despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|

Pentru o activitate în care fiecare cetățean a ajuns să fie implicat, returnării sticlelor goale îi lipsește taman dimensiunea de serviciu public.
Pe scurt, fiecare-i pentru el – cum poate. Aproape toate supermagazinele au instalat stații de primire a ambalajelor… și atît. Fiecare, după posibilități, dar îndeobște în așa fel încît să-i fie bine; amplasate în așa fel încît personalul să le poată deservi cu oarecare ușurință.
Că nu toate merg la fel de bine, o vedem. Aparatele de la „Kaufland” citesc mai iute codurile de bare decît cele de la „Carreforur”, chiar și acolo unde producătorul băuturii a fost realmente nesimțit și a tipărit un cod puchinos pe etichetă. La „Mega Image” merg bine… atunci cînd merg: știu cîteva aparate care stau defecte zile-n șir – și de ce s-ar chinui să le repare… ca să aibă după aia ce saci cu gunoaie să țină-n magazie?
Și apropo de gunoaie: ambalajele astea turtite care se strîng din aparatele de reciclare asta și sînt, gunoaie; nu de puține ori scoase de oamenii amărîți din tomberoane. Cu toate astea, iată că plimbarea sacilor cu gunoaiele de reciclat se face chiar prin magazin, printre mărfuri și cumpărători.
Să zicem, totuși, că astea-s lucruri care, încet, s-o așeza.
Dar să nu uităm: sistemul ăsta de garanție-returnare nu are nimic accesibil.
Sînt zone întregi din oraș unde nu se poate returna nimic; marile piețe, centrele comerciale fără supermarketuri, magazinașele particulare nu au nici un loc unde să-ți lepezi ambalajele.
Sînt prea mulți oameni care nu-și permit să ducă ambalajele cu mașina la reciclat și care-s siliți să se chinuie căutînd un aparat funcțional pe la hipermarketuri, să piardă timp așteptînd la cozi.

Nu știu, nu mă prind.
Dar și cînd fac ăștia un lucru bun, reușesc să-l spurce, să-l calce-n picioare.
„MAX 1 UTILIZATOR CU DIZABILITĂȚI”… că dacă are „DIZABILITĂȚI” e și musai să-i mai și trîntim asta peste față.
Normalitatea e doar starea aceea în care toți vrem să conviețuim, fără etichete, fără stele galbene cusute pe piept.
Și înseamnă să ne gîndim tot timpul la fiecare dintre noi, fără tam-tam: doar cu omenie.
Gura de aer a Rahovei e parcul Sebastian: alt loc cu umbră, copaci, iarbă, alei nu este. Mic, plin cu oameni, dar mereu plăcut; verde, apropiat de toți care-l străbat și trec pe lîngă el.
Pînă acum.
Căci, odată cu renovarea nenorocită și inutilă de dinaintea alegerilor locale, întreg parcul s-a transformat din spațiu public, deschis… în staul; în țarc, așa cum fiecărui „gospodar” mărginit îi place.
Garduri… garduri… și, în spatele lor, alte garduri!
Să se intre pe la „intrare”, nene! Să nu mai alerge nici un copil pe iarbă!
Și să se joace cum zice primăria: nu să se simtă bine, nu să se simtă liber – ci, la adăpostul pretextului „siguranței”, să crească după gratii.

Parcul Izvor a fost burdușit cu piese noi de mobilier: coșuri de gunoi și bănci.
Am crezut c-o să avem înțelepciunea să terminăm cu fușereala asta, de a le pune direct pe alee, ocupînd astfel spațiul pentru plimbat, jucat și alergat care nu e niciodată îndestulător. Ne-am ales cu piste cu obstacole – și asta doar pentru că montarea noilor piese de mobilier în afara aleilor e o operațiune care ia ceva vreme, costă ceva bani și cere ceva pregătiri.

Deși modelele-n sine nu strică vizual – poate doar prin faptul că, dorindu-se să fie cît mai puțin predispuse vandalismului, par greoaie, mătăhăloase – amplasarea lor anulează buna intenție.
Asta e: cetățeanului i s-a mai aruncat una-n față. Cît despre spate, mult noroc să și-l odihnească pe bancile astea fără spetează, bune doar pentru așteptat autobuzul.

Cînd nu-ți prinde bine o plimbare aici, în Grădina Botanică? Verde năucitor, umbră, liniște, flori!
Au trecut doi ani de cînd s-a renovat încîntătorul restaurant interbelic și parcă-parcă, năpădit de atîta vegetație, clădirea s-a mai „îmblînzit”: nu mai sar în ochi chiar așa tencuielile ieftine, termopanele nepotrivite.
Sigur că da, e bine că nu s-a pierdut unul din cele mai frumoase exemple de arhitectură bucureșteană!
Doar că mă-ntrebam: ce folos tragem noi, oamenii?
Nimeni nu se poate bucura de clădirea asta: e închisă publicului, pe jumătate goală… nefolosită.
Dom’le, am găsit!
Ce, cum – vedeți numaidecît; după ce o s-aveți bunăvoința să vă uitați la construcția asta de pe strada Austrului.

Că se poate, încă, în zilele noastre să se ridice așa ceva în Capitală… ce să zic? Uite că se poate.
Dar ce vreau eu să zic că am găsit? Am găsit motivul pentru care-a ieșit așa.
Un om bun, pregătit și talentat proiectase un bloc frumos, dintr-alea pe care odată pe an le găsim în secțiunea premianților organizațiilor de profil arhitectural. Doar că – na belea! – în ziua-n care trebuia să ducă proiectul a luat în fugă de pe ușa frigiderului o altă hîrtie prinsă cu magnet: un desen adus de la creșa unde e copilul lui.
Știți, se mai întîmplă; nu trebuie să ne supărăm.
A – ce era înainte? Asta.


Dintr-o dată s-au șters la cur c-un cartier întreg.
De luni dimineață tot parcul Sebastian a fost închis. Pentru „reabilitare”.
În plin început al sezonului călduros, singura asta bucățică de verdeață, care – așa puchinoasă cum e – bucură mii de suflete din Rahova, s-a închis.
Calculul dinastiei Piedone e infailbil – o să fie gata taman la timp pentru sezonul… electoral!
Omul cu minte se-ntreabă, desigur, de ce nu s-o fi putut face reabilitarea asta peste iarnă? Sau… de ce nu s-a îngrijit parcul, astfel încît să nu fie nevoie de reabilitare? Sau… de ce-a tot fost permisă degradarea în urma chermezelor și tiribombelor?
E un singur răspuns: nu merita.
Cît de puțin contează omul pentru ăștia.
Ce-nseamnă „gata”?
Păi… că treaba-i terminată, că – oricare-ar fi fost ea – de-acuma totu-i numai bun de folosit, că-i mai bine ca-nainte. Cam asta-nseamnă „gata”.
Doar că pentru Primăria Capitalei înseamnă… „gata, am făcut ceva și-am plecat”.
Astă toamnă, de exemplu, s-au refăcut trotuarele și o parte din carosabilul de pe Drumul Sării. Dacă e să-ntrebi Primăria, totul e gata – și, în sine, asta nu e greșit. Bordurile-s la locul lor, trotuarele-s asfaltate conștiincios și calitativ: e „gata”.
Doar că, atunci, de ce omului i-e silă să meargă pe aici? Pentru că lucrarea nu e gata – n-are cum, atîta vreme cît aliniamentele și scuarurile au fost lăsate mai urît decît arătau înainte.

De ce – mă puteți întreba – mă iau de Primăria Capitalei, și mă fac că nu văd aceleași mizerii, același abordări ale primăriilor de sector? De-aia, pentru că de la Primăria Capitalei avem pretenții… așteptări. Pe măsura importanței, pe măsura promisiunilor.
N-am avut cum să le iau decît împreună, fiind vecine – și exemple de abordări diferite în punerea în valoare a clădirilor depreciate.
Ne găsim la intersecția Maica Domnului cu Ghica Tei. Pe cît e de spurcată strada pe unde se tîrîie tramvaiul 16, pe atît e de dulce cartierul care se-ntinde spre Circ.
Începem cu vestea bună? Hai; hai că a ieșit.

Dar fix lîngă… vai. Vai, vai.

E-n top, cînd e vorba de clădiri chinuite!

O găsiți pitulată după blocurile ce bordează Magistrala, cam peste drum de Budapesta. E greu, deci, să ghicim cum arăta înainte:

|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii