despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Portrete şi întâmplări (XVII) – Fiat justitia

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele  zilnice.

Una dintre cele mai frumoase şi mai cuprinzătoare descrieri  a mahalagiilor, a celor care dădeau viaţă mahalalelor bucureştene, este cuprinsă în Bucureştii vechiului regat, Editura Universul, Bucureşti, 1944, rodul ostenelii lui George Costescu.

Cu talent, cu farmec şi cu meşteşug, cronicarul transformă capitolul dedicat acestora într-un veritabil studiu sociologic în care desluşeşte relaţiile dintre oamenii mahalalelor, dar mai ales chezăşia unei vieţi rânduite şi tihnite – regulile simple, nescrise pe care toţi le respectau.

„Nu trebuie să se treacă cu vederea mai ales că, în vremurile acelea, nu numai bătrânii dar chiar cei maturi respectau cu toată smerenia atât legile ţării cum şi obiceiurile noastre din stămoşi – şi că dacă celor de-acum nu prea le place cuvântul „smerenie”, apoi nici nu-l pot înlătura dintre ale noastre, decât înlocuindu-l măcar cu acela de „cuviinţă”, pe care nu este şi nici n-a fost Naţie pe lume să nu o cunoască şi să nu o practice. Numai cuviinţa aceia a dat cetăţenilor de-atunci ai Bucureştilor putinţa să aibă o viaţă tihnită, adică în rosturile ei fireşti.

Familia, cu rubedeniile şi cu avutul ei. Politica, cu legăturile, năzuinţele şi procopselile ei periodice dar modeste. Prieteşugul, cu distracţiile şi cu petrecerile lui. […]

În afară de aceste apropieri spre buna înţelegere, mai era şi aceia de vecinătate între cei ce aveau locuinţele alăturate sau pe aceiaşi stradă. 

Vecinii se apropiau între ei şi în trebile casei şi în cazuri de nevoie sau de boală; iar petrecerile se făceau tot între ei. Punerea la cale a acestor petreceri la casele unora din ei sau împreună, pe afară, pe undeva la iarbă verde, era o contribuţie voioasă a tuturor. Unii aduceau merindele, alţii se însărcinau cu prepararea mâncărilor, alţii cu grija băuturilor, a mijloacelor de transport sau chiar a lăutarilor, fără de care nu se prea făcea aşa ceva.

Mai pe scurt, lumea bucureşteană de-atunci se cunoştea mai bine şi mai cu folos din convieţuirea în felul sus arătat, decât din promiscuitatea silită a democratismului atât de rău înţeles în zilele noastre. Experienţa unei asemeni convieţuiri mai avea şi darul de a generaliza acea educaţie întemeiată pe cuviinţă şi bunăvoinţă pe care astăzi – fiindcă am văzut că ne lipseşte – o căutăm în rezultatele organizărei a tot felul de instituţiuni, care mai de care însă mai nepotrivite cu firea noastră românească.

În familie, în aceiaşi curte sau în vecinătate, toată lumea – bogat sau sărac, rudă sau străin, proprietar sau chiriaş, în sfârşit chiar creditor sau debitor – se aveau bine. Certuri, când se iscau, erau doar din nestâmpărul copiilor, pentru năravurile câinilor sau pentru alte fleacuri – şi toate se împăcau pe loc, nu prin costisitoare şi nesfârşite procese, ca acum. […]

Oamenii de-atunci stau locului, dacă aveau de la părinţi locuinţă de zestre sau din moştenire; se aşezau, dacă puteau aduna bănişorii cu cari să-şi dureze o casă pentru ei şi pentru ai lor; iar, dacă nu intra în rândul niciunora din aceştia, îşi luau casă cu chirie de la cei ce aveau de închiriat. Asemeni case se găseau, fie întocmite astfel ca să  poată servi pe de-aʼntregul unei singure familii, adică „singuri în curte”, cum se zicea atunci; fie întrʼun grup de case sau apartamente, în aceiaşi curte cu proprietarul sau chiar cu mai mulţi chiriaşi. Odată intrat în o asemenea locuinţă, dată fiind buna învoire ce domnea, greu se mai hotăra omul să se mute. Venit acolo dela căsătorie, acolo îşi creştea copiii până îi trimetea şi pe ei la casele lor, şi rămâneau  tot acolo până cine ştie când. Nomazi, ca astăzi, erau doar militarii şi unii funcţionari ai Statului; dar aceia numai de nevoie, fiindcă Stăpânirea îi purta din oraş în oraş.

Unde se nemereau să vină şi oameni de naţie străină, se învoiau şi ei cu ai noştri; iar cei fără naţie se adunau ei înşişi cum se putea mai laolaltă. Şi aşa, toate mergeau de minune![…]

Așa cum era de amestecată, lumea aceia – dela boierul de neam până la cel din urmă argat și dela dregătorii cei mai de sus până la negustorașii cei mai pârliți, la muncitorii cei mai nevoiași sau la mitocanii cei mai dârzi – ducea toată, în Bucureștii de-atunci, o viață rânduită și tihnită ce va rămâne vecinic un exemplu de solidaritate socială.

Lumea de astăzi desconsideră în mod cu totul vinovat însemnătatea rosturilor acelora, iar ideile sănătoase de-atunci sunt luate’n râs ca unele ale căror cerințe ar călca – pare-se – demnitatea generațiilor proaspete ce nu se sfiesc de-a pretinde sus și tare dreptul de-a putea fi de capul lor”.

Am citit cartea lui George Costescu când deja trecusem binişor prin viaţă. Cu ochii minţii, ajutat de experienţa omului matur, am revăzut Vitanul anilor ʼ50 – ʼ60, cel al copilăriei şi adolescenţei mele, Şos. Vitan de la Cimpoacă (intersecţia cu Mihai Bravu) până la Moară (podul Vitan – Bârzeşti). Calea Vitan, din Dudeşti până la Cimpoacă, s-a apropiat mai repede de oraş. Era o zonă un pic mai domnească.

Schimbările sociale şi politice lăsaseră urme, dar una peste alta mahalaua mea nu se deosebea prea mult de mahalalele bucureştene din timpul vechiului regat. Nu era o comunitate ideală, oamenii ei nu erau nişte sfinţi. Îi ţinea însă laolaltă un soi de solidaritate tolerantă şi subînţeleasă.

Îngăduiau fără reţinere „neastâmpărul copiilor” care uneori puteau scoate din sărite până şi pietrele caldarâmului. Văzut-aţi copil cuminte? Îi ocroteau şi erau atenţi la ce făceau aceştia sau la ce se întâmpla cu ei. Existau şi excepţii. Doi dintre vecinii mei nu înţelegeau cum funcţionează mahalaua şi se aşezau în afara obştei.

Christian Matache, zis Cristel, (Vitan 197) nu-şi putea stăpâni prea bine nervii, se agita fără răgaz, clipea des şi vorbea poticnit (se bâlbâia). Nici noi nu-l cruţam, îl zgândăream cu sadism. Ai noştri încercau, fără izbândă, să ne mai domolească. La momentul potrivit, pe Cristel l-a potolit înţelepciunea celor din jur.

Nea Vasile, un foarte priceput gospodar, era, din fire, rău, câinos, amarnic, ursuz şi nesociabil. Mahalagii spuneau că e sanchiu. L-au înţeles şi l-au lăsat în plata Domnului. Cine putea ştii ce ascundea în sufletul lui? Ne sfătuiau, spre liniştea tuturor, să nu-l stârnim, să ne ferim de el. Bun sfatul, dar la vârsta copilăriei greu de urmat!

Locuia singur pe Gălbinaşi la numărul 12 chiar în capătul străzii, pe partea dreaptă lângă coasta abruptă (de fapt o râpă) dinspre Răcari, într-o casă nouă, din cărămidă, netencuită, amplasată pe latura lungă din spate, paralelă cu strada, a unei parcele înguste. Avea o bucăţică de curte pietruită cu piatră de râu în care domnea liber un ciobănesc german frumos, vigilent şi cam sălbatic. Nu mişca nimic prin preajmă.  Zăvodul se agita zgomotos, semnal la care stăpânul lui reacţiona instantaneu şi dacă nu era pe-afară, se uita pe geam. Ziua sau noaptea nimeni nu trecea pe acolo fără ca nea Vasile să nu ştie.

De partea cealaltă a străzii, la numărul 7, între casa lui Florică Babarezu şi râpă, era o grădină care stătea de mult timp nelucrată. Omul s-a înţeles cu proprietarii şi a căpătat permisiunea să o folosească. S-a apucat gospodăreşte de treabă. A îngrădit-o pe două laturi (spre Gălbinaşi şi spre coasta Răcariului) cu sârmă ghimpată, se pricepea, muncea cu îndârjire iar roadele nu au întârziat apară.

Pe axa lungă a locului  plantase doi piersici altoiţi cărora, spre surprinderea multora, le mergea bine. Doar în livadă la Ingineru, pe Răcari spre Mihai Bravu, lângă capătul tramvaiului 26, se mai găsea aşa ceva. Piersicilor altoiţi nu le pria în curţile noastre. Tata a încercat de două ori şi s-a lăsat păgubaş. În schimb, soiul ăla ţărănesc cu fructe mai mici, foarte gustoase, parfumate şi cu miezul roşu se găsea peste tot.

În 1964 aveam zece ani, era o vară frumoasă şi tihnită. De puţin timp venisem din tabăra de la 2 Mai şi reînnodam activităţile cotidiene suspendate la plecare. Unul dintre piersicii lui nea Vasile rodise ca-n poveşti. Fructe mari, aurii, pătate discret cu roşu-arămiu, împodobeau pomul. Nu erau foarte multe, impresionau însă prin dimensiune. Câteva crengi fuseseră ajutate cu proptele pentru a nu se rupe sub greutatea rodului. Toţi cei care treceau pe acolo se uitau îndelung la aşa o frumuseţe.

Prietenul şi partenerul meu de multe fapte bune, dar şi de mai multe nefăcute, Gheorghe Tudor adică Doru, locuia la o casă distanţă de nea Vasile, la numărul 8. Îl avea mai tot timpul sub ochi şi ştia ce se întâmplă pe acolo.

Aranjasem cu el să adunăm ştir din grădinile lui Gică Balaurea. Amândoi aveam porc şi buruiana asta intra în hrana lor. O mâncau cu plăcere. Ne-am întâlnit la momentul potrivit, dar Doru nu părea în apele lui. N-am apucat să-l întreb ceva. Mi-a luat-o înainte:

– Fii atent bă ce a făcut g..zaruʼ ăla de nea Vasile.  Azi dimineaţă a trecut o femeie tânără, din ai luʼ Ceparu, de pe Răcari, cu o fetiţă de mână. Aia mică a văzut piersicile şi i-a cerut una mă-sii. Degeaba i-a explicat că nu are cum să-i dea. Fetiţa s-a pus pe plâns. Femeia a îndrăznit şi l-a rugat pe nea Vasile care lucra în grădină să-şi facă pomană cu o piersică. N-a vrut bă, ʼtu-l în cur pă mă-sa! A clătinat din cap şi i-a zis să-şi vadă de drum.

Nu ştiam să se mai fi întâmplat una ca asta. M-am întristat. Modelul din mintea noastră era altul. Aveam trei-patru ani şi mâncam cu mare plăcere… colivă. În zilele de pomenire, când treceau femeile de la biserică, mă agăţam de fusta mamii rugând-o să-mi… cumpere colivă, chiar aşa – să-mi cumpere colivă. Şi mama lua o lingură şi o farfurioară, ieşea în stradă şi-mi… cumpăra. Asta la început, căci mai apoi o strigau  peste gard:

– Marioaro..oo, a-ncoa să-ţi dau colivă pentru băiat!

Deseori copiii erau invitaţi să se bucure după pofta inimii de roadele pomilor din curţi şi grădini. Nu mai înţelegeam nimic.

Am coborât pe Niţă Elinescu în tăcere. Glasul mi-a revenit doar când, în genuchi, ne-am apucat de adunat preţioasa buruiană.

– Dorule, ce-ar fi să ne ocupăm noi de piersicile alea, ca să nu aibă parte de ele.
– Te-ai lovit la cap? Aşa ar trebui, dar ştii bine că nu putem face nicio mişcare din cauza câinelui. Dacă-l pune nebunuʼ pe noi, ne hărtăneşte fiara… Ai uitat ce-a păţit frate-miu?

***

Cum să uit! Doru avea un frate cu vreo câţiva ani mai mic decât noi. Botezat Constantin, ai lui îl alintau Costică şi spre a-l deosebi dintr-un lung şir de Constantini cărora li se zicea Costel (Costel Bulgaru, Costel Roşu, Costel Ţiganu, Costel Piticu, Costel Ciombe, Costel Lupu) el a rămas Costică pentru toată lumea. La vremea aia era drăcos rău, slăbănog şi-al dracului. Făcea tot felul de trăsnăi. Se mânia iute şi degrabă sărea la bătaie. Leatul lui îl ştia de jupân.

Poarta lui nea Vasile avea pe dinăuntru un zăvor care se putea debloca din stradă băgând mâna printr-o deschizătură destul de mare. Nimeni dintre cei ai locului nu îndrăznea să facă asta. Toţi ştiau că dincolo îi aşteptau fălcile câinelui.

Într-o bună zi, fără să-şi închipuie că lângă poartă se odihneşte dulăul, Costică şi-a vârât tărtăcuţa prin deschizătura cu pricina şi ciobănescul german, surpins probabil de strania apariţie, a făcut ce ştia el mai bine. L-a muşcat de căpăţână. A scăpat ca prin minune doar cu o sperietură straşnică şi cu nişte semne pe părţile moi ale feţei. Se putea termina rău.

De câine chiar ne temeam. Nea Vasile nu prea avea ce ne face. Nu ne putea prinde pe amândoi că doar nu eram ciopliţi în mămăligă. Ghinionistul ar fi încasat câteva după ceafă sau nişte şuturi în cur, s-ar fi produs un pic de agitaţie, ar fi suportat cuvenita pedeapsă părintească şi cam atât, însă bietul nostru vecin sanchiu dădea de belea. Urma o răzbunare devastatoare. Nu imediat, ci în miezul iernii când viscolul îţi taie respiraţia şi gerul îţi îngheaţă mucii în barbă. Strategia era cunoscută. Fusese deja utilizată, funcţiona perfect. Cloceam mai demult detaliile unei operaţiuni de pedepsire.

Aproape toţi cei de vârsta noastră aveau în buzunar o praştie. Configurată şi ajustată după posibilităţile fizice şi abilităţite posesorului era îndelung verificată în nelipsitele şedinţe de tir din timpul verii. Câţiva prăştiaşi antrenaţi, dornici să i-o tragă lui nea Vasile, se găseau oricând. Aşteptam iarna şi o seară în care ne adunam la săniuş pe coasta Răcariului. După ce deranjat de hărmălaie Omul Negru îşi epuiza repertoriul de înjurături recitate din spatele gardului şi se retrăgea la căldurică, conjuraţii îşi alegeau fiecare câte o fereastră şi executau foc de voie. Apoi se amestecau printre ceilalţi. Prinde orbul, scoate-i ochii!

În câteva secunde îi băgam nefericitului viscolul şi gerul în casă. Efectul era garantat. Cum toate ferestrele erau spre stradă n-ar fi scăpat niciuna. Muniţia aleasă cu grijă, nişte pietre colţuroase, făcea ţăndări cele două rânduri de geam iar pentru nea Vasile începea o noapte grea.

***

– Să vedem! Poate reuşim!

Şi în după amiaza aia, sub caişii din curtea mea (Vitan 201 colţ cu intr. Fusului/Fanteziei), am pus la cale isprava. Timpul nu avea răbdare. Diliul putea culege piersicul şi rămâneam de fazani.

Era clar că pe Gălbinaşi nu e chip să ne apropiem de grădină, ar fi prins imediat de veste. Pleca rar de acasă şi nu puteam pierde timpul urmărindu-l. Pe întuneric era riscant să acţionăm. Dacă se producea zarvă ieşeau vecinii şi până se dumireau ei luam câteva ciomege pe spinare. Deci, exclus!

Florică Babarezu ne-ar fi lăsat bucuros să sărim gardul prin curtea lui. Însă nu vream să-l amestecăm şi pe el. Dacă afla nea Fane, taică-su, făcea un scandal… În plus, dinspre grădină gardul era greu de escaladat, ne compromitea retragerea.

Pe cealaltă latură paralelă cu strada, prin grădina lui Nicu Bucur ar fi fost perfect. Doar că maică-sa şi neamurile ei, grădinari cunoscuţi, o cultivau şi mişunau pe acolo cât era ziulica de lungă.

Singura soluţie era să venim dinspre Răcari. Pentru asta trebuia să ocolim puţin. Coboram pe Crivăţului, la stânga pe Răcari vreo 150 m., stânga pe Cămineasca, urcam coasta prin bozii, mărăcini şi ciulini mari cât noi, unul ţinea depărtate firele de sârmă ghimpată, celălalt se strecura printre ele şi cu fereală ca să nu-l simtă câinele se ocupa de piersici. Aşteptam doar momentul potrivit.

Lui Dumnezeu îi plac oamenii îndrăzneţi şi dacă vrea să-i ajute atunci le potriveşte pe toate cu dichis. Trecuseră doar două zile. După prânz s-a pornit din senin o ploaie de vară cu bulbuci. Tunete, trăsnete, ploua cu găleata. Potop nu altceva. Eram cu Doru şi ne-am adăpostit la mine. Stăteam sub copertina de la intrare şi ne uitam cum plouă. Câinele meu se ascunsese adânc în coteţ. Nu-l mai interesa nimic. Atunci mi s-a aprins beculeţul.

– Dorule, acum e momentul! Hai la piersici!

Ne-am dezbracat într-o clipă. Am rămas doar cu chiloţii şi cu tenişii. Nu era o problemă să umblăm desculţi. O făceam aproape zilnic, dar prin mărăcinişul de pe coastă nu ne-ar fi fost prea bine. Am luat o sacoşă mare, din pânză şi în alergare uşoară am început operaţiunea. A mers ca unsă! Ploaia nu dădea semne de ostoială. Nu era nici ţipenie pe afară, se auzea doar răpăiala stropilor grei de apă. Toţi, oameni şi câini, stăteau la fereală. Eu, întins pe burtă, am rămas la gard. Doru, întors la o veche ocupaţie omenească, a fost culegător. În câteva minute a despuiat piersicul atât de drag hainului nostru vecin. Sacoşa era plină. La întoarcere nu ne-am mai grăbit.

– Le-ai luat pe toate?
– N-a mai rămas niciuna!

Ploaia şi-a mai făcut de cap. Aveam timp să aşteptăm. Când s-a arătat soarele ne-am pus la uscat vestimentaţia sumară şi am împărţit frăţeşte prada. Fiat justitia ruat caelum! S-a rupt cerul peste noi şi s-a făcut dreptate. Dumnezeu Drăguţul!

În seara aia nea Vasile şi-a mutat câinele în grădină. L-a legat lângă pomul uşurat de rod. Prea târziu şi inutil. De zarzavaturile şi de legumele lui nu era nimeni interesat. Mai toţi aveau în grădinile proprii sau erau ajutaţi de vecini omenoşi.

Vestea s-a răspândit cu iuţeală. Păgubitul n-a aflat niciodată de unde şi de ce i s-a tras, cum nu au aflat nici ceilalţi. Am păstrat secretul mulţi ani după ce acesta s-a prezentat la Dreapta Judecată. Nimeni nu s-ar fi gândit  la noi. Ne socoteau băieţi buni. Şi chiar eram băieţi buni, dar… cu lipsuri.

Trecut-au anii. Copiii de atunci, evocaţi aici, ajunşi la maturitate oameni aşezaţi, cu familii, cu rosturi profesionale şi sociale importante îşi aminteau de mahalaua Vitanului. Când a venit vorba de nea Vasile, Costică a avut o revelaţie:

– ʼraţi ai dracu! Voi aţi furat piersicile!

Am recunoscut, ce puteam să facem. Nici măcar părintele Bărbuleanu, care locuia pe Gălbinaşi, nu a reuşit  să ne smulgă această mărturisire deşi la Sfânta Împărtăşanie a ispitit toţi copiii cu întrebări meşteşugite. Cred că Dumnezeu a îngăduit isprava noastră şi în marea Lui înţelepciune, ne-a iertat.

Le-am povestit atunci fraţilor Gheorghe o istorioară pe care am auzit-o la preotul prof. dr. Constantin Necula:

Un Uriaş avea o livadă  nespus de frumoasă şi de bogată pe care o voia numai a lui. Odată, când stătea şi admira satisfăcut rodul acesteia, cu totul pentru el, au venit copiii să se joace printre pomi şi să se bucure şi ei de fructele gustoase. Fără ezitare Uriaşul i-a dat afară cu ceartă multă.

După ceva vreme, în timp ce era plecat la un alt uriaş pentru a se cerceta şi pentru a se măsura în roade, mândreţea lui de livadă s-a uscat ca la un semn. Nu a fost chip de îndreptare.

Într-o bună zi somnul dulce al dimineţii i-a fost tulburat de cântarea veselă a unor păsări ce răzbătea dinspre pomii ajunşi în paragină. Curios, s-a dus în livadă. Acolo a văzut un prunc care atingea uscăturile şi în urma lui, acestea înfloreau redeşteptându-se la viaţă. A înţeles de îndată. A deschis larg porţile lăsând copiii să se joace şi să se înfrupte după pofta inimii din fructe.

Tot restul vieţii a căutat în fiecare copil pe pruncul care l-a eliberat redându-i livada. L-a aflat abia când se găsea pe patul de moarte. Doar că pruncul de atunci avea acum răni în palme şi în coaste. Supărat peste măsură, a poruncit să i se taie capul aceluia care i-a pricinuit suferinţa. Binefăcătorul Uriaşului a răspuns cu blândeţe:

– Nu, nu-i nevoie! Acestea sunt rănile iubirii mele.

Nea Vasile a avut şansa de a se elibera dacă iubea măcar copiii. El nu iubea pe nimeni.

Portrete şi întâmplări (XVI) – De ce n-am asistat la înmormântare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

În Vitanul copilăriei mele, pe strada Crivăţului, trăia o femeie care era nelipsită de la înmormântări. N-am ştiut niciodată cum o cheamă. Nu exista prin mahala priveghi, ceremonie de îngropăciume şi/sau cortegiu funerar de la care să lipsească. Mama povestea că o găsea prin cimitir participând la înmormâtarea unor plecaţi la Domnul care, în viaţă fiind, nu au avut altă legătură cu mahalaua lui Târcă decât că au auzit de ea.

O suspectau cei care nu o cunoşteau că vâna tradiţionala milostenie pe care familia îndoliată o făcea către participanţii la înmormântare. Se înşelau. Accepta doar o lingură de colivă pusă pe un petec de hârtie albă şi o lumânare. Avea acasă tot ce-i trebuia. O fascina spectacolul, Doamne iartă-mă! Aşa cum pe unii, aveam să aflu mai târziu, îi fascina spectacolul şedinţelor de judecată. Stăteau cât era ziulica de lungă în tribunalul de la Sfânta Vineri şi asistau la procese.

***

Era încă vremea dricului tras de cai. Cei cu dare de mână aveau la dispoziţie o variantă full option: ciocli cu joben şi redingotă, patru sau şase cai mascaţi înveşmântaţi în valtrapuri negre, fanfară… Ceilalţi, după puterea pungii, aveau şi ei ce alege. În cele din urmă era bun şi camionul cu doi cai pus la dispoziţie de nea Minică (Vitan nr. 205), bunicul lui Nelu Meleacă. Prestaţia era gratuită. Încerca aprigul camionar să capete îngăduinţa Domnului şi să mai spele din păcate. Într-un fel sau altul, toţi cei care părăseau lumea oamenilor ajungeau la Biserica Târcă şi apoi la cimitirul Izvorul Nou.

***

Ce muritor cu toate cele trebuincioase cuibărite în tigva capului îşi bucură sufletul participând la înmormântări? Mă înfior şi mi „se sparie gândul”. Înfruntând viaţa am condus şi eu oameni dragi spre locul de veşnică odihnă. Am făcut-o de fiecare dată cu plumb în pantofi şi cu un epuizant consum emoţional.

Nu ştiu ce m-a apucat în ziua aia. Se scursese cam jumătate din luna februarie a anului 1970. Eram elev în anul întâi al Liceului Industrial Energetic de pe şoseaua Giurgiului, dincolo de Piaţa Progresu, la Toporaşi. Cu vreo două zile înainte, pe 14 februarie, murise marele Grigore Vasiliu Birlic, actorul cunoscut şi apreciat ca nimeni altul, unul dintre cei mai mari actori români de comedie. Într-o pauză, Babanu, prietenul şi vecinul meu din Vitan cu care trudeam în aceeaşi clasă (I-B electro), m-a luat deoparte şi pe un ton şugubăţ cum numai lui îi reuşea mi-a zis:

– Dănică, azi îl înmormâtează pe Birlic, la Bellu. Noi ne-am hotărât să mergem la cimitir. Pică la fix, după ce terminăm orele. Nu vii şi tu?
– Care noi bă?
– Toţi ăştia care luăm tramvaiul spre oraş, adică aproape toată clasa.
– Mă gândesc, mai vorbim!

Peste blocajul interior care mă proteja de evenimentele triste, gen funeralii, mai aveam un motiv serios pentru a mă îndrepta direct spre casă.

În dimineaţa aia, cu ochii cârpiţi şi presat de timp, am încălţat din greşeală nişte ghete cam vătămate. Mi-am dat seama când am coborât din autobuzul 35 la Dobroteasa. Nu mai aveam  loc de întors şi era o vreme de n-ai fi scos nici câinele afară. Ningea intens, în reprize. Un strat măricel de zăpadă fleşcăită amestecată cu zăpada proaspătă punea încălţările la grea încercare. Totul pe fondul unui frig umed, pătrunzător, care te făcea să cauţi degrabă o sursă de căldură. Riscam să iau apă în botine şi asta mă putea conduce direct la o răceală de care nu aveam chef. Se apropia ziua mea de naştere şi-mi strica socotelile.

Altfel, îmi era drag Birlic, cui nu-i era. Doar pentru asta am acceptat să merg împreună cu ceilalţi la înmormântarea lui.

***

N-am avut bucuria să-l văd pe scenă. Copiii mahalalelor bucureştene nu prea ajungeau la teatrul cel mare. Se întâmpla uneori, dar atunci era vorba de teatrul de păpuşi sau de cel pentru copii. Bune şi acelea, nimic de zis. În 1969-1070 făceam primii paşi dintr-o fascinantă şi nesfârşită călătorie în lumea teatrului.

Îl ştiam însă din filme. Cinematografele de cartier, Tudor Vladimirescu/Vitan, Flacăra, Alexandru Sahia/Tomis, îmi fuseseră gazde statornice. Acolo l-am întâlnit şi l-am urmărit de fiecare dată fără să clipesc în: Două lozuri – Lefter Popescu, Dʼale carnavalului – Crăcănel, Telegrame – Costăchel Gudurău, Bădăranii – Jupân Canciano, Titanic vals – Spirache Necşulescu, Steaua fără nume – Udrea, profesorul de muzică. Era suficient să-l văd şi mă bufnea râsul. Nu trebuia să rostească vreo replică. Ca pentru a-mi confirma pornirea iată ce povesteşte scriitorul Eugen Dimitriu în volumul „Oraşul Muzelor. Case şi locuri memorabile din Fălticeni”:

„Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viaţă: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniştea deplină a orei şi toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecţia. … Observaţiile pe care le primea erau făcute cu înţelegere. Profesorii aveau intuiţie, îl şi vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă.”

După ce am început să pricep câte ceva din ce trăiam la vremea aia, nepotrivirea dintre hazul personajelor pe care le interpreta şi ochii tulburători ai omului-actor îmi stârnea un sentiment ciudat. Privirea acestora mi se înfigea direct în suflet. După mulţi ani am citit descrierea pe care, ca nimeni altul, maestrul Radu Beligan i-a făcut-o. Aceasta mi-a dezvăluit un pic din mister şi mi-a înlesnit înţelegerea:

Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic.

Spectacolele şi filmele care-l aveau în distribuţie pe Birlic erau din capul locului un succes.

La începutul anilor ʼ30 ai secolului trecut tânărul Grigore Vasiliu din Fălticeni învăţa actorie la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi fiind şi angajat al Teatrului Naţional din capitala Bucovinei de Nord în cadrul căruia făcuse figuraţie pe durata studiilor de drept pe care le urma la Universitatea Carol I.

În 1933 actorul în devenire, care cucerise aprecierea publicului cu rolul Agamiţă Dandanache din O scrisoare pierdută, a fost adus la Bucureşti de regizorul Aurel Maican. Aici a colaborat timp de zece ani cu mai multe companii teatrale, în special cu Teatrul Vesel înfiinţat de regizorul Sică Alexandrescu şi de dramaturgul Tudor Muşatescu. Cel din urmă a adaptat în 1934, special pentru el, o piesă scrisă de Arnold şi Bach, al cărei erou principal este funcţionarul Costache Perjoiu, zis Birlic, din Fălticeni. Sică Alexandrescu a pus-o apoi în scenă. Spectacolul care pe afiş a apărut cu numele Birlic a deschis prima stagiune a teatrului. Cu rolul titular, răsfăţatul comedian Grigore Vasiliu a avut un succes răsunător. Presa vremii consemna una dintre cele mai mari creaţii artistice din această stagiune. Aşa se face că numele Birlic s-a lipit de el ca marca de scrisoare şi de atunci aşa a rămas: Grigore Vasiliu Birlic. A ţinut-o apoi din succes în succes.

Nimic nu-i uneşte pe oameni mai abitir ca râsul. Era iubit de spectatori. Simţeau că are suflet, unica valoare a omului şi asta îl făcea egal cu ei, aşa cum pe slujitor îl face egal stăpânului său.

Omul Birlic, ca mulţi dintre egalii lui, avea şi el surprize lăuntrice. Pe lângă teatru, avea câteva pasiuni la altarul cărora slujea cu credinţă fără a se lăsa copleşit de acestea. Iubea hazardul, paria pătimaş la cursele de cai de la Hipodromul Băneasa şi rămânea cu buzunarele pustii după câte o vizită la cazinou. Conducea automobile frumoase al căror pasionat proprietar era. Slăbiciuni omeneşti!

Regimul instaurat în România după 1945 l-a adoptat ca pe un bun naţional. I-a acordat cinstea şi preţuirea cuvenite, în timp ce, pentru a-l feri de „păcate”, diverse organe îi supravegheau viaţa personală. Mi-l închipui privind în ochi vreun activist analfabet care i se adresa cu „tovarăşu Birlic”!

Actorul îşi respecta profesiunea şi publicul. Era exigent şi riguros cu el, dar şi cu partenerii de scenă. Nu lăsa nimic la voia întâmplării. Deşi întreţinea permanent o stare de bună dispoziţie, pregătirea  spectacolelor nu era pentru toţi o sărbătoare. Dramaturgul Aurel Baranga spunea că „Își compunea rolurile cu o migală, cu o știință a dozării nuanțelor și cu o grijă artistică fără egal. Toți cei ce mizau pe improvizația lui scenică se înșelau. Grigore Vasiliu-Birlic a fost un profesionist exemplar, un pasionat al vieții teatrale, un spirit viu, neliniștit, într-o efervescență necontenită, întreaga lui existență nefiind închinată altor satisfacții decât mulțumirilor pe care i le aducea scena. A fost fără îndoială și ceea ce se numește o forță comică născută.”

„Pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă şi pentru activitate merituoasă, în 1953, la vârsta de patruzeci şi opt de ani, i s-a acordat titlul de  „Artist Emerit al Republicii Populare Române.

Câţiva ani mai târziu i s-a conferit titlul de „Artist al Poporului din Republica Populară Română” care răsplătea oamenii de frunte ai artei, cu merite excepţionale în opera de dezvoltare a teatrului, muzicii, cinematografiei şi artelor plastice plasându-l astfel într-o companie teatrală selectă: Costache Antoniu, Sonia Cluceru, Gheorghe Timică, Ion Manolescu, George Calboreanu, Jules Cazaban, Maria Filotti, Ion Finteşteanu, Gheorghe Storin, Lucia Sturza Bulandra, George Vraca…

Panerul recunoştinţei a fost îndestulat în 1967 când pentru activitate îndelungată în teatru şi pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice a fost distins cu ordinul „Meritul Cultural, clasa I”.

Fotografia ni-l înfăţişează alături de actriţa Vasilica Tastaman, în 1969, la ieşirea din sediul Teatrului de Revistă Constantin Tănase.

Iată şi o altă faţetă a omului-actor dezvăluită chiar de el în 1957, la vârsta de cincizeci şi doi de ani: „Nu-mi plac rapoartele de activitate și saluturile convenționale; sunt actor, deci liber de a fi oricând adolescent. De aceea, declar că nu pot decât sentimental să inaugurez o stagiune teatrală. Altfel, mă intimidez, așa cum mă intimidez de fiecare dată când trebuie să vorbesc în altă parte decât pe scenă. Permiteți-mi, iubiți colegi de breaslă, autori, actori și regizori, mecanicieni, cortinieri și peruchieri, toți cei care serviți răsfățata (deși tânăra) noastră Thalie, să vă urez an bun și recolte bogate. […]Iată, eu, spre exemplu, de câțiva ani încoace am obiceiul să schimb ultimul cuvânt dintr-un vers elegiac pe care-l cunoaștem cu toții, vers care, pe vremea când eram «foarte», mă emoționa până la lacrimi. Cu toate tâmplele mele aproape cărunte și foile din calendar smulse de mâna necruțătoare a vieții, eu, alături de voi, îl spun astăzi în felul următor: Sosesc cocoarele, sosesc | De după deal de țintirim | Și anii trec, copiii cresc | Și noi… ÎNTINERIM.” (*)

Simţind că se apropie momentul întâlnirii cu bătrânul luntraş Charon, marele actor şi-a dorit să mai joace o dată personajul al cărui nume l-a schimbat în renume. La începutul anului 1970 dorinţa i-a fost îndeplinită. A urcat pe scenă şi a interpretat rolul principal din piesa Birlic pe care a regizat-o chiar el.

În februarie, la doar şaizeci şi cinci de ani, maestrul Grigore Vasiliu Birlic a plecat spre lumea fără dor.

***

La sfârşitul programului, împreună cu toţi colegii de clasă, mai puţin cei care rămâneau în şcoală pentru diverse motive, luam drumul spre staţiile de tramvai de la intersecţia străzii Toporaşi cu şoseaua Giurgiului unde pândeau şi două ispite care uneori ne făceau să mai zăbovim: cinematograful Flamura şi cofetăria Toporaş, cea de la parterul blocului turn. De acolo câţiva se împrăştiau prin preajmă, câţiva o apucau spre Gara  Progresu iar cei mulţi se îndreptau spre alte cartiere ale oraşului folosind tramvaiele, 7, 12 sau 17.

În ziua aia ne-am adunat în staţie vreo treizeci, băieţi şi fete, plus alţi călători, chiar mai numeroşi, şi toţi ne-am bulucit în primul tramvai care a poposit la Toporaşi. S-a aglomerat, dar pentru noi nu conta, aveam o treabă. Ne grăbeam să ajungem la înmormântarea lui Birlic. Timpul ne cam presa şi nu vream să pierdem nimic.

Din doi paşi şi-o săritură am ajuns la Şura Mare. Când, în formaţie dezordonată, dar compactă, am intrat pe poarta larg deschisă a cimitirului Bellu a început să ningă îndesat, cu fulgi mari. Era lume ca la Maglavit. Lipsea Petrache Lupu. Se vedea de la o poştă că suntem elevi: vârsta adolescenţei, matricole, serviete… Alţii nu mai erau pe acolo. Pentru că avansam cu hotărâre, fără să ne răsfirăm, întristata adunare de gură-cască, aşa ca noi, ne-a făcut loc spre capelă. Acolo aştepta un grup de actori cunoscuţi şi alţi oficiali.

Ne-am alăturat asistenţei, cu oarecare greutate, pe partea stângă, lângă Aleea Artiştilor pe care bănuiam că cel adormit în Domnul, vegheat de lumina şi iubirea Preasfintei Treimi, îşi va afla loc de odihnă. Zăpada nu fusese curăţată şi deja simţeam cum umezeala mi se strecoară în ghete. Era încă suportabil.

Se apropia ora anunţată pentru începerea ceremoniei şi stăteam cu privirea aţintită spre poarta pe care dintr-o clipă în alta trebuia să intre cortegiul. Şi ningea, şi ningea… şi cortegiul nu venea!

În vara anului 1963 fusesem întâmplător martor la trecerea miilor de bucureşteni care o conduceau pe Maria Tănase spre locul ei de veşnică odihnă de la Bellu. Imaginea aceea impresionantă mi s-a întipărit pentru totdeauna în memorie.

Bănuiam că o mulţime de oameni îl vor omagia pe inegalabilul Birlic însoţindu-l pe ultimul drum şi că asta, plus vremea câinoasă, vor face deplasarea mai anevoioasă. Peste ani, o fotografie făcută atunci avea să-mi confirme gândul.

Trecuse totuşi cam mult şi frigul, în cârdăşie cu umezeala, îşi urma lucrarea. Lângă mine prietenul Paul Vasilescu călca zăpada mărunţel şi îşi pocnea palmele într-un ritm numai de el ştiut. Nu părea fericit. Nici vestimentaţia nu-l ajuta prea mult. Fără căciulă, fără fular, paltonaş modern, cam scurtuţ şi subţirel, pantofiori eleganţi,… se grăbea să iasă în întâmpinarea primăverii. Era singurul din clasă care nu folosea servieta sau geanta pentru a purta cele necesare activităţii şcolare. Avea o mapă pe care o ţinea cu dexteritate la subsuoară de parcă ar fi fost inspector la SANEPID.

Ne cunoşteam bine de vreo doi-trei ani. Înainte de a fi colegi de clasă am fost adversari pe terenul de handbal, el legitimat la Şcoala Sportivă Nr. 1 (SSE 1), eu la Şcoala Sportivă Nr. 2 (SSE 2). În timpul meciurilor schimbam pe şest, fără apăsare, ghionţi, pumni pe sub coaste, şpiţuri la ţurloaie, înjurături, dar după fluierul final, fără ezitare,  ne dădeam mâna şi ne îmbrăţişam ca nişte buni prieteni.

Începusem să simt răceala şi umezeala din blestematele alea de ghete. Ceilalţi colegi dădeau şi ei semne că aşteptarea nu le prieşte. Văzând cum tropoteşte Vasilescu l-am întrebat:

– Te strâng pantofii Paulică?
– Auzi Coane, hai să facem câţiva paşi pe aici că am îngheţat ca un …at!

Împreună cu alţi câţiva am pornit-o pe o alee mai mică, paralelă cu Aleea Artiştilor care era închisă şi pregătită pentru ce urma să se petreacă acolo. (**) Mişcarea, însoţită de comentarii în surdină şi de glume reţinute stârnite de câte un epitaf, ne făcea bine. La un moment dat Paul a văzut un cavou arătos a cărui uşă grea, dantelărie metalică cizelată cu migală, era întredeschisă cam de două-trei degete. Atras ca de un magnet a urcat cele două trepte de la intrarea monumentului şi cu un pic de efort a deschis-o larg. În clipa aia, din interior, într-un salt acrobatic foarte spectaculos a tâşnit ca din puşcă o pisică neagră, totul pe fondul sonor al unui nesfârşit mieunat gutural care în cutia de rezonanţă a cavoului suna lugubru. Bietul animal! Probabil era captiv de mult timp.

Ferindu-se din calea felinei Paul a făcut un pas înapoi, a ratat treapta şi a căzut pe spate într-o ditamai băltoaca, amestec perfect de apă murdară şi zăpadă proaspătă. Mapa a urmat pisica în volutele ei elegante peste morminte. Uneia dintre colege i-a scăpat geanta din mână şi instinctiv s-a lipit de mine. Îndată ce sperietura s-a spulberat ne-am pus pe râs fără să mai ţinem cont că nu era nici locul, nici momentul potrivit. În cădere pivotul de la SSE 1 nu s-a vătămat, doar că surtucul îi era ud fleaşcă.

După ce şi-a recuperat mapa şi s-a scuturat de apă ca un căţel plouat, colegul nostru ne-a informat pe un ton categoric:

– Ştiţi ce bă, vă las pe voi să-i aduceţi un ultim omagiu lui Birlic şi eu plec acasă. Mi-ajunge! Să-mi păstraţi şi mie un pic de colivă!

Înţelepciunea deciziei s-a răspândit ca scarlatina. Am aderat primul la mişcarea secesionistă pusă la cale de Paul Vasilescu. Umezeala din ghete şi păţania lui m-au împins spre limita suferinţei pe care eram dispus să o îndur. Ni s-au mai alăturat vreo trei-patru, am tăiat-o fuguţa spre poartă şi nu ne-am oprit decât în staţia de tramvai. Nici urmă de cortegiu. Un 17 ne-a adunat numaidecât pe toţi. Căldura din vagon a fost un dar binecuvântat.

Ajuns acasă, am aruncat la gunoi încălţările cu belea, am lepădat ciorapii şi mi-am pârpălit îndelung tălpile amorţite de frig la gura sobei în care ardea un foc straşnic. Seara, înainte de culcare, am primit preventiv o cană cu vin fiert. N-am păţit nimic. Petrecerea plănuită şi pregătită cu grijă s-a desfăşurat cum se cade, întocmai şi la timp.

Iată din ce pricină n-am asistat la înmormântare!

Nu fii trist maestre! N-am fost acolo, dar asta nu înseamnă că te iubesc mai puţin!

(*) Versurile au fost scrise de poetul şi prozatorul Duiliu Zamfirescu, foarte cunoscut ca prozator şi mai puţin ca poet.

(**) Cel ce a fost, aşa cum spunea Aurel Baranga, o forţă comică născută este înmormântat împreună cu prima sa soţie, actriţa Angela Mateescu, în figura nr. 96 rezervată artiştilor şi cântăreţilor, între Maria Tănase şi Gheorghe Dinică.

Portrete şi întâmplări (XV) – Cine era vecinul

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

După o întrerupere de câteva luni, am reluat de curând întâlnirile periodice cu vechiul, bunul, dragul meu prieten C.M. Este unul dintre iniţiatorii şi coordonatorii proiectului editorial „Tezaurul energeticii – o istorie trăită a sistemului energiei electrice şi termice din România” la care am onoarea de a fi părtaş.

Boleşniţa din lume, de-i zice pandemie, ne-a smintit programul dinainte stabilit, dar ne-am supus fără ezitare pentru că noi, cei care ne-am trăit viaţa profesională în preajma pericolului, am fost crescuţi, instruiţi şi educaţi să respectăm regulile. Altminteri n-am mai fi apucat să trudim la istoria trăită a energeticii româneşti adunată până acum în cinci volume de format mare însumînd peste 3.500 de pagini.

Am intrat cu dificultate în atmosfera de lucru şi nu pentru că „Sunt greu bătrânii de pornit”, aşa cum  spune Coşbuc, deşi nu mai suntem tineri (mai ales el, pentru că, invidios, declară despre mine că sunt „scandalos de tânăr”!). Şi tot poetul ne-a arătat frumos urmarea: „Dar de-i porneşti, sunt greu de-oprit!” Şi s-a întâmplat întocmai.

Încet-încet a ajuns la necesara analiză şi capitolul aflat în responsabilitatea mea. Acoperă perioada 17 octombrie 1985 – 31 decembrie 1989, cea în care unităţile Sistemului Energetic Naţional au fost supuse stării de necesitate şi au lucrat în regim militarizat. Tocmai rememoram locuri, fapte şi oameni cu o oarecare semnificaţie în evenimentele sfârşitului de decembrie 1989 când interlocutorul meu a schimbat brusc subiectul discuţiei:

– Stai să-ţi zic una pe care n-o ştii! Şi a început să povestească.

Prin 1987-1988 soţia dumisale lucra la una dintre secţiile IDEB-ului răspândite prin tot Bucureştiul.

Într-o dimineaţă de vară, îndată ce a ajuns la birou s-a apucat să-şi prepare cafeaua de trezire, dar a constatat cu tristeţe că în toată clădirea nu curge apa. S-a interesat şi a aflat cu repeziciune că o avarie în reţeaua ICAB va afecta pentru câteva zile o parte din stradă. Nu era glumă. Cafeaua nici nu mai conta.

Încercând să găsească o soluţie s-a uitat pe fereastră spre locuinţele de vizavi. Într-o curte, un cetăţean îmbrăcat lejer îşi uda cu furtunul grădiniţa din faţa casei. Avea apă!

A găsit un bidon la una din echipele secţiei, şi-a luat inima în dinţi şi a trecut strada. I-a explicat omului despre ce este vorba şi l-a rugat să-i umple recipientul. Amabil şi binevoitor acesta i-a îndeplinit dorinţa. Arătându-i butonul soneriei fixat pe poartă i-a precizat că poate reveni oricând. Cineva dintre ai casei o va ajuta. A revenit câteva dimineţi la rând şi de fiecare dată a căpătat trebuincioasa apă.

Curioasă, a început să-l observe cu atenţie pe cel care o ajutase. Fereastra era la îndemână. I-ar fi plăcut să ştie cine e. Pleca dimineaţa cu o maşină care-l aştepta. Avea un aer distins. Purta ochelari şi se îmbrăca elegant. Nu l-a văzut niciodată venind acasă, semn că asta se întâmpla mai târziu, spre seară. De vreo două ori drumurile prin împrejurimi li s-au intersectat. A salutat-o politicos însoţind salutul cu un zâmbet.

În decembrie 1989 soţia prietenului meu urmărea la televizor spectacolul de sunet şi lumină al revoluţiei. La un moment dat, printre cei care se perindau pe ecran l-a recunoscut pe vecinul de peste drum.

Era generalul Iulian Vlad, ministru secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securităţii Statului.

Portrete şi întâmplări (XIV) – Şcoală fără manuale

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

Suficiente argumente verificate practic pot infirma orice teorie. Într-o tălmăcire mai prietenoasă, aceasta este Legea lui Mayer.

Aşa zişii politicieni, încleştaţi în bătaia pentru un ciolan mai „îmbrăcat”, se tânguiesc azi că începe un nou an şcolar şi elevii, de grija cărora îşi rup cămaşa de pe ei, nu au tradiţionalele manuale. Cele pentru clasa a VIII-a nici măcar nu au fost tipărite. Suferinţa lor mă ţicură la inimă, îmi vine să-i pup pe frunte şi să le dau câte o acadea d-aia pe băţ, ca să aibă de lins ceva mai plăcut, numai să tacă, să nu-i mai aud.

Fiind copleşiţi de grija pe care le-o poartă cetăţenilor alegători nu au mai avut timp să citească (dacă or fi citit vreodată) şi altceva decât extrasele de cont. Au ratat astfel ocazia de a lua cunoştinţă de zicerea ştiinţifico–umoristică a lui Mayer. Din această pricină n-au înţeles că ne aflăm chiar acum sub puterea legii de care tocmai vorbirăm.

De vreo douăzeci şi cinci de ani şcoala a început nesmintit fără ca şcolerii să aibă unul sau mai multe manuale.  Aflaţi pe rând în capul trebii, niciunul dintre cei care fac bolboroci la gură nu a mişcat un deget pentru a curma păgubosul nărav. Şcoala şi-a văzut de treabă fără manuale iar învăţăceii au înţeles că nici nu sunt necesare. Geaba frăsuiala! Atâţia ani de experienţă practică au infirmat teoria că nu se poate instruire şcolară fără manuale. Ba se poate! Demonstraţia a fost făcută. Dʼaia, nici de această dată elevii nu le vor primi! Mayer a avut dreptate!

Trecerea mea prin învăţământul preuniversitar a durat treisprezece ani şi nu pentru că am rămas repetent. Asta era pe atunci durata normală a studiilor pentru un tânăr care alegea ca la absolvirea liceului să obţină şi o calificare profesională temeinică. Sacrifica un an, dar merita!

Nu s-a întâmplat niciodată ca în ziua 15 septembrie a fiecărui an să nu găsim pe bănci cuvenitele manuale. Erau toate, erau noi-nouţe şi erau gratuite! La vremea aia, lumea în care trăiam avea altă croială. Şcoala era o chestiune serioasă, tratată ca atare de autorităţi, dar mai ales de beneficiari. Cel care, de la mare dregător la simplu elev, nesocotea regulile trăgea ponoasele.

În toată cariera mea de elev am fost prins în două incidente locale având ca subiect şi ca obiect manualele. Ambele s-au petrecute pe durata celor cinci ani de liceu.

Anul şcolar 1970–1971 se apropia de sfârşit. Rămăseseră câteva zile. Urma să încasăm bursele şi să plecăm în practica de vară. Cele două săli de clasă folosite de electricienii anului II se aflau la ultimul etaj al tronsonului mic dinspre strada Podul Giurgiului.

De cealaltă parte a culoarului, uşă în uşă cu clasa mea (II-B electro) era Contabilitatea. Acolo avea bârlog contabilul, un tip bizar venit de la Trustul Energomontaj. Ne-a atras tuturor atenţia pentru că purta ochelari cu lentile rotunde şi cu ramă groasă (ca ai luʼ mama mare),  folosea mânecuţe pentru a-şi proteja sacoul şi… nu răspundea când, politicoşi, îl salutau elevii.

Înaintea unei ore de curs uşa s-a deschis cu nerv şi în pragul ei a apărut vecinul care, fără să păşească înăuntru, ne-a anunţat răstit:

– Mâine să predaţi la Magazie manualul de desen! Dacă nu-l aduceţi vă blochez bursele!

Fără vreo legătură cu insolita solicitare a contabilului sau cu ameninţarea imposibil de dus la bun sfârşit, hotărârea de a păstra cu grijă toate manualele de specialitate, inclusiv pe cel de desen tehnic, era luată  mai demult. N-aveam niciun chef să intru în dialog cu bădăranul. În schimb am comentat ca pentru mine:

– Celor care nu sunt bursieri ce-o să le blocaţi? O roată de la bicicletă!

Am făcut-o cu voce cam tare şi cum ocupam împreună cu Gigi C. prima bancă pe rândul de la uşă, m-a auzit. A schiţat gestul de a intra în clasă, dar s-a oprit. Şi-a dat seama probabil că e pe cale să scape în lucernă. Nu se bucura, nici pe departe, de respectul şi aprecierea de care beneficiau toţi ceilalţi: profesori, tehnicieni, maiştri, personal auxiliar… Era doar un ciudat.

Informată despre neobişnuita dispoziţie dată clasei, peste capul ei, de cel cu mânecuţe, tânăra şi frumoasa noastră dirigintă şi-a făcut cruce şi pe răspunderea ei, ne-a cerut să nu predăm manualul.

Am aflat apoi că fusese vorba de o iniţiativă personală a locatarului de peste drum menită să reducă cheltuielile. Spre deosebire de celelalte manuale, care aveau preţul de câţiva lei, cel de desen tehnic costa 24,00 lei. Diferenţa era semnificativă. Cred totuşi că folosul nu reprezenta mare lucru. În schimb imaginea sistemului de învăţământ putea fi grav şifonată. Bietul de el nu înţelegea că într-o şcoală socotelile contabiliceşti nu erau suficiente. Mai trebuia un pic de minte.

Am păstrat manualul şi am continuat să îl salutăm politicos, dar ostentativ. Nu ne-a răspuns niciodată. Privirea lui spunea mai mult.

Nu ştiu cum a decurs întrevederea pe care a avut-o cu directorul Alexandru Moşu. Încălcarea ierarhiei, depăşirea atribuţiilor, comportamentul de vătaf care taie şi spânzură, nu puteau fi tolerate.  Săpuneala primită l-a adus cu picioarele pe pământ. Calm, vorbind domol, cu zâmbetul pe buze, Moşu se pricepea ca nimeni altul să o facă.

După câţiva ani, găselniţa sămădăului de la Liceul Industrial Energetic a fost reinventată de alte genii care au avut puterea să o oficializeze şi să o  generalizeze.

***

Marile companii româneşti interbelice care aveau un sistem propriu de pregătire a lucrătorilor, de la ucenic la maistru, puneau mare preţ pe însuşirea desenului tehnic, limbajul universal pe care îl cunosc, îl folosesc şi îl înţeleg toţi tehnicienii lumii.

În anul 1944 a apărut, cu sprijinul şi aprobarea Direcţiei de Studii şi a Comitetului de Direcţie C.F.R., volumul Desenul tehnic geometric elaborată de inginerul Fl. M. Bărbulescu. Lucrarea conţine cca. 900 fig. ale construcţiilor desenului tehnic geometric, menite să îndrumeze şi formeze pe tehnicienii şi meseriaţii de tot felul.

A fost urmată la puţin timp de partea a doua, Desenul tehnic industrial”,  editată tot sub egida C.F.R.

Redactată simplu, intuitiv,  este un memorator util şi acum celor care se încăpăţânează să deseneze cu instrumentele clasice ignorând binefacerile calculatorului.

Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate Bucureşti (S.G.G.E.B.) avea un sistem de formare şi pregătire profesională  continuă,  foarte bine pus la punct, în care erau cuprinşi toţi meseriaşii. Indiferent de specialitate (electricieni, mecanici, găzari) sau de locul de muncă (Uzinele Grozăveşti sau Filaret, staţii şi substaţii electrice, Uzina de gaz, Serviciul Construcţia Reţelei Electrice…) programa cursurilor cuprindea desenul tehnic.

Valorificând experienţa de la Gaz şi Electricitate specialiştii care se ocupau de şcolarizarea  tinerilor energeticieni din liceele industriale organizate şi patronate de Ministerul Energiei Electrice au inclus desenul tehnic între disciplinele de pregătire tehnică generală parcurse de toată suflarea, indiferent de specializare (studiul materialelor, utilajul şi tehnologia prelucrărilor mecanice, rezistenţa materialelor şi mecanică tehnică), alocându-i în fiecare săptămână câte două ore cuplate, timp de doi ani.

În noul său local, inaugurat în septembrie 1969, liceul din Bucureşti dispunea de o sală specială,  dotată cu planşete individuale şi cu  facilităţi pentru utilizarea diapozitivelor şi a filmelor didactice.

Tainele meşteşugului  fără de care niciun tehnician nu este întreg ne-au fost desluşite cu mână sigură de tânărul inginer Petru CUNICER. Tot domnia sa ne-a călăuzit paşii pe drumul cam gloduros al studiului materialelor.

Era mecanic şi ca toţi cei care ne învăţau meserie (maiştri, tehnicieni, ingineri, profesionişti desăvârşiţi şi pedagogi iscusiţi) venise în învăţământ din sectorul energetic după ce trecuse de o selecţie foarte riguroasă.

Numele Cunicer, cu rezonanţe străine, este neaoş şi desemnează slujbaşul care aduna impozitul de-i zicea cuniţă, datorat pentru cirezile de vite din afara ţării aduse la păşunat în Moldova.

Imaginea perceptorului brutal, neînduplecat, câinos, nu i se potrivea. Era prietenos, vorbea cu blândeţe, calm, convingător, privindu-şi interlocutorul în ochi. Hotărât, tranşant, consecvent în opinii şi în atitudine nu făcea concesii sau compromisuri. Avea o uşoară deficienţă de auz şi asta îl determina să fie mai retras, mai rezervat în relaţiile cu semenii.

Se îmbrăca îngrijit, dar spre deosebire de ceilalţi profesori o făcea cu pricepere şi eleganţă. Purta sacouri.  Avea o întreagă colecţie. Le asorta cu pantalonii. Alcătuia combinaţii armonioase în care cămaşa şi cravata erau piese grele. Pe toate le alegea  cu gust şi asta ne fascina. Încercam să-i urmăm exemplul. Ne inspiram în alegerea ţinutei civile. Nu ne prea ieşea căci posibilităţile noastre financiare erau modeste. Eram deja infectaţi şi mai aveam puţin de aşteptat. Am înţeles ceva mai târziu că, prin exemplul personal, profesorul nostru de desen tehnic făcea educaţie.

La orele de curs se exprima clar,  precis fără prea multe vorbe de umplutură. Sintetiza cu grijă esenţialul şi transmitea doar informaţia utilă. De la diagrama Fier–Carbon  până la asamblările demontabile toate subiectele erau susţinute cu planşe, cu diapozitive sau cu filme. Aşteptam orele dumisale ca pe o binemeritată destindere. Împletea frumos utilul cu plăcutul. Găsea totdeauna timp pentru glume şi bancuri. Comenta cu haz, uneori şi cu subînţeles, diverse întâmplări din viaţa şcolii sau de aiurea.

Din proprie iniţiativă şi cu sprijinul unui director luminat susţinea conferinţe săptămânale despre istoria artei. Era pasionat şi o făcea cu pricepere utilizând un material video impresionant. Un adevărat eveniment cultural într-un liceu industrial.

Deşi se desfăşurau seara, la conferinţe participau elevi de la zi (veneau special sau rămâneau după program) şi de la seral (chiuleau de la ore), dar şi profesori. Se umplea sala de desen. Era de două ori mai mare decât o clasă normală şi tot mai trebuiau aduse scaune.

Profesorul nostru avea şi dar şi har. Făcea parte din categoria, puţin numeroasă, a dascălilor simpatizaţi deopotrivă de toţi elevii şi de toţi colegii de cancelarie.

Anul şcolar 1972–1973 a început  fără Petru CUNICER. O boală agresivă îl încerca şi îi punea viaţa în pericol. Mama, căreia îi povestisem câte ceva, se ruga pentru sănătatea lui. Sunt convins că o făceau şi alţii.

A revenit după o lungă perioadă de timp, cam slăbit, dar învingător. Îl întâlneam deseori pe holurile şcolii. Se oprea de fiecare dată şi schimbam câteva vorbe ca între doi buni prieteni.

Arhiva mea de suflet păstrează o singură fotografie în care apare profesorul de desen tehnic. A fost făcută în vara anului 1974 cu ocazia festivităţii care marca ieşirea în lume a unei noi promoţii de energeticieni.

L-am revăzut în toamna aceluiaşi an. Fusesem admis la Facultatea de Energetică din Institutul Politehnic Bucureşti şi în două-trei săptămâni plecam în armată. Am mers la şcoală pentru a-mi lua la revedere de la câţiva oameni dragi printre care se afla şi profesorul Cunicer. Ne-am îmbrăţişat, ne-am urat de bine şi de sănătate … apoi au trecut anii. Nu mai ştiam nimic nou despre dânsul.

Am revenit în liceu, ca profesor plătit cu ora, în 1983. Bucuria revederii cu mulţi dintre dascălii care mi-au pus pe mână brăţara de aur a meseriei de electroenergetician nu poate fi descrisă în cuvinte. Omul, profesorul şi inginerul iubitor de artă Petru CUNICER nu se afla printre ei. Cu câteva luni înainte plecase definitiv în Israel.  

L-am iubit şi l-am preţuit ca pe un frate mai mare. Avea ceva de sfânt. Cred că prenumele Petru nu era întâplător. Pentru asta, indiferent unde s-ar afla, Dumnezeu îl are în grija Lui şi îl ocroteşte. Nu poate fi altfel.

***

A trecut practica, a trecut vacanţa de vară, am prăpădit bursele şi în septembrie 1971 ne-am întors la şcoală. Ajunseserăm în anul III. Am avut surpriza ca dintre manualele pe care le-am primit să lipsească unul, cel de fizică. Era o ciudăţenie care nu se mai întâmplase şi totuşi nimeni nu se dădea cu capul de colţul mesei.

Profesorul Mihail BIDIHON suplinea fără dificultăţi lipsa acestuia. Explicaţiile domniei sale, notiţele noastre şi culegerile de probleme reparau paguba. Tânărul director Moşu (!) avea însă motive de îngrijorare.

Am primit manualul după vreo două-trei săptămâni. Nedoritul şi stânjenitorul incident îşi avea obârşia în şcoală. Vecinul nostru de vizavi, socotitorul cu mânecuţe nu le comandase.  Alexandru Moşu nu l-a mai îndurat. Era prea mult. Straniul personaj care nu dezbrăcase haina de vătaf pe moşia Energomontajului a dispărut din peisaj. Nici nu mai conta din ce motiv a comis-o. Nesocotise rosturile şcolii şi de la asta i s-a tras. E mult de-atunci, e mult nepoate şi ca prin vis le văd pe toate!

Azi, pentru chestii mult mai grave, nu răspunde nimeni. Făptuitorii sunt spălaţi, uscaţi şi promovaţi în timp ce învăţământul românesc se duce de râpă.

„Nu ar trebui întârziată o nouă reformă a Educaţiei, căci se înmulţesc indiciile de criză adâncă a domeniului în România:

  • calitatea slabă a forţei de muncă, cum semnalează tot mai multe firme;
  • persistentă lipsă de competenţe, cum semnala Comisia Europeană în 2019 pentru România;
  • cea mai mare emigraţie dintr-o ţară a lumii în timp de pace;
  • cel mai mic consum de carte pe locuitor din Europa;
  • agramatismul – civic, moral, gramatical în creştere;
  • corupţia aferentă gravei răsturnări de valori din societate.”

Aşa stând lucrurile, dacă decidenţii ar fi fost pregătiţi şi de bună credinţă, s-ar fi profitat de oprirea activităţilor din semestrul al doilea al anului de învăţământ măcar pentru a gândi o reformă. În mod vizibil, însă, nu există printre decidenţi niciun cap în stare să gândească cuprinzător educaţia şi să o pună pe noi şine. Dincolo de gălăgia pe sofismul «ceilalţi au fost răi, deci noi suntem buni», fără să fie vreo probă, anul de învăţământ 2020-2021 începe cu neajunsuri vechi, acutizate mai nou de nepricepere, şi cu o lipsă de viziune ce devine costisitoare.”

Autorul „fotografiei” este profesorul Andrei Marga.

În timp ce şandramaua o ia la vale o doamnă, nomina odiosa, menţinută în capul trebii de o obscură protecţie, le dă indicaţii preţioase celor aflaţi sub înţeleapta sa cârmuire:

„Competenţele cheie trebuie atinse, nu trebuie neapărat să fie realizate toate conţinuturile.”

Şi uite aşa, cu sau fără manuale, ne vom pricopsi cu încă o promoţie de analfabeţi competenţi!

Portrete şi întâmplări (XIII) – Nu te pune cu nebunu!

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

După cinci–şase ani de la buluceala din decembrie ʼ89 viaţa începuse să se aşeze pe un alt făgaş. Oamenii o luau de la început croindu-şi cu stângăcii şi ezitări un drum nou despre care nu ştiau mai nimic. Unul dintre semnele că direcţia ar putea duce spre un trai normal, civilizat, a fost creşterea explozivă a numărului de autoturisme proprietate personală. Maşina reprezenta cea mai râvnită achiziţie.

Multe erau troace de care occidentul nu ştia cum să scape. Românii au fost o soluţie nesperată şi pe deasupra, profitabilă. Bietele rable aveau însă unele dotări moderne printre care închiderea centralizată şi/sau sistemele electronice de alarmă. Jucăriile astea erau cam zgomotoase. Se mai declanşau intempestiv, uneori noaptea, mai sfâşiau liniştea când vecinul îşi închidea maşina cu telecomanda. Dacă adăugăm şi zgomotul produs de traficul aflat în creştere, atunci se poate aprecia că ambianţa sonoră devenise deranjantă. Nu mi-am pus problema asta şi ca mine o tratau aproape toţi cei alături de care trăiam în acelaşi bloc.

Până într-o dimineaţă când am găsit pe parbrizul autoturismului meu un bileţel:

„ATENŢIE
Mulţi şoferi – idioţi – sunt needucaţi ca să respecte liniştea publică a locatarilor, – unii – mai folosesc sisteme de alarmă şi mai clacsonează noaptea şi ziua, aceste date fiind dăunătoare liniştei publice a locatarilor şi este prost acest lucru.
În aceiaşi situaţie sunteţi şi Dvs. – la care unii locatari care şau vândut apartamentele au zis că toţi şoferii sunteţi ţigani sălbatici nu Europeni.”

Era 5:30 şi nu se mai afla nimeni prin preajmă. M-am uitat imediat la celelalte maşini şi am constatat că toate erau împodobite cu ciudata hârtiuţă. Nu aveam alarmă, nu claxonam nici ziua, nici noaptea şi nu mă simţeam vizat.

Din ziua aceea, toţi cei care parcau în faţa blocului erau avertizaţi periodic, de fiecare dată într-o altă formulare, că sunt „needucaţi în mod civilizat” şi că autoturismele lor sunt dăunătoare „liniştei publice a locatarilor şi este prost acest lucru”. Omul se întrebuinţa, nu glumă. Dactilografia 30-40 de fluturaşi, făcea variaţiuni agramate pe aceeaşi temă, le redacta cu o ortografie suferindă, împrăştia mesajele scremute numai la lumina stelelor… Cauza pentru care se zdrobea atâta mă ducea cu gândul că are buba la căpuţ, căci spune proverbul: „Omul nebun găseşte de lucru”. Nimeni nu-l lua în serios şi productele dumisale curgeau fără sminteală:

„DOMNULE
Majoritatea şoferilor sunteţi needucaţi în mod civilizat – pe unde şi cum să circulaţi pentru a respecta liniştea publică a locatarilor şi unde să parcaţi maşina – . În felul acesta cum circulaţi nu o să fiţi primit în ţările Comisiei Europene.
Şi din cauza tuturor şoferilor mulţi locatari şau vândut apartamentele deplasânduse în anumite locuri unde există linişte publică să poată dormi.”

„IDIOTULE
Toţi şoferii sunteţi ne-educaţi cum trebuie, nu ştiţi să respectaţi liniştea publică a tuturor locatarilor de pe această stradă, clacsonând mereu ziua şi noaptea şi unii mai folosiţi şi sisteme de alarmă dăunătoare liniştei publice a tuturor locatarilor.” „INFORMAŢIE Doi cetăţeni şau vândut apartamentele din Capitală (Bucureşti) şi au plecat în Timişoara şi Ardeal deoarece în Capitală nu au putut să şi doarmă liniştiţi noaptea şi ziua deoarece foarte mulţi ţigani maghiari circulă cu maşinile aiurea şi le parchează anapoda folosind şi sisteme de alarmă, neasigurând liniştea publică a tuturor locatarilor.”

„IDIOTULE
Toţi şoferii nu sunteţi educaţi cum trebuie, nu ştiţi să respectaţi liniştea publică a tuturor locatarilor de pe aceatră stradă, clacsonând mereu ziua şi noaptea, iar unii mai folosiţi şi sisteme de alarmă dăunătoare liniştei publice locatarilor.”

„IDIOTULE
Toţi şoferii sunteţi ne-educaţi cum trebuie, nu ştiţi să respectaţi liniştea publică a tuturor locatarilor de pe aceastră stradă, clacsonând mereu ziua şi noaptea şi unii mai folosiţi şi sisteme de alarmă dăunătoare liniştei publice a tuturor locatarilor. Cu această situaţie nu o să fiţi primiţi cu maşina în anumite ţări ale Comisiei Europene.”

 

La un moment dat unul dintre mesaje mi-a atras atenţia. Suna mai civilizat: domnule cetăţean, te rugăm, dumneata…, dar conţinea şi o ameninţare.

DOMNULE CETĂŢEAN
Nu te gândeşti că sistemul dumitale de alarmă de la autoturism deranjează toţi locatarii din blocul în faţa căruia parchezi maşina? Îţi place dumitale dacă toţi ce-i pe care îi deranjezi se răzbună pe dumneata aruncând cu pietre pe masină?
Te rugăm să-ţi elimini acest sistem de alarmă ce ne deranjează zi şi noapte.”

Nici măcar asta nu ar fi însemnat mare lucru dacă nu era urmată de fapte. E drept, nu pietre aruncate pe maşină, dar o zgârietură de la un capăt la celălat, un parbriz spoit cu var, o roată dezumflată… şi altele asemenea. Nu mai era de glumă. Plângerile păgubiţilor adresate Poliţiei au rămas fără efect. Niciunul dintre locatarii blocului, chestionaţi din uşă în uşă de administrator, nu a susţinut că este deranjat în vreun fel de maşinile parcate primprejur. Celula de criză formată din cei mai activi vecini căuta soluţii pentru a-l afla pe zmucitul care atenta la liniştea câtorva zeci de familii.

Şi cum Dumnezeu Drăguţul le potriveşte El pe toate, chiar în acea perioadă mi l-a scos în cale. Era trecut bine de miezul nopţii. Participasem la lichidarea unei avarii care lăsase fără energie electrică o zonă importantă din Ilfov şi veneam spre casă cu o maşină de serviciu condusă de colegul meu, maistrul M. Marian. Şoferul de ocazie avea o statură impresionantă. Doi metri înălţime, tencuit cu muşchi din belşug, reuşea performanţa de a desface piuliţe cu mâna goală, fără ajutorul vreo unei unelte. Maşina, un ARO 244, era echipată pentru intervenţii. Printre dotările specifice dispunea şi de două proiectoare puternice.

Îndată ce am intrat pe strada mea, o arteră importantă a cartierului, am zărit în depărtare o siluetă care se deplasa pe lângă maşinile parcate pe dreapta şi care se oprea puţin la fiecare din ele. Scena se desfăşura chiar în faţa blocului în care locuiam. Am reacţionat imediat. Uite omul! Ăsta e!

– Mariane, când ne apropiem de nenea ăla aprinzi proiectoarele, opreşti lângă el şi coborâm amândoi din maşină ca la avarie!

Cele două suliţi de lumină au avut un efect paralizant asupra noctambulului. A înţepenit ca un iepure vânat la faruri care aşteaptă doar nedreapta împuşcătură. Avea în jur de şaizeci de ani, păr grizonat, îmbrăcat îngrijit, îl mai văzusem pe undeva. În mână ţinea un tenculeţ de fluturaşi. I l-am luat fără să se împotrivească.

– Bună seara! Ce faci dumneata pʼaici?

A încercat să-mi răspundă, dar vorbele i s-au poticnit în gât.

– Unde locuieşti dumneata?

Mi-a arătat cu capul spre blocul din spate. Eram deci vecini.

– Nu cumva matale îmi laşi din două în două zile pe parbriz mesaje care încep cu Idiotule? Uite, eu sunt idiotul şi acum am să chem Poliţia!

Când am scos staţia de radio şi am apelat dispecerul s-a schimbat la faţă şi s-a sprijinit de maşina lângă care l-am surprins.

În clipa aia s-a deschis uşa blocului şi a apărut nea Fane, vecinul de la parter, care trezit de zgomot a urmărit dandanaua din spatele ferestrei. Mi-a făcut semn să ne tragem deoparte.

– Nea Mocanu, omul locuieşte la scara I. Era cumsecade şi la locul lui. A lut-o razna după ce a rămas singur. Are şi o deficienţă locomotorie. Poartă gheată ortopedică. (Atunci mi-am amintit unde îl văzusem.) Cred că s-a lecuit. Lasă-l în plata Domnului!

Şi l-am lăsat. Nea Fane a avut dreptate. Nu s-a mai ocupat de maşinile vecinilor. Şi-a găsit alte pasiuni care i-au obligat pe nişte apropiaţi să-l interneze într-o instituţie specializată.

Am fost astfel, fără voia mea, martor la verificarea definiţiei pe care a formulat-o Camil Petrescu:

„Ce e nebunia? O idee accentuată într-un cap singur.”

Portrete și întâmplări (XII) Ce pățești când treci pe roșu… cu mașina

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

7 februarie 2011 a fost într-o luni. Vremea îngăduitoare, cam blândă pentru ultima treime a iernii, dezmorțea nu doar natura, ci și dorința de muncă profitabilă a unora. În Ilfov se construia în draci. Investitorii de toate mărimile rupeau ușile și ne asalatau cu cereri de racordare la rețeaua electrică. Riscam să ne blocăm. Toți cei capabili să rezolve astfel de probleme au fost mobilizați și fiecare și-a primit porția. Programul meu se întindea pe două zile pentru că urma să rămân peste noapte la țară și de acolo să-mi continui turneul.

Am acoperit cu ușurință zona Afumați – Moara Domnească – Găneasa – Brănești, am trecut pe acasă să-mi iau câte ceva și am apucat voinicește spre Ștefănești. Acolo, înainte de intrarea în localitate, pe stânga se dezvoltau obiective mari și importante: un studiou cinematografic, depozite ale marilor lanțuri comerciale, un centru logistic. Mai aveam două-trei ore de lumină și mă grăbeam.

Conduceam o mașină de serviciu. Șoseaua Fundeni nu era aglomerată. Am ajuns nesperat de repede la șoseaua Colentina. Urma să o trec, să intru pe Andronache și de acolo, ață peste centură, în câteva minute descindeam pe platforma de la Ștefănești.

Veneam lansat spre intersecție. Semaforul era pe verde. Mai aveam oleacă până să trec de el. În fața mea, nicio mașină și am insistat. Într-o clipă verdele se făcu galben. Am forțat socotind că voi apuca să trec. Puteam să opresc în siguranță, dar așa se întâmplă când o mâncărime dosnică nu-ți dă pace. Am țâșnit de pe Fundeni exact când s-a făcut roșu. Intersecția este largă și n-am stânjenit traficul pe Colentina. În timp ce traversam liniile de tramvai am văzut pe sensul dinspre Bazarul Europa mașina Poliției. Aștepta chiar la semafor să-și continue drumul către Ghica Tei. Eram sigur că va veni după mine. Am urmărit-o în oglindă. A cotit pe Andronache și a pornit sirena. Vorba unei vecine confruntate cu dileme existențiale: „Acum ce să făcem?” Păi ce să făcem, am tras imediat pe dreapta. Mașina Poliției m-a depășit și a oprit la vreo zece metri mai departe. Cu actele în mână îl așteptam pe agentul  care venea spre mine fără să se grăbească. S-a prezentat regulamentar, dar nu i-am dat răgaz să-mi spună din ce pricină m-a oprit și zâmbind am recunoscut.

– Am comis-o domnule agent!

– Ați cam comis-o! Vă grăbiți?

– Mai am treabă în Ștefănești. Nu vreau să mă prindă întunericul. De acolo mai e ceva drum până acasă și deja mă gândesc la o țuică și la o ciorbă caldă.

A început să râdă.

– Sunt obligat să vă iau carnetul!

– M-ați nenorocit! Fără mașină nu pot să-mi fac meseria. Dați-mi orice amendă, dar nu mă lăsați fără permis.

Verificase certificatul de în matriculare și știa cine este deținătorul autovehiculului.

– Cu ce vă ocupați?

I-am spus. Se uita fix la mine și dădea dojenitor din cap.

– Rămâneți la mașină.

Profitând de răgaz am apucat să-i anunț pe cei care mă așteptau că voi întârzia câteva minute. A revenit, mi-a întins actele și m-a informat:

– V-am amendat cu 134 de lei (două puncte de amendă), 67 de lei dacă plătiți pe loc sau în cel mult 48 de ore.

– Plătesc pe loc!

Am semnat procesul verbal, am dat banii, am primit hârtiile, ne-am strâns mâna ca doi prieteni și fiecare și-a văzut de ale lui. Consideram chestiunea rezolvată.

Seara, acasă, după țuică și alte alea, pățania de peste zi a fost principalul subiect abordat în consiliul de familie. Auzind cuantumul penalizării soața mea și-a exprimat îndoiala:

– Cum? Ai trecut pe roșu și ai plătit doar șaizeci și șapte de lei amendă. Nu se poate!

Documentele, pe care eu nu mă uitasem până atunci, puteau spulbera îndoiala. Le-am adus și am încercat pe rând să deslușim câte ceva. Părea misiune imposibilă. Nu sunt un caligraf desăvârșit, uneori nici eu nu-mi înțeleg scrisul, dar al domnului agent șef principal P. Gh. părea indescifrabil. Valoarea amenzii era totuși clară și asta sporea misterul. Dar pentru care faptă? Mi-a trebuit ceva timp pentru a descifra cuneiformele dumisale. A fost o adevărată investigație pentru care am pus la bătaie răbdarea, intuiția și… lupa. Una meseriașă, cu sursă proprie de lumină și cu putere de mărire apreciabilă.

Punând alături Procesul verbal și Chitanța am constatat că „Fapta săvârșită este prevăzută de art. 167/1/d RAOUG195/02Rep. și sancționată de art. 99/1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată”. Regulamentul de aplicare (RA) a Ordonanței  de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 republicată privind circulația pe drumurile publice prevede la art. 167, alin. 1, lit d că „Se interzice pietonilor și persoanelor asimilate acestora să traverseze drumul public prin alte locuri decât cele permise, în fugă și/sau fără să se asigure”, iar art. 99, alin. 1, pct. 3 din ordonanță stabilește sancțiunea: „Constituie contravenție și se sancționează cu amenda prevăzută în clasa I de sacțiuni (2 sau 3 puncte–amendă) nerespectarea de către pietoni a normelor privind circulația pe drumurile publice”.

Asta era! Agentul șef principal P. Gh. l-a amendat pe conducătorul auto M.C.D., care a traversat cu autoturismul intersecția șos. Colentina cu șos. Fundeni pe culoarea roșie a semaforului, ca pieton, pentru că a traversat neregulamentar șos. Andronache! Foarte tare!

 „Traducerea” Procesului verbal a devenit astfel doar o formalitate. A confirmat ceea ce știam deja.

În ziua 07 luna 02 anul 2011 dl. Mocanu Constantin Dan (adică eu) a săvârșit următoarele: „A traversat șos. Andronache prin loc nemarcat și fără să se asigure creând pericol de accident”.

Nu faceți ca mine! Puteți avea ghinionul să treceți pe roșu chiar prin fața mașinii de poliție. Cu siguranță în ea nu se va afla agentul șef principal P. Gh. și veți rămâne… pietoni!

Portrete și întâmplări (XI) – Și am fost chemat la oaste (III)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Puțin după ora 13:00 cei doi militari care ne-au întâmpinat la intrare au apărut pe toloacă. Cu glas sigur, puternic gradatul a dat comanda:

– Atențiune!

S-a făcut liniște și toți ochii s-au îndreptat spre ei.

***

Fără să fim instruiți, reacția a fost, parțial, corectă. Dacă cei așezați pe valize țâșneau în picioare ar fi fost ca la regulament! Noi nu știam! Încă!

***

Gradul și atitudinea demonstrau că locotenentul major este „șeful”. Concis și apăsat, pe un ton exersat să dea ordine și comenzi, ca un veritabil comandant ne-a prezentat „situația operativă”, ne-a informat că se va executa apelul nominal după care ne vom deplasa către Gara de Nord pe traseul… Pentru buna desfășurare a acestor activități ne-a ordonat să răspundem tare și clar „Prezent!” atunci când ne auzim numele și apoi să  ocupăm locul pe care cei doi sergenți ni-l vor indica în formația de deplasare. Au fost primele semne că milităria coboară din pod!

În sfârșit, s-au deschis larg porțile și formația astfel constituită, încadrată de cei patru artileriști s-a pus în mișcare. Mulțimea adunată în stradă ne-a urmat în tăcere ca un, Doamne iartă-mă!, cortegiu funerar. Tot drumul m-am întrebat ce ar putea ascunde valizele alea pe care niște băieți le târau, la propriu, de-i trecea transpirația. Aveam eu o bănuială: mâncărică bună de acasă.

Ajunși în gară ne-am îmbarcat, nu fără oarecare agitație, în acceleratul de Timișoara. Trenul avea în compunere mai multe vagoane pe care scria mare, cu cretă, „Rezervat MApN” . Și am plecat. Mă stăpânea o stare de discomfort deși conversația cu prietenii era plăcută. Făceam eforturi să nu mă mai gândesc la ce va urma.

Videle, Roșiorii de Vede… drumul îmi era cunoscut. Îl parcursesem de câteva ori înainte. După ce am trecut Oltul la Stoenești cei doi sergenți ne-au anunțat să ne pregătim de coborâre în stația următoare – Caracal. Sergentul major de la comisariat avusese dreptate. Era la Caracal!

În gară ne așteptau întăriri: o grupă de câțiva soldați condusă de un caporal și un autocamion militar. Băieții s-au alătural însoțitorilor noștri și ne-au ajutat să refacem formația de deplasare. Profitând de foiala din jur am intrat în vorbă cu caporalul. Mi s-a părut mie mai șmecheros, mai abordabil. Am aflat ușor că e bucovinean de pe lângă Rădăuți, că vom face parte dintr-o unitate de artilerie și că ne vom deplasa pe jos.

– E mult de mers? l-am întrebat.

– Cam mult! Pe strada principală din fața gării până la liceu și apoi la dreapta pe lângă biserică pe o stradă luuungă, pavată cu piatră, care duce la cimitir.

– Aoleo! Cred că noi ne aflăm aici pentru altceva! A început să râdă.

– Nu, nu mergem acolo! Unitatea e gard în gard cu cimitirul.

– Și autocamionul e pentru ăia care nu rezistă?

– Nici vorbă! Soldatul român rezistă. Vedeți voi! E pentru valize.

După alte câteva formalități organizatorice am pornit, „protejați” de militari, spre noua noastră casă. Strada care începea în fața gării arăta bine. Dreaptă, asfaltată, cu pomi frumoși pe margine îmi amintea de bulevardele asemănătoare din Târgoviște sau din Ploiești, fără să fie chiar un bulevard. În schimb cea care „duce la cimitir” arăta ca străzile din mahalaua mea bucureșteană: curată, trotuare înguste, pavată cu piatră cubică pe o porțiune și în rest cu piatră de râu, case modeste – mai pricăjite ca cele din Vitan, multe fără apă curentă și canalizare. Pentru cei crescuți numai la asfalt și în case arătoase, confortabile putea fi deprimant. Caporalul nu glumise. Unitatea se afla chiar lângă lăcașul de veșnică odihnă care urma să joace un rol foarte important în existența noastră cazonă.

Pe platoul în jurul căruia erau concentrate principalele clădiri ne-a întâmpinat un adevărat comitet de primire:

  • Locotenent colonelul Păun, locțiitorul politic al comandantului,
  • Maiorul Chihaia Mihail, șeful Statului major,
  • Locotenent colonelul Segărceanu, activist politic (educație ostășească),
  • Căpitanul Stoica Stelian, comandantul Bateriei TR,
  • Locotenentul Stănescu Nicolae, comandantul Plutonului 1,

Și cei doi ofițeri care ne-au adus de la București:

  • Locotenentul major Popescu, comandantul Plutonului 2,
  • Locotenentul Marinescu, comandantul Plutonului 3.

Maiorul Chihaia ne-a urat bun venit în unitatea militară UM 01462 – Regimentul 29 AAT (Artilerie AntiTanc) din compunerea Armatei a 4-a. și a precizat că acolo unde ne aflăm guvernează alt tip de reguli.

Ne-a sfătuit să ni le însușim, dar mai ales să le respectăm pentru a evita „să ne ciocnim pe traiectorie”. Asta cu traiectoria mi-a plăcut!

Cei doi sergenți care ne-au însoțit pe drum, plus un al treilea, urmau să „colaboreze” cu noi până la depunerea jurământului pentru a ne introduce în „tainele” vieții de cazarmă. Apoi am intrat în „programul ordonat”. Totul s-a desfășurat cu o eficiență uluitoare. Am fost grupați pe plutoane folosind listele întocmite dinainte, ne-am recuperat valizele aliniate șnur pe platou, am fost conduși la pavilionul destinat bateriei TR și ni s-au repartizat paturile pe care le vom folosi până la „liberare”. Clădirea era o hardughie care adăpostea, în principal, două dormitoare imense încălzite cu lemne (la parter și la etaj), dotate cu paturi suprapuse, dar și alte facilități specifice: toalete turcești, spălătoare, birouri, spații de depozitare, săli de curs.

Fără zăbavă, în șir indian,  am trecut pe la ușa magaziei de efecte unde, pe brațele întinse în față, fiecare a primit din mâna plutonierului de baterie, care era … sergent major, uniforma de iarnă (veston, pantaloni, bonetă), centura, vestă tricotată, bocanci, cămașă fără guler, maiou, izmene, două perechi de ciorapi, papuci, prosop, accesorii (semne de armă, petlițe, trese de militar TR).  Or mai fi fost și altele! Toate nou – nouțe, de la „ștoc”.

***

„Plutonier de baterie”, ca și „Plutonier de companie” era o funcție încadrată cu un subofițer, de regulă sergent major, care se ocupa de problemele godpodărești și administrative.

***

După ce le-am depus pe pat, în papuci și cu prosopul pe umăr am fost conduși la baie. Stabilimentul se afla în clădirea spălătoriei fiind de fapt o sală fără gresie sau faianță, cu vreo douăzeci de dușuri fără robineți atârnate în tavan și un vestiar. Cei a căror frizură necesita intervenție treceau pe la unul dintre frizerii civili aduși din oraș. Mergea repede! Tunsoarea „la chelie” nu era acceptată chiar dacă împricinații o doreau. Cei care purtau mustață au trebuit să renunțe la podoabă. Pentru mulți dezbrăcatul „la pielea goală” și dușul la comun a fost o încercare grea. Nu o spuneau, dar se vedea. Anii de sport practicat în echipă mă lecuiseră de orice inhibiție. Ni s-a ordonat să ne grupăm câte doi la un duș și să băgăm viteză pentru că apa caldă curge doar un sfert de oră pentru fiecare serie.

Spălați, curați și uscați am început chinuitoarea operațiune de ajustare a uniformelor prin schimbarea între noi a pieselor vestimentare nepotrivite. Pentru ceva timp dormitorul de la parter, în care eu aveam patul lângă sobă, s-a transformat într-un târg haios prin care mișunau niște unii îmbrăcați parțial în uniformă militară căutând cu pantalonii, cu vestonul sau cu bocancii în mână, ca la Taica Lazăr, un partener de schimb. Ce n-am reușit noi s-a rezolvat a doua zi, la magazie, după o revistă de front, astfel încât toți să arătăm ca la regulament.

Și când târguiala mergea mai abitir un semnal de goarnă a acoperit zumzetul tocmelilor. S-a lăsat liniștea și am încremenit. Nu ne așteptam și nu știam cum trebuie să reacționăm. Sergentul Vilinschi Eduard, cel care conducea programul plutonului meu (Plutonul 1), ne-a lămurit că anunța masa de seară, dar că nouă nu ni se alocaseră drepturile de hrană pentru ziua aceea, așa că vom mânca în sala de studiu hrana rece primită la plecare sau ce mai avem prin valize.

***

Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiate România” prevedea că „absolvenții de liceu, reușiți la examenul de admitere în instituțiile de învățamînt superior, îndeplinesc serviciul militar cu termen redus, beneficiind de drepturile prevăzute pentru elevii școlilor militare.
Încorporarea lor se va face la 1 octombrie al fiecarui an”.

Legal deci, în ziua de 30 septembrie nu făceam parte din efectivul unității, nu eram cuprinși în Ordinul de zi corespunzător și în consecință nu ne fuseseră alocate drepturile de hrană. Soluția era să primim hrană rece de la centrele militare care ne recrutaseră, ceea ce s-a și întâmplat.

Ordinul de zi pe unitate era (cred că este și azi) un document scris. Se emitea zilnic și era semnat de comandant și de șeful statului major. Conținea dispoziții care reglementau buna funcționare a unității de la numirea personalului de serviciu până la mișcările de armament și de muniție sau de la alocarea și scoaterea de la drepturile de hrană și bănești până la datele privind organizarea și desfășurarea instrunției.

Astăzi, niște jurnaliști angajați care n-au trecut, nici măcar în vizită, printr-o unitate militară folosesc termenul cu un alt înțeles, mult mai util cauzei.

***

Ziua s-a încheiat cu prima lecție despre programul de seară: Ce este băncuța de la capul patului, ce face ea și cum se folosește, cum se împăturește uniforma și unde îi este locul, unde și cum se păstrează bocancii pe timpul nopții, cum e orânduită folosirea spălătorului unde nu curge decât apă rece, cu ce ne echipăm pentru înviorarea de dimineață, când și cum se dă stingerea, ce obligații avem după aceea, cum stă treaba cu serviciul de noapte, adică plantonul și alte învățături care, cel puțin la prima vedere, păreau ciudate.

Echipat cu pijamaua kaki din dotare m-am întins la etajul patului suprapus pe care îl împărțeam cu colegul meu Viorel Cheslărenu. Cu mîinile sub cap și cu ochii închiși făceam bilanțul zilei și așteptam sunetul strident al goarnei care ne anunța că urmează să vină colonelul Ene pe la gene. Era o variantă adaptată, atât cât  s-a priceput gornistul, a cunoscutei melodii pentru trompetă „Il Silenzio” (Liniștea) compusă de Nini Rosso și Guglielmo Brezza, oricum mai calmă și mai liniștitoare decât celelalte semnale mobilizatoare slobozite din nesuferitul instrument.

Mă gândeam că vor urma opt ore de somn binefăcător. N-a fost să fie! Noi, cei aflați acolo și veniți din București, reprezentam cam jumătate din efectivul total. Ceilalți urmau să se prezinte la unitate în cursul serii și al nopții. Puțin după stingere a apărut și Țiganu, bunul meu prieten de care mă lega o relație specială. Venea de la Constanța. Apoi toată noaptea s-au foit prin dormitor colegii sosiți din țară.

Așa s-a încheiat prima zi petrecută în cazarmă. Ce a urmat a fost o încercare și o experiență de viață necesară, unică, utilă și irepetabilă.

Citiți partea întîicitiți partea a doua

Portrete și întâmplări (XI) – Și am fost chemat la oaste (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Nu eram familiarizat cu detaliile documentelor, dar mi-a rămas în minte bănuiala că unitatea militară în care urma să petrec nouă luni se află în Caracal, anecdodicul oraș din ținutul Romanațiului.

Am primit documentul, mi-am cerut încă o dată iertare și am ieșit. La ușă mă aștepta, cam plictisit, soldatul.

Mă grăbeam. Aveam întâlnire la Bordei cu un grup de băieți și fete, foști colegi de liceu printre care se afla și V.R., prietena mea. Mulți deveniseră în acea vară, ca și mine, studenți, dar unii încă nu primiseră ordinul de încorporare. Pățania prin care tocmai trecusem a adăugat un plus de veselie acelei seri frumoase.

Tata n-a comentat. În schimb i-a dat lui nea Jean Tâmplaru’, prietenul și colegul lui, vitănean de-al nostru de pe Drumul Între Vii, „ordinul” pentru confecționarea tradiționalei valize din lemn.

***

Nea Jean, meseriaș vechi, făcuse multe d’alea. S-a întrecut pe sine. A pus la bătaie tot ce știa. Lustruită de-ți făceai freza în ea, frumoasă, trainică, inteligent compartimentată, cu o încuietoare simplă, ingenioasă, valiza a însoțit apoi, trecută de la unul la altul, mai multe contingente de copii ai Vitanului ajunși la vârsta milităriei.

***

A doua zi, luni, după ce am epuizat sarcinile dimineții, m-am urcat pe bicicletă și am luat drumul spre Dodel. Locuia pe Pascu Nicolae la intersecția cu Dristor, foarte aproape de Bobocică. Coborând pe Răcari în câteva minute am ajuns la poartă. Am intrat. Prietenul meu moțăia la masa de sub bolta de ananas și căpșunică. Mirosea de te apuca amețeala. Trecuse de zece. Mă așteptam să-l găsesc în grădină sau la animale. Ceva nu era în regulă. Am sprijinit bicicleta de un butoi pus la umflat și m-am apropiat.

– Ce faci Bulgare? Ți-e rău?

N-a schițat niciun gest. Ca din pământ a apărut tanti Petca, mama lui.

– N-are nici pe dracu! Uite la el! Parcă-i un cotoi în călduri după ce a bântuit toată noaptea pe acoperișuri!

– Săru’ mâna!

– Ce faci mamă? Ți-a venit ordinul?

– Da! L-am luat eu ieri de la comisariat.

– Și când pleci?

– Nu știu! Pe douășpatru trebuie să mă prezint la ultima vizită medicală și atunci aflu când, cum și încotro plec. Oricum, până la 1 octombrie toți teriștii trebuie să ajungă în unități.

– Mă-ta ce zice?

În timpul ăsta Bulgarul se uita la noi ca curca-n lemne.

– Mama se ține bine! Tata pare mai afectat.

– Moldovenii sunt sentimentali! Toți au făcut armata și n-a murit nimeni. Ai mai fost tu plecat.

– Da bre, dar niciodată așa mult.

– Eu abia aștept să-l încalțe pe bagabontu’ ăsta! Poate se mai potolește. L-a luat vineri ta-su la Valea Dragului.

  S-au întors ieri la prânz. Nu i-a trebuit mâncare. S-a spălat, s-a îmbrăcat și dus a fost. A venit spre ziuă. Aveam treabă cu el. Gogoșarii, vinetele, castraveții, conopida, gogonelele nu așteaptă!

S-a îndepărtat apoi și din mers mi-a strigat:

– Când pleci să treci prin grădină! Adun niște capia pentru Mia (Mia era mama).

Am rămas singuri. Bulgarul dormea pe el. Îi picau ochii în gură.

– Unde ai fost mă?

Uitându-se peste umăr, ca nu cumva tanti Petca să fie pe aproape, mi-a răspuns în șoaptă:

– La Mi..ta!

Numele pronunțat era al unei mândre din mahalaua noastră. Fată frumoasă, plină de draci, îi cam păcălea pe mulți. Credeau că e o pradă ușoară. Se înșelau. La vremea aia doar Dodel cunoștea drumul spre darurile ei și nu irosea nicio ocazie.

– Băi Păcăliciule! Vezi că îndată după mine pleci și tu în armată. Ce aș mai râde să te anunțe Mi..ta că îți face un bulgar mic. O să te aștepte cu el în brațe iar ăla o să-ți spună „nene”! P’ormă faceți și nunta și botezul în aceeași zi ca să reduceți cheltuiala. Ai grijă că e ortodoxă! Te omoară tac-tu!

– Ce vrei bă?

– Eu, bună pace! Fii atent ce-am pățit, fi-ți-ar farsele ale dracu!

Și am început să povestesc. Pe măsură ce avansam dădea semne de înviorare. Când a înțeles ce gafă am făcut, a țâșnit de pe scaun râzând în hohote, cu sughițuri. Țopăia prin curte ca apucat de streche. S-a potolit greu  încercând să-mi explice:

– Să fi vrut și nu puteam să te sun de la Valea Dragului. Nu au telefoane. La Miliție și la Sfat sunt niște alea cu manivelă. Ca să dai un telefon la București trebuie să faci comandă la Oficiul Poștal, prin Oltenița. Cum ar fi fost să te anunțe centralista că te caută Valea Dragului și apoi o voce să te invite la Comisariatul Militar? Dacă o puneam eu la cale nu ieșea așa de bine! Mamă ce ți-ai luat-o!

Avea dreptate. Cunoșteam bine localitatea cu nume atât de frumos. Știam că nu există telefoane. Dacă aș fi știut și că Bulgaru este plecat acolo…

Am traversat perioada următoare calm și liniștit deși emoțiile se amplificau cu fiecare zi care mă apropia de așteptatul eveniment. Nici nu putea fi altfel. Urma o perioadă, limitată ce-i drept, despre care auzisem unele povești reale și mai ales multe legende. Știam că militarii cu termen redus beneficiază de regimul prevăzut pentru elevii școlilor militare, dar experiența de până atunci îmi spunea că abaterile nu sunt excluse. Și nu m-am înșelat!

Marți, 24 septembrie 1974 la ora 7:00 fix m-am înfățișat, conform ordinului primit, comisiei de la Centrul militar pentru vizita medicală dinaintea încorporării. Erau acolo studenți de la Energetică, Automatică și A.S.E. A fost mai mult o formalitate finalizată prin adăugarea pe Ordinul de chemare a detaliilor referitoare la  ultima etapă a procedurii. Am aflat astfel că urma să mă prezint cu valiza luni 30 septembrie 1974, ora 13:00, la Centrul militar Sector 8(*), strada Alexandru Ioan Cuza nr. 56, în apropiere Gării de Nord.

Numărătoarea inversă începuse. Zilele rămase au fost pline și s-au scurs în ritm accelerat. Mai întâi de toate mi-am vizitat frizerul. N-am schimbat stilul de tunsoare doar că părul a fost scurtat ceva mai mult ca de obicei. Pregătirile nu mi-au luat prea mult timp. Trusoul era, în mare, gata: câteva perechi de ciorapi din bumbac specifici încălțărilor militare, câteva articole de lenjerie, produse cosmetice și de îngrijire personală, ață și ace de cusut, un briceag bun, instrumente pentru curățat și lustruit bocancii, plicuri, hârtie de scris și timbre, o lanternă, alte mărunțișuri care să-mi facă viața ușoară. Cu mîncarea nu aveam probleme. Mâncam orice, fără nazuri, așa că nu trebuia să iau cămara cu mine.

În cele șase zile rămase am participat și la două chefuri. Pe al treilea nu l-am mai onorat. Am declarat cinstit abandonul și am ales să mă odihnesc gospodărește.

Prima paranghelie a fost o „feciorească” între băieții din Vitan. Ne-am adunat vreo douăzeci, încorporabili și nu numai, în curtea imensă a lui Neluță (Vitan 205), nepotul camionarului din mahala, al lui nea Minică, unde nu deranjam pe nimeni și pe deasupra aveam toate cele necesare: mese, scaune, veselă, tacâmuri, două grătare mari. Acolo, din primăvară până toamna târziu se făceau nunți. Fiecare a adus ce a avut și ce s-a priceput. Am început pe la prânz și am ținut-o până a doua zi spre seară când numai oboseala, nimic alceva, ne-a doborât. Mizilicuri, specialități de măcelărie, mai multe feluri de vin bun, după pofta inimii, bere de care se găsea atunci în comerț, must proaspăt adus cu găleata de la nea Gheorghiță Dogaru (Vitan 197) și de la Oagăru (Vitan 204), ciorbă de potroace  pregătită de tanti Petca, adusă de Bulgaru cu șareta, într-un bidon de lapte, glume, povești, amintiri, muzică lăutărească și de petrecere d’aia adevărată, hore și sârbe îndrăcite, toate au făcut ca timpul să treacă fără să ne dea de veste. Lăutarii cartierului au fost și ei acolo, așa ca pentru băieți, fără bani. A venit mai întâi nea Ion Ursaru cu vioara și cu glasul lui înmuiat în miere. După ce s-a întunecat a apărut Nicu Chiriac cu acordeonul și să te ții! Cei mai plăpânzi erau conduși cu alai la hotelul de deasupra grajdului care adăpostea caii lui nea Minică – podul cu fân. După un somnic mic reveneau în mijlocul ostilităților cu pâlnia gâtului uscată. A fost ultima petrecere cu bulbuci la care am participat în Vitanul copilăriei și adolescenței mele.

Cealaltă a avut loc la un cunoscut restaurant bucureștean și a adus împreună, pentru bilanțul admiterii, cam toată promoția 1974 a Liceului Industrial Energetic fiind o reluare a petrecerii de la absolvire. Întâlnire frumoasă, dans, antren, voie bună, dar fără acel zvâc pe care l-a avut dezlănțuirea din grădina lui Neluță.

La soroc, însoțit de ai mei, am luat drumul către C.M.S. 8. Nu simțeam nevoia să meargă cu mine. Dar cine poate stăvili sentimentele și pornirile părintești? Nici n-am încercat. Tramvaiul 26 ne-a fost de mare ajutor. În dreptul centrului militar strada era blocată. O mulțime de oameni, părinți, rude, prieteni, trăia emoția plecării celor dragi către prima încercare serioasă care deschidea drumul tinereții.

***

Aveam la vremea aia… două prietene (V.R. și G.Z.) și amândouă vreau să mă conducă. Câtă energie consumată pentru a o determina pe una dintre ele să renunțe! În schimb m-au vizitat (pe rând!) de mai multe ori de-a lungul celor nouă luni petrecute sub arme. Una singură m-a așteptat și după vreo șapte – opt ani ne-am căsătorit.

***

Toți erau îndemnați de un militar în termen să ne aștepte în gară, dar nimeni nu părăsea locul. Stânjeneau accesul celor implicați direct în eveniment către intrare.

Când mi-am luat la revedere de la ai mei mama a început să plângă. Tata s-a ținut tare și hotărât m-a avertizat:

– Ne vedem la jurământ. Până atunci ai grijă să ne scrii! (ne-am conformat și unul și celălalt!)

I-am sfătuit să meargă acasă. Acolo nu mai era nimic de făcut. Le-am promis că vor afla cât de repede va fi posibil tot ce trbuie să știe despre mine. Au acceptat propunerea, dar numai Dumnezeu știe ce era în sufletul lor.

Cu Ordinul de chemare într-o mână  și cu valiza în cealaltă mi-am făcut loc printre cei care se buluceau să vadă ce se întâmplă dincolo de gard. La punctul de control m-au întâmpinat, ca și pe ceilalți, un locotenent major și un sergent. Purtau însemnele Artileriei. Ofițerul, cam supărat și arțăgos, a verificat documentul, a bifat ceva într-un tabel și mi-a făcut semn să avansez. Gradatul mi-a dat o pungă de plastic cam durdulie și cu brațul întins mi-a indicat drumul. În spatele clădirii era o curte măricică, nepavată, fără vegetație, cu pământul bătătorit și neted ca-n palmă. Maidanul lui Moise (Vitan 172 – 174) arăta mult mai bine. Un locotenent și un alt sergent, tot artileriști, supravegheau de pe margini vreo optzeci – nouăzeci dintre viitori mei camarazi de arme și apoi colegi de facultate.

Primul cunoscut pe care l-am reperat a fost Scândurică (Marian Dima). Am pus valiza jos, ne-am îmbrățișat și apoi curios am deschis punga: o pâine neagră, o conservă de pește, o cutie cu pateu de ficat, două triunghiuri de brânză topită, o napolitană și un pachet cu biscuiți. Speranța mea că vom merge la Caracal, oraș aflat la o distanță acceptabilă față de București, s-a spulberat instantaneu.

– Băi Scândurică! Cu atâta mâncare în traistă cred că ăștia ne duc la Sighetul Marmației.

Între timp s-au adunat pe lângă noi și ceilalți colegi de liceu. Încercările repetate de a-l trage de limbă pe sergentul aflat în apropiere au fost sortite eșecului. Destins, politicos, vorbăreț, devenea mut ca un pește atunci când îl întrebam care este destinația călătoriei noastre. Zâmbea și răspundea ridicând din umeri.

(*) În conformitate cu prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 284 din data de 31 iulie 1979 privind stabilirea sectoarelor Municipiului Bucuresti: Sectoarele 1 si 8 s-au unit, rezultând sectorul 1; sectoarele 2 și 3 s-au unit, rezultând sectorul 2; sectorul 4 a devenit sectorul 3; sectorul 5 a devenit sectorul 4; sectorul 6 a devenit sectorul 5; sectorul 7 a devenit sectorul 6.

Va urma!

Citiți partea întîicitiți partea a treia

Portrete și întâmplări (XI) – Și am fost chemat la oaste (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Mă așteptam. Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiate România nu lăsa loc de-ntors: „Serviciul militar este obligatoriu pentru toți cetățenii români, indiferent de sex”. Tinerii sănătoși la minte și la trup făceau armata. În Vitan, „scutiții” erau priviți cu oarecare suspiciune. Probabil lucrurile stăteau la fel și în celelalte mahalale bucureștene. Cei care aveau diverse probleme sociale, de familie sau cei pe care starea sănătății îi făceau temporar „inapți pentru serviciul militar”, erau „amânați”.

Despre Mijache (Marian Bărăgan), subțirel ca o trestie, slab de trebuia ancorat când se întețea vântul și bâlbâit pe deasupra, nimeni nu credea că va fi încorporat vreodată. Altfel, sănătos tun, ager, plin de viață, vesel și „jmecher” cât cuprinde. Amânat de mai multe ori, doar o mai pune ceva carne pe el, timp în care a absolvit o școală de bucătari(!!!), și-a servit totuși patria gătind la cazan fasolică, „conducte” (macaroane), vărzică, „balastru” (orez) și alte delicatese într-o unitate militară de pe Șoseaua Olteniței.

După ce, în copilărie, a suferit un accident, Doru (Tudor Gheorghe) rămăsese cu o călcătură neobișnuită. Eu nu-l vedeam mergând în cadență, bătând pas de defilare sau efectuând marșuri lungi, însă comisia medicală  avea vedere mai bună.

A fost și el amânat de mai multe ori. Rămăsese fără tată. Era singurul care întreținea familia. Nea Stelian s-a prăpădit când Doru și frații lui minori, mult mai mici, un băiat și o fată, Costică și Gina, aveau cea mai mare nevoie de sprijin. Mama lor, tanti Trandafira, șubrezită de viață bună, de necazuri, de greutăți, nu putea munci orice. Era singurul care aducea bani. Lucra ca strungar la Cooperativa Automecanica.

Din motive pe care nu le-am aflat niciodată, într-o bună zi a solicitat să fie încorporat și nu oricum – la parașutiști. Era un pic sărit. Îl cunoșteam bine. Făcuserăm împreună o grămadă de nefăcute. Surprins, am vrut să aflu ce l-a apucat. Mi-a răspuns pe jumătate.

– Ce să mai aștept bă? Să mă ia ăștia cu arcanu după ce mă însor?

– Și cu ai tăi ce se întâmplă?

– N-or să moară! Îi mai ajută tanti Geta (mătușa lui, sora lui nea Stelian, locuia în apropiere, pe Fusului/Fanteziei), îi mai ajutați și voi…

În parte, chiar așa s-a întâmplat. Vecinii, fiecare după posibilități, au pus umărul. Un om de ispravă, înțelept, cu suflet mare care știa să deschidă anumite uși a angajat-o pe tanti Trandafira ca îngrijitoare la Școala generală nr. 84 – Târcă Vitan de unde, la momentul cuvenit, a ieșit la pensie.

Doru și-a făcut damblaua. A trecut testele specifice și a fost parașutist militar într-o unitate renumită din Buzău. Câteva luni de instrucție la cataramă au fost suficiente pentru a-și corecta mersul. Era tare mândru de uniforma lui cu beretă albastră. Cred că avea de ce!

Revenit „la vatră” a cochetat cu parașutismul sportiv. Pasiunea pentru o fată a fost mai puternică. S-a însurat și brusc a renunțat la salturi. Se pare că nevastă-sa l-a răzgândit, deși el nu recunoaște.

Pentru mine lucrurile erau clare. La momentul hărăzit urma să-mi iau valiza și să mă duc acolo unde eram trimis. Aveam totuși o necunoscută: durata stagiului militar. Dacă intram la facultate făceam nouă luni îndată după admitere, înaintea începerii cursurilor. Dacă nu, mă așteptau șaișpe luni de militărie sau, Doamne ferește, la marină… doi ani.

Luasem în considerare, chiar cu seriozitate, un eventual eșec la admitere. Un an și patru luni mi se părea mult. Era o pauză în evoluția mea care nu-mi aducea mari foloase. Aveam la îndemână mai multe soluții. Toate excludeau din capul locului abdicarea vinovată de la datoria prevăzută de lege. Cea mai convenabilă era ca în timpul stagiului militar să urmez cursurile unei școli de șoferi astfel încât după atât timp irosit să mă aleg măcar cu un permis de conducere pentru categoriile B și C. Mi-a fost sugerată de Victor Eftimie, văr cu tata (mama lui, Victoria, era sora lui Dumitru Mocanu, tata lui tata, bunicul meu), plutonier major și șoferul unui comandant foarte important din garnizoana Pitești.

Schema se baza pe prezumția (apropiată de realitate) că voi ajunge într-o unitate a Ministerului Apărării Naționale. Dacă Ministerul de Interne punea ochiul pe mine pentru trupele de securitate, atunci se putea spune că am avut ghinion. Rămâneam pe cont propriu. Depindea numai de mine cum reușeam să-mi îndulcesc viața.

Nea Victor aștepta cu arma la picior să primesc ordinul de chemare și să-i transmitem indicativul unității în care mă aflam. După ce depuneam jurământul și efectuam perioada de instrucție, „cineva” ordona transferarea mea în  garnizoana Pitești, la unitatea în care (ce coincidență!) plutonierul major Eftimie era încadrat. Acolo urmam cursurile școlii de conducători auto. Mă întorceam la unitatea care mă încorporase cu o săptămână – două înainte de a fi lăsat la vatră (trecut în rezervă).

Drumul era bătut. Cu ceva timp înaite aranjamentul funcționase perfect în beneficiul vărului meu Mitică, fiul lui Petre Tănăsescu, fratele mamei.

Sesiunea de examene din vara anului 1974 a făcut lumină. Am fost admis la Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic București. A urmat o vacanță plină, începută pe creasta Făgărașului, continuată cu peregrinări prin diverse zone turistice și încheiată  în viile și cramele Panciului.  Etapa finală, cea de refacere – recuperare după efort (!!!), s-a consumat la Soveja, în compania dragilor mei mocani vrânceni, doar cu aer curat, fructe de pădure, caș afumat și altă mâncărică bună. M-am adunat pe acasă chiar în ziua de 23 august, zi de mare sărbătoare. Țara toată petrecea la împlinirea a treizeci de ani de la declanșarea Revoluției de Eliberare Socială și Națională, Antifasciste și Antiimperialiste.

Conform legii, „încorporarea absolvenților de liceu reușiți la examenul de admitere în instituțiile de învățământ superior se face la 1 octombrie al fiecărui an”. Mă pregăteam și așteptam să sune goarna.

1 septembrie 1974 a fost într-o duminică. De vreo două săptămâni se deschisese sezonul de vânătoare la prepelițe, turturele și guguștiuci. Tata plănuise o ieșire în teren cu nea Pascu Ionescu și cu Gheorghe Capangiu, vânători din mahala, de la Bujavercă. Au plecat cu noaptea-n cap să plimbe puștile prin lunca Dâmboviței, spre Ochiul Boului. Știau ei o tarla cu floarea soarelui și niște lucernă unde ar fi putut face măcar de-o ciulama. Eu am rămas acasă. Un gând nedefinit, sâcâitor mă îndemna să stau locului. Aveam sentimentul că se va întâmpla ceva. Și s-a întâmplat!

Trecuse cu puțin de ora 8.00, eram în grădină și tocmai terminasem de băgat apă pe brazde. Când mă pregăteam să spăl trotuarul, mama a scos capul pe geamul bucătăriei:

– Hai la telefon! Te caută de la Comisariatul Militar!

Cum? Comisariat, dimineața la 8.00, telefon, duminica? Nu se potrivea deloc cu ce știam eu despre mersul lucrurilor. Mirosea a farsă de la o poștă. Aveam un prieten care, cu multă fantezie, punea la cale astfel de năzdrăvănii. Mă încercase de mai multe ori, fără succes. Știam că nu se dă bătut și momentul era potrivit.

Cel de la capătul firului s-a prezentat regulamentar, cu toate cele necesare: grad, nume, funcție. Doar că eu nu eram dispus să ascult toate astea. N-am reținut nimic. Politicos, dar ferm și imperativ m-a invitat la sediul centrului militar al sectorului 4(*), în cursul zilei, până la ora 21.00, pentru a mi se înmâna ordinul de chemare la încorporare. Procedura nu era una tocmai obișnuită și asta a făcut ca suspiciunile mele să fie îndreptățite.

Vocea era (credeam eu) a păcătosului de Dode Bulgaru (alintat Dodel pentru a-l deosebi de Dodiță și de un alt bulgar, Costel Bulgaru) care încerca să mă facă. Nu aveam nicio îndoială. Ce-a fost la gura mea! Recital. Interlocutorul a așteptat răbdător să mă potolesc.

– Eu mi-am îndeplinit misiunea. În evidența noastră figurează că ați fost convocat. Faceți cum credeți!

Și fără să mai aștepte vreo replică a închis telefonul.

Răcorit că i-am tras-o bulgarului ăla cu capul tare zădărnicindu-i o nouă farsă, mi-am văzut de ale mele. Spre prânz a apărut și tata. I-am povestit cele întâmplate. N-a zis nimic, dar părea preocupat de chestiune. Și-a curățat arma, s-a uitat prin grădină și înainte de a ne așeza la masă a reluat subiectul.

– Băi băiatule! Cred că ar fi bine să te duci până acolo. (Dacă tata folosea în conversațiile cu cei apropiați formula de adresare „Băi băiatule!” („Măi fato!”), treaba era serioasă.)

Când s-a mai răcorit un pic, după ora 18.00, m-am conformat. Centrul Militar al Sectorului 4 funcționa într-o casă mare și frumoasă, care nu a fost demolată, aflată la intersecția bulevardului Hristo Botev cu calea Călărași (bulevardul Corneliu Coposu), în preajma Bisericii Sfântul Mina – Vergu. Nu era departe. Pe strada Constantin Nottara ieșeam în Dudești, lângă „7 Noiembrie”, „Select” și „Depoul I.T.B.”. De acolo luam tramvaiul 19 până la capăt, la Sfânta Vineri, făceam câțiva pași pe lângă clădirile vechi ale Călărașilor și ajungeam la comisariat.

Punctul de control de la intrare părea pustiu. M-a întâmpinat un plutonier. Am avut impresia că-l deranjez. A ascultat cam absent povestea convocării mele, mi-a cerut Buletinul de Identitate, s-a uitat într-un tabel și a ordonat unui soldat să mă conducă la ofițerul de serviciu.

Începusem să mă îngrijorez. Ceea ce apreciam eu ca fiind o farsă se contura a fi o jenantă gafă pe care cu ușurință am comis-o. L-am urmat pe însoțitorul meu în tăcere. A bătut la ușă și am intrat. După obligatoria formulă de salut și de adresare: „Să trăiți! Permiteți să raportez!” a arătat cu capul spre mine.

– Pentru ordinul de încorporare.

A făcut apoi stânga împrejur, a ieșit și am rămas singur cu ofițerul așezat la birou. Purta însemnele Infanteriei. Era căpitan. Întinzând măna după un teanc de formulare, pe un ton nu tocmai prietenos, m-a întrebat:

– Cum te numești? Numele, inițiala tatălui, prenumele.

– Mocanu Gh. Constantin–Dan. Când a auzit a lăsat baltă hârtiile.

– Aaaa…! Tu ești ăla care m-a înjurat dis–de–dimineață și mi-a zis că sunt bulgar căpățânos!

Deși „antrenat” să ies onorabil din situații stânjenitoare, în clipa aia aș fi vrut să se crape pământul, să mă înghită, numai să nu fiu eu acela. Cu oarecare nesiguranță în glas, am încercat să-i explic cum s-a ajuns la regretabila întâmplare menționând că raționamentul meu greșit a pornit de la convocarea prin telefon. A început să râdă.

– E legală. Mi s-a mai mulțumit în felul ăsta atunci când, în exercițiul funcțiunii, am transmis telefonic diverse ordine către tinerii chemați la datorie! Dacă nu te prezentai azi, eram hotărât să trec incidentul în raportul de serviciu! Și să știi că nu sunt bulgar, sunt moldovean!

***

După ce am îmbrăcat uniforma am aflat cum stăteau lucrurile. Instruirea teoretică a militarilor TR începea cu „Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiate România”. Cunoașterea acesteia era obligatorie și am studiat-o temeinic. Acolo scria că „ordinul de chemare la recrutare sau încorporare, precum si pentru clarificarea situației militare a recruților, se înmâneaza în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală referitoare la modul de comunicare a actelor procedurale”. Procedura convocării telefonice era, ca și acum, prevăzută în legislația penală.

***

Atmosfera s-a mai destins un pic. În timp ce căuta ordinul buclucaș am mai schimbat câteva vorbe. La un moment dat, în încăpere a intrat un tânăr sergent major de artilerie îmbrăcat impecabil care a cerut permisiunea să iasă în oraș. Tocmai semnam dovada de primire a ordinului. Pe colțul acesteia era scris cu creionul numărul 1462. Subofițerul s-a uitat curios pe hârtie și a exclamat:

– Asta e la Caracal! Apoi, fără explicații, a plecat.

(*) În conformitate cu prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 284 din data de 31 iulie 1979 privind stabilirea sectoarelor Municipiului Bucuresti: Sectoarele 1 si 8 s-au unit, rezultând sectorul 1; sectoarele 2 si 3 s-au unit, rezultând sectorul 2; sectorul 4 a devenit sectorul 3; sectorul 5 a devenit sectorul 4; sectorul 6 a devenit sectorul 5; sectorul 7 a devenit sectorul 6.

Va urma!

Citiți partea întîicitiți partea a treia

Portrete și întâmplări (X) – „Am copilărit cu el!”

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Sunetul nesuferit al soneriei telefonului a făcut țăndări liniștea sedativă a dimineții. E devreme și în condiții normale, la ora asta, nu mă sună nimeni să mă întrebe de sănătate. Îmi potrivesc, fără să mă grăbesc, ochelarii pe nas și privesc lung ecranul. E Adrian N., prietenul meu de peste cincizeci de ani, din 1961, nepotul cârciumarului Lupitu de la Bujavercă. Ăsta nu se ține de prostii, trebuie să fie ceva serios. Stăpânit de curiozitate, îi răspund:

– Ce bă, ai căzut din pat?

– Lasă caterinca și fii atent aici! Îl știi pe Petre Z. de la noi din Vitan?

– Numele nu-mi spune nimic. Poate dacă-l văd…

– A stat la 101, lîngă ai lu’ Tighel, vizavi de centrul de pîine, în curtea aia care nu avea trotuar – gardul era chiar  la marginea carosabilului.

– Locul îl știu, dar pe băiatul ăsta nu mi-l amintesc.

– Nu e născut pe Vitan. A venit de undeva din Oltenia. E cu vreo doi ani mai mic decât noi.

– Și a făcut școala la Târcă?

– Da. În sfârșit… lasă asta! Eu am rămas prieten cu el. M-a sunat ieri. Are nevoie de ajutor.

Si începe să-mi spună povestea.

După o perioadă zbuciumată și aventuroasă a vieții lui, Petre s-a stabilit într-o localitate cunoscută a județului Harghita, alta decât Miercurea Ciuc. Cu vreun an în urmă a fost diagnosticat cu un cancer de colon și a fost operat la Târgu Mureș. Întors acasă cu indicații terapeutice postoperatorii nu tocmai profesioniste, după îngrijiri… neîngrijite a făcut foarte repede metastaze hepatice. Avea nevoie de niște medicamente pe care în Miercurea Ciuc nu reușea să le procure. Unii majoritari din zonă nu sunt empatici și prietenoși cu românii minoritari nici atunci când sunt în suferință. Singur, slăbit de boală, fără posibilitatea de a se deplasa la Târgu Mureș, a strigat și el după ajutor spre București la prietenul lui Adrian N. cu speranța că acesta îi va găsi doctoriile atât de necesare. Adrian le-a găsit. Deși le plătea integral (nici nu era posibil altfel), fără prescripție  de la un medic specialist tot nu le căpăta.

– Tu ai o relație solidă în lumea medicală. Crezi că poți face rost de rețetă?

– Știi bine că „relația” mea nu este oncolog. Așa cum îl cunosc nu va ezita și va găsi soluția potrivită. Vorbim mai târziu!

Până la prânz a primit documentul, a cumpărat medicamentele și le-a expediat prin curier către localitatea harghiteană. S-a mișcat repede.

A doua zi, mai spre seară, atunci când la țară lumea se potolește și privighetoarea își drege glasul, m-a sunat să-mi confirme că pachetul a ajuns la Petre.

– Adriane, să-ți dea Dumnezeu sănătate pentru stăruință și osteneală! Îți pregătești culcuș în Rai!

„Ce puteam să fac Dane? Am copilărit cu el!”

Replica asta mi s-a înfipt în minte. Adrian a copilărit cu Petre, eu am copilărit cu Adrian, Titi Ochiosu a copilărit cu mine, Făneață a copilărit cu Ochiosu, Bulgaru a copilărit cu Făneață, Meleacă a copilărit cu Bulgaru, Buță a copilărit cu Meleacă și tot așa. Doar pentru atât copiii acelui Vitan s-au legat cu un fir nevăzut, trainic, rezistent care îi face și azi să fie frați?

Eu nu mai înțeleg nimic! Aflu cu o frecvență alarmantă despre puști care se bat cu sălbăticie pentru te miri ce folosind arme albe, despre fete care se calcă în picioare pentru o privire pofticioasă ațintită asupra unui „șmecher” de cartier în timp ce „băieții” le încurajează și le filmează pentru a proba pe internet  vitejia „armazoancelor” minore.

Ne „trozneam” și noi, dar niciodată n-am dorit să ne facem adversarul, nici măcar, groggy, darămite să-l omorâm. Un pumn care uneori învinețea un ochi, un șut în cur și o înjurătură erau suficiente. După zece minute împărțeam codrul de pâine caldă sau fructele „cumpărate” din grădinile mahalalei. Fetele se certau rar. Ele nu frecventau strada. Se întâlneau prin curți, acolo unde erau supravegheate. Dacă totuși o făceau nu ajungeau să se păruiască.

***

Am asistat o singură dată la o cafteală pe bune între femei. Aveam vreo treișpe – paișpe ani. Vizavi de noi, la Fripta (Vitan 162) locuiau două tinere, căsătorite și casnice. Una dintre ele, mai „bună” (asta se vedea cu ochiul liber!) și mai „pricepută” (asta spunea gura lumii!), îl ademenea pe soțul celeilalte. Când dovezile au fost de netăgăduit, „înșelata” a trecut la atacul fizic împotriva celei care-i purta bărbatul în păcatul preacurviei. Încercând să scape cu fuga, „ispita” a mutat bumbăceala în stradă. S-a adunat lume ca la urs. N-a intervenit nimeni. Au fost lăsate să-și ostoiască energiile. S-au potolit singure când n-au mai avut ce rupe de pe ele.

***

Într-o zi blândă de toamnă frumoasă și îmbelșugată, sub nucul din curte, puneam țara la cale cu un alt copil al Vitanului. Sportiv cunoscut, umblat prin toată lumea, slujitor devotat al intereselor românești, îngrijorat ca și mine de degradarea nestăvilită a societății în care chiar noi am ales să trăim, a concluzionat:

– Anghimoafte, locul meu și-al tău, al ăstora din generația noastră e la Muzeul Antipa sau într-o rezervație. Exponate vii! Specie pe cale de dispariție! Când ne plictisim acolo, ori ne dau ăia învoire să mai ieșim p’afară, ori sărim gardu’ cum făceam când eram mici. Și p’ormă, îngroziți de ce-am văzut ne întoarcem spășiți și lecuiți.

Nu-i împărtășesc opinia excesiv deprimantă, dar perspectiva e tristă. Tristă rău!

***

Petre Z. se luptă cu boala. A început tratamentul potrivit și starea lui s-a ameliorat, este mai încrezător, s-a întremat. Evoluția metastazelor a fost stopată. Speranța moare ultima!

Dumnezeu să-l ocrotească!