despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Civilizație publică XXXVI – două chioșcuri… (VI)

episodul I • episodul II • episodul III  • episodul IVepisodul V

Cu folos din uriașa bogăție documentară la care sîntem martori în ultimii ani, mai strîngem iar fel de fel de chioșcuri și elemente utilitare similare bucureștene.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Case căzute 505 – Str. Eforie 5

… una din cele mai strașnice clădiri impunătoare de colț, între Eforie și Domnița Anastasia: celebrul palat al ziarului „Curentul”.

O să se reabiliteze, cu timpul. Deocamdată a stat prea mult o paragină rușinoasă.

   

mai multe despre Case căzute

din presa vremii (107) – lichidarea datoriei externe

Acum 33 de ani, pe vremea asta – mai precis între 12 și 14 aprilie – au avut loc lucrările plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român.

„Cap de afiș”, firește, a fost vestea lichidării tuturor datoriilor externe ale Republicii, care ceruse „fără îndoială, eforturi mari”. Rezultatul era că „pentru prima oară în istoria sa îndelungată, România nu mai plătește tribut nimănui și este cu adevărat independentă”.

Se propune și se aprobă numaidecît propunerea ca „în viitor, nimeni să nu mai poată să apeleze la credite străine pentru ca întreaga dezvoltare a țării să o realizăm prin mijloace proprii”.

În același timp și în același ton se țin și lucrările plenarei Frontului Democrației și Unității Socialiste:

 

Săptămîna viitoare – pe 17 aprilie – în cadrul Marii Andunări Naționale, dorința se transformă-n lege.

Mai lipsea un singur lucru. Două zile mai tîrziu, în Capitală avea loc o „vibrantă” adunare populară în jurul „partidului, tovarășului Nicolae Ceaușescu și angajării revoluționare pentru înflorirea patriei”:

 

Și cam atît. Oamenii se-ntorceau la ale lor. Paștele urma să pice pe 30 aprilie iar luni era Unu Mai.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

o recomandare – Biblioteca digitală a publicațiilor culturale

Să știm că găsim Biblioteca digitală a publicațiilor culturale aici.

Colecția interbelică a Buletinului Asociației Inginerilor din România, care se găsește printre resursele digitalizate, e o comoară.

Magazinul Popular – 1952

scris de Ando

Două fotografii de acum 70 de ani, scoase recent de la naftalină de Agerpres şi asupra cărora merită să stăruim un pic.

In primul rând, să spunem că este vorba de clădirea Societăţii de Asigurări Agricole din București.

Imobilul (menţionat, în unele documente, şi sub numele de blocul Prager sau blocul Agricola) se află pe Calea Victoriei 11, lângă Palatul CEC, vizavi de Palatul Poştei (actualul Muzeu Naţional de Istorie a României). Este o clădire masivă în formă de L: latura lungă, în pantă, practic bordează întreaga străduţă Guglielmo Marconi, iar latura scurtă se află pe Calea Victoriei.

Parterul clădirii (construită în 1912, după planurile arhitectului Paul Smărăndescu) a fost gândit, de la început, ca spaţiu pentru magazin. Şi, mereu, au fost magazine cu diverse profiluri. De la primul magazin SORA (Societatea Română de Aprovizionare) din perioada interbelică, devenit, cum se vede, „Magazinul Popular”, până la „cel mai mare magazin agroalimentar cu autoservire” – Fortuna – deschis în august 1970.

  

Revenind la fotografiile Agerpres, trebuie remarcată alăturarea cunoscutelor materiale de propagandă ale regimului din acea perioadă (se apropia ziua de 1 Mai), cu… reclama la societatea de asigurări AGRICOLA  FONCIERA, existentă, încă, sus, în dreptul cupolei!

De asemenea, pe latura din dreapta, observăm firma SOVROMTRANSPORT, una din  categoria acelor SOVROM-uri de tristă amintire pentru economia românească.

Imi aduc aminte că, undeva pe la începutul anilor 60, aici a fost o expoziţie americană despre cosmonautică şi am stat (cu gaşca), pe acea străduţă în pantă, la coadă cu speranţa că prindem şi noi un exemplar din revista care se distribuia vizitatorilor, dar n-a fost să fie! De asemenea, mai ştiu că în capătul de jos al clădirii, funcţiona un bufet cu autoservire, dar unde nu am fost niciodată.

Nu ştiu când a fost schimbată destinaţia imobilului, după decembrie 1989, cert este că acum este sediu al CEC Bank și – după cum vedeți – clădirea a fost readusă mult spre aspectul său de la-nceput, prin demontarea copertinei vechiului magazin; se prea poate ca aceasta să fi fost adăugată odată cu reparațiile survenite în urma incendiului din 20 mai 1927.

Dând, de curiozitate, roată clădirii, am observat câteva rămăşiţe din vechile inscripţii, pe una din uşile laterale şi cealaltă pe colţul din spate al clădirii, cocoţată undeva… la cucurigu!

  

surse foto: paginile de facebook Bucurestiul De Altadata, Bucurestiul Secret, Mihail Macri, muzeuldefotografie.ro, imagoromaniae.ro

Un nou… Odobeşti!

scris de Ando

Zilele trecute, aflându-mă pe strada Traian, la doi paşi de intersecţia cu Calea Călăraşilor, mi-a atras atenţia panoul ăsta cu „Restaurantul Odobeşti”, aşa că m-am oprit şi am făcut câteva fotografii.

Dacă vă mai amintiţi, când am încercat să creionăm perioada incipientă a mandatarilor, automat, am pomenit şi de „vechiul” Odobeşti, dar ne face mare plăcere să readucem la vedere mai multe fragmente găsite prin tipăriturile vremii:

Decupajele din presă, singure, n-au farmec aşa că, pentru a înţelege pe deplin atmosfera locului, trebuie musai parcursă această nostalgică descriere făcută de un fost locuitor al zonei: Alexandru Dinu, ale cărui materiale am avut şansa să le primim şi să le găzduim pe blog, mai demult.

„Restaurantul Odobeşti (în acelaşi echilibru spiritual se aflau, doar câteva intersecţii mai încolo, biserica Popa Chiţu şi cârciuma Muscelu, care mai recent a fost rebotezată Nicoreşti). Demolată cu ocazia modernizării Căii Moşilor, cârciuma Odobeşti poate fi văzută în imaginile de arhiva ale filmului «BD intră în acţiune». Cu regim de zahana, Odobeştiul avea o grădina de vară micuţă, cu pietriş pe jos, acoperită în întregime de coroanele bogate a câtorva pomi mari, şi izolată de stradă de iederă groasă ce crescuse pe gard înalt. În fundul grădinii exista o scenă micuţă unde se produceau tot felul de formaţii muzicale dăruind auditoriul cu şlagărele timpului în prelucrări proprii, cu mai multă sau mai puţină inspiraţie – îmi amintesc de un oarecum sud-american «ai, ai, ai, ai sucu-sucu» – greu de spus care era de fapt textul original. Importanţa existenţei acestei cârciumi era covârşitoare. Personalul ne lasa să adunăm capacele de bere de prin frapiere şi de printre mese, care apoi erau aşezate în şiruri lungi pe linia de tramvai. Trecerea vagoanelor producea mici discuri perfect netede, cu care jucăm «tigăiţe» – drum lung până la jocurile pe computer, dar, sunt absulut sigur, cu mult mai frumos, adunând laolaltă 5-6 sau chiar mai mulţi puştani într-o interacţiune socială directă şi febrilă”.

Să revenim, însă, la noul local de pe Traian. Cum stăteam eu şi mă gândeam ce legătură poate fi cu vechiul Odobeşti, iese un tânăr care, politicos, mă întreabă de ce am făcut fotografii. Îi explic ce şi cum şi se luminează la faţă. Păi – zice – vechiul local de pe Moşilor a fost înfiinţat, cam prin 1911, de bunicul meu” şi mi-l indică în poza de grup de pe panou. „După aceea, a venit naţionalizarea, a urmat refacerea localuluişi apoi, odată cu sistematizarea arterei, a fost demolat”.

O evocare a atmosferei vechiului local de pe Moșilor – ridicat și ținut de celebrul Gherghiceanu -, puteți citi mai jos.

„Vinul băut acolo, era luat din apropiere, tot de pe Calea Moşilor, de la cârciuma lui Gherghiceanu, care îl aducea din viile proprii. Cum îl făcea aşa de bun şi curat, nu s-a aflat până acum, în mileniul trei. Despre acest Gherghiceanu s-a scris că era un om sever, fără înţelegere pentru băutorii care întreceau măsura. Nu admitea în localul lui chefurile lungi, gălăgioase, nu servea clienţii gata afumaţi şi închidea taman de sărbători. Un personaj, dintr-o carte*, spunea că «La Gherghiceanu nu e crâşmă, e farmacie, să vezi curăţenie! Vinuri ca la el nici la Paris nu găseşti, un om de mare cinste dar şi cu un mare cusur. La ora nouă seara închide, între unu şi patru închide, duminica închide. De Paşte închide, de Crăciun închide… fir-ar mă-sa a dracu’. Când ţi-e lumea mai dragă, el închide». Peste ani, cârciuma lui Gherghiceanu a devenit Restaurantul Odobeşti”

După revoluţie, tot pe Moşilor (şi asta îmi aduc şi eu aminte) s-a deschis un alt Odobeşti, la parterul unui bloc nou aflat, imediat, dar pe stânga, faţă de colţul cu strada Oltarului, unde era vechiul restaurant. Tânărul mi-a spus că în acea perioadă, lângă intrarea în local, era chiar montată şi o placă cu istoricul restaurantului.

In scurt timp, noul local a fost luat în seamă şi de inspectorul L” de la ziarul Libertatea, cel care întocmea topul săptămânal al localurilor bucureştene.

Timpul a trecut, Odobeşti-ul de pe Moşilor a „murit” din nou şi în locul său e acum… un Mega Image.

Rămâne de văzut cât va dăinui şi noul Odobeşti de pe strada Traian pentru că în acea clădire s-au perindat, într-un timp relativ scurt, tot felul de afaceri.

Ar putea prinde cheag pentru că vadul nu e rău, iar vechile cârciumi de pe lângă hala Traian au dispărut: Cozia, care „ţinea” cu grădina sa ambele colţuri ale intersecţiei, e acum o ruină, iar bufetul Zorile Roşii, aflat chiar în spatele halei, pe strada Prof. dr. Mihail Georgescu – pozat de cei de la Studiourile Buftea -, a devenit după revoluţie o brutărie, acum închisă şi asta.

—–

*  Isac Ludo, Paravanul de aur, vol. 1: Domnul General guvernează – n. n.

Artişti străini în România… câteva completări

scris de Ando

Acum câţiva ani, ne-am încumetat – folosind decupări scoase din presa vremurilor – să facem un mic serial cu artiştii străini care au trecut prin România în perioada socialist-comunistă.

In cele zece episoade care ne-au ieşit atunci, am pus laolaltă atât cântăreţi şi formaţii, veniţi la noi pentru concerte, înregistrări de discuri sau apariţii TV, precum şi vedete de cinema (actori sau regizori) sosite pentru filmări sau pur şi simplu în vizită – vezi cazurile Kirk Douglas sau Edward G. Robinson.

Incă de atunci, comentatorii ne-au completat serialul cu diverse nume şi, mai ales, cu detalii uitate sau scăpate de noi fie din necunoaştere, fie din lipsă de materiale documentare.

Formidabilele grupaje fotografice publicate pe pagina de facebook a Studiourilor Buftea nu ne-au dat pace şi chiar credem necesară (sperăm şi plăcută) o revenire asupra subiectului.

Incepem cu filmul Codin (1963), coproducţie româno-franceză, ecranizare a romanului lui Panait Istrati, pentru care a sosit şi a lucrat în România o echipă franceză în frunte cu două nume importante: regizorul Henri Colpi – care tocmai fusese recompensat cu prestigiosul trofeu „Palme d’Or“ în 1961, pentru „Une aussi longue absence“- şi Françoise Brion, deja o actriţă consacrată

De reţinut că realizarea acestui film (răsplătit cu premiul pentru cel mai bun scenariu la festivalul de la Cannes) a fost, totodată, şi o veritabilă lecţie de meserie pentru partea română, după cum spunea Paul Cornea, fost director al Studioului Cinematografic Bucureşti: „…Filmările au constituit tocmai din acest punct de vedere o adevărată şcoală pentru echipele noastre de producţie, deprinse cu treaba de mântuială, pierderile de timp şi consumuri nejustificate de peliculă, energie electrică, etc. Echipa «Codin», condusă nemijlocit de Halfon, ( n.n. producătorul filmului) a lucrat cu productivitate nemaiîntâlnită la noi, demonstrând în concret că întreprinzătorul privat e superior celui de stat, întrucât el îşi gestionează propriii bănuţi, în vreme ce celălalt îşi permite cu nonşalanţă excese, fiindcă ştie că oricum o va scoate la capăt”.

După trei ani, acelaşi regizor – Colpi – a revenit în România pentru a realiza „Mona, l’étoile sans nom“ („Steaua fără nume“), după piesa lui Mihail Sebastian, cu Claude Rich şi Marina Vlady în rolurile principale.

Acum şi marea surpriză (cel puţin, pentru mine): grupajul de fotografii cu vizita din 1963, pe platourile de la Buftea, a celor doi mari actori americani Shirley MacLaine şi Jack Lemmon, ambii deja nominalizaţi la premiul Oscar (1961) pentru rolurile lor din filmul Apartamentul, vizită despre care nu aveam habar. Tocmai de aceea, mi-am permis să „fur” mai multe fotografii. Vizita celor doi s-a suprapus cu filmările la pelicula noastră istorică „Tudor” şi în unele cadre apar, costumaţi de epocă, şi marii noştri actori George Vraca şi Geo Barton

Inedită a fost şi prezenţa lui Omar Sharif în România (1968) şi avem imagini de la prospecţiunile făcute pentru filmul Mayerling.

Să vedem şi precizările care însoţesc fotografiile:  „Se pare că echipa americană a intenționat sa facă acest film în țara noastră, mărturie stând prospecțiunile realizate în România… De asemenea, l-am identificat și pe Omar Sharif care participă la niște probe pentru film. Mayerling s-a filmat pâna la urma în locații din Veneția, Viena, Mayerling – Austria și în studiourile franțuzești Paris-Studio-Cinéma (Billancourt Studios).

In imagini mai apare și celebrul regizor Terence Young… cunoscut mai ales pentru regia a trei filme James Bond…primele două filme din serie, Dr. No și From Russia with Love, precum și Thunderball.”

Cert este că, una peste alta, deceniul cuprins între 1960 -1970 a adus în ţara noastră şi alţi mulţi actori cunoscuţi cum ar fi: Pierre Brice, Marie- José Nat şi Georges Marchal (Dacii),

Richard Johnson, Antonela Lualdi, Amedeo Nazzari (Columna),

Jean-Paul Belmondo, Marlène Jobert, Laura Antonelli (Mirii anului II),

sau Orson Welles, Sylva Koscina, Laurence Harvey şi Michael Dunn pentru superproducţia istorică Bătălia pentru Roma

o recomandare – Biblioteca online Deva

Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara din Deva are o bogată secțiune online de ziare și reviste. Răsfoiți aici, pe lîngă o generoasă arhivă istorică a publicațiilor locale, și o colecție a ziarelor centrale Scînteia și Scînteia Tineretului, acoperind aproape toți anii dintre Război și Revoluție!

Iată: o resursă minunată la îndemîna oricui.

Mulțumiri pentru pont: Adrian Crăciunescu

din presa vremii (106) – cinema

… ohoo, ne plac filmele; nu ne mai place la film, dar asta-i altceva.

Cinemaul a fost o distracție la-ndemîna oricui și tuturor. Am reușit să vă arătăm puzderia de spectacole care rulau în sălile bucureștene în anii de după Război: 19451946-471948.

Pe măsură ce ne Uniunea Sovietică ne influența tot mai tare, filmele franțuzești, englezești, și – mai ales – americane se răreau; proprietarii sălilor de cinematograf continuau însă să prezinte premierele cît puteau de atractiv:

… dar de la an la an filmele occidentale se tot răreau… și dispăreau. Cîteva spicuiri din ziarele anului 1949 sînt grăitoare:

 

Firește, industria cinematografică autohtonă – de curînd naționalizată – reîncepea să producă.

Istoria – știți voi cum se-ntoarce ea! – a făcut să trecem peste toate. Semnele bune încep să se simtă; societatea devine tot mai deschisă, așa cum ne dăm seama din tăieturile presei anilor 1964 și 1966.

Cinemaul încearcă să recupereze, să refacă legăturile cu industria occidentală; ca să ne facem o măruntă idee, iată un anunț din România Liberă despre apropiata premieră a filmului „La nord prin nord-vest” de Alfred… Hitchcook. Lansat în Statele Unite în iulie 1959, ajungea la noi în octombrie… 1969! Dar erau vremuri bune, da – chiar erau.

Rulau aproape toate filmele importante produse în vest și artiștii străini țineau concerte într-un ritm care și azi ne umple de invidie.

Desigur… istoria urma din nou să se schimbe! Zece ani mai încolo – în 1979 – numărul peliculelor importate scade simțitor:

… ajungîndu-se ca-n 1989, înainte de Revoluție, să nu mai ruleze nici un film nou: nu doar occidental, dar nici sovetic. Rareori, în cadrul vreunui eveniment cinematografic cu circuit restrîns, se puteau viziona – de pildă – pelicule dublate est-europene ori scandinave. Încasările sălilor se realizau din proiecțiile succesurilor de casă ale deceniilor trecute, din ce în ce mai degradate fizic și ciopîrțite de cenzură.

Citiți despre cinematografele noastre: Cinematografele BucureştiuluiCinematografele Bucureştiului – alte liste, alte întrebăriLuînd urma LireiTerasa surprizăDosuri de cinemagrupul „Cinematografe BucureșteneIndicatorul cinematografelor din Capitală (început de ani ’60, sursa, din păcate, neprecizată):

  

nu mai e „Inter”

Da, pesemne ați auzit recent știrea: dispare dintre noi numele celebrului hotel „Intercontinental”, cu siguranță una din cele mai solide și recunoscute embleme ale Capitalei.

Hotelul nu pățește nimica – doar se renovează – dar renunță la celebrul nume, devenind, cică, „Grand Hotel Bucharest”. Deocamdată clădirea șade fără nici o firmă.

… cum vor ei! Noi, mă tem, greu o să scoatem asta din obicei – îl avem, doar, de mai bine de juma’ de secol! – și tot „Inter” o să-i zicem.

Cînd ne intră ceva bine-n cap, acolo rămîne!

O fi ceva cu hotelurile astea și cu numele lor… uneori prind, alteori nu!

Uite, hotelul care deși a purtat îndelung numele „Howard Johnson” și acum „Sheraton” lumea nu-l pomenește altfel decît îl știe din anii ’70, adică „Dorobanți”…

Sofitel”, apărut ca un veritabil simbol al anilor ’90, e și azi ca loc comun sub numele ăsta, deși l-a schimbat acum mai bine de un deceniu în „Pullmann”…

Iar „Marriott” aproape c-a scos din nomenclatorul afectiv al bucureșteanului „Puișorul”.