despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Portrete și întâmplări (VIII) – Ba trebuia!

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

S-a întâmplat pe când C.I., prietenul meu de-o viață – din septembrie 1969, tânăr ofițer de securitate, termina studiile de drept la facultatea de profil a Universității din București și își pregătea lucrarea de diplomă. Putea apela la tacticile pe care unii  din breaslă le foloseau și ar fi scăpat ușor, fără efort, fără transpirație.

Ardeleanul din el nu-l lăsa. S-a apucat conștiincios de treabă, cu o determinare de care nu-l credeam capabil. Avea de parcurs o bibliografie bogată, dar activitatea zilnică nu-i permitea să frecventeze biblioteca. Din această pricină era îngrijorat, căuta o soluție de ieșire din impas și m-am oferit să-l ajut.

Un vecin, consătean cu soacra mea, apropiat al familiei noastre, ocupa un post important în conducerea Bibliotecii Centrale Universitare. I-am spus despre ce este vorba și l-am rugat să sprijine un lucrător de securitate studios, ieșit puțin din tipare care, în plus, îmi era prieten. Am făcut-o cu strângere de inimă. Știam că în tinerețe nea Ion (I.N.) a cam tras-o doar pentru că era fiul unui mic negustor dintr-o cunoscută localitate a județului Dâmbovița. Nu avea motive să fie prietenos cu reprezentanții temutei instituții.

Omul de mare calitate, blând, amabil și săritor pe care îl știam nu s-a dezmințit.

– Să vină cu lista aia la mine!

După câteva zile am găsit acasă o geantă sport măricică, burdușită cu diverse terfeloage. O adusese nea Ion pentru „securistu’ ăla simpatic”. Așa l-a botezat și de atunci, în familia mea, așa i-a rămas numele.

Spre seară l-am sunat. Era acasă. Locuia în apropiere, pe Vitan, la o mătușă de-a lui.

– Vino să-ți iei biblioteca! Îmi ocupă locul și te pun să plătești chirie!

– Gata! În zece minute sunt la tine.

A ajuns chiar mai repede. Era îmbrăcat lejer ca atunci când ieși din curte și treci strada la un prieten în casa căruia ai intrat de zeci de ori. Ne-am așezat comod pe fotolii. Două pahare generoase cu un rubiniu din producția proprie, gestionat cu parcimonie de mama soacră, se odihneau pe măsuța care ne despărțea. Și ne-am lăsat purtați de vorbe.

Dornic să afle ce se întâmplă, în cameră a intrat și fiul meu. Avea cu puțin peste trei ani, vorbea foarte bine, îi lipsea un incisiv central lepădat pe beton după o cascadorie specifică vârstei și afișa un aer șmecheresc atunci când urmărea ceva. Îl cunoștea pe oaspete. S-au salutat bucuroși, au făcut un pic de conversație apoi juniorul și-a găsit loc între genuchii mei așteptând cuminte să vadă ce se mai petrece pe acolo.

A răbdat ce a răbdat și profitând de o scurtă sincopă a dialogului nostru a trecut la atac. L-a pălit fără menajamente pe bunul meu prieten.

„Auzi nene, ai venit cu mâna goală la un copil mic?”

Gestul Securistului care ducea paharul la gură s-a frânt la jumătatea drumului iar mie mi s-au împotmolit vorbele în gât. Zâmbind hoțește făptașul aștepta un răspuns. În fond el avea dreptate. Nu-l interesau nuanțele, circumstanțele, finețurile.

***

În primăvara anului 1995 îndatoririle profesionale m-au purtat într-o delegație de câteva zile la Timișoara. Acolo se stabilise unul dintre cei alături de care am colindat în copilărie grădinile și bălțile  Vitanului. Vorbeam din când în când la telefon, dar nu-l mai văzusem de mult. Era căsătorit și avea un băiețel. Profitând de ocazie l-am sunat și am stabilit cu el că odată ajuns în Timișoara îl voi căuta și vom pune la cale o întâlnire.

Bucuria a înfrânt răbdarea și fără să-mi dea de știre m-a întâmpinat la aeroport. Insista să mergem numaidecât la el acasă unde eram așteptat de întreaga familie. Mi-a fost greu să-l conving că e firesc să trecem mai întâi pe la hotel și apoi să facem un popas în centru pentru că eu cu mâna goală nu-i voi trece pragul.

Adulții au fost rezolvați fără dificultăți. Preferințele lui le cunoșteam iar clasicul buchet de flori este totdeauna un cadou potrivit pentru doamne. Mă străduiam să găsesc ceva și pentru cel mic când atenția mi-a fost atrasă de un magazin din apropiere la intrarea căruia se lăfăiau atârnați în grindă câțiva ciorchini de banane. O frumusețe. Asta era! Unul dintre aceștia, ambalat cu meșteșug într-o imensă pungă de hârtie, a poposit în portbagajul mașinii.

Și am ajuns la destinație. Se pregătiseră ca pentru un eveniment deosebit. Atras de zgomotul din casă a apărut și puștiul. Avea patru–cinci ani, mic de statură, îndesat, vânjos, vorbăreț nevoie mare, energic. A primit darul cu vădită satisfacție. Curios să afle despre ce este vorba a rupt precipitat punga. A tăcut brusc când a văzut ciorchinele care era cât el de mare. Fără să stea pe gânduri l-a luat în brațe și a pornit voinicește spre camera lui.

Maică-sa, surprinsă la rându-i, a reacționat:

„Dar nu trebuia… !”

Cărăușul s-a oprit, a întors capul și i-a dat replica:

„Ba trebuia! Ba trebuia!”

Apoi și-a continuat netulburat drumul.

Da, trebuia! Știam asta tot de la un copil.

***

Cu ceva timp în urmă Securistu a avut nevoie de ajutorul fiului meu, azi bărbat în toată firea, familist dedicat, specialist cu responsabilități profesionale și sociale importante și a fost nevoit să-i facă o vizită. Înainte  l-am avertizat:

– Ai grijă că îi ești dator o ciocolată!

– De ceeee…?

– Pentru că prin 1982 ai venit la el cu mâna goală!

– Aoleo, așa-i! Băi ce mi-a tras-o atunci!

I-a dus ciocolata, a fost la nunta lui și au rămas prieteni buni.

Portrete și întâmplări (VII) – Prodisme (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

N-am notat toate spusele tovarășului Prodea. Nici timpul și nici răbdarea nu-mi erau îndestulătoare. Uneori, șeful meu, admirabilul om și inginer Nicolae Georgian, descendentul unei familii de farmaciști din gura Vitanului, voia să afle ce mai produsese vecinul nostru. Ne distram copios dar de fiecare dată comentam ușurința cu care „înțeleptul” își etala trăsăturile de caracter și năravurile concluzionând că lipsa de modestie, de bună-cuviință îl va pierde. Și chiar așa s-a întâmplat.

  • Futu-i mama lui de șef că pe toate trebuie să le știe!

Gândindu-mă că șeful era chiar el, am fost imediat de acord cu prima parte a enunțului.

  • Când o fi la tine pe legitimație șef, atunci mă tragi tu pe mine la răspundere!
  • Am luat ieri niște măsuri dar nu este cazul să intrați voi în amănunte ce-am făcut eu ieri!
  • Eu trebuie să știu tot în centrala asta!
  • Aici trebuie să fii multilateral cunoscător!

Le amintea foarte des celor din jur că el este șefu’. Era pătruns de importanța funcției lui și credea sincer că e buricul pământului, că în lipsa lui nu se mai mișcă nimic, că se blochează toată activitatea. Rețelele electrice nu știau că fără mai marele îngrijitoarelor nu pot funcționa și continuau să o facă fără abatere.

  • Am semnat în locul directorului general pentru că am dreptul acesta!

Avea pe dracu! Se dădea mare. Prostu’ dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul!

  • Dacă tu nu respecți ce spun eu, înseamnă că eu sînt un maimuțoi în fața ta!

Erau mulți cei care nu respectau ce spunea el confirmându-i concluzia.

  • Futu-i mama ei de meserie care mi-am ales-o și eu!
  • Eu nu sînt ștergătorul la cur la toată centrala!

Nu avea nicio calificare. Confunda meseria cu funcția. Adică era de meserie șef și dacă i se cerea să-și îndeplinească obligațiile de serviciu considera că este pus să șteargă pe cineva la cur! Chiar toată centrala nu se putea bucura de prestația ștergătorului. Erau doar vreo doi, cei care-i asigurau spatele.

  • Am avut atât de multe treburi c-am făcut ca trenul!
  • Uf! Nu sînt Napoleon!

Eu nu l-am auzit niciodată deși mulți ani am fost umbra din spatele dulapului. Poate făcea ca trenul dar trenul acela oprea numai în gara lui. În plin comunism, tovarășul Prodea avea o afacere privată. Repara și amenaja locuițe utilizând resursele materiale, umane, mijloacele de transport pe care era plătit să le gospodărească în folosul altui stăpân. Cineva îl proteja și îi acoperea mizeriile.

Auzise de legendara capacitate a lui Napoleon de a face mai multe lucruri simultan. Sigur că nu putea fi Napoleon. Se poticnea și atunci când aborda treburile pe rând.

  • Dacă telexul nu este urgent, nu-i fac nicio dedicație!

Cu de la el putere instituise regula ca toate telexurile care urmau să fie transmise, înainte de a le preda operatoarei, să treacă pe la el pentru a le „face o dedicație”. Eu și colegii mei din Direcția Tehnică de Exploatare și Reparații (D.T.E.R.) nu am respectat-o niciodată. Documentele aprobate, semnate, ștampilate de director nu puteau trece pe la cenzura formală a unui neica nimeni. Așteptam să-mi blocheze, măcar o dată, corespondența. N-a avut curaj. În schimb ne cânta, pe la cine avea timp să-l asculte, că-i subminăm autoritatea.

  • Eu sînt nimeni, sînt o cîrpă din cauza bunătății pe care o am cu dumneavoastră!
  • Eu la fiecare v-am făcut cîte un avantaj iar voi mi-ați făcut numai rele!

Decretul Prezidențial nr. 208 din 17 octombrie 1985 privind instituirea stării de necesitate și a regimului militarizat în unitățile Sistemului Energetic Național ne-a schimbat peste noapte statutul punându-ne într-o situație inedită prin care industria de producere, transport și distribuție a energiei electrice nu trecuse nici măcar în timpul războiului. Am fost obligați să ne obișnuim cu prezența unor ofițeri, toți ingineri, conduși de un colonel care era de fapt al doilea director general.

Foarte repede au ajuns și la urechile colegilor în uniformă isprăvile șefului de la administrativ. Începuseră să-i sufle în ceafă. Bănuind că e lucrat din interior, și-a băgat colaboratorii în ședință pentru a le aminti cât de generos a fost el. În schimb ei, în nemernicia lor, ca niște câini turbați, au mușcat mâna care i-a hrănit.

  • Noi sîntem militarizați, nu ne jucăm!
  • Tov colonel, credeți că merge toate șnur?

Avea dreptate! Eram militarizați și nu ne jucam. Singurul care s-a jucat… cu focul a fost chiar el. Și s-a ars! Rău de tot! Ăia care-i păzeau spatele abea făceau față să-l ocrotească pe al lor. „Tov colonel” a fost curios să știe de ce nu „merge toate șnur”. A aflat repede și ca orice militar, nu a ezitat nici măcar o clipă. L-a transferat, doar pentru că se apropia de pensie, la Întreprinderea de Construcții Metalice și Prefabricate (I.C.M.P.), unitate de producție din subordinea C.I.R.E., aflată la marginea orașului, pe șoseaua Giurgiului, unde a primit o funcție corespunzătoare studiilor, calificării și experienței dumisale. Alții, lipsiți de noroc și de spate, pentru mai puțin  și-au început calvarul cu o vizită la procuratură.

***

Fiindcă a venit vorba de „spate”! Prin 1964, o delegație la nivel înalt dintr-un stat frățesc efectua o vizită în România. Seara, pe traseul oficial, chiar în centrul Bucureștiului, nu s-a aprins iluminatul public deși pentru astfel de evenimente se luau măsuri speciale. Un pârdalnic de contactor produs în marea Uniune Sovietică a refuzat să-și facă treaba obligând șoferii limuzinelor Mercedes și Ceaika cu care se deplasau oaspeții și gazdele lor să exerseze utilizarea farurilor. A ieșit un scandal cât casa. I.D.E.B.-ul se ocupa de iluminatul public din tot orașul. A fost prins imediat în focul încrucișat executat de două anchete: una a securității, cealaltă a partidului. „Băieții” au înțeles chiar în acea noapte cine este „sabotorul” și au închis subiectul. Cu partidul era mai greu. Trebuia să afle de ce tovarășii nu-și fac datoria, ce a păzit organizația de partid, ce au de gând să facă în viitor și alte d’astea.

Colegul meu, Neculai Vasilache, atunci tânăr inginer, era șeful Secției Iluminat Public. A doua zi, dis de dimineață, a fost chemat de directorul Cristinel Vâlciu.

– Vasilache, te duci la Comitetul Central. La ora zece să fii la tovarășul Partenie Victor. Se analizează incidentul de aseară, cu iluminatul. A fost informat că vii! Găsești la poartă talonul de acces.

Tânărul șef de secție era aruncat fără menajamente în groapa cu lei și se străduia să scape de belea. Știa foarte bine că directorul Vâlciu era prieten la cataramă cu inginerul energetician Partenie, inflexibilul șef de sector din C.C. Bănuia că îl sfătuise să stea deoparte.

– Ce să caut eu acolo tovarășe director? Cine sunt eu? Eu n-am spate! Mă fac ăia fărâme.

– Lasă băi Vasilache că ai și spate ai și cur! N-o să pățești nimic!

Pentru că nu era loc de întors, s-a dus și a fost cât p’aci să se aleagă cu o propunere de destituire.

Neculai Vasilache era un moldovean blajin, cu fața permanent luminată de zâmbet. Vorbea calm, nu ridica tonul și nu se enerva niciodată. Avea totdeauna în „rezervă caldă” câte o glumă care destindea atmosfera. Cum să nu-l îndrăgești! Veteranii îi spuneau nea Țulache. Eu n-am îndrăznit să o fac. Din capul locului mi s-a adresat numai cu domn’ Dănuț.

Cristinel Vâlciu a condus I.D.E.B. în perioada 01.02.1961 – 19.08.1965. A fost promovat în Ministerul Energiei Electrice (M.E.E.) unde, până în 1972, a ocupat funcții de mare răspundere: secretar general al ministerului, adjunt al ministrului pentru probleme de exploatare, adjunct al ministrului pentru construcții rețele, comerț exterior și aprovizionare. S-a pierdut apoi în anonimat. Spre amurgul carierei, a lucrat ca inginer proiectant la Secția de Cercetare Proiectare (S.C.P.) din cadrul C.I.R.E.(adică am fost colegi!) unde a beneficiat de un birou separat. Era taciturn și evita contactele cu ceilalți. N-a lăsat urme nici în istoria rețelelor electrice nici în amintirea celor cu care a colaborat.

Victor Partenie a urcat treaptă cu treaptă în ierarhia aparatului de lucru din C.C. al P.C.R. până la președinția Comisiei de Control Muncitoresc al Activității Economice și Sociale, vestitul C.C.M.A.E.S.

 ***

Tovarășul Prodea a schimbat biroul confortabil al șefului de serviciu dintr-o ditamai centrala industrială, amenajat ca pentru el, cu o chițimie de la intrarea principală a unei întreprinderi oarecare, acolo unde lucra șeful pazei. Sarcinile de serviciu mă purtau periodic la I.C.M.P. Se rupea de mijloc făcându-se echer, mă saluta ceremonios și îmi deschidea ușa, mie un „inci pinci acolo”. Îmi aminteam atunci ce spunea mama: „Dumnezeu drăguțu, cum le potrivește El pe toate!”.

Portrete și întâmplări (VII) – Prodisme (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Eram cel mai tânăr inginer din Centrala Industrială de Rețele Electrice (C.I.R.E.). Veneam de la munca de jos, de la șaibă, cu o experiență practică solidă. Unele dintre isprăvile mele profesionale erau cunoscute în Centrală. M-au primit cu brațele deschise și mă bucuram de simpatia tuturor, cu două excepții: Constantin Vișan și Ioan Prodea

Primul, tovarășul Vișan, șeful Serviciului Control, Organizare, Personal, Învățământ, Retribuire, un fel de eminență cenușie a domeniului, avea puterea să facă și să desfacă. Economist foarte priceput, de numele lui se legau multe dintre reglementările favorabile, avantajoase, care guvernau sistemul de salarizare și schemele organizatorice și de personal ale întreprinderilor de rețele electrice. Nea Costică, așa cum îi spuneau apropiații (eu nu eram printre ei), se afla la originea tuturor mânăriilor, a sforăriilor, din sfera angajărilor și a promovărilor executate totdeauna la limita legii, totdeauna profund imorale. Altfel bărbat bine, avea aspect de senior, de aristocrat. Se îmbrăca elegant, fuma numai Kent și răspândea un parfum discret de tutun bun și de colonie scumpă care nu se găsea în comerțul socialist.

Față de mine a fost ostil chiar din prima clipă. A ținut-o așa până s-a pensionat. Pe unde mă prindea încerca să-mi dea la gioale. Uneori a reușit. Cum să știu că venirea mea în Centrală l-a dislocat din schemă pe cel mai protejat dintre protejații dumisale?  Iritat peste măsură de „performanțele”  aceluia, directorul tehnic a întocmit un referat care l-a trimis înapoi la I.D.E.B., acolo de unde protectorul îl adusese și le-a cerut colaboratorilor să-l caute pe „puștiul ăla de la Ilfov”. Am fost transferat la ordin, nu la solicitarea mea. Tovarășul Vișan o știa foarte bine. Și chiar dacă aș fi aflat dedesubturile chestiunii, cum aș fi putut refuza o promovare?

 ***

După deranjul din decembrie 1989, o tânără jurnalistă de televiziune mânca de trei ori pe zi comuniști pe pâine, dezvăluia potlogăriile trecute și prezente ale acestora și îi înfiera cu mânie proletară. Sanda Vișan uitase subit că este fata lu’ nea Costică! Când probabil și-a amintit a plecat spre zări mai calde pentru a continua de acolo lupta cu hidra comunistă.

***

Cel de-al doilea, tovarășul Prodea, un mârlan analfabet, era șeful Serviciului Secretariat–Administrativ. Avea în subordine personalul muncitor (fochiști, portari, instalator, electrician, telefoniste, operatoare telex, operatoare xerox, șoferi, zugravi, magazioner, îngijitoare). În schema serviciului figurau și cele trei–patru secretare ale directorilor dar acestea nu se aflau sub autoritatea lui. Nu îndrăznea să le considere subordonate.

Fără vreo calificare atestată și cu studii modeste, manifesta un dispreț nedisimulat față de cei cu studii superioare, în special față de ingineri. Îl chinuiau, probabil, niște aspirații neîmplinite. Despre cei care îl onorau fiindu-i colegi, cu o maximă lipsă de considerație se exprima:

– Ce mare lucru și ăștia! Niște inci pinci acolo! (vroia să spună ingi. princi. – inginer principal)

Ne-am ciocnit pe traiectorie în prima mea zi de lucru. C.I.R.E. funcționa atunci în condiții improprii, împreună cu Dispecerul Energetic Național (D.E.N.) și cu Centrala Industrială de Producere a Energiei Electrice și Termice (C.I.P.E.E.T.), în clădirea de pe Hristo Botev. Moștenisem un scaun jerpelit și șubrezit, gata să se năruie în orice clipă. În mod firesc i-am solicitat șefului de la administrativ să-l înlocuiască, să-mi dea altul pe care să-l pot folosi în siguranță, fără  să mă trezesc, când mi-o fi lumea mai dragă, cu zgaibaracele în sus.

A început să se tânguie și să se coiască de parcă i-aș fi cerut scaunul de sub cur.

– Uitați care e treaba! Radu (unul dintre colegii de birou) e plecat în delegație și azi voi folosi scaunul lui. Mâine îmi aduc unul de acasă iar jaful ăla, cu o scurtă explicație scrisă fixată pe el, îl voi pune la ușa directorului general.

Și i-am dat răgaz să cugete. După ceva timp a venit magazionerul cu un scaun nou–nouț pe care l-am folosit mulți ani.

De atunci nu am mai apelat niciodată la ajutorul tovarășului Prodea. Ne salutam, ne toleram și ne tratam cu indiferență.

Prin Decretul nr. 379 din 13 octombrie 1983 al Consiliului de Stat al R.S.R. în fiecare judeţ a fost înființată câte o Întreprindere de Exploatare şi Întreţinere a Reţelelor şi Instalaţiilor Energetice şi de Distribuţie a Energiei Electrice şi Termice (I.E.I.R.I.E.D.E.E.T. !!!!), prescurtat I.R.E. Ca efect al actului normativ, activitatea I.R.E. Bucureşti a fost preluată de noile unităţi din judeţele Teleorman, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa şi de I.D.E.B. Fosta întreprindere, mult redusă, s-a reorganizat în Exploatarea Reţelelor Exterioare de Înaltă Tensiune (E.R.E.I.T.) Bucureşti. Astfel sediul acesteia din Șos. Ștefan cel Mare Nr. 1A a rămas pe trei sferturi nefolosit.

***

Clădirea cu subsol, parter și șase etaje a fost construită în 1963. Era dotată cu toate facilitățile specifice activității unei întreprinderi de rețele electrice și avea o rezistență sporită la cutremur, dovedită apoi în timp. La ultimul etaj se afla dispecerul, o sală spațioasă de ședințe și aparatura de comunicații. Celelalte etaje, tip hală, se compartimentau după necesități, din podea până în tavan, cu ajutorul unor dulapuri încăpătoare din lemn. Spre culoar spațiile de lucru erau închise cu pereți subțiri din zidărie. După o necesară modernizare, azi adăpostește Transelectrica – Sucursala de Transport București.

***

Conducerea C.I.R.E. a speculat imediat ocazia și în martie 1984 ne-am mutat. Întâmplarea a făcut ca Serviciului Secretariat–Administrativ și Serviciului Tehnic, în cadrul căruia lucram, să le fie repartizate încăperi alăturate iar eu să mă amplasez spate în spate cu tovarășul Prodea. Ne separa doar dulapul din lemn și cum omul vorbea tare, auzeam totul. Mă cam deranja și nu-l luam în seamă. Până m-am prins că zicerile sale sunt demne de atenție. Atunci i-am deschis o rubrică în nelipsitul meu blocnotes și am început să le culeg trecând peste expresiile jignitoare folosite în relațiile cu subordonații.

Le-am zis Prodisme:

  • E palpabil numai ce se vede!!!
  • I s-a spart parbrixul!
  • Trebuie schimbat pișuorul!
  • Uf! Nu-mi dau cheili!
  • La bec găsit numai filamentul. Gogoașa spartă!!!
  • Vezi ce bine merge? Parcă-i o plăcere!
  • Șurupelniță!
  • Hanul lui Maniuc!
  • Mă delectez la vremea de afară!!!
  • Îl apreciez cu nota bene!!!
  • La lift, din cauza unor tracasări, s-a ars releul termic!
  • Eu discut la superlativ; de la extraexcepțional în sus!!!
  • Masa de gianicologie trebuie reparată!

Haioase, nu? Cam ăsta era gradul de instruire a celui care, cu o superioritate nesusținută, își disprețuia fără vreo apăsare colegii.

Portrete și întâmplări (VI) După demolare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

În 1987, spre sfârșitul iernii, au ajuns la gospodăria părinților mei. Ordinul de demolare și buldozerul, căci despre asta este vorba. Mama era distrusă. Suferea fizic. Figuram în spațiu și aveam domiciliul la ei deși locuiam în altă parte. Știind de câțiva ani ce se va întâmpla, niște prieteni bine informați m-au sfătuit să procedez așa.

Nici n-am apucat să ne dezmeticim din șocul încasat și am fost convocați la Primăria Sectorului 3 pentru a primi, prin repartiție, o noua locuință în care urma să ne mutăm de urgență. Trebuia să ne înfățișăm măriei sale tovarășul Moldoveanu, stăpân absolut peste viitorul locativ al celor cărora li se demolau casele. La ușa ăstuia stătea lumea ca la Maglavit așteptând minunile lui Petrache Lupu. Așa era și în ziua cu pricina. Împreună cu tata am parcurs în vreo trei ore o coadă ca la carne.

Ne făcuserăm temele din timp, știam exact care ne sunt drepturile și cum erau acestea stabilite de lege.

Din motive medicale, susținute cu documente, părinții aveau dreptul la două camere. Eu aveam de ales între o garsonieră sau o cameră adăugată celor două de care beneficiau ai mei, adică un apartament de trei camere pentru toți. Garsoniera a fost opțiunea convenită în consiliul de familie. Una era planul nostru de acasă și alta voința tovarășului Moldoveanu pe care acesta nu se sfia să o impună cu forța.

Nervoși și obosiți am ajuns în fața stăpânului. Lucra singur într-un birou mic, cât cotețul găinilor mele.

***

Spuneau niște cunoscuți și știau ce spun, că a ales cămăruța aia, în care nu avea loc decât el, cu un scop precis. Nu trebuia să asiste și altcineva când i se ofereau atenții în plic. Nu le refuza niciodată. Inițiații știau, funcție de solicitare, care era valoarea minimă a atenției.

***

Stând în picioare ca două slugi vinovate, chemate să dea socoteală, așteptam decizia măriei sale. S-a uitat prin hârtii și fără să ne privească s-a pronunțat sec:

– Trei camere pe Răcari!

I-am explicat calm, politicos că solicităm să ni se repartizeze un apartament cu două camere și o garsonieră, solicitare îndreptățită, susținută de reglementările în vigoare. Abea atunci a ridicat ochii spre noi și răstit, cu vocea sugrumată a lătrat:

– Altceva n-am! Dacă nu acceptați, vă evacuez forțat!

– Atunci evacuați-ne! Așa să faceți! Vă avertizez însă că nu va fi ușor. Și am plecat.

În jurul nostru se demola cu spor. După șapte–opt zile singura casă rămasă în picioare era casa noastră. Mă așteptam să ne taie utilitățile dar n-au îndrăznit. Peste drum staționa un buldozer. Acasă erau permanent câțiva bărbați din familie sau dintre prietenii mei. Și într-o dimineață a sunat telefonul. Cineva de la primărie ne invita pentru a primi o nouă repartiție. Anunțat de tata, am plecat de la serviciu și m-am întâlnit cu el la ușa tovarășului Moldoveanu.

Lume multă, coadă, nervi, stat în picioare, timp pierdut și intrăm iarăși la stăpânul apartamentelor. Cu o amabilitate prost mimată ne-a înștiințat că a găsit posibilitatea de a satisface solicitarea noastră. Propunerea părea în regulă: o garsonieră și un apartament cu două camere în zone așezate.

– Dacă sunteți de acord, semnați aici!

– Suntem de acord dar semnăm, adică acceptăm, numai după ce le vedem.

Nu cred că se aștepta. Era deranjat și se abținea să riposteze pentru că reacția noastră era normală și mai ales legală.

– Bine!

Mi-am luat liber și a doua zi, dis de dimineață, am pornit să vizităm viitoarele noastre locuințe. Întreprindere nu tocmai simplă. Era ceva alergătură. Trebuia să ajungem la centrul de administrare locativă din cartier pentru ca de acolo cineva care avea cheile să ne însoțească. În sfârșit, altă cale nu aveam.

Apartamentul părinților nu ridica probleme deosebite. Relativ curat, fără prea multe bâlbe de execuție nu necesita intervenții costisitoare și tata l-a acceptat.

Auzind că mergem la garsoniera 111 din blocul ……, fata de la ICRAL s-a pleoștit și tot drumul ne-a răspuns monosilabic. Odată ajunși, am observat imediat că era amplasată pe colț. Aveam deja un prim motiv de nemulțumire. Când însoțitoarea noastră a deschis ușa eu am rămas, la propriu, cu gura căscată. Și nu pentru că era spațioasă, bine împărțită, sau că avea un balcon măricel. Nu! Intram într-o peșteră. Toți pereții, plafonul, podeaua erau ude, ude fleașcă. Pe unul din pereții exteriori apa înghețase.

– Ce-i asta?

– Deasupra s-a rupt o țeavă și cîteva zile a curs apa rece. Caloriferele nu sunt umplute…

– De cât timp e așa?

– De două săptămâni. Au fost cinci înaintea dumneavoastră.

Am văzut negru în fața ochilor. Nu aveam nicio îndoială, ticălosul  ăla din Parfumului știa. Înadins a vrut să-mi bage pe gât o locuință distrusă.

M-am întors glonț la primărie. Eram furios. Probabil se vedea asta pe chipul meu. Cei care așteptau mi-au făcut loc și am năvălit în birou trântind ușa de perete fără să o mai închid. În picioare, cu mâinile încrucișate pe buric, o femeie aștepta ca marele om să-i decidă soarta.

– Futu-ți morții mă-tii de javră nenorocită! Îți bați joc de mine bă jigodie!

Cât ai clipii biata femeie a dispărut. Livid, tovarășul Moldoveanu s-a ridicat de pe scaun și s-a lipit de peretele din spate lui. Când m-am repezit la el i s-au înmuiat genuchii. A început să se prelingă spre podea. Mâna lui Dumnezeu dar și imaginea jalnică a puternicului tovarăș m-au oprit. M-aș fi răcorit dacă îi învinețeam un ochi. Cu siguranță îndrăzneala mea disperată nu scăpa nepedepsită.

Afară, necăjiții condamnați să-și lase casele și să se mute aiurea, unde decidea viteazul, aclamau ca pe stadion: „Așa-i trebuie! Las’ că bine-i face!”. Zarva stârnită a atras câțiva funcționari speriați. Și-a mai revenit când i-a văzut. Sprijinit de spătarul scaunului, arătând spre un dosar i s-a adresat unei tinere:

– Dă-i apartamentul 107!

Mi l-a dat, l-am vizitat, l-am luat și l-am păstrat până azi.

După două–trei zile am revenit la primărie pentru a primi de la registratură hârtiile oficiale, semnate și ștampilate. La ușa blestematului și înjuratului tovarăș Moldoveanu stătea de veghe un milițian.

Blocul nu era racordat la căldură. Din această pricină, în prima fază, s-au mutat la parter și la etajul unu câteva familii de bătrâni dintre cele care nu aveau, măcar temporar, o altă soluție locativă. Îi cunoșteam pe toți. Fuseserăm vecini pe Vitan și pe Laborator. Numai ei știu cum au îndurat frigul! Noi am dus câteva piese de mobilier și niște mărunțișuri. Când aveam timp liber mergeam la „garsonerie”. Mă străduiam să termin reparațiile, amenajările, curățenia…

Brusc, în preajma zilei Învierii Domnului s-au populat toate cele zece etaje. Foarte mulți tineri de la 23 August, Republica, Fabrica de Mașini Grele Speciale (F.M.G.S.), Întreprinderea de Mașini Unelte și Agregate București (I.M.U.A.B.), Institutul de Cercetări Textile (I.C.T.) animau viața unei comunități în curs de constituire.

Făceam ultimele pregătiri înainte de mutare și într-o seară, doborât de oboseală, am rămas să dorm acolo. Nu era o premieră, se mai întâmplase. Alături, la 106, locuia de puțin timp un băiat singur, necăsătorit, care avea o pasiune specială pentru petrecerile nocturne, foarte zgomotoase. Aproape zilnic, punea la încercare nervii și răbdarea vecinilor. Cu gândul la programul încărcat de a doua zi, pe la ora 21:00 m-am așezat comod în pat. Mă chinuiam de ceva vreme să termin de citit o carte. „Moș Ene”, bată-l vina, îmi zădărnicea de fiecare dată efortul. Se auzeau deja, în surdină, voci amestecate și o muzică zbuciumată, departe de gustul meu.

Fundalul sonor nu era deranjant. Am încercat să citesc dar, încă o dată, somnul m-a dovedit.

M-au trezit, pe la ora 01:00, strigătele unor cetățeni din blocul de vizavi, asezonate cu înjurături pitorești, care imperativ le solicitau petrecăreților de la 106 să reducă volumul muzicii. Riposta verbală a acestora, împleticită, obraznică, neconvingătoare, dovedea că erau mangă. Cei împiedicați să doarmă i-au amenințat cu miliția. Ca răspuns, cu creierul amorțit de alcool, unul din hoarda dezlănțuită a scos boxele pe balcon și a dat volumul la maxim. Răsuna cartierul. Odihna mea se dusese dracu. Mă uitam cum, rând pe rând, se aprindeau luminile la ferestrele blocurilor din jur. Atunci mi-a venit ideea. De la lumină o să li se tragă!

***

Aveam în trusa de scule pentru electricieni o „jucărie” (pe care o am și azi) numai bună să readucă liniștea. Este un patron electroizolant care înlocuiește patronul fuzibil din componența siguranțelor de joasă tensiune cu capac, la acea vreme practic generalizate, sub diverse forme constructive, în instalațiile de utilizare a energiei electrice. Se montează și se demontează cu ajutorul unei chei cu profil special, fabricate după un procedeu care nu este la îndemâna oricărui meșterici.

 

O bucșă metalică înlocuiește capacul de porțelan. Aceasta se rotește liber în ambele sensuri făcând imposibilă manevrarea patronului electroizolant, altfel decât cu cheia potrivită. A fost născocit de un tehnician de la I.R.E. Iași. Îl utilizam la izolarea circuitelor pe care se executau lucrări, împiedicând punerea neautorizată sub tensiune a acestora sau la întreruperea furnizării energiei electrice în cazul consumatorilor cu probleme.

  ***

I-am lăsat pe băieți sfădindu-se cu cei de peste drum și am trecut la acțiune. Firida de Distribuție și de Contorizare pe Palier (F.D.C.P.) se afla la doi pași de ușa mea. Circuitele erau identificate și inscripționate de mine. Cu o lanternă bună, căci cele două lămpi de pe culoar nu funcționau, operațiunea a fost floare la ureche.

În zece secunde i-am executat, le-am „luat curentul”, le-am stins lumina, s-a făcut liniște. Au mai bodogănit o vreme, mai întâi în casă, apoi pe palier, încercând să repare „defecțiunea”. La ora 02:00 dormeam.

După prânz, în drum spre o importantă stație electrică din zonă, m-am oprit acasă și am recuperat „jucăria”. Cei doi colegi care mă însoțeau s-au prăpădit de râs când le-am mărturisit la ce o folosisem.

Cu vecinul de la 106 am avut doar relații de bună vecinătate. Adică ne salutam politicos: Bună dimineața!, Bună ziua! … și atât. N-a aflat niciodată ce s-a întâmplat în acea noapte. Cred că avea totuși o bănuială.

Portrete și întâmplări (V) Beton marca B300… 300 $

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Dimineața, după 8:30, se făcea liniște și timp de o oră – o oră și jumătate mă puteam ocupa, fără să fiu deranjat, de corespondență. Societatea românească se mișca și producea de la o zi la alta mai multe hârtii. Cum de la vlădică până la opincă toată lumea are nevoie de energie electrică, se adunau mulțime de solicitări, unele chiar importante, care aveau nevoie de rezolvare neîntârziată, plus corespondența internă: reglementări, ordine, informări, instrucțiuni, raportări, circulare și câte altele.

Se anunța o zi obișnuită, calmă și frumoasă, din primăvara anului 1993. Era vremea când, vorba lui Arghezi, „Domnii pomi și-au pierdut bărbăția și au devenit niște mirese”. Teancul din fața mea se subția în ritm alert. Deja mă gândeam la deplasarea pe care urma să o fac la Portul 30 Decembrie, pe Argeș, și la Sistemul de irigații Jilava. Șoferul a întrebat cât mai întârziem. Avea ceva de meșterit la mașină și voia să meargă alături la autobază. I-am tăiat elanul spunându-i că plecăm în zece minute.

***

Ne confruntam cu devastarea instalațiilor energetice care alimentau marile lucrări hidrotehnice din Ilfov (canalul Dunăre – București, sistemele de irigații) și furtul metalelor neferoase (cupru, aluminiu, alamă). Întreruperea lucrărilor și lăsarea de izbeliște a șantierelor favorizau activitatea întreprinzătorilor balaoacheși. Miliția/Poliția nu vedea, nu auzea, nu voia să știe. Făcuserăm zeci de sesizări, plângeri, informări la toate instituțiile care ne-ar fi putut ajuta făcându-și numai datoria, conform atribuțiilor legale. Nimeni nu reacționa. Unii ne sugerau să le păzim dovedindu-ne astfel că nu aveau habar despre ce este vorba. Am avut parte și de întâmplări halucinante care ne-au întărit convingerea că suntem singuri.

După ce Punctul de Alimentare al sistemului de irigații dintr-o localitate cunoscută a fost „vizitat”, unul dintre colegi, maistrul A.V., a mers la postul de poliție cu o reclamație scrisă, însoțită de fotografii de la locul faptei și, foarte important, de informații credibile despre niște posibili făptași. Șeful de post, răsturnat în scaun și cu picioarele pe birou, l-a ascultat plictisit privind lung pe fereastră. Când a pronunțat numele bănuiților milițianul a sărit ca ars:

– Auzi bă! Ce p…a mătii! Vrei să-ți dovedesc că voi, ăștia de la I.R.E.B. le-ați furat?

Au trecut câteva luni și milițianul cu haină de polițist a fost arestat. Pentru protecția pe care le-o acordase unor grupări de infractori, încă dinainte de ’89, s-a căptușit cu un concediu lung în penitenciarele patriei. Tărășenia a făcut carieră în presa vremii.

Una peste alta, toate eforturile noastre au fost aproape în zadar. Am reușit să demontăm echipamentele care puteau fi demontate și să le depozităm în siguranță. În rest s-a furat tot, absolut tot. Refacerea acelor instalații electrice antrenează azi o cheltuială imensă.

***

Închisesem mapa și îmi adunam lucrurile: casca de protecție, cizmele electrizolante, binoclul și stația de radio portabilă. Aveam de puțin timp un sistem modern de comunicații și primisem în dotare o bijuterie marca Motorola. Firul gândurilor mi-a fost întrerupt de o discuție purtată pe ton ridicat în antecameră, acolo unde lucrau cei doi tineri tehnicieni cu pregătirea lucrului, un băiat și o fată, care, pe apucate, făceau și muncă de secretariat. Foarte vehement, cineva solicita să-mi vorbească numaidecât forțând intrarea în birou deși colegii îi explicau că va trebui să aștepte câteva minute.  Cum omul nu se dădea bătut, am deschis larg ușa. Un bărbat de vreo cincizeci de ani, statură medie, brunețel, corect, chiar elegant, îmbrăcat m-a abordat direct:

– Domnul Mocanu?

– Da!

– Mă numesc B……i și vreau să vorbesc cu dumneata!

Nu era primul agitat care mă căuta. Știam că cel mai eficient tratament pentru a-l liniști era comportamentul normal, amabil, calm, așa că l-am invitat în birou.

– Poftiți! Luați loc! Mă pregăteam să plec. Ce vă aduce la mine?

– Domne, eu am fost director în Primăria Capitalei. Nu plecați nicăieri, mergeți cu mine să vedeți un amplasament și să-mi spuneți dacă sunt probleme cu energia electrică. Eu vă duc, eu vă aduc înapoi!

– Astăzi nu se poate. Am deja un program stabilit. Vă dau pe altcineva, foarte calificat, să vă însoțească.

– În niciun caz! Nu plec de aici fără dumneata. Avea un soi de disperare pe care încerca să o tempereze. Probabil ceva foarte important îl punea pe jar. Mai văzusem asta.

– Unde se află amplasamentul? Știți sigur că e în zona mea de responsabilitate?

– Da! Cel care m-a trimis la dumneata se pricepe.

– Apropo! Cine v-a trimis? Îl cunosc?

– Nu pot să vă spun dar vă cunoaște. Hai să mergem! Până la prânz trebuie să știu ce e cu terenul ăla.

Eram sigur că cel care-l îndrumase la mine făcea parte din breaslă. Puțin probabil ca altcineva să cunoască limitele teritoriale ale unității conduse de mine. Astea nu erau informații publice. Și astfel, în numele solidarității dintre oamenii rețelelor electrice, am cedat.

– Bine, vă însoțesc dar cu o condiție: când terminăm mă duceți în Jilava. Ce ziceți?

– De acord! Mai încape vorbă?

Programul zilei era parțial compromis. La 30 Decembrie nu mai aveam cum să ajung. Colegii implicați au fost informați și am stabilit că vor pleca spre Jilava când îi voi anunța eu. Șoferul a primit liber să se ocupe de ale lui urmând ca la momentul potrivit să vină după mine. Am luat stația de radio și însoțit de ciudatul vizitator am pornit spre o destinație necunoscută.

Omul avea o mașină pricopsită. O parcase în curte nesocotind indicatoarele care interziceau accesul, cu excepția autospecialelor I.R.E.B. Mai păstra îndrăzneala tipică unei anumite categorii de demnitari promovați de partidul comunist.

Pe drum a devenit mai vorbăreț, a început să-mi dea detalii. Era proprietarul unei fabricii de betoane și de mortare, situate undeva în zona Delea Nouă – Delea Veche. O știam. Fusese construită înainte de ’89 pe un teren eliberat prin demolarea unor case frumoase pentru a susține elanul sistematizării din jurul Căii Călărașilor. Deranjul, cunoscut sub numele de revoluție, a pus capăt demolărilor și a pulverizat șantierele. „Betoniera” rămăsese fără beneficiari. Pentru a nu o lăsa să se prăpădească, a fost cumpărată de un director din Primăria Generală. Știa drumul, știa ușa, știa s-o deschidă. Unul mai nimerit nici că se putea.

Piața creștea vertiginos, nu mai făcea față comenzilor iar autoritățile îl forțau să elibereze locul și să-și mute șandramaua în afara orașului. Găsise un loc pe care îl considera potrivit. Seara trebuia să semneze contractul de vânzare–cumpărare. În ultimul moment, cei ce se ocupau de mutarea betonierei și de extinderea ei i-au pus problema alimentării cu energie electrică. Nu știa să răspundă. Presat de timp a apelat la un cunoscut și acela l-a îndreptat spre mine.

Traseul pe care ne deplasam ducea către Sud. Sporovăind, drumul părea mai scurt și am ajuns pe Vitan.

Începeam să înțeleg încotro mergem. Când am intrat pe Energeticienilor n-am mai avut niciun dubiu. În fața CET-ului a virat la dreapta pe Releului, apoi la stânga pe Splai (se circula în ambele sensuri pe malul stâng al Dâmboviței) și a luat-o voinicește spre Glina. După ce am depășit drumul de țară care continua strada Ilioara pe lângă baza de producție Energomontaj (azi prelungirea bulevardului Nicolae Grigorescu) a oprit pe câmp în dreptul stâlpului de traversare peste Dâmbovița al Liniei Electrice Aeriene (L.E.A.) 110kV care alimentează stația Popești Leordeni amplasată pe platforma industrială Danubiana.

Cunoșteam locul din copilărie. Acolo cultivau cioplenii varză și conopidă și tot acolo, iarna, tata vâna iepuri. Am făcut câțiva pași și mi-a arătat un teren măricel, cam un hectar, măsurat și trasat de topometru. Mai mult de jumătate din acesta se afla în culoarul pe protecție al „pachetului” de patru L.E.A. 110kV prin care se evacuează puterea produsă în C.E.T. București Sud, chiar sub conductoare. Eram în încurcătură. O alegere mai proastă pentru a amplasa o fabrică de betoane nu se putea. Nu știam cum să abordez chestiunea.

Adevărul gol–goluț, spus abrupt mi s-a părut totuși cea mai bună soluție, așa că i-am dat drumul:

– Domnule B…i, s-ar putea să vă dezamăgesc dar pe terenul ăsta nu veți face decât agricultură. Cea mai mare parte se află sub liniile electrice de 110kV și tocmai acolo, atât cât mă pricep, doriți să amplasați buncăre, benzi transportoare și alte fierătanii înalte. Are un regim special, reglementat prin lege. Este așa numitul culoar de protecție în perimetrul căruia nu se poate construi nimic.

– Domne glumești?

– Nu, nu glumesc! Dacă vă apucați de agricultură vă recomand să cultivați lucernă sau arbuști fructiferi: coacăz, afin, zmeur, agriș. Le merge de minune în câmpuri electrice intense.

– Cultiv pe dracu!

– Eu zic să nu fiți supărat. Chiar dacă terenul nu avea restricția asta, are altă belea. Alimentarea cu energie electrică este o problemă, tehnic complicată și financiar foarte costisitoare. Singura sursă disponibilă se află pe malul celălalt, în complexul de sere. Cred că știți cum e legislația. Veți suporta cheltuiala iar la sfârșit ne veți preda instalațiile, fără plată.

– Hai domne! Ce s-a întâlnit hoțu cu prostu?

Era îngândurat, vădit descumpănit dar relaxat.

– N-aș fi vrut să vă dau planurile peste cap. O să găsiți alt teren și dacă se află în zona noastră, vă ajutăm cu bucurie, eu sau unul dintre colegii mei.

– Domnu Mocanu știți ce prostie era să fac? Dădeam o poală de bani pe un teren care nu-mi folosea la nimic și de care ar fi fost puțin probabil să scap. Băi din ce rahat m-ați scos!

Am mai zăbovit în bătaia soarelui vorbind ca doi vechi prieteni. Cred că-i făcea bine. În mașină, înainte de a pleca, și-a scos portofelul, a ales niște bancnote și mi le-a întins fără să spună nimic. L-am refuzat politicos dar foarte hotărât explicându-i că nu pentru asta l-am ajutat. S-a uitat lung, mustrător, la mine și mi-a îndesat banii în sân. I-am scos și i-am pus în buzunarul interior al jachetei.

Restul zilei a trecut fără incidente și nu mi-am amintit nici măcar o clipă de banii pe care-i țineam la piept. Seara, acasă, soția m-a implicat, fără voia mea, în plănuirea unor cheltuieli. Abea atunci am realizat că într-un buzunar am ceva ce ne-ar putea face efortul mai suportabil. Erau trei sute de… dolari! Când i-a văzut, consoarta m-a întrebat curioasă:

– De unde ai ăștia?

I-am povestit atunci pățania de peste zi.

– Ai luat tu bani? Doaa…mne, s-a întors lumea cu curu-n sus!

Da, am luat! A fost singura excepție într-o lungă carieră profesională. Așa am fost programat, să nu pun botul pe bani, să nu mă las ispitit de „ochiul dracului”, mai ales atunci când la schimb ar trebui să fac ceva nelegiuiri. M-am mulțumit cu beneficiile diverselor poziții sociale pe care, vremelnic, le-am ocupat.

Și slavă Domnului, n-au fost puține!

***

După circa doi ani, am aflat cine îl trimisese la mine pe domnul B….i: directorul C.M. de la I.D.E.B. Se cunoșteau bine din vremea când în București se demola și se construia cu frenezie. Cum amândoi răspundeau de investiții, au fost condamnați să colaboreze îndeaproape. C.M., profesionist cu o experiență impresionantă, a fost la originea multor lucruri bune înfăptuite pentru dezvoltarea sistemului de alimentare cu energie electrică a Bucureștiului. Un om de ispravă. Relațiile mele cu domnia sa erau corecte, oficiale, marcate de diferența dintre generațiile cărora aparțineam.

Ne-am întâlnit la o petrecere între colegi, avanpremieră tradițională a sărbătorilor de iarnă. Atunci, după ce am ciocnit un pahar cu vin, mi-a mulțumit pentru ajutorul acordat prietenului lui, omul de afaceri B…..i., mărturisindu-mi că el l-a povățuit să nu spună cine l-a îndrumat către mine. Credea că auzind numele, voi refuza să-l ajut pe cel aflat la strâmtoare. Zâmbind a recunoscut că s-a înșelat. Și am mai ciocnit un pahar!

Portrete și întâmplări (IV) – Morcov de Uzunu (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Ușurat și răcorit, cu o satisfacție parșivă cuibărită în suflet, m-am întors la adunat de morcovi. Curios, îndreptându-și șalele, Gologan a întrebat:

– Ce i-ai spus ăluia Dane?

– Păi cam tot ce am avut în gușă și încă ceva pe deasupra!

– Și el ce-a zis?

– A zis că nu sunt un bun membru de partid.

– Băi, tu nu ești sănătos! Te iei cu ăștia la harță?

– Ce-or să-mi facă Florine? Hai să vedem dacă-i ține curu’!

Între timp tovarășii activiști au dispărut cu mașina lor neagră cu tot și duși au fost. Noi, rebegiți de frig, cu noroiul până la genuchi, cu mâinile înghețate, am continuat să facem treaba altora. Am făcut-o așa până la ora 14.00 când… s-a epuizat stocul de lăzi goale! Ușor panicate, cele două tăntici ne-au explicat că tractorul care aduce altele și le ridică pe cele pline vine după ora 16.00. Au fost astfel obligate să accepte că misiunea în agricultură a inginerilor „de la lumină” se încheiase înainte de vreme.

Când a văzut cât pământ cărăm după noi, pe haine, pe mâini, pe încălțăminte, șoferul autocarului a fost cuprins de neliniște. Spre ușurarea lui și a noastră, ne aflam la o lățime de șosea depărtare de stația electrică. Șeful de tură, care lucra direct cu o bună parte dintre noi, a tras repede un furtun la poartă pentru a-i ajuta pe cei care nu aveau drept de acces în interior. La furtun sau la hidrantul din curtea stației am reușit să ne spălăm pe mâini și să scoatem la lumină culoarea botinelor. Dar hainele… !! Ajuns acasă, mama soacră m-a întrebat pe unde dracu am umblat. După ce a auzit că am adunat morcovi la Uzunu, s-a uitat lung la mine, a crezut că îmi bat joc de ea și s-a supărat!

A doua zi, toată suflarea din I.R.E.B., de la portar până la directorul tehnic Gheorghe Ionașcu, comenta neobișnuita întâmplare care lăsase întreprinderea fără cârmuitori. Mârâiau și unii dintre șefii care exersaseră munca în agricultură dar, mai cu fereală ca să nu smintească scaunele de pe care conduceau, ce-i drept cu rezultate foarte bune, rețelele electrice de transport și distribuție din sudul Munteniei.

***

Directorul Ionașcu  era singurul căruia, la propriu, i-a fugit jilțul de sub cur. Într-o după amiază a acelei toamne ciudate, în timp ce asigura continuitatea conducerii, s-a dus la dispecerul de întreprindere pentru a se informa direct, la fața locului, despre starea rețelei de 110 kV. Dispecer de serviciu era inginerul C.E., un tip haios, pus permanent pe glume, slobod la gură, excelent profesionist.

C. vorbea la telefon. Finaliza o manevră și se concentra pe ce avea de făcut. Nimeni și nimic nu-i putea abate atenția. Poate doar hupa care semnaliza producerea unui eveniment grav. Lăsându-l să-și termine treaba, în liniște, directorul s-a așezat pe fotoliul secundului fără să știe că unul dintre picioarele din spate ale acestuia era rupt. Cei ai casei îl proptiseră provizoriu pentru ca fotoliul să stea în poziția firească și pentru a putea fi folosit, atât timp cât nu era mișcat din loc. Instalat comod, vizitatorul a ales unul dintre registrele operative pentru a-l consulta. Pregătindu-se s-o facă, s-a ridicat puțin și a tras fotoliul mai aproape. Când s-a reașezat a cedat și celălalt picior din spate. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Fotoliul s-a răsturnat. Directorul nostru a ajuns cu zgaibaracele în sus. „Evenimentul”, deși nesemnalizat de sistemele de protecție, nu putea trece neobservat.

C.E. și-a pus în așteptare interlocutorul, s-a aplecat peste centrala telefonică și cu uimire în glas, a întrebat:

– Ce-ai făcut bre? Ai căzut, futu-i maica măsii!

Apoi și-a reluat netulburat activitatea. Ionașcu s-a ridicat singur și a plecat imediat. Peste câteva zile, Serviciul Dispecer a căpătat fotolii noi, mai trainice, mai fățoase.

***

Încordarea se simțea în aer. Nu putea fi domolită decât dacă veneau cuvenitele explicații. Eu mă pregăteam să le cer. În scurt timp am reușit să estimez, cu bună precizie, cât s-a cheltuit și cu ce ne-am ales după acțiunea care stârnise vâlvă. Așteptam doar momentul potrivit.

Trecuseră cam zece zile. Puneam în funcțiune instalațiile de alimentare cu energie electrică a Palatului Snagov, obiectiv de maximă importanță și siguranță. Echipamentele primare și sistemele de automatizare–protecție proveneau, în mare parte, dintr-un import centralizat – Franța și Anglia – destinat Castelului Peleș și Palatului abea construit pe malul Snagovului. Întreaga lucrare constituia o premieră națională. Inteligența și priceperea care au făcut-o posibilă erau românești. Participa lume multă, inclusiv colegii noștri de la I.R.E. Ploiești, angrenați în proiectul Peleș–Sinaia dar și „băieții” adăpostiți sub umbrela Institutului de Proiectare „Carpați”.

Într-o pauză, directorul Ionașcu m-a întrebat direct, fără ocolișuri, ce s-a întâmplat la Uzunu. Neimplicat în decizia care i-a afectat principalii colaboratori, auzise frânturi de poveste pe care încerca să le pună cap la cap. I-am relatat pe îndelete, cu detalii, absolut tot. Chiar și binecuvântarea pe care i-am dat-o tânărului activist de partid.

Dacă nu te-a căutat nimeni până acum, înseamnă că n-a avut curaj să scormonească rahatul.

A plecat îngâdurat și nu am mai reluat niciodată subiectul deși ne vedeam zilnic.

Apropierea sărbătorilor de iarnă a adus și ocazia pentru a discuta cazul Uzunu. A fost convocată adunarea generală a membrilor de partid pentru ședința de bilanț. Până atunci participasem doar la ședințele lunare ale organizației din care făceam parte.

Sala de la etajul șase era plină ochi. În prezidiu au luat loc tovarășii: Nicolae Tetelea – directorul  întreprinderii, Ion Biu – președintele sindicatului I.R.E.B., Gheorghe Sârbu – secretarul organizației de bază de la Secția Auto, Horia Constantinescu – secretarul comitetului de partid și un invitat pe care eu nu-l cunoșteam, cum nu-l cunoșteau nici cei din jurul meu. Era secretarul cu probleme economice al Comitetului Județean P.C.R. – Ilfov. Sosise momentul explicațiilor și al socotelilor. Unul mai potrivit nici nu se putea.

S-a aprobat ordinea de zi, s-a citit darea de seamă… Șabloane, formulări anoste, limbaj festivist, elogii, mă rog… tot repertoriul deși, se muncise mult și rezultatele erau remarcabile. Puteau fi prezentate sintetic, convingător, atractiv, ținând treaz interesul auditoriului. Așa că eu am uitat începutul și n-am înțeles sfârșitul.

Apoi au urmat discuțiile. M-am înscris la cuvânt, eu, ultimul venit, printre cuvântătorii de profesie capabili să vorbească despre orice fără să spună nimic. Ordinea în care urma să ne exprimăm o stabilea tovarășul Horia Constantinescu. Unuia ca mine i se dădea cuvântul printre primii. Finalul discuțiilor era rezervat greilor care trăgeau conluziile și dădeau glas angajamentelor noastre fierbinți pentru anul ce avea să vină. De unde să știe tovarășul Constantinescu că „puștiul ăla obraznic” nu citise scenariul, nu știa rolul, îi va strica regia și în final, va transforma spectacolul într-un eșec? Nu doream să critic. Nici n-am făcut-o. Am spus, în felul meu, o poveste.

Când mi-a venit rândul toți ochii s-au îndreptat spre mine. Pe chipurile participanților se citea curiozitatea.

Pentru a-i izbăvi de așteptare, am precizat din capul locului că voi analiza o acțiune de mare succes, o realizare care nu a fost cuprinsă în darea de seamă: Contribuția celei mai mari întreprinderi de rețele electrice și a specialiștilor ei la propășirea economică a C.A.P. Călugăreni.

Instantaneu în sală s-a făcut liniște. Cu excepția tovarășului de la județ, toți membri prezidiului au încremenit. După câteva clipe de uluială, a reacționat tovarășul Ion Biu, președintele de sindicat. S-a proptit cu răspundere de spătarul scaunului pentru a nu fi văzut de comeseni și îmi făcea semne disperate să tac. Cât timp a durat prestația mea, directorul Nicolae Tetelea a admirat cerul plumburiu, de iarnă, care se desena frumos pe geamul unei ferestre iar secretarul de partid Horia Constantinescu a pârlit cu fulgerele din privire hârtiile aflate pe masă.

Când am intrat în fondul chestiunii, invitatul de la județ s-a îmbujorat. În timp foarte scurt s-a făcut roșu ca steagul partidului. Comportamentul celor doi activiști, ca și cel al destoinicelor cooperatoare, descris cu lux de amănunte, într-un limbaj puțin mai colorat dar foarte sugestiv, l-a făcut să nădușească. A scos batista pentru a-și tampona fruntea. Avea o frunte lată până la ceafă. Bietul om suferea fizic. Nu-l puteam ierta. Trebuia să îndure totul așa cum și noi o făcuserăm.

Părea uimit de cele auzite. Cred că avea cunoștință de prezența noastră la Uzunu, fără să fie implicat personal și fără să știe dedesubturile. Asta îl făcea să trateze totul ca pe o întâmplare hazlie relatată de unul pus pe glume. Ropotele de aplauze care însoțeau povestea erau motive suficiente pentru a-l face să priceapă adevărul spuselor mele.

S-a dezmeticit și a înțeles consecințele deciziei de a fi fost detașați în agricultură doar atunci când am amintit, așa în trecere, încălcarea cu vinovăție a legii privind regimul de lucru în unitățile de producție cu foc continuu. A despăturit batista și a folosit-o pe post de prosop.

Am încheiat cu bilanțul financiar al acțiunii. Cheltuielile (suportate de I.R.E.B.) erau de vreo zece ori mai mari decât veniturile (încasate de C.A.P. Călugăreni). Pentru o clipă, imaginația mi i-a înfățișat pe cei care au pus la cale nejustificatul eveniment agricol aliniați frumos, purtând în tuhăz câte un morcov  de Uzunu.

Cam atunci s-a terminat și ședința. Nu s-au mai tras concluzii, nu s-au mai luat angajamente,… Membrii prezidiului se aflau, fără să știe, în ipostaza surprinsă de Matty, un bun cunoscător al moravurilor vremii. Cum cei vizați erau chiar ei, nu prea aveau ce spune. Uneori tăcerea e de aur!

La data de 23 ianuarie 1981, prin redesenarea județelor Ialomița și Ilfov, au apărut județele Călărași și Giurgiu. Ce a mai rămas din Ilfov a intrat în structura Bucureștiului ca sector al acestuia: Sectorul Agricol Ilfov (S.A.I.). Cel pe care l-au trecut transpirațiile nu mai făcea parte din nomenclatura noului comitet de partid, instalat la Balotești, în conacul Bujoiu. Probabil se pensionase sau păstorea activitatea economică a unui alt județ.

Portrete și întâmplări (IV) – Morcov de Uzunu (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Doamne, ce toamnă câinoasă! În cap de septembrie 1980 m-am prezentat la Întreprinderea de Rețele Electrice București (I.R.E.B.) – Secția de Distribuție a Energiei Electrice Ilfov (S.D.E.E. – Ilfov), acolo unde, prin repartiție, obținusem un post de inginer.

Primirea prietenoasă pe care mi-au făcut-o unii a fost nimic pe lângă testul de rezistență pus la cale de natură. Din primele zile ale lui octombrie au început ploile, frigul, bruma, înghețul. Și noi tot pe afară! Colegii mei, mai „căliți”, erau la rândul lor surprinși de asprimea unui anotimp altfel mai blând, mai îngăduitor. Dar, cum slujba-i slujbă iar capriciile vremii fac parte din „privațiunile” asumate ale meseriei de rețelist, înduram cu stoicism.

Plângând, râzând, blestemând (uneori) am trecut de jumătatea lunii noiembrie. După o noapte cu ploaie rece care spre dimineață începuse să înghețe, în drum spre serviciu, mă gândeam că, măcar în acea zi, nu voi mai tărbăci noroaiele și mă voi ocupa de probele premergătoare punerii în funcțiune a grupului electrogen cu pornire automată de la Palatul Snagov.

Cele aflate la ședința operativă mi-au spulberat speranțele. Altcineva îmi stabilise programul zilei. Dacă aș fi fost singurul, nu era nicio pagubă. Unii dintre cei care răspundeau direct de activitatea întreprinderii au fost și ei deturnați de la rosturile lor firești. Ni s-a comunicat sec, fără explicații sau comentarii, că toți  bărbații, șefi de secție, de serviciu, de birou și adjuncții lor, inclusiv inginerii stagiari se vor aduna la ora 8.00 pe platoul dinspre strada Hatmanul Arbore de unde un autocar îi va duce undeva în județul Ilfov. Decizia, aprobată de directorul Nicolae Tetelea, venea de la comitetul de partid, era semnată de secretarul acestuia, tovarășul inginer Horia Constantinescu, șeful Serviciului Personal – Învățământ și avea în anexă lista celor care participau la „acțiune” (patruzeci și opt de tovarăși).

 ***

Categoria „stagiari” era reprezentată de Lucian Milovan (stagiar anul II) și de mine (stagiar anul I). Alții nu existau. Colega mea de facultate și de promoție R.C. angajată la Secția de Înaltă Tensiune (S.I.T.) deși, obținuse repartiție într-o localitate prin care trecea trenul, nu se califica, evident, pentru categoria „bărbați”.

***

La ora stabilită, cei mai buni specialiști ai IREB-ului, ingineri, economiști, juriști, toți șefi (mai puțin eu și Lucian!) cu atribuții și răspunderi incompatibile cu întreruperea intempestivă a activității lor profesionale, s-au prezentat la autocar. Nimeni nu știa încotro vom merge și mai ales de ce. După apelul nominal, am pornit la drum. Ne-am prins repede că ne îndreptăm spre Giurgiu.

Îndată ce-am ieșit din Jilava, dincolo de podul peste Sabar, pe la Popasul „Trei măgari”, tovarășul Constantinescu ne-a înștiințat că mergem la Uzunu unde… vom aduna morcovi!!! S-a făcut liniște. Nu-mi venea să cred ce aud. Speram, în naivitatea mea, că tovarășul secretar glumește deși domnia sa era lipsit de umor. Îl credeam însă capabil de glume proaste. Spre uimirea tuturor, a repetat apăsat destinația și scopul deplasării noastre. Nu glumea!

Că noi nu eram pregătiți cu îmbrăcămintea și încălțămintea potrivite nici nu mai conta. Ceea ce se întâmpla era un abuz grosolan care nesocotea prevederile legale în vigoare. Producerea, transportul și distribuția energiei electrice erau nominalizate ca sectoare economice cu foc continuu iar lucrătorii acestora nu participau la activități extraprofesionale (mitinguri oficiale, demonstrații ale oamenilor muncii, întâmpinarea unor oaspeți străini de nivel înalt, muncă voluntar – patriotică, etc.). O știau toți cei prezenți (inclusiv secretarul comitetului de partid), oameni cu pregătire superioară de excepție, plătiți pe măsura calificării și a obligațiilor de serviciu pentru care unii răspundeau cu libertatea. Puși în fața faptului împlinit, urmau să presteze muncă de culegători pe câmpurile patriei.

Așa se explica secretul în care fusese învăluită tărășenia. Altfel, unii ar fi refuzat temeinic motivat să lucreze pentru Ferma Uzunu a C.A.P. Călugăreni iar tovarășul Horia Constantinescu ar fi trebuit să accepte că a înghițit ca un gâscan pus la îndopat aberanta solicitare clocită în birourile Comitetului Județean P.C.R. – Ilfov de vreun activist obscur, responsabil cu agricultura și care risca să dea socoteală pentru recolta aflată, în prag de iarnă,  pe câmp.

Pentru unul ca mine, venit de câteva luni din școală, acolo unde mari profesori, repere ale energeticii românești, m-au învățat să cântăresc atent cheltuiala și beneficiul, ceea ce trăiam era ca un vis urât.

Timpul a trecut repede. Autocarul a oprit vizavi de Stația electrică de transformare 110/20 kV Uzunu, lângă o stivă de lăzi tip P, din lemn, utilizate la transportul și depozitarea legumelor și fructelor (ca cea din fotografie). Acolo ne așteptau două tăntici îmbrăcate gros, cu pieptare din blană de oaie peste jersee de lână împletite manual, îmbrobodite bine ca să nu le piște frigul și încălțate cu cizme de cauciuc. Una era ingineră, șefă de fermă, iar cealaltă șefă de echipă. Acestea ne-au prezentat locul de muncă dar, mai ales ce aveam de făcut.

În dreapta șoselei naționale se întindea până hăt-departe o tarla cultivată cu morcovi care fuseseră dislocați cu mijloace mecanice. Noi, utilizând mânuța strângătoare, trebuia să-i luăm din brazdă, să-i curățăm de pământ, să le rupem frunzele, să-i punem în lăzi și tot așa până ce îi adunam pe toți. Tovarășa ingineră vorbea serios, cu autoritate, de parcă am fi fost „subtalternii” dumisale din C.A.P. Călugăreni. Ascultând-o m-am rotit pe călcâie și am măturat câmpia cu privirea de jur-împrejur, curios să văd dacă oamenii locului sunt la muncă pe celelalte tarlale. Nimeni, pustiu! Așa a fost toată ziua. Se adăposteau la căldurică, la loc uscat încurajându-se probabil între ei: „Dă-i dracu de morcovi! Las’ că-i adună inginerii!”

La indicațiile șefei de echipă ne-am așezat în „linie de trăgători” pe latura dinspre DN5 a tarlalei, ne-am  grupat câte doi la un „peu”și cocârjați ca secera am pornit la treabă. Pământul începuse să se dezmorțească. Se lipea trainic de mâini, de haine, dar mai ales de încălțăminte. Când lada se umplea, cei doi coechipieri o cărau spre unul dintre drumurile laterale care mărgineau tarlaua, lepădau tălpicile de glod, luau una goală și „repetir”.

Gazdele noastre s-au retras apoi la drum, într-o zonă mai uscată, de unde puteau supraveghea totul. Se făcuse ora 10.00 și după atâta muncă le-a ajuns foamea. S-au organizat rapid, eficient, dovadă că o făcuseră de mai multe ori înainte. Au întors trei lăzi (două pe post de scaune, una pe post de masă), dintr-o paporniță autentică au dat la iveală o bucată de slănină, una de brânză, două-trei cepe, pâine și… o sticlă de un litru cu vin negru, specific zonei, astupată cu o bucată de cocean. Apoi,  fetele s-au pus gospodărește pe băgat la întuneric plimbând, din când în când, sticla de la una la alta până ce au secat-o. Au jertfit-o pe altarul muncii!

În timpul ăsta „inginerii” făceau cărare prin noroi, comentau cu haz, înjurau și adunau morcovi. Starea de spirit nu era dintre cele mai bune. Totuși stivele de lăzi pline creșteau și se înmulțeau văzând cu ochii.  „Meseriașelor” li se lăsase vinul în picioare. Au înțepenit pe scaunele improvizate. Cât am stat noi acolo nu  s-au mai ridicat.

Nu s-au ridicat nici când lângă ele a oprit o Dacie neagră din care au coborât doi bărbați tineri, îmbrăcați la costum și cravată peste care purtau haine de piele. Horia Constantinescu i-a recunoscut imediat. Tovarășii erau activiști la Comitetul Județean P.C.R. Ilfov. După ce au schimbat câteva vorbe cu cele două și-au îndesat mâinile în buzunare și au început să cerceteze din ochi conținutul „peurilor”.

Concluzia a venit imediat. Morcovii nu erau bine curățați de pământ. Obișnuiți ca treaba să fie făcută, așa cum învățaseră ei la școala de partid, au început să ne dea indicații strigate de pe marginea drumului.

Nu doreau să-și murdărească pantofii lustruiți și pantalonii eleganți cu noroiul de la Uzunu. Față de tot ce se întâmpla acolo, pentru mine, atitudinea lor dovedea o obrăznicie nemăsurată.

Tocmai umplusem o ladă. Făceam echipă cu Florin Gologan, dispecerul șef, omul care avea sub comandă operativă instalațiile de 110 kV (stații și linii electrice) din gestiunea celei mai mari întreprinderi de rețele electrice din țară. Am înșfăcat-o amândoi și călcând cu grijă pe terenul alunecos am scos-o la drum. În timp ce ne trăgeam sufletul, de noi s-a apropiat unul dintre cei doi activiști. Fără să se prezinte, fără să schițeze vreo intenție de a ne saluta, a început să ne învețe cum trebuie să dăm față comercială morcovilor.

Am ascultat calm și când a terminat m-am prezentat, i-am explicat care este locul celor prezenți acolo în procesul complicat de transport și distribuție a energiei electrice, i-am povestit tot ce s-a întâmplat până la venirea lor, i-am relatat constatările mele și în final i-am prezentat argumentele pentru care eu cred că acțiunea inițiată și coordonată de ei este nejustificată, abuzivă, ofensatoare, păguboasă, în concluzie o prostie. Când a auzit ce-i spun tovarășului, Florin a agățat din mișcare o ladă goală și a tăiat-o pe arătură lăsându-ne singuri, între patru ochi.

După ce s-a trezit din uluială, activistul m-a întrebat cam bâlbâit dar, cu asprime în glas, dacă sunt membru de partid. Răspunsul afirmativ l-a mai înmuiat. Mi-a reproșat totuși că poziția mea nu este potrivită pentru un membru al partidului comunist. Atât mi-a trebuit! Eram deja cu capsa pusă.

Zâmbind, cu voce joasă cât să mă audă bine, i-am luat la rând tot neamul trecut, prezent și viitor, fără discriminare, într-o ploaie de înjurături birjerești, pline de fantezie. L-am electrocutat! Nu a mai fost capabil de nicio reacție. A rămas ca prostu-n drum! Procedeul îmi era cunoscut de la „băieții” din Vitan care îl aplicau deseori în relațiile lor cu unii milițieni.

Zelosul activist n-ar fi putut dovedi nicicum că l-am înjurat. El ar fi susținut că…, eu aș fi negat vehement, ba l-aș fi acuzat că-mi înscenează totul din cauză că am avut curajul să-mi exprim fără reținere opiniile. Din acest clenci nu putea ieși. Nici n-a încercat!

***

Prin 1992 – 1993 aveam să repet experiența. Unul dintre „eroii” zaverei din decembrie 1989, un analfabet propulsat spre cele mai înalte dregătorii, a intrat în posesia unei case abandonate aflate pe Strada Prunilor din Comuna 30 Decembrie. Urcat pe cai mari, folosindu-se de relațiile și influența pe care le avea, omul a reparat și a modernizat casa în timp record. Doar că nu avea energie electrică. De la cel mai înalt nivel din RENEL ni s-a solicitat să vedem despre ce este vorba și în măsura posibilităților să curmăm cât mai repede chinul „eroului revoluționar”. Din evidențele noastre rezulta că imobilul fusese debranșat în 1987, urmând a fi demolat. Nu exista nicio solicitare pentru alimentarea locului de consum de la adresa menționată. Se impunea deci o vizită la fața locului și așa am ajuns să mă întâlnesc cu cel care umplea, aproape zilnic, ecranele televizoarelor.

După aproape o oră de așteptare, exact când mă urcam în mașină pentru a pleca, a apărut și domnia sa. Ne-am salutat din politețe, cu răceală și așteptam să se scuze pentru întârziere. M-a înștiințat doar că este foarte ocupat. Eu am înțeles că este un mârlan și am trecut la subiect! Din punct de vedere tehnic, racordarea locuinței la rețeaua electrică nu punea probleme. Trebuiau întocmite documentele aflate în responsabilitatea consumatorului și parcurse toate etapele legale, inclusiv semnarea contractului de furnizare a energiei electrice și montarea contorului. I-am explicat pe îndelete, într-un limbaj accesibil, cu detalii, ce urmează să facă și care sunt costurile. I-am promis că vom rezolva fără întârziere tot ce ține de noi. După expresia feței îmi era clar că efortul meu fusese zadarnic. A urmat un dialog uluitor:

– Vreau curent acum, azi! („Măria Sa” voia iar eu trebuia să-i împlinesc vrerea!)

– Asta nu se poate!

– Ce mare lucru să trageți două fire!

– Energia electrică nu este proprietatea mea, nici a președintelui RENEL și nici a dumitale. Pentru a beneficia de ea este necesar să parcurgem împreună toate etapele tehnice, administrative și comerciale prevăzute de lege. Eu și colaboratorii mei nu am făcut niciodată improvizații. Nu ne putem asuma răspunderea pentru un posibil accident sau incendiu. Nimeni, chiar nimeni, nu ne poate obliga să nesocotim legea!

Instantaneu a luat foc! Nu era prima criză de isterie la care asistam. L-am lăsat să se desfășoare. Când și-a mai revenit, m-a amenințat că voi rămâne fără „servici”. Era prea mult! Trebuia să-i aplic tratamentul și am făcut-o! El și familia lui au devenit subiectul imprecațiilor mele injurioase cu trimiteri anatomice de cea mai curată sorginte golănească. A rămas cu gura căscată iar eu am plecat spre alte locuri către care mă mânau sarcinile zilei.

La sfârșitul programului, întors la sediu, i-am prezentat directorului T.E. situația consumatorului „special” din 30 Decembrie relatându-i în detaliu schimbul de replici avut cu acesta, inclusiv promisiunea că mă va lăsa fără slujbă. Am trecut însă peste „tăvăleala” pe care i-o administrasem!

– Am fost informat până să vii tu. Nu știam că te-a amenințat. E adevărat că l-ai înjurat ca la ușa cortului?

– Va trebui să o dovedească!

A râs și m-a dojenit cu arătătorul mâinii drepte. Prostovanul mă reclamase dar nu l-a crezut nimeni.

După ce câțiva ani a tăiat și a spânzurat, după ce a primit o condamnare cu suspendarea executării pedepsei privative de libertate, după ce partidul care îl luase de suflet l-a lăsat din brațe, revoluționarul inventat și infractor a dispărut din viața publică.

***

(VA URMA!)

Portrete și întâmplări (III) – Sora lu’ Viorica

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Suntem uneori, fără voia noastră, protagoniștii unor întâmplări care transformă în realitate ceea ce nici măcar nu îndrăznim să ne închipuim. Prin ciudățenia lor, nu pot fi uitate. Ne urmăresc toată viața. O astfel de pățanie mi-a marcat începutul de drum spre maturitate.

Primăvara anului 1972 se străduia să ne izbăvească. Frigul își mai făcea de cap, în special noaptea.  Zloata de peste zi ne punea încălțările la grea încercare. Împlinisem de câteva zile optsprezece ani și eram elev în anul III la Liceul Industrial Energetic. Pentru a ajunge la timp din Vitan în Giurgiului, la Toporași, trebuia să salut o nouă zi de școală la ora 6.00, la vreo zece-cincisprezece minute după ce mama pleca la serviciu. Tata se scula la 4.30, ieșea pe poartă la 5.00, mergea pe jos și la 5.30 era în fabrică. Programul lui începea la 6.00.

Așa se face că în dimineața cu pricina ceasul deșteptător și-a făcut, ca de obicei, datoria slobozind sunetul ăla strident, nedefinit, care amplificat de o farfurie îmi sfredelea creierul. Am sărit din pat, adică m-am sculat, fără să mă trezesc. Asta urma să se întâmple ceva mai încolo. Mergând spre baie, încă buimac, mi-a atras atenția lumina din bucătărie dar, m-am gândit că mama a uitat să o stingă. Cum în curând urma să ajung acolo și cum o apăsare matinală nu-mi dădea pace, am ales să-mi văd de drum. Programul acelui moment devenise obișnuință. Îl executam din reflex. Ca tot omul…, spălat, bărbierit, îmbrăcat, frezat… Începusem să mă dezmeticesc fără să fiu încă vioi.

În starea asta, cu un mers cam nesigur, am apucat spre bucătărie. Mâncărica, pregătită de mama anume „pentru de dimineață”, mă aștepta. Era ultima etapă înaintea plecării. Obligatorie dealtfel, căci un program de 6 – 8 ore zilnic impunea o susținere… energetică pe măsură.

Cu siguranța celui aflat la el acasă, am deschis larg ușa și… am încremenit. Lângă sobă, pe un scaun, stătea cu mâinile în poală o fetișcană. Să fi avut zece-doișpe ani. Nu o cunoșteam. Primul gând a fost că încă dorm. Am închis ochii. După câteva clipe i-am deschis larg pentru a mă convinge că am visat. Spre disperarea mea, totul era aievea! Cu un zâmbet abea schițat în colțul gurii, o fetișcană mă fixa cu privirea. Trezit brusc, cu glasul sugrumat, am întrebat:

– Ce cauți tu aici? Cine ești?

– Sunt sora lu’ Viorica, colega ta! – a răspuns puștoaica, fără vreo urmă de emoție, chiar cu îndrăzneală, de parcă era firesc ca în prag de zi, când lumina dimineții zăbovea încă în spatele întunericului, să se afle înbucătăria casei mele, fără știrea mea.

Atunci am realizat că seamănă leit cu cea pe care tocmai o invocase – colega mea de clasă V.D.

– Și cum, Doamne iartă-mă, ai ajuns la mine?

– M-a adus mama mai devreme. A vorbit cu tanti Mocanu și m-a lăsat aici să te aștept.

– Pe mine? De ce să mă aștepți?

– Ca să mă duci la sor’mea.

– La Viorica? Ea știe?

– Nu știe!

Am închis încă o dată ochii și mi-am scuturat capul crezând că astfel mă voi lepăda de coșmarul care mă bântuia. Zadarnic! Băgasem de seamă că mama pregătise masa pentru două persoane, semn că  „sora lu’ Viorica” spunea adevărul. Era prea mult. Am lăsat-o baltă! Urma să limpezesc lucrurile mai târziu.

– Hai să mâncăm! Îmi povestești pe drum!

Nu m-a refuzat. La 6.40 ne-am pornit spre șoseaua Giurgiului, drum de un autobuz și un tramvai.

****

V.D., una  dintre cele doar zece fete din clasa mea, venea dintr-o localitate argeșeană aflată la circa douăzeci de kilometri de Pitești, vestită pentru țuica de bună calitate produsă de oamenii locului.

Înaltă, cam slăbuță, pistruiată, cu mers de balerină, mai degrabă urâțică decât frumușică avea totuși un farmec special, incontestabil. În relațiile cu orășenii era cam stângace. Celelalte colege plecate din mediu rural s-au adaptat  rapid. Ea  asimila mai încet valorile citadine. Una peste alta, o prezență agreabilă, o pată de culoare care înveselea tabloul clasei noastre.

Într-o pauză mai lungă, m-am așezat lângă Babanu, prietenul și vecinul meu din mahalaua Vitanului. În banca din spate, Viorica lucra la un referat pentru laboratorul de electrotehnică. Așa credeam noi!

Făceam amândoi sport. S-a întâmplat ca tocmai atunci să primim echipament nou de la cluburile noastre. Bucuroși, am început să vorbim, cu voce joasă, despre diversele componente vestimentare. Inevitabil am ajuns la chiloți. E drept că discuția a deviat. Fără să depășim limita bunei cuviințe ne-am abătut și pe la alte feluri de chiloți! Brusc, imperativ, Viorica ne-a întrerupt sporovăiala.

– Terminați cu oribilul cuvânt chiloți!  

Surprinși, ne-am uitat lung unul la altul. Babanu a reacționat primul. S-a întors încet și cu un zâmbet șăgalnic, plin de înțelesuri, a întrebat:

– Tu nu porți chiloți?

A continuat apoi pe post de „Moș Povață”:

– Să știi că nu-i frumos să tragi cu urechea!

Cu siguranță, ascultătoarea nu se aștepta la o astfel de replică. După câteva clipe de năuceală, colega noastră a țâșnit în picioare. Era roșie ca racul (se întâmpla când intra în încurcătură sau când se înfuria). În drum spre ușă, vizibil ofensată, ne-a aruncat peste umăr:

– Să vă fie rușine!

Ne-a fost dar, ne-a trecut foarte repede!

A doua zi, în timpul orei de desen tehnic ținute de prof. ing. Petru Cunicer, am fost amândoi chemați la Cancelarie. O astfel de procedură se aplica numai atunci când beleaua era cât casa. Nici n-am închis bine ușa după noi și Babanu m-a întrebat curios:

– Ai făcut ceva Dănică?

– Eu cred că nu! Dracu știe! Dar tu?

A negat hotărât din cap, și-a aranjat freza cam rebelă, aflată la limita regulamentului și m-a îndemnat:

– Hai să mergem!

În antecamera cancelariei ne aștepta doamna prof. ing. Elisabeta Potolea, diriginta noastră. Nu părea preocupată. Era chiar veselă. Am intrat în camera unde se purtau discuțiile cu părinți și zâmbind ne-a înștiințat despre o plângere (mai precis o pâră) făcută de Viorica la adresa noastră. Ni se imputa folosirea „fără jenă” a unui „limbaj cam porcos”. După justificatul moment de uluială, i-am povestit cele întâmplate precizând apăsat că „limbajul cam porcos” s-a redus la „oribilul cuvânt chiloți”. A râs cu poftă! Ne-am ales cu o dojană blândă  și cu rugămintea de a respecta sensibilitățile Viorichii. Ce puteam face? Ne-am angajat să tragem fermoarul la gură atunci când pârâcioasa se află prin preajmă. Nu cred că am reușit în totalitate dar, nici colega noastră nu a mai reacționat. Cam așa era Viorica!

Părinții ei, oameni gospodari și întreprinzători, munceau mult pentru a-i asigura cele necesare într-un oraș ca Bucureștiul. Viorica locuia cu chirie, în condiții foarte bune, pe Str. Stoian Militaru, destul de aproape de școală. Produceau și vindeau cantități mari de țuică, în condițiile în care circuitul alcoolului era atent controlat. Una dintre filierele prin care distribuiau apreciata băutură avea baza în Vitan, la cincizeci de metri de casa mea (Vitan Nr. 201), pe Intrarea Gălbinași, la Sanda a lui Mulge. Am descoperit-o întâmplător într-o zi când am dat nas în nas cu mama Vioricăi. O știam din toamna lui ’69 când și-a însoțit fiica în prima zi de școală. Am văzut-o apoi de vreo două ori la ședințele comune  părinți – elevi – dirigintă. Știa la rându-i cine sunt.

Vizibil marcată de surpriza întâlnirii cu mine, biata femeie mi-a destăinuit scopul prezenței ei în mahalaua de la marginea de sud a Bucureștiului. Chiar dacă nu o făcea și încerca să-mi servească o poveste, tot era inutil. M-am prins repede cum stăteau lucrurile. Știam ce se întâmplă pe Gălbinași la ai lui Mulge și știam ce conținuseră cele două canistre goale purtate pe umăr.

Obișnuit cu diverse operațiuni desfășurate la limita legii sau chiar dincolo de ea (în special cu carne și produse din carne), nu am vorbit nimănui  despre această parte din viața colegei mele V.D. Acum, după atâția ani, mă simt dezlegat!

****

Până în stația de autobuz, la Niță Elinescu, m-am lămurit. Puștoaica trebuia să ajungă în București, la Viorica, pentru un interes oarecare. Familia nu stabilise însă când și cum. Mama ei își aproviziona periodic distribuitorii. Utiliza un tren de noapte, mai puțin supravegheat, care sosea în capitală pe la ora 4.00, transporta marfa la destinație (două canistre de cîte 20 de litri!!) utilizând tramvaiul 26, apoi se întorcea acasă cu primul tren de dimineață.

Cum venise rândul Sandei a lui Mulge, fără să anunțe pe cineva, a decis să profite de ocazie și să o aducă și pe aia mică, cu gândul de a o lăsa la mine, urmând ca eu să o duc la sora ei. Repet, Viorica nu știa nimic. Eu, nici atât! Exista totuși o problemă. Când ne-am întâlnit, i-am spus doar că locuiesc pe Vitan, fără alte detalii.

– Cum ați aflat adresa mea? Noaptea nu-i nici țipenie de om pe aici! N-ai pe cine întreba.

– Ne-a arătat nea Nicu unde stai. (Nicu al lui Mulge)

– Și dacă nu mă găseați, ce făceați?

– Mă ducea mama și pleca după amiază!

Instantaneu mi s-a înfipt în minte o întrebare nerostită, la care nu am gasit niciodată răspuns: „De ce nu te-a dus frate din capul locului fără să mă mai chinuiască pe mine ?”

****

Norocul e de partea celor îndrăzneți! Pe Vitan, între Mihai Bravu și Bobocică, existau două familii Mocanu. Una la numărul 197 dar, acolo locuia sora lui Nicu Mulge, Petra, căsătorită cu Gheorghiță Mocanu (Dogaru’) și una la numărul 201  unde locuia familia Gheorghe Mocanu (al lui Anghimoft), adică familia mea. Localizarea a fost floare la ureche!

****

Pe la 5.30, ingenioasa argeșeancă a venit la noi acasă. Mama trebăluia prin curte. A văzut-o și a strigat-o pe nume. Nu prea se întâmpla ca la ora aia să te strige cineva la poartă. Deși a tresărit, mama a mers totuși să vadă despre ce este vorba. O femeie străină, îmbrăcată decent, politicoasă, s-a prezentat și i-a spus o poveste halucinantă în care apăreau unii dintre ai lui Mulge. Nu s-a panicat prea tare. Îi trecuse ceva pe la ureche despre relațiile pe care familia unei colege a fiului ei le avea prin vecini. Așa a ajuns sora lu’ Viorica să-mi tulbure ziua.

Drumul cu autobuzul a trecut repede. Puștoaica era simpatică, vorbăreață, mult mai îndrăzneață, mai înfiptă decât soră-sa. La Dobroteasa, în stația tramvaiului 17, mă aștepta Babanu. Fără să scoată o vorbă, și-a plimbat, de mai multe ori, privirea de la mine la însoțitoarea mea și invers. Când s-a prins cu cine seamănă, a rupt tăcerea.

– Ce bă, ai dormit la Viorica?

Printre dinți, mai cu fereală, i-am zis de bine (ca între băieții… din Vitan) somându-l apoi să înceteze. Nu a mai comentat dar, tot drumul a râs mânzește. Îmi venea să-l omor!

Când am intrat în clasă cu aia mică, Viorica s-a făcut ca para focului, a pus mâna la gură și cu disperare în glas m-a întrebat:

– Unde ai găsit-o?

– La mine în bucătărie. (Puteam s-o mint?)

– Ție îți arde de glumă…

– Nu glumește! Am fost la el acasă! – a lămurit-o puștoaica.

După ce s-a mai liniștit, colega noastră a plecat să-și conducă sora la locuința ei din apropierea școlii.

Lipsa unor explicații care să astâmpere curiozitatea bunilor mei prieteni le provoca fantezia. Cum deslușirile se lăsau așteptate, am devenit subiectul bășcăliei croite (adesea de Babanu!) în jurul relațiilor, mai mult decât colegiale, pe care le-aș fi avut cu Viorica deși, relațiile mele mai mult decât colegiale treceau dincolo de zidurile clasei. Și asta o știau toți.

 „Că de nu s-ar fi sfârşit,

Tot aş mai fi povestit!”

Post Scriptum

Azi, Viorica este mama grijulie a mai multor copii și o vrednică… preoteasă.

Portrete și întâmplări (II) – Țiganu (partea a doua)

scris de C. D. Mocanu

Am avut deunăzi o lungă convorbire telefonică cu vechiul, bunul și dragul meu prieten C.I., întors în țară după o perioadă, relativ lungă, petrecută la fiul său, undeva pe o insulă din lumea largă.

În liceu am fost colegi de clasă. Ne leagă o mulțime de amintiri. Nevorbit și copleșit de doruri m-a sunat îndată ce a descins în București. Reluînd proiecte suspendate de plecarea lui, am pus la cale câteva „nebunii”. A revenit astfel în discuție un alt prieten drag mie și coleg de școală cu noi despre care, spre rușinea mea, uitasem cu totul. Lui i se dedică povestea ce va să vină:

In memoriam Marius Vasilache.

Partea întîi

Cunoștințele de electronică radio-tv i-au ușurat traiul în armată. Au făcut din el o mică vedetă. A fost suficient să repare unul dintre televizoarele unității. Specialiștii de la transmisiuni nu-l dovedeau. A făcut-o Vasilache! Un televizor nefuncțional constituia o mare problemă pentru tovarășul colonel Segărceanu, cel care se ocupa de pregătirea politico–ideologică a militarilor. Vizionarea telejurnalului de seară, ca și citirea presei, erau activități obligatorii. Nu scăpau decât cei aflați în diverse servicii.

Din clipa aia nu a mai avut liniște. Cred că a fost acasă la toți ofițerii și la jumătate din subofițeri, evident pentru a le depana aparatele. Nu accepta bani. Se mulțumea cu o masă bună, cu o sticlă de băutură mai acătării sau cu diversele înlesniri care-i făceau viața mai suportabilă. Când avea nevoie îmi solicita ajutorul în două ipostaze precizate totdeauna din capul locului:

  • Mâna a doua, pentru televizoare.
  • Consilier, pentru radioreceptoare.

Țiganu era un tip liniștit, calm, împăciuitor și răbdător. Îndura mult. Dar atunci când „agresiunea” depășea limita acceptată de el, devenea fiară. (Cred că asta era contribuția strămoșilor lui turci.)

Nu știam că se putea transforma într-o clipă devenind de neoprit. Aveam să aflu într-o duminică frumoasă de primăvară a anului 1975. Eu intram în gardă la Comenduirea Garnizoanei, în buricul târgului, aproape de Teatrul Național, lângă Miliția Orășenească. Vasilache și câțiva colegi ieșeau în oraș. Țiganu avea o prietenă printre fetele locului.

De vreo jumătate de oră mă aflam în post la intrarea principală. Uniforma de iarnă mă cam stânjenea, arma parcă era mai grea dar, urmăream fascinat spectacolul străzii înțesate de oameni, majoritatea îmbrăcați în haine kaki. Caracalul, oraș mic, era garnizoană mare. Liniștea mi-a fost tulburată de o patrulă militară care însoțea un civil și care vroia să intre. Subofițerul de la Punctul de Control Acces a întocmit formalitățile și i-a condus pe toți la Ofițerul de Serviciu. Mă întrebam ce caută acolo un civil adus de patrulă. Avusesem timp să disting pe figura lui urme proaspete de contuzii și de echimoze. N-am apucat să duc gândul până la capăt. A apărut o altă patrulă care, de această dată, însoțea câțiva dintre colegii mei. Vasilache era și el în acel grup. Surprins, l-am întrebat printre dinți:

— Ce ați făcut Țigane?

Arătând cu capul spre intrarea în clădire, mi-a răspuns zâmbind:

— L-am bătut p’ ăla!

Îi și vedeam la bulău, fără șireturi la bocanci, fără curea la pantaloni, fără centură, dormind pe țambalul pe care, cu mâna mea, îl puneam în poziția pentru somn! Mă cam încerca râsul!

Spre ușurarea tuturor nu am avut parte de acestă bucurie. După un timp au fost lăsați să plece și pentru a preveni producerea altor evenimente, au fost însoțiți de patrulă până la unitate. Civilul a plecat singur ceva mai târziu. Am reușit să aflu că nu fusese o încăierare ca-n filme. Doar o scurtă secvență pugilistică între Vasilache și cel bătut care era… subofițer la unitatea militară de lângă gară.

Dimineață, după sosirea cadrelor, în fața porții a oprit o Dacie cu număr militar din care a coborât un sergent major de infanterie. Avea fața numai vânătăi și umflături. Abea i se zăreau ochii. Comandantul garnizoanei îl chemase la raport.  Nu era de glumă. Așteptam cu nerăbdare să ies din serviciu și să mă întorc în unitate.

Am ajuns la dormitor când băieții începeau programul de studiu. Bătăușul nu era acolo!

— Unde e Vasilache?

— E veselar.

(Sau „de veselă”, adică servea mâncarea și spăla vesela pentru toată bateria TR.) L-am găsit la bucătărie și ne-am retras într-un colț.

— Țigane, ai înnebunit? Tu știi cum arată ăla? Vrei să te trezești la Batalionul Disciplinar?

— Stai bă că nu e chiar așa!

Și mi-a povestit. Prietena lui, elevă de liceu, dădea din ce-i dăduse Domnul, fără să fie prea generoasă. Înainte de a-l cunoaște pe Vasilache, avusese o altă relație. În acea zi s-au întâlnit spre prânz. Nu au apucat să facă prea mulți pași și Țiganu a fost abordat direct de fostul prieten al fetei, un tânăr îmbrăcat cu haine civile, de oraș. L-au potolit cu greu și au încercat să-l ocolească, să nu-i mai stea în cale. Doar că acela, cu creierul lui mai mic decât cutia craniană, s-a gândit că sergentul TR este motivul pentru care a fost părăsit (poate că era chiar așa!) și s-a ținut scai de ei. Pentru a evita incidentele, fata a plecat acasă iar Vasilache, împreună cu câțiva colegi, s-a îndreptat spre restaurantul din parc. Lovit în amorul propriu, „fostul” o căuta cu lumânarea. I-a urmărit și la intrarea în grădina publică a avut neinspirata inițiativă de a-l ataca fizic pe Țiganu. S-a pomenit sub o ploaie de pumni care l-a năucit trimițându-l „la podea”. O patrulă aflată în zonă a intervenit imediat. Cel și nefericit și bătut s-a legitimat ca fiind subofițer la o unitate militară din oraș. Toți, beligeranți și martori în uniformă, au fost conduși la Comenduirea Garnizoanei.

— Și cum a rămas? Acum ce faci?

— Păi pe el îl anchetează comandantul garnizoanei iar pe mine mă anchetează Olteanu (locotenent–colonelul Olteanu, comandantul regimentului) și în funcție de rezultatele anchetei, vor stabili ce e de făcut.

Concluziile anchetatorilor convergeau până la un punct: Vasilache era cel urmărit, sâcâit, provocat și atacat deși a încercat să evite scandalul. Spre cinstea ei, fata a contribuit la limpezirea acestui aspect.

În schimb, cei doi comandanți nu se înțelegeau asupra modului în care sergentului major i-a fost schimbată fizionomia.

Comandantul garnizoanei a stabilit că acesta a fost snopit în bătaie de sergentul TR.

Locotenent–colonelul Olteanu i-a interogat, de mai multe ori, pe toți colegii noștri prezenți la fața locului, inclusiv pe Vasilache. Toți, fără excepție, au susținut că civilul nu a fost luat în pumni. A fost doar îmbrâncit și în cădere s-a lovit de gardul din piatră al parcului.

Exasperat de solidaritatea teriștilor în a contesta evidența, comandantul de regiment a concluzionat:

— Auzi Vasilache, acum că l-ai bătut, asta e. Dă-l în măsa de infanterist! Dar nu trebuia să-l bați așa de rău!

Până la urmă, nu a pățit nimic. A existat însă un efect secundar. I s-a tăiat pofta de fete din capitala Romanațiului.

Încet dar sigur se apropia ziua trecerii în rezervă (a lăsării la vatră). S-a întâmplat marți, 15 iulie 1975, cu două săptămâni mai târziu decât era normal.

Vasilache a venit cu mine în București. Binefăcătorul lui nu se simțea bine și chestia asta îl  îngrijora. Până în toamnă, omul de ispravă, cizmarul cu suflet mare s-a prăpădit. Urmașii acestuia nu l-au mai îngăduit și Țiganu a rămas pe cont propriu.

Media obținută la admitere nu i-a permis ca în primul semestru să obțină bursă. Și-a găsit un loc la cămin dar nu era gratis. În plus, trebuia să și mănânce.  A urmat o perioadă grea pentru el. Venea rar pe la mine invocând de fiecare dată distanța dintre Grozăvești și Vitan dar, o făcea cu bucurie știind că e bine primit. Dacă eu nu eram acasă, mama îl invita să se odihnească, să facă o baie și când ne adunam toți, ne așezam la masă ca în familie. N-a acceptat niciodată bani de la noi deși ne ofeream să-l ajutăm. I-ar fi primit doar ca împrumut dar nu era sigur că îi mai poate înapoia. Nici azi nu știu cum a scos-o la capăt.

S-a adaptat repede la viața de cămin. A început să bea și să trăiască intens clipa, nu totdeauna cu cele mai profitabile foloase. După sesiunea de de iarnă i s-a mai ușurat povara. Îndeplinea condițiile pentru bursă, repara televizoarele studenților și își folosea cu talent deprinderile comerciale căpătate în preajma portului Constanța.  Nu neglija învățatul dar, o făcea cu zgârcenie.

După separarea anilor de studiu pe specializări (el la „Termo”, eu la „Electro”) ne întâlneam mai greu. Programul era un impediment serios. Nu puteam chiuli. Bursa nu ne lăsa. Îi mergea bine, deși evoluția lui nu părea să fie pozitivă. I-o spuneam uneori, atunci când se întâmpla să mergem la o bere. Mă asculta fără să se uite la mine și cu o undă de tristețe în glas răspundea:

— Ce știi tu!

Se înstrăina, nu înțelegeam de ce și nu știam să reacționez. Viețile noastre își urmau cursul rânduit.

La repartiție, chiar dacă nu era în plutonul fruntaș, a avut șansa unui post la CET Palas. Se întorcea acasă.  Înainte de a pleca la Constanța a trecut pe la părinții mei și apoi mi-a făcut o vizită în Foișoreanu, acolo unde locuiam. Se întâmpla într-o seară blândă de august. La masa din grădină am descântat până în zori un vin vechi de Panciu. A refuzat să doarmă la mine. De atunci nu l-am mai văzut.

Mă suna din când în când la serviciu, prin rețeaua de dispecer. De prin ’90-’91 nu a mai făcut-o. Vorbea puțin despre el. Îi știam năravul și nu insistam. L-am căutat eu dar, era greu de găsit. Umbla mult prin centrală. Cineva mi-a spus că e bolnav. Nu a participat la niciuna dintre întâlnirile aniversare ale promoției noastre. La cea din anul 2000 am aflat că Vasilache nu mai e printre noi. Plecase acolo unde bogatul și săracul sunt totuna. Aripa tristeții mi-a mângâiat atunci bucuria revederii cu ceilalți. Acasă am aprins o lumânare pentru el și l-am trecut întru pomenire pe hrisovul morților din familia mea. O bună bucată de timp mi-a fost ca un frate.

Anturajul nepotrivit, viața dezordonată, alcoolul, tutunul (dar și altele doar de el știute) l-au răpus. Numai Dumnezeu poate judeca!

Odihnește-te în pace Țigane!

Portrete și întâmplări (II) – Țiganu (partea întâi)

scris de C. D. Mocanu

Am avut deunăzi o lungă convorbire telefonică cu vechiul, bunul și dragul meu prieten C.I., întors în țară după o perioadă, relativ lungă, petrecută la fiul său, undeva pe o insulă din lumea largă.

În liceu am fost colegi de clasă. Ne leagă o mulțime de amintiri. Nevorbit și copleșit de doruri m-a sunat îndată ce a descins în București. Reluînd proiecte suspendate de plecarea lui, am pus la cale câteva „nebunii”. A revenit astfel în discuție un alt prieten drag mie și coleg de școală cu noi despre care, spre rușinea mea, uitasem cu totul. Lui i se dedică povestea ce va să vină:

In memoriam Marius Vasilache.

L-am remarcat imediat. Nici nu se putea altfel. Ieșea în evidență între cei peste patru sute de candidați adunați în curtea Școlii generale nr. 87 (str. Dristor nr. 222) și care concurau pentru a ocupa unul din cele o sută douăzeci de locuri puse la dispoziție de Liceul Industrial Energetic pentru anul școlar 1969-1970 curs de zi. Negru ca tăciunele, subțirel (fără să fie slab), avea fibră (se vedea că muncise fizic până atunci). Nu mă puteam înșela. Trăisem până atunci cu ei și printre ei, aveam prieteni ca el. Era țigan.

Vara a trecut repede și luni, 15 septembrie 1969 l-am revăzut printre „bobocii” care participau cu emoție la ceremonia de inaugurare a noului local al liceului și de deschidere a anului școlar. Fusese admis printre primii la „mecanici”.

Ne-am împrietenit repede deși avea un soi de sfială, de reținere în a relaționa cu ceilalți. După mulți ani aveam să constat că cei greu încercați de viață se comportă ca el. Îi spuneam și eu așa cum îi spunea toată suflarea școlii: Țiganu. Nu s-a supărat niciodată. Ba mai mult, recunoștea că este o combinație ciudată de țigan cu turc. A durat vreo doi-trei ani până i-am aflat povestea.

Era din satul dobrogean General Scărișoreanu (fost Enghez), comuna Amzacea, situat în Podișul Negru Vodă, la circa patruzeci de kilometri de Constanța. Provenea dintr-o familie foarte săracă. Pentru motivul ăsta a venit la București. Avea în capitală un unchi care s-a oferit să-l găzduiască, să-l îngrijească și să-l întrețină gratis, cu condiția să învețe și să nu o ia prin bălării. Țiganu a respectat condiția. Din proprie inițiativă, contribuia la cheltuieli cu o parte din bursă. Unchiul lui, cizmar de meserie, locuia pe strada Vericescu, în dosul Uzinei textile „7 Noiembrie”, adică la mine în mahala. Atunci când programul ne permitea (eu eram la „electricieni”) mergeam împreună spre casă și în drum ne mai opream la o bere sau hoinăream prin oraș.

Deși l-am invitat de multe ori, cu greu a îndrăznit să vină la mine acasă. Mama l-a adoptat imediat și îl trata ca pe un membru al familiei (de același statut se bucura și C.I., colegul meu de clasă). În perioada liceului n-am petrecut foarte mult timp împreună dar, ne întâlneam cu mare bucurie ori de câte ori aveam ocazia.

Vara mergea acasă doar pentru câteva zile. Oricum vacanța noastră era mai scurtă cu o lună, perioadă în care parcurgeam stagiul de practică în unități energetice. În rest, așa cum o făceau mulți dintre noi, lucra pentru a mai câștiga câțiva bănuți. Învăța pe rupte și se ferea de belele. Își proteja astfel bursa, singura sursă constantă de bani care îi asigura, la un nivel minim, supraviețuirea. Se număra printre cei câțiva fumători înrăiți. Fuma tutun prost, după puterea buzunarului. În școală se abținea. Regulile erau foarte stricte și nerespectarea lor se penaliza cu asprime.

În 1972, după ucenicia făcută la Palatul Pionierilor cu profesorul și radioamatorul Nicolae Bătrâneanu, după absolvirea cursurilor organizate de Radioclubul Central din București și după trecerea obligatoriului examen, am devenit radioamator cu acte în regulă. Doar prietenii apropiați cunoșteau acest detaliu. Printre ei și Țiganu.

Aveam acasă un mic atelier dotat modest în care mă chinuiam cu îndârjire să aduc la o funcționare normală receptorul sovietic pentru benzile dedicate radioamatorilor pe care îl primisem în folosință de la club. La un moment dat a început să mă viziteze mai des fiind interesat de ceea ce meșteream eu.

A recunoscut că este pasionat de electronică și că se pregătește ca autodidact. Uneori consulta Catalogul de tuburi electronice, împrumuta câte ceva din aparatura de care dispuneam sau își alegea vreo componentă de care avea nevoie. Îl ajutam cu plăcere fără să pun întrebări. Era zgârcit când trebuia să vorbească despre sine. Am aflat după circa doi ani că este un priceput depanator radio-tv.

Preocupați de activitatea zilnică, de ale adolescenței cu bune și rele, ne-am trezit în ultimul an de liceu, al cincilea. Urma o etapă decisivă pentru devenirea nostră și o abordam cu seriozitate. Aveam doar două opțiuni:

  • Continuarea studiilor în învățământul superior, precedată de stagiul militar cu durata de nouă luni.
  • Un stagiu militar de șaisprezece luni și apoi un post corespunzător pregătirii în industria de profil.

Așa cum era firesc, majoritatea (inclusiv Vasilache) a optat pentru Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic București. După sesiunea de toamnă, circa 80% dintre absolvenții promoției noastre și-au continuat studiile de specialitate dar s-au îndreptat și spre alte domenii (fizică, filologie, economie, actorie, finanțe, armată).

Păstrez în arhiva personală o singură fotografie în care apare Țiganu. A fost făcută in iunie 1974, cu ocazia festivității care marca plecarea în viață a unei noi serii de absolvenți și l-a surprins îndată după ce a fost declarat Șef de promoție la specializarea Mecanoenergetică. La rever poartă „Insigna de onoare” a liceului, distincție acordată elevilor și profesorilor ca recunoaștere a rezultatelor deosebite obținute în activitatea școlară, profesională, culturală, sportivă…

Privirea plină de înțelesuri îndreptată asupra lui aparține directoarei adjuncte, profesoara noastră de limba franceză, doamna Pericle Micu Michaela și viza perciunii, cămașa și cravata Țiganului care săriseră din canoane deși, celor din ultimul an li se tolerau mici abateri.

În seara aceleiași zile, profesori și elevi ne-am întâlnit la o petrecere pentru a sărbători evenimentul așa cum se cuvine. Greul de acum urma. Examenul de bacalaureat a trecut fără probleme deosebite. Promovabilitatea de circa 90% (care atunci nu era o performanță) stârnește azi panică!

M-am văzut cu Țiganu înaintea admiterii. Într-o pauză de relaxare a trecut pe la mine. Tata a pus la repezeală oarece pe grătar și a scos un urcior cu vin rece. Am avut astfel cele mai bune condiții pentru un schimb folositor de impresii și de idei! Spre seară ne-am îmbrățișat, ne-am urat noroc, apoi ne-am întors la treburile noastre.

Și a venit examenul de admitere, primul examen cu miză mare prin care trebuia să trecem. Absolvenții liceelor industriale de diferite specialități puteau alege ca în locul fizicii să susțină examenul la unul dintre obiectele de studiu specifice. În cazul nostru era vorba de Centrale, stații și rețele electrice (CSR) pentru specializarea Electroenergetică și Cazane și turbine pentru specializarea Mecanoenergetică. Am avut emoții deși eram bine pregătiți. Muncisem mult și noi și profesorii noștri: Gheorghe Pericle – Matematică, Nicolae Antoniu – CSR. Singura formă de pregătire suplimentară la care eu și colegii mei (cu trei-patru excepții) am participat a fost organizată de școală în afara programului normal. La solicitarea conducerii ni s-au alăturat fără ezitare profesorii Lucia Pantelimon și Eugeniu Potolea de la Facultatea de Energetică.

Așteptând rezultatele fiecare dintre noi și-a petrecut timpul după posibilități și după puterea fanteziei. Eu, împreună cu un grup de fete și băieți din Vitan, pendulam; o zi la ștrandul Floreasca, o zi la ștrandul UTC de la Băneasa.

În ziua sorocită nu am plecat nicăieri. Când soarele a devenit mai îngăduitor, am apucat agale spre Grozăvești însoțind Dâmbovița din mersul hurducăit al tramvaiului 13. Pe drumul dintre Splai și Rectorat era ca la manifestația de 23 August (lipseau steagurile, crenvurștii și berea). Cu oarecare greutate am ajuns la Facultatea de Energetică în fața căreia o grămadă impresionantă, amestec de părinți și copii, bloca avizierul. Hotărât să mai aștept pentru a se ostoi dorința acestora de a ajunge grabnic cât mai aproape de lista adevărului și pentru a nu stânjeni circulația, m-am retras pe spațiul verde care mărginea aleea de acces.

Acolo am avut surpriza să dau de Vasilache. Stătea turcește în mijlocul peluzei și râdea singur de se prăpădea. Cei din jur se uitau la el cu subînțeles!

— Ce faci Țigane?

Când m-a văzut a început să râdă mai abitir arătând cu mâna spre avizier.

— Ce ai mă? Te-ai dilit?

Printre hohote de râs și sughițuri mi-a răspuns:

— Am intrat amândoi! Du-te să vezi!

Curios, mi-am făcut loc prin mulțime și… am văzut. Așa era! Alături de mulți dintre colegii noștri, intrasem amândoi. Doar că Vasilache Marius era ultimul candidat admis. Sub numele lui s-a tras linie. Atunci m-a pufnit pe mine râsul.

— Gata Țigane, încetează! Ultima bursă de licean se plictisește în portofel! Hai că fac cinste!

S-a ridicat vioi și am pornit la deal spre Armata Poporului de unde autobuzul 36 ne-a dus până în față la Cina. Acolo lucra ca bucătar Marian Bărăgan, zis Mijache, unul dintre copiii Vitanului alături de care trăisem și împărțisem atâtea. De la intrarea în restaurant am sunat acasă pentru a-i scuti pe ai mei de emoții inutile. Țiganu nu-și putea anunța familia. Nici părinții, nici unchiul lui nu aveau telefon.

Într-un colț mai ferit al grădinii ne aștepta o masă liberă. Era mâna lui Mijache pe care l-am rugat să ne pregătească o gustare potrivită pentru o țuică bună, urmată de un grătar asortat, așa ca la Urlătoare .

După șlibovița stinsă cu mizilicuri, ne-am reglat aciditatea cu o bere poloneză (una singură!). Grătarul, pregătit la meserie, a fost acompaniat de cabernet bulgăresc cu pepsi. (Doamne, ce sacrilegiu! Să amesteci vinul, băutura zeilor, cu o zeamă vulgară.) La vremea aia era „culmea rafinamentului”!

Vorbind de una – de alta ne-a prins ora închiderii și am plecat amândoi, pe jos, spre Vitan. Ne-am despărțit la Bujavercă, în fața unității de pompieri.  Peste vară nu l-am mai văzut. Eu am lipsit mult timp din București. El s-a angajat pe undeva. Urma să plecăm în armată și fiecare ban atârna greu. A trecut însă de câteva ori pe la părinții mei. Mama îl primea cu dragoste, îl punea (cu forța) la masă, îl întreba dacă are nevoie de ceva. Uneori avea! Avea nevoie de bani! Îi cerea cu împrumut și îi înapoia la data pe care o alegea singur. Niciodată nu s-a întâmplat altfel!

Ne-am întâlnit în seara zilei de 1 octombrie 1974 în unitatea militară UM01462 – Regimentul 29 Artilerie Antitanc – Caracal. Acolo, la marginea orașului, pe strada Eternității, gard în gard cu cimitirul, am petrecut împreună următoarele nouă luni din viața noastră, timp suficient pentru a ne cunoaște mai bine, pentru a ne apropia mai mult. Am fost repartizați în același pluton și găzduiți în același dormitor. În scurt timp, noii noștri colegi i-au schimbat porecla cu una mai intelectuală: Charly, după numele unui personaj de film care avea pielea de aceeași culoare cu a lui.

Țiganu era un om minunat, avea suflet de aur. Cu el (dar și cu alții) împărțeam codrul de pâine, ciocolata primită de acasă, crema de ras, sticla cu vodcă sau cu vin introdusă pe șest în unitate, biscuiții, slănina perpelită pe jar, la gura sobei, borcanul cu compot cumpărat de la chioșcul alimentar… Sărăcia de acasă îl făcea stingher. Îi explicam pe îndelete că nimic nu poate justifica atitudinea lui, că este mai bun, mai dăruit și mai om decât mulți dintre semenii noștri avuți și că ăsta nu este un handicap. În plus, cu el împărțeam bucuria, tristețea, temerile, speranțele, reușitele, îndoielile, eșecurile acelei perioade.

Din când în când avea momente de melancolie pe care le consuma cântând. Vocea lui te ducea cu gândul la Charles Aznavour. Se acompania zgândărind, cu destulă pricepere, o chitară împrumutată de la magazia subunității. Așa am aflat și eu de această dexteritate despre care nu-mi vorbise niciodată. O făcea într-un fel special. Se așeza turcește pe pat și cânta în surdină, doar pentru el. Nu făcea spectacol.

Se deconecta de la realitate. Nu-i mai păsa de nimeni și de nimic. Cred că nici alarma nu l-ar fi putut perturba. Avea un repertoriu trist, de inimă albastră, amintind de viața porturilor.

Odată l-am întrebat de ce nu s-a făcut marinar:

— Am vrut, dar nu sunt bun de marinar!

— De cee…?

— Îmi intră apă-n cur și mă înec!

Când se plictisea de cântat, se întindea, aprindea o țigară, o punea în colțul gurii și fără să tragă din ea, stătea nemișcat cu mâinile sub cap până ce scrumul încins risca să-l ardă.

(VA URMA)