin și renovările.

Mai acana, pe Pitar Moșu; clădirea care adăpostește un cunoscut local arată urît.

O frumusețe pe Nicolae Filipescu.

Și un blocșor pe Tudor Arghezi care se ține, totuși, mai bine decît altele.

Ne-am întors la Batiștei!

… dar o luăm acum în direcția cealaltă, ajungînd pe Dianei. Brrrr!

 

Clădirea „Electrecord”, o frumusețe ascunsă ochilor în zona Sfînta Vineri.

Hai pe Popa Nan! Întîi, pe colț cu Mecet, apoi un pic mai încolo. Dar și aproape de Călărași.

 

Pe Budila:

Și – vai! – cîteva exemple pe Matei Voievod.

O căsuță pe Aurel Vlaicu, care mereu face cu ochiul.

Domnița Ruxandra cu Icoanei. Foarte drăguț.

Continuăm pe Icoanei, pînă spre Eminescu.

Și terminăm lîngă Piața Galați, pe Emil Palade, cum intri din Vasile Lascăr.

citiți și frumoasele jegoasefrumoasele jegoase IIfrumoasele jegoase IIIfrumoasele jegoase IVfrumoasele jegoase Vfrumoasele jegoase VIfrumoasele jegoase VIIfrumoasele jegoase VIIIfrumoasele jegoase IX

Plimbări în Bucureşti XLIII – o șosea nefericită.

Ce păcat! Giurgiului e o șosea în toată puterea cuvîntului întrucît nu s-a transformat într-un bulevard urban prietenos. Trotuare înguste și chinuite între stîlpi, gogoloaie uriașe de piatră și lanțuri; vegetație precară; treceri de pietoni rare; blocuri înalte, lungi și mediocre; nu e un loc îmbietor.

Culmea, premisele sistematizării de după Război n-au fost deloc nefericite. Segmentul de început – cel după Șura Mare – a fost păstrat întrutotul, avînd norocul ca în perioada interbelică să facă parte din cuprinsul orașului și să se dezvolte după oarecare reguli. Bucata următoare, ce ținea de comuna suburbană Șerban Vodă, firește că ducea cu gîndul la o periferie rurală.

Blocuri răsfirate, retrase, au apărut convenabil, pe bucata șoselei adiacentă zonei Stoian Militaru care nu avea vreo valoare urbanistică ridicată.

 

Pe măsură ce trecem de Toporași-Găzarului ne dăm seama și că blocurile devin din ce-n ce mai banale, ajungînd o bordură rece, seacă. Mă tem că mulți ani de-acum înainte șoseaua asta va rămîne depreciată.

Să vedem, dacă tot am ajuns pe aici, și cîteva frînturi din viața locurilor astea; ce desprindem din ele?

Păi, poate un pic din atmosferă – la-nceput șoseaua nu era deservită decît de autobuz; el ajungea cam pînă în zona Găzarului. Tramvaiul se prelungește de la Bellu pînă după intersecția cu Luică/Alexandru Anghel în 1938; o ocazie ca industria locală să ia un pic de avînt, fără să apară, totuși, nici o întreprindere foarte mare, fiindcă deja fabricile mari se construiau în afara orașului. Ceea ce urma să devină marele combinat de cauciuc de la Jilava, de pildă, a apărut tot pe atunci.

Despre viață-n sine, ce să zici? Din cînd în cînd, în ajun de alegeri, ziarele mai scriu una-alta: trei ani rău, unul bine; ca azi.

După dispariția lui Dumitru Voicu, cel care mulți ani a condus comuna după primul Război, regăsim printre numele vremelnicilor primari pe cel al tatălui lui Nick – pe doctorul Iordan Șoimu Minciulescu. Amator și practicant al sportului, apare și-n conducerea echipei Sportul Studențesc; mai apoi activează în structurile de vîrf ale federației de fotbal. După Război se dedică medicinei și… popicelor.

Sărăcie? Condițiile precare de trai erau normale. Judecînd totuși de la adăpostul timpului, vedem că prefacerile de-a lungul anilor ’30 sînt consistente, comuna schimbîndu-se mult în cîțiva ani. Școala pomenită într-una din frînturile presei înfățișate mai jos e și azi, pitită prin spatele fostului cinematograf „Flamura”; i-a fost adăugat apoi un corp nou. Cea de pe Toporași mai are și acum pe frontispiciu scris „Școala primară de băieți nr. 56”

Da, se juca destul de mult fotbal; cu cît era vreun patron ori vreun chivernisit de pe-aici mai dezagreabil, cu atît îi întîlneai numele-n ziar, ca susținător de echipă.

Locul primăriei? Nedeslușit; poate pe bucata dinainte de Stoian Militaru, de unde-ncep blocurile.

      

Nu lipsesc, mai ales în anii de avînt dintre Războaie, idei care-ar fi putut aduce folos și azi zonei. Aducerea mai spre Pieptănari a Gării Filaret; poate construirea unei halte în zona Toporași de azi (strada se chema Bumbăcari); edificarea unui pasaj denivelat la trecerea căii ferate de la Progresu. Aflăm că ideea depoului de tramvai de pe Giurgiului e mai veche decît credeam. După Eliberare nu prea mai aflăm cine știe ce despre viața de pe-aici.

Iată și-un plan realizat parțial al începutului arterei. Deja, pe sfîrșit de ani ’50, se pornise sistematizarea pieței Pieptănari. Ar fi fost interesant dacă s-ar fi ridicat cele opt blocuri propuse pe unde se găsește azi cimitirul eroilor căzuți la Revoluție. De asemenea, dacă cele două turnuri – primul pe locul liceului și al doilea unde-i azi fostul mall – ar fi fost construite!

Dar atmosfera șoselei, în zilele noastre, e dezolantă: un pustiu de fugă, fără comerț, cu trotuare îngustate cumplit, unde oamenii merg pe lîngă ziduri și gardurile nesfîrșite de tablă cu care primăria a ascuns cimitirele. Partea unde rezistă clădiri interesante e umbrită de adaosuri contemporane mediocre, paragină, proastă îngrijire și de brutalitatea pieselor de mobilier urban; mai departe vin cumplitele labirinturi de beton apărute în ultimii ani.

            

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Prin Ferme.

Una din ideile sistematizării interbelice era specializarea împrejurimilor Capitalei într-o agricultură sistematică ca să poată susține consumul bucureștean.

Doar că… na belea! În vremea bunăstării și creșterii oamenii voiau altceva: să se distreze, să se recreeze, să locuiască frumos în afara Orașului.

Se amenajează Pădurea Băneasa, Snagovul; toată ieșirea de nord era un pol al trăitului bine; așa că… de ce ferme și nu vile?

Așa s-o fi născut și cartierul de la marginea Otopenilor pe care lumea-l știe de „Ferme”. Îl știe, fiindcă așa-i și zice; dintotdeauna i-a zis așa. Iar toate străzile de aici se cheamă tot „Ferme” – de la Ferme A la Ferme O; niciodată n-au primit nume.

N-am deslușit prea mult: pare a fi o împroprietărire întîrziată după Primul Război, în care ofițerii au primit loturi generoase în 1923. Terenul să fi fost din desfacerea vreunei moșii? Să se lege, cumva, de primele planuri interbelice de sistematizare rurală, în care comuna Otopeni fusese aleasă, la sfîrșit de ani ’30, ca un model?

Habar n-am. Ce-i clar, e că s-au tăiat străzi drepte, frumoase, foarte largi, cu parcele generoase – pămînt de pe urma căruia o familie chiar putea să trăiască mulțumitor! – dar lipsesc cu desăvîrșire edificiile publice; o nouă vatră de localitate, dar fără vreo dimensiune civică.

Pînă-n anul 1940 nu se aude nimic de cartierul ăsta. De-abia acum în „mica publicitate” încep anunțuri: vînzări, închirieri… Construcțiile – încă nu multe – par proaspete; și nu știu cum s-o zic, dar uneori se simte din succintele înșiruri de cuvinte plătite nesiguranța vremii. Era Război; Aeroportul era la un pas; bateriile antiaeriene se vedeau mai departe, pe cîmp; de-a lungul șoselei București-Ploiești erau săpate tranșee – urmele s-au ghicit mulți, mulți ani după aceea, pînă mai curînd decît credeți.

Dar… nu v-am zis unde-s Fermele astea: după Aeroport, pe mîna dreaptă; peste drum de vastul sanatoriu „Ana Aslan”. Cartierul se-ntinde aproape un kilometru pe șosea, pînă la podul de cale ferată al liniei ce duce la Urziceni.

Firește, azi s-au ridicat și o droaie de vile, nu toate frumoase; dar au rămas destule loturi și case părăsite, chiar de-a lungul Deneului. Cartierul a fost asfaltat, s-au făcut trotuare, dar se vede că a mai rămas și loc de o peluză-n fața gardului, pînă-n stradă. La vremea anilor ’80, cînd orice petic de teren trebuia să fie valorificat, pe marginile străzilor – pe atunci doar de pămînt cu pietriș – nu se mai puneau flori, ci cîteva rînduri de porumb. Demolările din acei ani au iertat cartierul; doar capătul dinspre noua pistă de aterizare a fost afectat, pentru a se elibera culoarul de siguranță necesar: strada B a dispărut, casele de pe ea au fost dărîmate.

   

Pe măsură ce te apropii de marginile cartierului, parcă se simte și un pic de delăsare, dar străzile principale au ștaif. Cîteva din clădirile vechi îți fac și azi cu ochiul. Cine-o fi stat în ele? Nu doar otopenari sadea, ci și artiști și oameni cu cheag din București au locuit pe aici.

   

Dintre toate, cea mai cea e asta. Pe unde-s acuma mașinile din curte, fusese o piscină; poate-i asta e casa aceea de care se tot vorbea în anunțuri: „vilă ultramodernă… 10 camere… garaj… parc… bazin înot… 3000 mp.

Otopeniul a-nființat o linie de microbuze care șerpuiește-n toată comuna; le vezi trecînd și pe aici. Altminterea, ajungi numaidecît la Piața Scînteii, folosindu-te de liniile de autobuz preorășenești. Ba chiar, de ceva vreme, s-a făcut și stație de tren – „Otopeni Nord” îi zice și-i fix la pod.

Podul a fost construit în 1943 și a fost calibrat, atunci, pentru o veritabilă viitoare autostradă; e loc pe sub el pentru trei benzi de circulație pe sens!

Că veni vorba de pod, lumea-i zice la Măgura. Era numele restaurantului lui Costică Măgură care funcționase aici, fix la intrarea-n cartier, din vremea Războiului; mai apoi, pînă pe la sfîrșit de ani ’70 (cînd a ars) a fost bufet.

Să nu credeți că restul zonei fusese mai puțin sclivisit. Venind de la Aeroport, pe partea cealaltă a șoselei găsim – Doamne, în ce degradare! – cîteva veritabile conace. Două au fost încorporate în parcul Geriatriei. Iar înspre Aerogara de mărfuri e și azi vila Malaxa, ce făcea parte din ditamai moșia, udată de apa uitatului pîrîu Pasărea. Fabrica de vată și secția de eșarfe de la Măgura întregeau tabloul mic-industrial.

Ce, cine, cînd – întrebări la care azi nimeni nu mai știe să răspună. Erau și ferme, și restaurante, și făbricuțe, n-ai cum să mai scormonești trecutul.

Rondul cu miniaturi

scris de Ando

E vorba de rondul pe care-l formeaza strada Stelea Spătarul, după ce porneşte din Sfânta Vineri, foarte aproape de Templul Coral. Se poate ajunge aici şi de pe bulevardul Corneliu Coposu, prin strada Bălceşti sau, din celălalt capăt, din Hristo Botev prin strada Radu Calomfirescu.

Un loc ferit de vuietul circulaţiei, plăcut mai ales vara, când este, în mare parte, umbrit de falnicul tei din centrul său. Merită, bineînţeles, făcut un popas mai lung pentru a privi, în primul rând, clădirea Casei Breslelor, o adevărată dantelărie în piatră:

… apoi, unul dintre primele blocuri moderniste ale arhitectului Marcel Iancu:

Nici celelalte clădiri din jurul rondului nu sunt de neglijat:

 Completăm „meniul” cu Manasia Hub de la nr. 13:

Revenind la titlul articolului: mi-a plăcut modul în care mica comunitate de locatari a zonei a răspuns unitar pozitiv la iniţiativa unei firme de decoraţiuni „handmade” care, astfel, a primit accepul de a posta pe uşi, porţi, garduri nişte căsuţe poştale personalizate şi special ornamentate, pe care vă invit să le vedeţi:

mai multe… colțișoare

Nu cred să fie-n orașul nostru o concentrare mai mare de colțuri încîntătoare decît pe micuțele străzi cu nume de ingineri dintre Duca, Grivița și Cuza. Fiecare clădire de colț de-aici are dichisul ei, ba cu scară, ba cu cerdac. Trebuie să le vezi pe fiecare, nu merge altfel.

   

Plimbări în Bucureşti XLII – prin Băneasa

Cine aleargă să intre ori să iasă din oraș nu se uită – ia, niște blocuri acolo la marginea șoselei – dar la poarta Bucureștiului e un cartier întreg: Băneasa. Construit la sfîrșit de ani ’70 între arterele București-Ploiești, Nordului, Ficusului și Aerogării, pare doar o altă aglomerație de blocuri de patru etaje obișnuite. Doar pare, fiindcă odată ce te bagi, curios, pe cele șase străzi ce străbat perimetrul, îți ies în cale zeci de viluțe, blocușoare și case interbelice care au scăpat: ce surpriză, nu?

Și de ce n-ar fi scăpat? Sistematizarea din anii aceia încă nu era nemiloasă; clădirile cu valoare să păstrau, mai ales dacă rămîneau bine-mersi ascunse îndărătul fronturilor stradale noi. Că veni vorba și de astea, sigur că blocurile dinspre șoseaua principală au fost construite cu oarecare dichis; acoperișuri în cheie tradițională, balcoane mari, cărămidă aparentă: era genul de arhitectură cu inspirație românească ce-i plăcea lui Ceaușescu (care trecea pe aici, în drum spre Snagov, una-două).

Cartierul nu doar că e despărțit complet de oraș – fiind peste Herăstrău – dar e și-o fundătură, deoarece odată cu desființarea barierei de pe șoseaua Nordului, traficul de tranzit a cam murit.

Așa că, în liniștea din spatele bordurii înalte ce mărginește Deneul, te afunzi și descoperi… ce descoperi? Uite ce mai vile; și chiar cred că nu le-am găsit chiar pe toate. Pînă și dărăpănăturile – inerente! – impun. Nici casele nu-s de colea; cîteva-s realmente încîntătoare. Partea asta se vede că fusese sistematizată corect înainte de Război, pe cînd era cunoscută drept Cartierul Diaconescu; străzile paralele cu șoseaua – Neagoe Vodă și Belizarie – chiar și-au păstrat numele.

           

Frumoasă plimbare! O însoțim, firește de recomandarea patiseriei de lîngă Poștă, care se păstrează așa cum o ținem minte.

Blocurile, cam toate renovate, reabilitate: „Dată fiind depărtarea de oraş, el are create toate utilităţile care să-i asigure o funcţionare corespunzătoare: unităţi comerciale de diverse profile, grădiniţă, unităţi pentru prestări de servicii, restaurant, iar în viitor un club cu sală de cinematograf şi un dispensar. Clădirile sînt dispuse de-a lungul vechilor străzi, al căror contur s-a păstrat, în fronturi fragmentate, avînd înălţimea de maximum 4 etaje, înălţime pe care am considerat-o mai potrivită zonei verzi din jurul lacului. Către cele patru artere perimetrale, clădirile au o arhitectură variată, concepute fiecare ca unicat; am intenţionat ca fie prin şarpanta acoperişurilor sau forma teraselor, prin retragerile de înălţimi, prin tratarea faţadelor, sau prin finisajul balcoanelor să dăm o notă aparte, proaspătă, plăcută acestor clădiri. Pentru a crea o imagine originală cartierului, am încercat ca prin diverse elemente să amintim arhitectura tradiţională: placajul de cărămidă, ţigla care au dat aici şi efecte coloristice.”

Cine a uitat, după ridicarea cartierului s-a experimentat amplasarea panourilor solare pe acoperișuri. Cu toate că părea o idee bună, soluția n-a fost continuată, cîțiva ani mai încolo, nici în cartierul vecin – Aviației – și nici altundeva. Sfîrșitul anilor ’80 aduce în zonă apariția „circului foamei” și străpungerea arterei ocolitoare, cu tramvai, înspre Barbu Văcărescu.

Cum era înainte, zău dacă mai știu. Pesemne că toate clădirile demolate de pe marginea șoselei București-Ploiești nu erau lipsite de valoare, gîndindu-ne și că în preajma podului vechi fusese, în anii frumoși dintre Războaie, o zonă de distracție, cu grădini și restaurante.

Mai dispar din ele odată ce se construiește podul cel mare de peste lac – deja asanat – și șoseaua se lărgește, se creionează o piață. Cînd? În 1939.

Mai nenorocită era partea dinspre Străulești, unde și azi e o puzderie de ulițe, înfundături îmbîrligate. Despre bucata asta, mai degrabă, e vorba mereu în ecourile presei…

„Băneasa e cea mai bogată suburbană, deţinând peste 30 localuri de noapte cu venituri de sute de mii de lei la fiecare capat de zi. Ce-ar trebui să fie această comună, dacă o gospodărie severă ar îndrepta toţi banii pentru binele obştesc! Înconjurate de palate în care pulsează ritmul ultra-civilizaţiei, Băneasa se sbate încă în ignoranţă, locuitorii ei neavând măcar o baie publică”.

„Istoria cartierului Băneasa – istoria obişnuită a mizeriei periferice – îşi are specificul său. La început se întindea pe aici moşia unei prinţese coborîtoare din Brîncoveni, care purta însă un nume franţuzesc – de Montesquieu. După 1900, alde Danielopol şi Berindei, – cunoscuţi afacerişti ai vremii – au parcelat această parte a moşiei, încît sărăcimea Bucureştiului şi-a înjghebat pe aici magherniţele mărunte, cu faţada aşa cum s-a nimerit, înspre toate punctele cardinale. În cartier s-au ridicat de la început nu numai magherniţe, ci şi vile cochete cu nimic mai prejos celor de la şosea. Multe din ele, prin felul cum sînt construite, au fost destinate petrecerilor de vară. Altfel, cartierul era la fel ca celelalte – uitat în mizerie. Străzi cu nume au apărut mai tîrziu, trasate fără nici o sistematizare – potrivit interesului bogătaşilor.”

 

Primul pas pentru îmbunătățirea condițiilor de locuit din Băneasa – cartier pe care cavalerii de odinioară ai cupoanelor de acţiuni nu-l cunoşteau decât din fuga limuzinelor sau din localurile de noapte”e construirea „vilelor”, micuțul cvartal de pe colțul șoselei Ionescu-Sisești; un experiment interesant, desigur, dar nu îndeajuns de viabil pentru a fi replicat ulterior.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Plimbări în Bucureşti XLI – pe la Popa Nan

Pesemne c-așa-i peste tot. Fără să-ți dai seama, se pierde dulceața aia de mic București: aia care mai era.

… mai îmbătrînește o căsuță, se năruie de la sine – nici nu-ți dai seama că-n locul ei a apărut un gard de tablă; în spatele lui, pe tăcute, se lățește o pîrloagă care ajunge-n strada cealaltă; peste un an te izbește ditai colosul cu strălucire rece, respingătoare.

… altă căsuță – mai norocoasă, ai zice – rămîne: dar din ea, în același timp, n-a mai rămas nimica, e un altoi renovat care spurcă armonia veche și caută să se gudure pe lîngă dihaniile construite de care ziceam înainte.

Am dat o fugă pe la Popa Nan.

Ce firimituri de oraș au rămas pe-aici!

Ce n-a fost demolat odată cu tăierea bulevardelor tîmpite Unirii, Decebal și Matei Basarab a reușit mulți ani să supraviețuiască surprinzător. Pînă-ntr-o zi, cînd lăcomia contemporană a pornit, insidios, să taie și să ciopîrțească iar.

Cît de mult s-a schimbat Popa Nanul! Înainte de Calea Călărașilor, ditai locul pentru un obraznic «Kaufland» și blocuri noi, îndesite chinuit unu-n cîrca celuilalt, pe parcele nepotrivite.

Mai apoi, înspre bordura uriașă a Victoriei Socialismului, plombe, adaosuri – încercări de valorificare a fel de fel de căsuțe. Și, fir-ar să fie, cu cît e căsuța veche mai banală, cu atît modernizare ei e mai respingătoare.

… știți, n-am căutat cu tot dinadinsul să-mi bag nasul peste tot pe-aici; m-am mulțumit să remarc din nou diferențele dintre feliuțele de oraș. Vulturilor, Valeriu Braniște și Turturelelor arată și acum sărăcăcios, mizer; mai apoi vine încă minunata pereche de străzi Moise Nicoară – Daniel Barcianu; și după, într-o splendidă succesiune, Popa Nan, Cezar Bolliac și Gheorghe Dem. Teodorescu: ultima dintre ele parcă are și cel mai mult farmec.

Ce noroc, nu-i cine știe ce mare trafic: doar cîte-un șofer care crede că-i mai lesne să scutească Delea Veche și Delea Nouă. Ai timp să te uiți în jur. Da, taxezi complexurile de blocuri noi care se ridică – dar mai mult te mîhnește mica intervenție la nivelul ochiului:

Ici-colea, accepți cîteva tentative de a îmblînzi năvala imobiliară.

… dar ce folos! Omul de azi n-are timp, n-are resurse de chițibușuri elegante; rezolvă iute, fără milă.

Nici cel cu mai multă dare de mînă nu reușește să se lipească de spiritul străzii. Dar el construiește pentru a se afla-n armonie cu viitoarele clădiri, ăsta-i gîndul lui:

… și încercările-i sînt agresive, neprietenoase.

Însă… însă te mai și faci că nu le bagi pe toate-n seamă.

Și e un motiv! Străzile-s încă plăcute, încîntătoare. Copaci bătrîni – buni și răbdători – se fac că ascund și muchiile clădirilor noi, și mucezeala, scorojeala și paragina caselor rămase. Și-apoi încep să-ți iasă iar în cale bijuteriile Bucureștiului ăla pe care-l iubești!

Chiar și atunci cînd ajungi pe Theodor Speranția – stradă care-i azi doar o alee de spate de bloc – reușești să-ți întorci privirea de la monstruozitățile Centrului Civic.

Te uiți la plăcuțele pe care scrie Rodiei și Miletin – ce uimire cînd îți dai seama că-s cioturi minuscule din străzile tăiate, azi, de bulevardul Decebal!

Păi da! Tot cartierul ăsta se-ntregea din Dristor pînă-n Vitan, fără să fie grănițuit de canionul ceaușist. Ia, dacă ai vreme să treci pe partea cealaltă, o să regăsești cumințenia și armonia; doar că Dudeștiul e cu mai multă mizerie.

Cam atît. E și frumos, e și trist. E o vreme bună pentru cîțiva pași pe aici. N-o să se piardă totul, dar acum e mai mult de văzut. Și de simțit – îndeosebi partea mai modestă, dinspre capăt, are un șarm ghiduș; nu știi ce-ți joacă-n cap mai degabă cînd te plimbi: „… o stradă-nspre Hala Traian, de la Foișor pînă-n Piața Vitan” ori „Don Juan din Popa Nan, am şi fizic, am şi-un ban”?

 

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

pe Lămîiței.

Cît îți ia?

Cinci minute, atît.

Strada Lămîiței – formindabilă pantă! – unește cele două părți ale Filaretului, cea de jos și cea de sus.

Liniștită, cuminte, drăguță, nu poate lipsi din nici o plimbare prin locurile astea, care te atrag cu istorie, cu tihnă, cu neașteptate scurtături printre acoperișuri

Cîteva mici schimbări și pe-aici, nu se poate altfel. Ce bine, însă, că nu-s chiar atît de neiertătoare.

La colțul cu micuța stradă Gheorghe Costescu, casa asta a pierdut destule detalii plăcute în urma renovării. Dar – în sine, fără să mai facem comparații – pare veselă, potrivită.

 

O căsuță banală. Nu mai e: și mini-bloculețul rezultat încearcă să nu chinuie vizual strada.

Zău dacă-mi pare rău după vechea situație. E mai bine acum:

  

Aici… clar: o îmbunătățire a îmbunătățirii.

 

Plus o reîmprospătare modestă, dar îndestulătoare.

Între frumoasa renovare de jos, de la-nceputul străzii și necăjita poștă, rămasă în paragină-n capătul celălalt, strada Lămîiței se păstrează armonios: pașii pe-aici ne fac plăcere.

pe la niște clădiri

E greu să vă zic de ce-am ales clădirile astea și dacă le unește ceva.

Iat-o pe prima; o vedem la una din cele mai dulci și drăguțe intersecții din orașul nostru – poate-ar trebui să scriem un episod și cu ele – a străzilor Domnița Ruxandra, Ghiocei și Dogarilor. Pare-a fi făcută pentru ce ne-am obișnuit să zicem azi „offices” și zău c-o socotim reușită.

 

Ajungem pe strada Călușei, acolo unde se-oprește în spatele blocurilor de pe Mihai Bravu. Clădirea de colț e una, cea care-i lipită de ea alta,  mai nouă. Pur și simplu de fiecare dată-mi iese-n cale mă opresc olecuș la bloculețele astea. Nu știu de ce.

 

Pe strada Țepeș Vodă totul e clar, mai puțin istoria. Un corp stradal e pustiu, asta vedem. Cu ce scop s-au ridicat, ce a funcționat cîndva, mister.

 

Menționăm și clădirea Centrului Comunitar Evreiesc de pe Popa Soare, mereu într-o combinație coloristică nefericită.

 

O clădire pe colțul dintre Theodor Aman și Transilvaniei; are ceva-ul ei. Cum rezistă și acum, pe ea, placa ziarului „Ziua”!

Următoarea… zici că n-are nimic, dar impresia cerdacului, așa retras, face toți banii. O vedeți pe strada Paleologu.

Ne ies în cale destul de des și nu ne „zic” mare lucru. Nu-s vreo frumusețe, dar le vedem ca pe niște plombe rezonabile:

Am ales două – de pe Pache și Ferdinand – ca să v-arătăm mai bine despre ce-i vorba.

citiți și: hoinăreală de toamnă pe la niște blocuri • pe la niște alte blocuripe la niște casefrumoasele jegoasefrumoasele jegoase IIfrumoasele jegoase III

un oraș toropit și frecventabil.

A venit și partea aia a verii în care nu se mai întîmplă nimic. Oamenii fug din oraș, totul ne rămîne-n tihnă, pe mînă.

Plictis, toropeală… trebuie să fii înțelept ca să te bucuri de București atunci cînd se golește.

Și de ce nu te-ai bucura? N-au dispărut nicăieri cotloanele minunate, străzile pustii și umbroase, curțile unde te poți ascunde.

Mai e ceva.

Orașul nostru-ncepe să-și mai revină. Ieșiți în Centru: nu, nu e curat – așa cum știm că trebuie să fie – dar e mai curat. Nu ți se mai întorc mațele pe dos cînd te plimbi. Nu mai e o mirare cînd descoperi kilometri liberi de trotuar, fără mașini printre care să te fofilezi. Cam de oriunde-ai sta te poți repezi-n răcoare, într-un autobuz, pînă unde ai treabă (ați văzut cum în weekend societatea de transport încearcă să scoată pe traseu numai autobuzele noi, lăsînd hîrburile-n garaje să se odihnească pentru zilele de vîrf?)

Ieșiți, vedeți, simțiți vara bucureșteană.