despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

da! – iar Grecia, iar Bulgaria

Da, aveam nevoie: aveam nevoie și de vacanță, dar mai ales de vacanță acolo – unde e liniște, frumos, unde știm totul cum e și unde nu se schimbă nimic.

Ne era dor de Grecia noastră și visam s-o regăsim așa cum o lăsasem, înainte de necazurile pandemiei.

Și… uite-o! E la fel. Păi a trecut, ea, peste sute și mii de ani de istorii… nu s-a-mpiedicat de un hop, căci – pînă la urmă – nici omenirea n-a făcut-o.

Și-n Grecia… toți la locul lor, toate la locul lor: ce confort, ce bucurie cînd simți asta; cît de bine e cînd te-nvăluie sentimentul ăla pe undeva burghez de turist cocoloșit.

Mi-era, odată trecut granița, c-o să mă așez pe asfaltul ăla fierbinte, să-l simt că-i adevărat: e adevărat c-am ajuns iar aicea?

Dar nu m-am coborît din mașină: era cald, era lume și – peste toate – mai era așa puțin pînă să și ajungem la căsuța care ne-așteptase.

E, deci, Grecia la fel? Da. Zice că s-a scumpit; da, dar toată viața de oriunde s-a scumpit. Poate, pe ici-colo, nu mai dai de grecii ăia care nu făceau nimic, la o cafea… nici acuma nu fac nimic, dar nu-și mai iau cafeaua.

Da-n rest, e atît de la fel, încît te lași purtat de toate tabieturile pe care ți le regăsești – ce repede te obișnuiești la loc cu binele!

Și aveam nevoie și de vacanța cealaltă – plină de pauze mici și mari, plină de minunate surprize, plină de oboseala drumului dar și de bucuria popasului. Vacanța cealaltă înseamnă, în fiecare an, Bulgaria: și ne-a umplut de bucurie și acuma.

Și le-am făcut pe amîndouă: fix așa cum ne dorisem: și ne-am ales, în plus, cu o droaie de lucruri atît de frumoase!

Drumul de anul ăsta ni l-am lungit un pic, ca să vedem poate cel mai frumos oraș al vecinilor – Plovdiv.

Face toți banii; și face să vii aici nu-n goană, ci pe-ndelete, pentru două-trei zile. Atîtea case, atîtea ruine, atîtea dealuri, atîtea parcuri; și ce bucată uriașă de centru doar pentru mers pe jos și făcut… nimica!

Plovdiv – fără îndoială – e grozav; are o atmosferă cosmopolită, plăcută, prietenoasă; și are cum să ne dea niște lecții umilitoare despre cum să ții-n funcțiune civilizația.

Orașul are foloase mari de pe urma deschiderii sale tradiționale – obișnuit fiind cu străinii – dar ce bogăție istorică și arhitecturală înăuntru! Ne-om lăuda noi cum ne tragem din romani, dar uite cîte rămășițe, cîte ruine, pe ce cantitate de veritabilă istorie poate pune mîna aici vizitatorul!

Urci, cobori, caști gura, intri-n case vechi care, dacă nu-s muzeu, atunci adăpostesc fel de fel de anticariate; și cînd te ia oboseala te duci frumușel în centrul cel viu, unde-s sute de terase. De mirare lucru, nu se găsește aici restaurant „Ștastliveța”; dar ce-are a face, căci se mănîncă bine, interesant, meșteșugit: e o plăcere să te oprești la o masă.

      

Și, ca să ne dea peste nas odată-n plus, fac și gogoși; bune gogoși!

Unde te-ntorci, e ceva care să te-aducă iar înapoi în trecut: cîte-o piatră, o scară, o coloană. Ba pe stradă, ba-ntr-un magazin.

Parcurile au un aer splendid: nu știu cum de reușesc bulgarii să păstreze același mobilier pe care-l avem și noi, aceleași locuri de joacă pe care le montasem și noi, într-o stare perfectă ani și ani de-a rîndul. Adică… știu; și nu-mi place să vorbesc mai mult despre asta: neisprăviți mai sîntem! Nu găsești un găinaț, un gunoi, ceva care să fie stricat; un iaz mai mic decît cloaca Cișmigiului nostru e transformat într-o uriașă fîntînă arteziană, veselă, senină, răcoritoare.

Dar trebuie – nu-i așa? – să pleci mai departe; promiți că te-ntorci, dar te-așteaptă drumurile. Aglomerate: turiștii gonesc, să fie cît mai iute la graniță. Șiruri nesfîrșite de camioane huruie de-a lungul Bulgariei. Orășele, limitatoare de viteză, benzinării, ocolișuri și scurtături; și de-o dată ajungi la Kîrgeali – știi că de-acuma mai e un hop și Grecia-i după colț, cum se zice.

Hopul ăla e, desigur, trecerea vămii. Am cam tras la sorți, alegînd Makaza, în care-am pierdut aproape un ceas, ceea ce se poate considera rezonabil în plin sezon turistic. La-ntoarcere nu ne-a lăsat inima să nu venim prin Zlatograd: mai greu, mai solicitant, dar atît de sălbatic și liber! Nici o mașină românească n-am întîlnit luînd-o pe aicea; poate și pentru că foarte rar Waze recomandă traseul ăsta.

Ce contează?

Grecia: am ajuns.

Le-am făcut pe toate: toate la care visasem de cîțiva ani încoa.

Kavala… e tot acolo! Și-i atît de lipicioasă, de plină de oameni în faptul serii! Cu cetatea, cu apeductul, cu portul și restaurantele unde chelnerii cară chintale de salată, de cartofi prăjiți, de creveți, de carne friptă: și toată lumea mănîncă tot: cum să lași ceva în farfurie?

Și uite că și-aici, la o margine de stradă, dădurăm peste cineva care… tot gogoși face! Și ce gogoși…

Dar le știi pe toate, cum se zice. Le-ai văzut! Trece o zi, mai trece una, și parcă îți vine să cauți și alte locuri.

Nu departe de Kavala asta – chiar la doi pași! – e Filippi. Hei, ce ruine! Ce amfiteatru! Ce istorie, dintr-aia pe care poți și să te așezi, cînd te bate Soarele-n cap! E și muzeu, dar amfiteatrul rămîne cel mai frumos lucru pe care-l vezi aicea.

        

După ce-ți tragi sufletul o țîră, vezi că nu-i departe nici orășelul Drama. N-are nimic special în plus față de orice alt orășel grecesc – asta dacă ratezi parcul din centru. Rîușoare care izvorăsc chiar aici se-mpleticesc printre alei, apa e atît de limpede încît nu-ți vine să crezi. Și în liniște și răcoare, deasupra apei ce susură, n-ai decît să te așezi la o masă pentru cină. Nu-i rău să te oprești, zău așa.

 

Alte drumuri – înapoi – și alte planuri. Salonicul? Lasă-l pe altcîndva. Ce-ar fi să te-ntorci spre măruntul Xanthi?

Xanthi!

Cred că e primul orășel grecesc prin care am trecut, acum zece ani cînd am început să venim prin părțile astea. Cum să-l uităm? Cum să trecem peste senzația de nedescris de lume, de lume împreună, de viață… vie?

Xanthi, zău așa!

Xanthi cel nou e oraș grecesc, nu-ncape îndoială. Dar Xanthi cel vechi – cel pentru care te abați aici – nu e! E o amestecătură. Ici-colea ți se pare că nici n-ai trecut încă granița, și-ai rămas în Bulgaria. Dar, cînd îl simți mai bine, îți aduci aminte de Istanbul – și nu-i de mirare, întrucît pentru mulți ani turcii au lăsat urmă și-n bucata asta de Grecie.

Se simte: se simte și-n comerț, și pe undeva în mîncare – și mai ales la dulciuri…

Și ce aer, ce lume e seara aici!

Și magazine, și case vechi, și muzee, și lucruri care se-ntîmplă; și un popas la nemaipomenita Casă a umbrelor, să te uimești.

Xanthi chiar a fost surpriza vacanței!

Dar zilele trec. Faci baie, faci plajă; la prînz tragi pe dreapta; seara iei tavernele de pe coastă la rînd, mulțumit că e bine, că Grecia nu se schimbă, că pare solidă și neclintită.

V-am zis? Și oamenii-s tot aceiași, tot acolo. Și gazda, și cei de la magazin, și de la tavernă, și de la cofetărie, și de la patiserie, și de la benzinărie, și chiar și de pe plajă. Oare ce an e? Oare chiar au trecut, și ierni, și veri, și pandemii? Da, au trecut; au trecut și peste ei: au mai îmbătrînit, s-au mai asprit. Camionetele cu care umblă de colo-colo-s tot mai rablagite; în spate scrie Toyota, în față Nissan, pe volan Isuzu: peste cîțiva ani, cînd o să fie tot mai greu de pornit, ce-o să le ia locul?

Ceva-ceva tot s-a schimbat. Rușii, ucrainienii nu mai vin. Bulgarii gonesc încoace cu mașini mai scumpe. Și ne-am înmulțit și noi, românii, atrași pe bună dreptate de zona asta, în care e încă loc pentru fiecare.

Mai sînt trei zile, apoi două; și mai rămîne doar una. Îți iei la revedere de la toți și la toate – și n-ai ce să faci, pleci. Îți vine să te tot oprești, să lungești vacanța, dar tot te-ntorci acasă; nu să te lauzi, ci doar – mulțumit și înțelepțit – să să poți zice, odată-n plus: da! a fost bine.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor