despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul 
|
Poate țineți minte cele două șiruri de fîntîni arteziene care îmbogățeau platoul din fața Academiei Militare. Erau, cîndva, elegant mărginite cu gard viu îngrijit; dar ajunseseră – împreună cu toată zona – în degradare.
Ei: se demolează. Lucrarea e a companiei de apă și presupune „reabilitarea fîntînilor existente”.
Primăriile noastre aplică, de cîțiva ani, genul ăsta de amenajare: zidulețe întregi, umplute cu pămînt în care se pun pomișori, flori, iarbă. Nu arată rău întotdeauna; nu restrînge circulația pietonală – ba chiar dimpotrivă. Cu toate astea, zidurile astea devin un necaz pentru traficul auto: de cîte ori se bușește cîte-o mașină de ele! Conștiincios, primăriile le repară repede… pînă la următorul accident. Rău nu e pentru oameni: mașina care se oprește în zid nu ajunge mai departe, pe trotuar, să facă vreo altă nenorocire. Alte soluții, însă, nu-s. Ce să pui? Glisiere metalice ca pe marginea autostrăzii? – e totuși, oraș. Deocamdată continuăm așa. Nenică, în ceea ce privește transportul nostru public nu s-a făcut nimic în ultimii ani; nimic – și ne-am ales cu multă grijă cuvintele astea. A, c-avem niște tramvaie noi… da; dar în tot acest timp, circulăm cu restul de tramvaie care arată îngrozitor: ni-i scîrbă să le folosim. Și-n continuare ne alegem cu grijă cuvintele. Ritmul în care Primăria tot zice „că schimbă ceva” e deznădăjduitor! Nu culoare libere pentru autobuz și troleu! Nu stații aduse acolo unde oamenii au nevoie să le folosească! Și – mai ales – nici o speranță în optimizări veritabile de trasee în folosul cetățeanului! Aceeași abordare plină de dispreț, aceeași nesiguranță, aceeași lipsă de încredere, aceeași flegmă-n fața cetățeanului! Nimica din ceea ce vine de la Societatea de Transport nu ne dă vreun semn că-i în folosul nostru. Nici măcar… o să rîdeți – fiindcă-i cu adevărat cel mai mărunt lucru de care ne lovim – nici măcar numele nenorocitelor de stații! Pe autobuzele care-ntorc la magazinele „Metro”, „Jumbo” și „Auchan” din Berceni scrie „Platforma comercială Arcade Berceni”… de parcă e cineva în orașul ăsta care știe de numele ăsta și se gîndește că se duce – unde? – la… „Arcade”! Estimp, toate traseele care-au fost silite să se ducă la mall-ul din Băneasa, fiindcă acolo chipurile ar fi loc să șadă la cap de linie, se opresc la „Complexul Comercial Băneasa”… ca și cum acolo-i un aprozar, un centru de pîine, o librărie, o frizerie, o cofetărie și-o măcelărie. Dar – undeva pe strada Mărgeanului din Rahova – avem o stație care se cheamă simplu, de zeci de ani, „Complex Comercial”, deși ar putea fi numită – mai logic! – după strada principală cu care se intersectează acolo traseul. Ce să mai zici de mizeria care a dus la botezarea stației de tramvai de la Virgiliu „Radio România”? Postul de radio e la zece minute de mers pe jos; iar intersecția deservită e cea cu Știrbei Vodă! Cineva – în nomenclatorul stațiilor – socoate și azi că tramvaiul oprește la „Piața Ferentari”, dar autobuzul la… „Piața Ferentarilor”. Tramvaiele 1 și 10 – dracu știe vreodată care-i unul și care-i altul – sînt „gîndite” să aibă capăt de linie la Banu Manta, deși călătorului nu-i aduce nici un folos treaba asta, mai ales cînd vrea să și caute unul dintre ele prin aplicația oficială de transport. Da: toate astea-s cîrcoteli, căcățișuri: dar completează de minune imaginea degradantă a transportului public bucureștean. Listă de articole selecționate despre transportul public – aici Da, știu, vedem mizerie, delăsare, trafic. Dar ce nu vedem?
Simplu de tot: nu vedem trecerea de pietoni… fiindcă nu e! Mă rog, pînă acum juma’ de secol se putea traversa cu ușurință… și la un moment dat se găseau, de fapt, chiar două treceri între „Scala” și intersecția cu George Enescu: la „Patria” și la „Lido”.
Azi, sincer, ne-am mulțumi și cu una, care să conecteze bucățile ciuntite ale străzii Arthur Verona. Vorbim de 10-15 ani despre ideea realizării unui „pietonal” pe aici – una din ideile bune din uitatul „PIDU” – dar… nimic! Da, e greu și costisitor să fi săpat un pasaj pe sub Magheru. Dar la ce ne-ar trebui pasaj? Cu ce încurcă o zebră obișnuită? Se pierd două minute ale traficului auto care oricum e aproape mereu gîtuit pe axa asta centrală și se scade viteza cînd șoseaua e mai liberă! Din păcate nu-i singura situație în care oamenii-s chinuiți și puși să ocolească sute de metri din comoditate și din „respect” pentru șoferi. Ticăloșii ca astea care se perpetuează an după an trebuie îndreptate; și e treaba administrației să se ocupe, să-i pese.
Prin Rahova se lucrează. Zeci de blocuri s-au îmbrăcat în schele. Se sparg trotuarele vechi. Se înfig borduri groase, se aștern pavele, se croiesc trotuarele noi. Cum se lucrează? La fel cum știm: cu hei-rup, fără minte și fără milă, doar cu „rezultatul” în cap. Rezultatul, pesemne, va fi cîte o stradă mai lată, un trotuar mai liber, locuri în plus de parcare contracost. Pierderile – cum știm, cele asumate: mai dispare un sfert dintr-o grădină de bloc; mai multă foială pe sub geamurile oamenilor; nu, încă nu se poate altfel. E la mintea cocoșului că lucrările presupuse de modernizarea unei străzi circulate fac deranj și cer spațiu. Excavatoare și buldozere bîntuie-n sus și jos, camioane grele descarcă borduri, pavele, pietriș, nisip – și toate astea mai trebuie și depozitate pe undeva. Bieții pietoni sar de pe-o piatră pe alta, ca pisicile. Iar șoferii… cum li-i norocul. Dacă se pricep, se bagă; dacă nu… stau. Una din străzile pe care acum se lucrează e Dumbrava nouă, cunoscută de ani de zile pentru traficul chinuitor: mașinile negociază milimetric în ambele sensuri și nu doar la orele de vîrf. La sfîrșitul lucrărilor, strada asta va avea sens unic (dinspre Petre Ispirescu spre Buzoieni), ceea ce nu va fi rău. Dar cum ar fi fost ca sensul unic să se fi făcut dinainte de începerea lucrărilor? Păi, cu siguranță ar fi fost mult mai puțin trafic în timpul lucrărilor, mai mult confort pentru locuitori și chiar mai îndeajuns front de lucru pentru muncitori. listă de articole selecționate despre infrastructură – aici Ani și ani o prezență frumoasă la intersecția străzilor Grigore Alexandrescu și Cîntărețul Macarie… uite că nu mai e.
După cinci ani-jumate de chin, școala 141 din zona Amurgului funcționează iar. În 2017 i-a căzut un tavan. Nimeni n-a pățit nimic – slavă Cerului! – dar primăria de atunci a socotit că, decît să repare clădirile construite înainte de Război, iese mai bine să le dea jos și să facă altele. Au pierdut un an doar să demoleze… iar de atunci au lucrat tîrîș-grăpiș. În fine: au reușit să-i dea drumul. Să le zici „bravo”? Haida-de.
Pînă la urmă, ieși undeva – la restaurant – și ca să mănînci, și ca să petreci timpul, și ca să te simți bine; nu merge atunci cînd una din chestiile astea nu se-ntîmplă cum se cuvine! Așadar, contează uneori mai mult decît mîncarea în sine felu-n care te simți acolo. Și felu-n care ești servit strică o mîncare bună ori compensează un meniu nefericit. De curînd, ca exemplu, ne-am nimerit pe la ceasurile prînzului la cunoscutul „Alt Shift”. Poate-i un loc unde se mănîncă bine, dar asta anume n-avem de unde să știm: fiindcă n-am apucat să mîncăm. „Alt Shift” a reușit să bifeze toate detaliile care spurcă experiența clientului. Știți? de cele mai multe ori nu te-apuci să cauți chițibușurile, dar cînd stai 40 de minute să vină cineva – oricine! – să-ți ia comanda, păi ai tot timpul să le vezi! Pe chelneri nu-i conducea nimeni; fiecare părea că-i în lumea lui; restaurantul era sat fără cîini. * * * Și pot zice că uitatul ăsta de client se-ntîmplă cînd restaurantele depersonalizeză serviciul. Începe de la lipsa meniului la masă și înlocuirea lui cu un cod pe care, după ce-l scanezi, ți-l deschide pe telefon. Nu știu: dacă ne plîngem că „stăm pe telefon” prea mult cînd ieșim, hai să nu încurajăm asta în plus! Bașca, nu înțeleg de ce meniul ăsta care apare pe telefon nu poate fi mai elegant, mai generos: dacă nu plătești bani să-l tipărești, umple-l cu poze, cu text explicativ – nu-l lăsa doar o listă banală! Uitatul pe meniu rămîne una din părțile frumoase și tradiționale ale mersului la restaurant: ce păcat, să ratezi șansa să-ți lauzi bunătățile. Și ce păcat cînd chelnerii nu știu să recomande, chiar în locurile unde meniul este standardizat. O altă chestie pe care n-o reușesc restaurantele noastre: să dea meniuri tuturor celor de la masă, și mai ales celor mici. Chiar dacă n-or ști să citească, tot bunghesc unde scrie „pizza” și-n plus se simt tratați la egalitate cu ceilați. Vedeți? Cel care-ți calcă pragul trebuie înțeles și trebuie servit: sigur, fără să-l slugărești, căci n-a spus nimeni asta. Dar fiecare client are așteptări: într-un fel îl iei pe cei care-au ieșit la un pahar de vorbă, altfel pe cei care-s la o întîlnire, altfel pe cei care se grăbesc în pauza de prînz, altfel pe cei care s-au întîlnit la o ocazie, altfel pe cei care-s în familie: îți pliezi abordarea. Chiar și oaspetele cel mai înțelegător – care a venit ca un partener în experiența luării mesei – se transformă numaidecît atunci cînd vede că e tratat ca un client gata să facă probleme, care se consideră îndreptățit să-i fie suflat și-n cur. Nu cred că ne ducem într-o direcție bună, ajungînd să alegem unele restaurante-n funcție de chimia pe care-o avem cu serviciul lor. * * * … bun, și ca să-ncheiem cumva povestea cu bine, firește că ne-am luat picioarele la spinare din „Alt Shift”; am regăsit confortul știut la mai modestul „Il Cantuccio”, acolo unde, oricît de rar am ajunge, mereu parcă sîntem de-ai casii. mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos
De fapt, problema Bucureștiului e că e un ghiveci uriaș de probleme. Și pe lîngă cele mari – știute! – toate celelalte au ajuns să fie văzute ca – cum naiba să zicem? – acceptabile… de trăit cu ele… neimportante. Asta nu-nseamnă că și noi trebuie să ne uităm doar la cele mari. Trebuie să le luăm în seamă pe toate: pe toate care ne fac viața proastă. Uite, de exemplu, genul ăsta de marcaj rutier practicat de curînd pe străzile cu sens unic din cartierul Cotroceni. Maniacal, se vopsesc linii pe mijlocul străzii. De ce, cînd toată lumea știe că nu e și n-o să fie niciodată loc pentru două benzi pe străzile astea? Și de ce – dacă tot vrem să facem o treabă, nu trasăm parcaje pe margini și marcăm elegant și eficace o singură bandă centrală, așa cum deja se practică pe alte străzi? O să explicăm însă și de ce s-a vopsit așa: fiindcă strada asta a fost, de curînd, spartă pentru schimbarea țevilor de apă, iar executantul lucrării e obligat s-o dea înapoi orașului fix în aceeași configurație – proastă! – ca înainte.
Printre atîtea cutume pe care Societatea de transport se-ncăpățînează să le păstreze, uite că nu s-a putut strecura și culoarea mijloacelor de transport în comun. Cît de reușită fusese combinația de roșu și cu alb de odinioară! Au venit însă anii ’80, cei cu sărăcie cumplită; și ne pomeneam cu fel de fel de culori care de care mai urîte – galben-muștar, gri-maroniu – după cum se găsea vopsea. După Revoluție, măcar, am reușit să avem pentru cîțiva ani o imagine destul de unitară a parcului – pe alb, cu o bază gri și o dungă galbenă. Știai, naiba, cum arată! Din păcate, importurile din anii 2000 au început să strice orice „design”. Autobuzele și troleele aduse au fost albe. După aia… turcoaz. Și, mai recent, verzi; acel verde care sugerează „ecologism” dar pe care-l întîlnim, prostește, la mai toate flotele modernizate din orașele noastre (mai puțin, desigur, la Cluj și Timișoara, unde movul e socotit eleganța desăvîrșită). Tipic pentru capacitatea noastră redusă de a crea lucruri frumoase, bag-sama că dorim transportului bucureștean culoarea verde. Așa vin și tramvaiele noi; și la fel se modernizează și droaștele de trolee și tramvaie ce se tîrîie încă pe străzile Capitalei. Uitați-vă și voi: verde – și încă un verde urît, fără nici un pic de veselie, de strălucire – și… și suprema găselniță cu care „specialiștii” noștri în designul auto ne-au împovărat viața de 50 de ani: cîte o dungă neagră… de efect! Ca la Dacia-1310, căreia dacă nu-i lipeai și-un bandou n-avea nici un chichirez. N-au, ăștia, bani – că le-ar pune și folie fumurie pe geamuri… În fine; e doar o dovadă-n plus că nu ne pricepem; că nu ni se pare că merită să ne ocupăm mai mult despre imaginea celei mai importante felii din viața noastră urbană. listă de articole selecționate despre transportul public – aici |
articolele noastre sînt preluate și de: 
|
|
Copyright © 2005 - 2023 Simply Bucharest Log in Powered by WordPress & Atahualpa |
||
comentarii