despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Vremuri noi… Războiul se sfîrșise și nici n-apucase Capitala să-și tragă sufletul după anii de mizerie și sărăcie, că lucrurile se schimbau de tot. Puterea populară, Republica, Naționalizarea – lumea devenea alta… a altor oameni. În sfîrșit, nedreptățile de dinainte trebuiau îndreptate; și nimeni nu putea îndrăzni să zică nici că înainte era bine, nici că lumea nu se cerea refăcută.
Pe scurt – așa, din punct de vedere urbanistic – ce mersese rău între Războaie? „Până în anul 1935 Capitala tării noastre nu avea un plan de sistematizare, pe baza căruia să se desvolte din punct de vedere urbanistic şi edilitar. Dacă în 1935 s’a trecut la alcătuirea unui astfel de plan, apoi acest lucru nu se datoreşte grijei pe care foştii «edili» o purtau oraşului în plină desvoltare industrială, ci faptului că, lipsit de cea mai elementară planificare a construcţiilor, Bucureştiul se sufoca realmente. Dar şi după alcătuirea planului de sistematizare, desvoltarea oraşului a continuat să fie tot anarhică, lăsată la bunul plac al diferiţilor proprietari speculanţi, care cumpărau «bunăvoinţa» aparatului administrativ în frunte cu primarul general al Capitalei.”
„Iar în ceeace priveşte împărţirea oraşului in zone, abuzul şi bunul plac au stat la temelia construcţiilor. In zona aşa numită rurală, din afara oraşului, nu s’a construit nici un spital, nici un sanatoriu sau instituţie universitară, aşa după cum glăsuia «planul» din 1935. In schimb, societăţile de construcţie bazate pe specularea oamenilor muncii, vindeau parcele în care se clădeau locuinţe, cartiere întregi. In acelaş timp, în mijlocul ancestor cartiere apăreau ateliere, depozite, garaje, fără a se ţine seama de sănătatea şi nevoia de linişte a locuitorilor.
In zonele verzi, destinate parcurilor şi grădinilor a fost un adevărat jaf. Aci concepţia de clasă, a unei clase ghiftuite care-şi avea rezidenţa în cartierul vilelor şi palatelor, şi-a arătat colţii de fiară nesătulă. O serie de suprafeţe verzi au fost năpădite cu construcţii, iar cele câteva păduri din jurul Capitalei au fost distruse. Parcurile şi grădinile existente au fost în permanenţă obiectul privirilor de lupi ai exploatatorilor de tot soiul. La unele parcuri sau grădini găseai câte-un intrând de vilă în spaţiul verde, casă ridicată prin abuz de câte-un potentat, cu tendinţa avidă ca întregul parc sau grădină să fie năpădit de locuinţele unor «persoane înstărite».”
 
Cam asta rămîne direcția lucrurilor: ce a fost înainte, rău; ce o să fie de-acum, bine. Ghidușia istorică e că Bucureștiul nostru a continuat să se dezvolte în următoarele decenii – pînă după Revoluție – tot pe liniile trasate la mijlocul anilor ’30.
Dar deslușirea anilor nenorociți de după Război nu se face cu ușurință. Bucureștiul era un oraș ale cărui resurse erau deja risipite de rechiziții și bombardamente, capitala unei țări secătuite, care acum se lovea de foamete, devalorizare și plata despăgubirilor către Uniunea Sovietică.
Iar locuirea – imediat ce părăseai zonele centrale și pătrundeai în mahalale și suburbane – era într-adevăr cumplită, neomenească. Cine poate feri privirea la toate astea? Cine nu înțelege efortul de a ridica periferia: pentru ce se construiau fabrici, se clădeau blocuri, se curățau maidane?
Mai puțin luată în seamă de articolele laudative ale presei, ameliorarea infrastructurii bucureștene se petrece în toți acești ani. Munca voluntară și gospodărirea oamenilor muncii încep să tragă din noroi Capitala.
Grija regimului se îndreaptă spre lărgirea și refacerea șoselelor principale; deschiderea de noi artere de circulație nu putem zice că-i decît o excepție: Magistrala? îndreptarea șoselei Grozăvești? bulevardul Constructorilor? prelungirea șoselei Kalinin spre Floreasca? N-ar fi prea multe; ca să nu mai zici că parcă niciodată șantierele nu se terminau cu adevărat.
         
Sigur – erau prea multe de făcut și de îndreptat; dar, urmărind ziarele, cazi în capcana de a crede că totul se făcea acum: nicidecum că erau lucruri făcute și începute dinainte.
Să luăm doar cazurile liniilor de tramvai din Militari și din Chitila, inaugurate la 1950 și respectiv 1952: așa scrie, așa ne-a rămas.
 
… dar ce putem noi face acum, cînd știm că liniile astea fuseseră construite în anii 1942-43, laolaltă cu alte importante legături precum Giulești, Olteniței și Ferentari?
    
Că nu fuseseră construite chiar cu gîndul la viitor – liniile erau simple, cu dublaj pe alocuri pentru încrucișări – e adevărat. Că nici exploatarea nu fusese corectă… știm; nu ne mirăm. Dar nici măcar azi tramvaiul, de pildă, nu ajunge… în Chitila!
 
Mai cinstită era presa anului 1948, care relatează cum tramvaiul de pe Ferentari – închis temporar pentru uriașele lucrări de canalizare – e refăcut complet apoi.
surse: Digiteca Arcanum
pregătit cu C. D. Mocanu
După ce am aflat despre vremelnica existență a fabricii de biciclete bucureștene, am rămas cu întrebări; și la una era cel mai greu de răspuns.
Anume… unde – unde era fabrica asta?
Greu de crezut că nicăieri, în presa vremii, nu apare o amărîtă de adresă! Nici măcar în cartea de telefon din 1954 nu scrie vreuna… Ce să mai zici de anunțurile de angajare? Nici în ele n-am avut mai mult noroc:
Bun – ne-am zis; poate, dacă om urmări cumva numerele de telefon, le-om putea corela cumva cu vreuna din unitățile industriale ce funcționaseră înainte. N-am reușit decît să „restrîngem” căutarea pe undeva prin aria sectorului 2 de azi, ipoteză care ni s-a confirmat dintr-un articol dedicat fabricilor din raionul 23 August, printre care era pomenită și fabrica noastră.
Sigur, presa de atunci era mai ocupată de dimensiunea agitatorică decît de cea informativă; dar alt motiv al lipsei „detaliului” adresei e și că inițiativa înființării fabricii de biciclete din 1954 era, un pic, o încropeală… o încercare, să-i zicem… un folositor prilej de a acumula experiență înainte de a pune bazele veritabilei industrii de biciclete, în același an, la Tohan. Și nu doar în București se petrecea „nașterea” bicicletei autohtone, dar și la Sibiu, cu un an înainte.
De ce nu? Asemănător s-a procedat și în alte industrii; să ne aducem aminte că, înainte de construirea fabricii de autobuze „Tudor Vladimirescu”, primele vehicule se fabricaseră la „Vulcan”.
Așadar, fabrica noastră de biciclete – care a produs puțin, doar doi-trei ani – a fost un pas; și a funcționat, de bună seamă, într-o mai veche unitate industrială bucureșteană cu profil metalurgic.
Am văzut deja că pe lîngă biciclete se realizau aici fel de fel de unelte agricole, pompe portabile și carosabile, volane de tractor, rame pentru mașini de gătit, paturi metalice pentru copii, roți de căruțe, cărucioare pentru transportul buteliilor de aragaz, tigăi, ustensile casnice…
Pregătirile de iarnă din septembrie 1954 ne ofereau un tablou grăitor despre măsurile de amenajare a secțiilor: „verificarea şi înlocuirea geamurilor sparte, revizuirea şi completarea instalaţiei electrice din secţii, sistemul de încălzire centrală la sectorul 2 producţie să fie terminat, se vor confecţiona din mijloace proprii radiatoare pentru toate atelierele. In ceea ce priveşte sistemul de încălzire în sectorul 1, aci se va executa instalaţia de încălzire centrală pentru hala de subansamble şi pentru atelierul montaj biciclete. Tot central se va da căldură statiei de nichelaj-cromaj. In celelalte ateliere vor fi montate sobe speciale care vor funcţiona cu injectoare de ţiţei. De asemenea, tot pînă la 30 octombrie toate sobele cu combustiune lemnoasă vor fi revizuite şi montate în locurile respective. Paralel cu aceasta, serviciul aprovizionării se va îngriji îndeaproape pentru a asigura întreprinderea cu combustibil lichid, lignit şi lemne. Să se amenajeze subsolul halei de subansamble unde se vor face magazii de materiale. De asemenea, pina la 1 noiembrie vor fi amenajate pentru iarnă marchize în diferite ateliere”
Cît despre producție în sine, deși nu pare foarte mare – n-avea cum! – este lăudabilă. Dar din articolul omagial din august 1954 deslușium numai creșteri; numai procente bune; dar… nimic clar:
În contrapartidă, inerentele lipsuri și „dificultăți” urmau să-și țină cursul firesc; dacă cineva își închipuia altfel, zău că se înșela!
   
Cît despre fabrică, cam de prin 1956 producția de biciclete cade în desuetudine, iar din 1957 nu mai auzim nimica despre ele. Numele întreprinderii devine „Victoria”, la fel ca și al modelului de biciclete (care, de altfel, se producea și la Tohan…)
Dar dacă vă-nchipuiți că lăsăm lucrurile așa… nu! Ne-am pus la treabă, și-am început serios să căutăm odată ce am găsit numele acesta, „Victoria”. Cu puțin noroc, iată și un anunț de angajare din 1957, care ne dă – în sfîrșit! – o adresă:
Strada Sergent Chiriac – mai precis, Chiriac Ion – nu se mai află azi în nomeclatorul nostru stradal.
… dar ce-are a face; știm unde a fost… și ce a fost pe-acolo: Uzinele Metalurgice Ilbra de pe Sergent Chiriță Ion 14 ale lui Leon Iliescu. Puțin documentate, apar tîrziu, după cel de-al doilea Război.
Prin februarie 1945 Leon Iliescu devine administrator la Întreprinderile „Boureanu” aflate pe Heliade Rădulescu; în august „Boureanu” devin „Ilbra”. Nici „Boureanu” nu erau vechi; apăruseră cam prin 1942 cu obiectul de activitate „industria și comerțul de lucrări de strungărie în orice metal, mecanică de precizie, armament, munițiuni”.
„Boureanu” avea adresa pe Heliade Rădulescu 42; „Ilbra”, pe Sergent Chiriță 14… ar putea fi, foarte bine, cam chiar același loc – întrucît strada Heliade Rădulescu s-a numit Heliade-Moși iar Sergent Chiriță… Heliade.
… mai notăm – dacă ne-o ajuta la ceva – că-n iulie 1945 „Ilbra” căuta să cumpere un teren industrial de 2-3000 de metri pătrați.
Pentru a-nțelege contextul, ne-ntoarcem mult în timp, prin zona industrială adiacentă Gării Obor; bogată zonă, din care azi n-a mai rămas nimica. A funcționat aici – de la 1882! – fabrica metalurgică „Cireak & Fii” care devine celebră, după primul Război, ca „Dumitru Voina”. După Naționalizare se va numi „Vasile Roaită” iar în anii următori – prin comasări succesive care includ și fabrica noastră de biciclete aflată în vecinătate – va ajunge uriașa „Aversa”:
„După naţionalizare – pentru extinderea şi dezvoltarea uzinelor – Centrala Industrială a Metalurgiei Prelucrătoare (forul tutelar de la acea dată) a aprobat achiziţionarea prin cumpărare a unor terenuri şi clădiri proprietate particulară, aflate în vecinătatea fabricii care au fost înglobate întreprinderii şi cărora li s-au adus modificările corespunzătoare utilizării unei întreprinderi de stat. Tot în 1948, la data de 5 noiembrie, Comisia Interimară a Municipiului Bucureşti, a decis închiderea străzii Donca Simo şi înglobarea ei în proprietatea „Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită”. În 1949 Uzinei Metalurgice Vasile Roaită i se comasează „Întreprinderea Metalurgică Construcţia Agricolă” (fost Tricorache), iar pentru o folosire mai raţională a spaţiului Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită şi al fostei fabrici „Andrei Prot”, s-a hotărît trecerea în folosinţa Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită a unui teren şi construcţiilor aflate pe el in suprafaţă de 8858 mp (aflate în proprietatea fabricii „Andrei Prot”). La 16 iunie 1958 au fost expropiate şi trecute în folosinţa Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită şi terenurile cu construcţiile aferente cu o suprafaţă de 7513 mp, proprietatea lui Gh. Bîrsan şi Heliade Mircea Rădulescu. La 15 septembrie 1958, Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită li se comasează, cu data de 1 octombrie 1958, Uzina Metalurgică Victoria, ce fabrica: aparate de stropit portabile şi carosabile, maşini de împrăştiat îngrăşăminte, semănători universale, semănători de porumb, lăzi trifoliere şi maşini de recoltat mazăre.”
Deci făbricuța noastră de biciclete – „Victoria” – ca entitate industrială distinctă, dispare în 1958.
Acum, putem crede că acea „Ilbra” de pe Sergent Chiriță Ion 14 ar fi fabrica de biciclete. Dar, atîta vreme cît nu putem fi cu adevărat siguri… ne mulțumim să vă prezentăm datele pe care le-am cules pînă acum. Știți, uneori vînătoarea-i la fel de interesantă ca… vînatul.
din presa vremii (127)
scris de Ando
Până de curând, dacă mă întreba cineva ce pot să spun despre o bicicletă de fabricaţie românească, automat, primul răspuns era ceva de genul Tohan – Zărneşti – Carpaţi – Pegas… şi cam atât. Fugitiv, răsfoind presa vremii cu alte ocazii, am întâlnit în reclamele de la Loto şi numele bicicletei „Ideal” oferită drept premiu, dar apoi am aflat că era vorba de o bicicletă doar asamblată la Mediaş. Aşa că am fost surprins când, destul de recent, AGERPRES a scos din arhiva sa aceste fotografii cu aspecte de la „Fabrica de biciclete din Capitală”, datate 29 martie 1954.
  
Nefiind însoţite de alte detalii, curiozitatea m-a împins spre arhiva Arcanum şi, astfel, am putut creiona un mic parcurs al acestei fabrici. Ianuarie 1954: conducerea ministerului de resort anunţa înfiinţarea „uzinei” care va produce în serie biciclete, fără a preciza însă localitatea unde va activa respectiva unitate.
O paranteză: cei mai în vârstă, ştim bine că în deceniile ce vor urma după 1954, aşa zisele „produse de larg consum” adresate direct populaţiei au fost codaşele industriei „mari”, care – pe cât putea – le pasa industriei locale sau cooperaţiei. De exemplu, nici în cazul nostru nu m-am dumirit dacă fabrica în discuţie avea alocat un sediu propriu sau activa grefată pe structura altei întreprinderi bucureştene cu profil confecţii metalice, de unde (bănuiesc) provenea şi nucleul iniţial de lucru (ingineri, maiştri, muncitori). Spun asta pentru că am găsit şi relatări despre implicarea fabricii în sprijinul muncitorilor agricoli, prin confecţionarea de pompe și vermorele, dar despre dezvoltarea producției de asemnea bunuri de larg consum, precum paturi metalice pentru copii, roți de căruțe, cărucioare pentru transportul buteliilor de aragaz, tigăi… și cîte și mai cîte:
    
Revin. Apariţia unei fabrici de biciclete era, evident, un subiect gras pentru ziarele vremii: veştile încep să se adune, iar noi căpătăm, uşor-uşor, detalii suplimentare:
     
Bicicleta bucureşteană (acum ştim că îi zicea „Pionier”) avea să fie şi vedetă la tradiţionala manifestaţie de 1 Mai.
 
Iar apoi, în cinstea marii sărbători de la 23 August, fabrica pregăteşte modele îmbunătăţite după o experienţă externă căpătată în Cehoslovacia:
  
Firesc, pasul următor este punerea în vânzare a loturilor fabricate:
  
Curios însă, a fost destul de dificil, dar până la urmă am găsit şi un preţ de vînzare, în publicaţia piteşteană „Secera şi ciocanul” din 7 decembrie 1955:
850 de lei? asta însemna cam jumătate din salariul mediu al unui muncitor din fabrica de biciclete.
Cam asta ar fi mica istorie a bicicletei bucureştene. N-am reuşit să aflu când şi în ce condiţii a încetat producţia fabricii, dar rămîn la părerea că scurta (şi nemeritat uitata) ei existenţă a fost unul din paşii importanţi pentru apropiatul start al veritabilei industrii de biciclete româneşti: bicicleta „Carpaţi”.
din presa vremii (126)
Preschimbat ireparabil, imediat după nenorocirile demolărilor ceaușiste, Bucureștiul se avînta într-o epocă nouă.
Sticlă, aluminiu, placări lucioase… tot ce trebuia să pară și nou, și modern, și – mai ales – a ce tînjisem cînd ne uitam la „Dallas”. Da: începea să se construiască!
Au fost anii-n care am început să vrem; să simțim c-avem tot dreptul să vrem.
Apar – în sfîrșit – blocuri noi și acolo unde Revoluția oprise terminarea multora, se finisează folosindu-se materiale mai socotite.
Primele, e drept, sînt mai degrabă mediocre; cel mult putem zice că se edifică cum se cade, fără deosebite derapaje.
Cîteva reclame din anul 1994 ne aduc aminte de lucrările companiei „Sitraco”. Blocurile menționate în articolele publicitare au meritul de a fi înfruntat conștiincios timpul.
 
Numele companiei e prezent și acum pe blocul de la Unirea, de vizavi de „Horoscop”; clădirile de la fosta Operetă, ce flanchează bulevarul Națiunilor Unite, s-au numit și „Gemenii Sitraco”.
Uitată azi, compania franceză „Bouygues” a împărățit peste piața construcțiilor publice de anvergură. La fel de uitate însă, și controversele legate de toate imobilele sale ridicate-n anii ’90.
De fiecare dată, Capitala a pus la bătaie terenul – oferind pentru „centre de afaceri” parcele generoase, centrale – dar, după cîțiva ani, participarea primăriei este răscumpărată într-un fel sau altul de către compania care operează centrul de afaceri.
Așa apar la Piața Scînteii „World Trade Center” împreună cu fostul hotel „Sofitel”…
Pe locul dintre magazinul „Victoria” și palatul C.E.C. se ridică cel mai emblematic imobil de birouri – „Bancorexul” – azi părăsit…
Nu departe, pe maidanul de lîngă Palatul Telefoanelor, urmează „Novotel”. Construcția începe greu; se tărăgănează îndelung dezafectarea infamelor magazine și terase (precum celebra „Anda”) și pînă la urmă clădirea rămîne doar hotel, nu și centru de afaceri. Interesantă, desigur, ideea inițială de a se fi practicat o legătură stradală între Cîmpineanu și Matei Millo.
Firma „Bouygues” construiește și alte asemenea imobile pe care n-are rost să le mai pomenim – stilul le este similar, mediocru – dar și controversatul „Sat Francez” de pe șoseaua Nordului; la început de ani 2000 se retrage ușor din peisajul imobiliar.
Am putea zice că ultimul mare imobil de birouri francez – rece, strălucitor, dezagreabil – este turnul B.R.D. din Victoriei.
lista articolelor din seria anilor ’90
Ce hardughie misterioasă!
     
O găsim în partea Vitanului de peste drum de Mall, ascunsă de blocurile stradale. De fapt, doar dosul clădirii este generos vizibil; fațada – orientată, desigur, spre Calea Vitan – e mascată de tot.
Adresa actuală este la numărul 19 pe Vlaicu Vodă – stradă al cărei traseu a fost prelungit pe aici odată cu sistematizarea din anii ceaușiști – dar la-nceput ținea de Calea Vitan 70-72 și (vedeți doar că este retrasă de la șosea) mai avea în față un imobil, care a fost demolat în anii ’80; o frumoasă vilă unde a funcționat după Naționalizare și o școală profesională, un dispensar și birouri ale altor unități industriale din vecinătate.
Arhivele menționează înființarea în 1924 a unei fabrici de șepci, căciuli, pălării și uniforme școlare, numită „Carmen Sylva” la numărul 72 ; și, mai tîrziu – în 1931 – „Industria plușului” (Iropluș – Industria română pentru fabricația de pluș și catifele) la numărul 70.
O descriere a activelor ne ajută să reconstituim locul de acum un secol: „In dreapta, la intrare, este un corp de case de zid, acoperit cu tablă, compus din subsol și parter cu câte cinci camere fiecare cu parchet pe jos, zugrăvite și sobe de teracotă și antreu mare. In stânga un alt corp de case cu subsol și parter, cu câte 5 camere, fiecare cu scânduri pe jos la intrarea și antreu și înainte scări de beton, asemenea și corpul din dreapta care mai are o umbrelă de sticlă și fier la intrare. In fundul curții un corp mare de case servind de fabrică, parter și etaj și subsol, ia subsol o sală mare pentru mașini, la parter pe o parte și alta de la intrare, patru camere, la etaj o singură cameră mare și podul. La intrare scări de beton, iar la etaj balcon de fier la mijloc. Sala de jos betonată, curtea pavată cu piatră de pârâu, și gardul curții de beton de jur împrejur cu poartă mare și alte mici de lemn văpsite galben.”
Dar clădirea pe care-o întîlnim azi pare deja modernă, așa că n-om greși crezînd că s-a edificat ulterior – cînd a început să funcționeze în ea „Industria Textilă Vitan”. Societatea s-a înființat la 1936.
 
Poate și în urma legilor „pentru combaterea camuflării bunurilor, drepturilor şi intereselor evreeşti”, fabrica de țesături își schimbă acționarii și apoi numele în 1942 în „Industria Textilă Kammgarn”. Numele acestei stofe de lînă (cunoscută, popular, drept „camgar”) era deja folosit de către Petre Creci – deținătorul majoritar de acțiuni și administratorul – în comerțul cu produsele fabricii de la magazinul din Gabroveni 7.
    
„Kammgarn” devine una din unitățile industriale emblematice ale vechiului Vitan.
     
Dar după Naționalizare fabrica își pierde imediat importanța. Clădirea ajunge să fie folosită – pentru mulți ani – doar pentru depozitare de intreprinderea comerțului de produse textile; înainte de a fi părăsită ultimul beneficiar cunoscut a fost însă Centrul de librării.
Tot ca depozit ar putea fi și viitoarea ei soartă; Primăria Capitalei ar vrea să renoveze clădirea pentru a muta aici arhivele municipale.
Și proprietarului – Petre Creci – i se pierde urma: la-nceput de ani ’50 aflăm doar despre inculparea-ntr-un proces pentru gestiune frauduloasă. Cu toate astea, el străbate vremurile tulburi, sfîrșindu-se – înconjurat de familie – în iunie 1981. Anul este nefast: soția Elena se prăpădește șase luni mai tîrziu, la fel și fratele Robert.
Familia Creci s-a tras din Constanța; frații Petre (Petru), Robert și Venus sînt naturalizați de-abia la 1944, surorile Thereza și Wilhelmina se mărită în familiile Cassanova și Costea (soțul Constantin Costea e și el acționar la „Kammgarn”). Robert Creci are o activitate mai modestă, funcționărească; Venus Creci înființează o afacere tipografică și după Naționalizare rămîne în domeniul chimic.
Petre Creci își va duce viața pe strada Rădiței – mai sus de Chirigiu – în blocul retras și interesant de la numărul 11, din care i se naționalizaseră cele șase apartamente. Venus va locui cîțiva pași mai departe, pe segmentul distrus azi al străzii Stan Tabără.
  
pregătit cu C. D. Mocanu • surse: Digiteca Arcanum
… o colecție de tablouri ale prefacerii Capitalei noastre-n anii cînd devenise – cum se zice – a poporului.
Le luăm ca atare, fiindcă înfățișează o lume nouă care se năștea greu, cu caznă, cu trudă, și alegem din fiecare încărcătura documentară, nu lipsită de valoare istorică.
Sigur, nuanțele și tonurile nu-s mereu aceleași. Pe sfîrșit de ani ’40 presa baleia „suburbanele” insistînd mai degrabă pe accentuarea contrastelor față de vechea lume.
         
Din deceniul următor însă – cu primele realizări consistente, cu dezvoltare, cu prefaceri vizibile – orașul ni-i înfățișat din ce-n ce mai plăcut, mai așezat, pe drumul definit al progresului.
         
surse: Digiteca Arcanum
Atunci cînd nevoile locuirii au crescut, în Capitală s-a pornit edificarea cvartalelor de blocuri cunoscute tuturor: cele din Pajura, Grivița-1 Mai, Dinicu Golescu-Gara de Nord, Ștefan cel Mare, Floreasca, Amzei, Magistrală, Eroilor, Giulești, Gara Obor, Piața Palatului, Viilor-Pieptănari și Giurgiului. Bordările șoselelor sînt urmate de construirea cartierelor veritabile – Berceni, Balta Albă, Drumul Taberei.
Dar, firește, primii pași se făcuseră treptat. Ansamblurile de inspirație sovietică de după Război – Academia Militară, Nicolae Găină, Bucureștii-Noi, Vatra Luminoasă, Muncii, Drumul Sării, Olteniței și cele experimentale – Cățelu, Băneasa, Nada Florilor, cvartalul „Telefoanelor” de la piața Rahova și firește Ferentari – fac locul, după o serie de încercări răsfirate, primelor proiecte autohtone de standardizare. Unul din modelele replicate în multe locuri din orașul nostru e cel de mai jos.
În paralel – și emblematice – apar blocurile centrale; am scris aici și aici despre clădirile-monument precum Gioconda, Piața Romană, Eva, ONT; caracterul de „plombă” nu e evitat.
Iată un tip mai modest de bloculeț pe care-l găsim prin zonele periferice. Din cele trei blocuri din zona Drumul Sării, despre care se scrie mai jos, unul a intrat recent într-o reabilitare serioasă.
Iată ansamblul de la podul Hasdeu. Coșmelia din față nu e altceva decît organizarea de șantier, nu vreo rămășiță de dinaintea sistematizării.
Atmosfera de început de ani ’60, cînd noul și vechiul conviețuiau încă, e deseori punctată în ziarele vremii. Mai jos, cîteva aspecte din partea nordică. Încă în picioare, prăvălii și cîteva case. La intersecția de la Chibrit, chiar o casă măricică!
    
Același aspect contrastant, pe Ștefan cel Mare.
Iată-ne și pe Giurgiului; vechile locuințe nu mai aveau mult.
Colțul dintre Viilor și Pieptănari, însă, era deja „curățat”.
O imagine înspre zona Budapesta, luată cu spatele spre Șincai, de pe viitoarea Magistrală. Imaginea e la fel de valoroasă precum cea pe care v-am arătat-o cu ceva timp în urmă, luată din direcția opusă.
Deși imaginea următoare laudă noile blocuri Eva-ONT, noi admirăm și splendida vitrină curbată din sticlă a magazinului de la parter din blocul de vizavi; uite că nu tot ce era vechi chiar era de aruncat. Vitrina a rezistat și azi.
surse: Digiteca Arcanum
Ca unii ce ne-am obișnuit să căutăm înțelesuri în trecut, lucrăm cu izvoade de tot felul, presa rămînînd unul din cele mai prețioase. Dar ce trist, cînd niciodată parcă nu găsim – rămasă pentru vecie – consemnată cu cerneală tipografică banala actualitate.
Firește, înțelegem: presa vremurilor comuniste avea uriașul bagaj ideologic; cît de ușor se scotea paragraful utilitar, cînd era nevoie de transcris un discurs, de înfățișat o vizită de stat, de accentuat un punct de vedere oficial. Ne-am împăcat cu puținătatea faptului divers și ne-am obișnuit să-l extragem din omisiuni și referințe tagențiale.
Mai degrabă – ne-am zis – om găsi bogăția detaliului bucureștean în presa interbelică: presa liberă, presa edițiilor speciale, presa ziarelor de dimineață și de seară: pînă cînd ne-am dumirit că nici atuncea presa noastră nu a oglindit cum se cade – programatic și susținut – informarea cititorului. Păcat: marile ziare abundau de politic, de șopîrle, de insinuări anonime, neatingînd cotidianul civic. Articolul scris prost, redactat la repezeală și cu omisiuni, face grosul publicațiilor.
Chiar și-n vremea noastră, cînd încă ziarul tipărit mai avea circulație, n-am pus nepăsarea jurnalismului în contextul acesta tradițional. Pur și simplu, presei noastre nu i s-a părut importantă niciodată o agendă cetățenească veritabilă.
Despre comerțul bucureștean se poate vorbi la nesfîrșit. Și din ce-am vorbi mai mult, nici n-am sfîrși, nici n-am așeza lucrurile-ntr-o ordine.
Dar de vorbit, n-avem ce face, trebuie: și vorbim iar despre piețele noastre.
Înconjurată de cîmpuri rodnice, Capitala a fost mereu aprovizionată din toate părțile cu fructe, legume, zarzavaturi, lactate – tot ce avea nevoie. Dar felu-n care toate astea ajungeau la cumpărător era dintotdeauna neprielnic. Organizarea desfacerii, chiar și acum o sută de ani, era proastă. Să nu dăm vina doar pe administrație; bucureșteanului însuși îi pria să facă semn olteanului sau bulgarului care trecea pe stradă, strigîndu-și marfa.
Bunînțeles, urbanistului interbelic cu minte toată bulibășeala asta i se cerea așezată. De aceea apar organizări de piețe, mai mult decît obișnuitele maidane cu niscai barăci. După Filantropia, Traian și Matache, piețe ca Amzei, Domenii și nefericita Grivița au o dimensiune modernă: hale de comerț, pavaje, apă curentă.
Se dorește, deasemenea, ca distribuția centrală a mărfurilor alimentare comercializate în volum să iasă din centrul Capitalei; de aceea renunțăm la ideea unor hale centrale în favoarea celor de la Obor. Din păcate, construcția acestora trenează îndelung.
În tot timpul ăsta oamenii continuă să trăiască așa cum au prins, așa că grosul piețelor bucureștene rămîn c-o viață precară și rușinoasă.
 
Odată cu schimbare regimului, noua conducere populară începe să modernizeze și comerțul din piețe. Să nu-nțelegem, din frînturile de ziare, că tot ce se construia și inaugura era întrutotul nou; locurile – vadurile comerciale adică – erau tot cele tradiționale. Noile piețe, totuși, sînt un cîștig pentru civilizație. Vin, însă, anii ’50 și Capitala chiar se înnoiește zdravăn.
  
… în sfîrșit! noile piețe din cartiere se construiesc după un oarecare calapod: Coșbuc, Chibrit, Dorobanți, Rahova, Ghencea, Ferentari.
    
Dintre toate, cea mai interesantă rămîne „Romînia Muncitoare”! Piața a luat, pesemne, numele străzii pe care o știm acum drept Sfînta Maria, care la vremea aceea se botezase, la fel ca și părculețul pe care-l vedem și azi din strada Turda, România Muncitoare – frumos nume! Locul ei? Spre Calea Griviței, poate pe unde trece azi Podul Grant.
surse: Digiteca Arcanum
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii