despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Ce hardughie misterioasă!
     
O găsim în partea Vitanului de peste drum de Mall, ascunsă de blocurile stradale. De fapt, doar dosul clădirii este generos vizibil; fațada – orientată, desigur, spre Calea Vitan – e mascată de tot.
Adresa actuală este la numărul 19 pe Vlaicu Vodă – stradă al cărei traseu a fost prelungit pe aici odată cu sistematizarea din anii ceaușiști – dar la-nceput ținea de Calea Vitan 70-72 și (vedeți doar că este retrasă de la șosea) mai avea în față un imobil, care a fost demolat în anii ’80; o frumoasă vilă unde a funcționat după Naționalizare și o școală profesională, un dispensar și birouri ale altor unități industriale din vecinătate.
Arhivele menționează înființarea în 1924 a unei fabrici de șepci, căciuli, pălării și uniforme școlare, numită „Carmen Sylva” la numărul 72 ; și, mai tîrziu – în 1931 – „Industria plușului” (Iropluș – Industria română pentru fabricația de pluș și catifele) la numărul 70.
O descriere a activelor ne ajută să reconstituim locul de acum un secol: „In dreapta, la intrare, este un corp de case de zid, acoperit cu tablă, compus din subsol și parter cu câte cinci camere fiecare cu parchet pe jos, zugrăvite și sobe de teracotă și antreu mare. In stânga un alt corp de case cu subsol și parter, cu câte 5 camere, fiecare cu scânduri pe jos la intrarea și antreu și înainte scări de beton, asemenea și corpul din dreapta care mai are o umbrelă de sticlă și fier la intrare. In fundul curții un corp mare de case servind de fabrică, parter și etaj și subsol, ia subsol o sală mare pentru mașini, la parter pe o parte și alta de la intrare, patru camere, la etaj o singură cameră mare și podul. La intrare scări de beton, iar la etaj balcon de fier la mijloc. Sala de jos betonată, curtea pavată cu piatră de pârâu, și gardul curții de beton de jur împrejur cu poartă mare și alte mici de lemn văpsite galben.”
Dar clădirea pe care-o întîlnim azi pare deja modernă, așa că n-om greși crezînd că s-a edificat ulterior – cînd a început să funcționeze în ea „Industria Textilă Vitan”. Societatea s-a înființat la 1936.
 
Poate și în urma legilor „pentru combaterea camuflării bunurilor, drepturilor şi intereselor evreeşti”, fabrica de țesături își schimbă acționarii și apoi numele în 1942 în „Industria Textilă Kammgarn”. Numele acestei stofe de lînă (cunoscută, popular, drept „camgar”) era deja folosit de către Petre Creci – deținătorul majoritar de acțiuni și administratorul – în comerțul cu produsele fabricii de la magazinul din Gabroveni 7.
    
„Kammgarn” devine una din unitățile industriale emblematice ale vechiului Vitan.
     
Dar după Naționalizare fabrica își pierde imediat importanța. Clădirea ajunge să fie folosită – pentru mulți ani – doar pentru depozitare de intreprinderea comerțului de produse textile; înainte de a fi părăsită ultimul beneficiar cunoscut a fost însă Centrul de librării.
Tot ca depozit ar putea fi și viitoarea ei soartă; Primăria Capitalei ar vrea să renoveze clădirea pentru a muta aici arhivele municipale.
Și proprietarului – Petre Creci – i se pierde urma: la-nceput de ani ’50 aflăm doar despre inculparea-ntr-un proces pentru gestiune frauduloasă. Cu toate astea, el străbate vremurile tulburi, sfîrșindu-se – înconjurat de familie – în iunie 1981. Anul este nefast: soția Elena se prăpădește șase luni mai tîrziu, la fel și fratele Robert.
Familia Creci s-a tras din Constanța; frații Petre (Petru), Robert și Venus sînt naturalizați de-abia la 1944, surorile Thereza și Wilhelmina se mărită în familiile Cassanova și Costea (soțul Constantin Costea e și el acționar la „Kammgarn”). Robert Creci are o activitate mai modestă, funcționărească; Venus Creci înființează o afacere tipografică și după Naționalizare rămîne în domeniul chimic.
Petre Creci își va duce viața pe strada Rădiței – mai sus de Chirigiu – în blocul retras și interesant de la numărul 11, din care i se naționalizaseră cele șase apartamente. Venus va locui cîțiva pași mai departe, pe segmentul distrus azi al străzii Stan Tabără.
  
pregătit cu C. D. Mocanu • surse: Digiteca Arcanum
… o colecție de tablouri ale prefacerii Capitalei noastre-n anii cînd devenise – cum se zice – a poporului.
Le luăm ca atare, fiindcă înfățișează o lume nouă care se năștea greu, cu caznă, cu trudă, și alegem din fiecare încărcătura documentară, nu lipsită de valoare istorică.
Sigur, nuanțele și tonurile nu-s mereu aceleași. Pe sfîrșit de ani ’40 presa baleia „suburbanele” insistînd mai degrabă pe accentuarea contrastelor față de vechea lume.
         
Din deceniul următor însă – cu primele realizări consistente, cu dezvoltare, cu prefaceri vizibile – orașul ni-i înfățișat din ce-n ce mai plăcut, mai așezat, pe drumul definit al progresului.
         
surse: Digiteca Arcanum
Atunci cînd nevoile locuirii au crescut, în Capitală s-a pornit edificarea cvartalelor de blocuri cunoscute tuturor: cele din Pajura, Grivița-1 Mai, Dinicu Golescu-Gara de Nord, Ștefan cel Mare, Floreasca, Amzei, Magistrală, Eroilor, Giulești, Gara Obor, Piața Palatului, Viilor-Pieptănari și Giurgiului. Bordările șoselelor sînt urmate de construirea cartierelor veritabile – Berceni, Balta Albă, Drumul Taberei.
Dar, firește, primii pași se făcuseră treptat. Ansamblurile de inspirație sovietică de după Război – Academia Militară, Nicolae Găină, Bucureștii-Noi, Vatra Luminoasă, Muncii, Drumul Sării, Olteniței și cele experimentale – Cățelu, Băneasa, Nada Florilor, cvartalul „Telefoanelor” de la piața Rahova și firește Ferentari – fac locul, după o serie de încercări răsfirate, primelor proiecte autohtone de standardizare. Unul din modelele replicate în multe locuri din orașul nostru e cel de mai jos.
În paralel – și emblematice – apar blocurile centrale; am scris aici și aici despre clădirile-monument precum Gioconda, Piața Romană, Eva, ONT; caracterul de „plombă” nu e evitat.
Iată un tip mai modest de bloculeț pe care-l găsim prin zonele periferice. Din cele trei blocuri din zona Drumul Sării, despre care se scrie mai jos, unul a intrat recent într-o reabilitare serioasă.
Iată ansamblul de la podul Hasdeu. Coșmelia din față nu e altceva decît organizarea de șantier, nu vreo rămășiță de dinaintea sistematizării.
Atmosfera de început de ani ’60, cînd noul și vechiul conviețuiau încă, e deseori punctată în ziarele vremii. Mai jos, cîteva aspecte din partea nordică. Încă în picioare, prăvălii și cîteva case. La intersecția de la Chibrit, chiar o casă măricică!
    
Același aspect contrastant, pe Ștefan cel Mare.
Iată-ne și pe Giurgiului; vechile locuințe nu mai aveau mult.
Colțul dintre Viilor și Pieptănari, însă, era deja „curățat”.
O imagine înspre zona Budapesta, luată cu spatele spre Șincai, de pe viitoarea Magistrală. Imaginea e la fel de valoroasă precum cea pe care v-am arătat-o cu ceva timp în urmă, luată din direcția opusă.
Deși imaginea următoare laudă noile blocuri Eva-ONT, noi admirăm și splendida vitrină curbată din sticlă a magazinului de la parter din blocul de vizavi; uite că nu tot ce era vechi chiar era de aruncat. Vitrina a rezistat și azi.
surse: Digiteca Arcanum
Ca unii ce ne-am obișnuit să căutăm înțelesuri în trecut, lucrăm cu izvoade de tot felul, presa rămînînd unul din cele mai prețioase. Dar ce trist, cînd niciodată parcă nu găsim – rămasă pentru vecie – consemnată cu cerneală tipografică banala actualitate.
Firește, înțelegem: presa vremurilor comuniste avea uriașul bagaj ideologic; cît de ușor se scotea paragraful utilitar, cînd era nevoie de transcris un discurs, de înfățișat o vizită de stat, de accentuat un punct de vedere oficial. Ne-am împăcat cu puținătatea faptului divers și ne-am obișnuit să-l extragem din omisiuni și referințe tagențiale.
Mai degrabă – ne-am zis – om găsi bogăția detaliului bucureștean în presa interbelică: presa liberă, presa edițiilor speciale, presa ziarelor de dimineață și de seară: pînă cînd ne-am dumirit că nici atuncea presa noastră nu a oglindit cum se cade – programatic și susținut – informarea cititorului. Păcat: marile ziare abundau de politic, de șopîrle, de insinuări anonime, neatingînd cotidianul civic. Articolul scris prost, redactat la repezeală și cu omisiuni, face grosul publicațiilor.
Chiar și-n vremea noastră, cînd încă ziarul tipărit mai avea circulație, n-am pus nepăsarea jurnalismului în contextul acesta tradițional. Pur și simplu, presei noastre nu i s-a părut importantă niciodată o agendă cetățenească veritabilă.
Despre comerțul bucureștean se poate vorbi la nesfîrșit. Și din ce-am vorbi mai mult, nici n-am sfîrși, nici n-am așeza lucrurile-ntr-o ordine.
Dar de vorbit, n-avem ce face, trebuie: și vorbim iar despre piețele noastre.
Înconjurată de cîmpuri rodnice, Capitala a fost mereu aprovizionată din toate părțile cu fructe, legume, zarzavaturi, lactate – tot ce avea nevoie. Dar felu-n care toate astea ajungeau la cumpărător era dintotdeauna neprielnic. Organizarea desfacerii, chiar și acum o sută de ani, era proastă. Să nu dăm vina doar pe administrație; bucureșteanului însuși îi pria să facă semn olteanului sau bulgarului care trecea pe stradă, strigîndu-și marfa.
Bunînțeles, urbanistului interbelic cu minte toată bulibășeala asta i se cerea așezată. De aceea apar organizări de piețe, mai mult decît obișnuitele maidane cu niscai barăci. După Filantropia, Traian și Matache, piețe ca Amzei, Domenii și nefericita Grivița au o dimensiune modernă: hale de comerț, pavaje, apă curentă.
Se dorește, deasemenea, ca distribuția centrală a mărfurilor alimentare comercializate în volum să iasă din centrul Capitalei; de aceea renunțăm la ideea unor hale centrale în favoarea celor de la Obor. Din păcate, construcția acestora trenează îndelung.
În tot timpul ăsta oamenii continuă să trăiască așa cum au prins, așa că grosul piețelor bucureștene rămîn c-o viață precară și rușinoasă.
 
Odată cu schimbare regimului, noua conducere populară începe să modernizeze și comerțul din piețe. Să nu-nțelegem, din frînturile de ziare, că tot ce se construia și inaugura era întrutotul nou; locurile – vadurile comerciale adică – erau tot cele tradiționale. Noile piețe, totuși, sînt un cîștig pentru civilizație. Vin, însă, anii ’50 și Capitala chiar se înnoiește zdravăn.
  
… în sfîrșit! noile piețe din cartiere se construiesc după un oarecare calapod: Coșbuc, Chibrit, Dorobanți, Rahova, Ghencea, Ferentari.
    
Dintre toate, cea mai interesantă rămîne „Romînia Muncitoare”! Piața a luat, pesemne, numele străzii pe care o știm acum drept Sfînta Maria, care la vremea aceea se botezase, la fel ca și părculețul pe care-l vedem și azi din strada Turda, România Muncitoare – frumos nume! Locul ei? Spre Calea Griviței, poate pe unde trece azi Podul Grant.
surse: Digiteca Arcanum
Mult timp m-a sîcîit reclama veche ascunsă sub tencuiala unei clădiri de pe Panduri.
 
Parcul Tudorică… Parcul Tudorică… ce naiba era parcul ăsta? Păi, dacă ne gîndim că-n vremea interbelică, prin parc se mai înțelegea și grădină de vară, poate totul se deslușește mai lesne.
Chiar așa! Din reclamele anului 1947, găsim vestea inaugurării grădinii-restaurant pe 16 (sau 17?) ale lui mai; ba chiar, ca să-ntregim tabloul zonei, vedem că și-n imediata vecinătate mai era încă una. Peste cîteva zile vine și-un articolaș laudativ despre plăcuta atmosferă de la Parcul Tudorică. Lumea voia să se distreze din nou – Războiul se sfîrșise și viața părea că se-așează, cumva.
 
Din anunțuri aflăm și că „drăgălașa diseusă” Jeny Ionescu e înlocuită cu Jenny Jelea:
 
… iar din sezonul viitor cap de afiș va fi Maria Lătărețu.
 
Viața, după cum știți, n-a fost prielnică cu atîta distracție; urmau vremuri din ce-n ce mai grele – gata cu petrecerile pînă la zi; s-a pierdut și urma grădinii…
Cît despre anume unde a funcționat „Parcul Tudorică”, dacă e să ne-ncredem în anunțurile care-l localizau la numărul 26, atunci ar fi la intersecția cu Dr. Ghiulamila.
   
Toate imobilele erau deja construite (străzile care leagă Pandurii de cornișa dinspre Romniceanu se definitivează așa cum le știm și azi în anii ’30), dar – la o adică – îndărăt se găsea ceva loc pentru a strecura grădina de vară.
Clădirea cu reclama, însă, e un pic mai încolo, la numărul 30. Ținînd seama că terenul adiacent a rămas ne-edificat dintotdeauna și că – uneori – se mai bramburesc și adresele de-a lungul timpului, poate „Parcul Tudorică” să fi fost chiar la ea, între Dr. Athanasiu și Severeanu.
 
Ne-au rămas și două fotografii ale regretatului Iliaș Duțescu din anii ’80, de pe cînd partea de vizavi a șoselei se demola pentru noul cartier de blocuri.
 
pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
Dar Talciocul uriaș, însă, e cel la pod la Vitan, de după Revoluție. Acolo a fost locul unde vindeai, cumpărai și căscai gura: ce loc uriaș, nebunesc! În apogeul măririi sale, talciocul duminical se-ntindea dinspre Văcărești și Mihai Bravu – pînă mult-departe, după podul de la Vitan unde era cu adevărat inima lui; urca pe Vitan-Bîrzești atît de mult, încît ani de zile autobuzul 102 era deviat în weekend pe la Big și pe la vechiul Abator.
Avem și imagini de la Cristian Malide, în care vedem furnicarul din zona Abatorului: toți oamenii ăștia la Talcioc în Vitan aveau treabă!
 
Cum de s-a ales locul ăsta? Că doar locurile astea nu iau naștere, așa… din senin; nici ciupercile n-o fac!
S-a ales pentru că era spațiu; pentru că era liber; pentru că era nevoie. Și s-a ales încă dinainte de Revoluție, odată cu terminarea amenajării cursului Dîmboviței. Aici era o șosea largă, practic fără trafic la vremea aceea – era locul ideal să vii duminica să cauți o mașină: pe care puteai s-o și probezi, pe splai, pîn-la Glina și-napoi (nu era nici un pod prevăzut pînă acolo). Și da: tîrgul de mașini de la Vitan funcționa – mai mult sau mai puțin îngăduit – de la sfîrșitul anilor ’80.
Aflăm din „Libertatea” din 24 februarie ’90 că atît tîrgul din Vitan, cît și cele din Ghencea și Colentina, deveneau… legale:
 „Pentru a veni în întîmpinarea celor ce doresc să vîndă autoturisme, motociclete, biciclete sau alte piese şi accesorii auto pe care le deţin cu forme legale, Primăria municipiului Bucureşti, prin Decizia nr. 85 din 22 februarie 1990, a stabilit ca, începînd de duminică, 25 februarie a.c., întreprinderea de prestări servicii să organizeze pe splaiul Dîmboviţei, porţiunea cuprinsă intre Podul Vitan Bîrzeşti şi Podul Glina – malul drept – sectorul 3, Tîrgul de maşini, motociclete, biciclete, accesorii şi piese auto.
De asemenea, a stabilit ca Direcţia Domeniului Public să organizeze în strada Drumul Cooperativei nr. 4-6, sectorul 5 şi Întreprinderea de Prestări Servicii în strada Gherghiţei, sectorul 2, tîrguri în vederea vînzării-cumpărării obiectelor de uz personal, casnice sau de folosinţă gospodărească.”
În aceste locuri este interzisă desfacerea de produse agroalimentare, precum și a băuturilor alcoolice de către persoane particulare.”
Ziarul de prînz al Capitalei ne înfățișează, în edițiile din luna martie a acelui an, și atmosfera talciocurilor din Cooperativei și Gherghiței, care se se dovedeau neîncăpătoare: „Cele două tîrguri de obiecte nu vor reuși nici pe departe să evite îmbulzeala, numărul celor care vin să vîndă, al celor care vin să cumpere ca și al… curioșilor, depășind capacitatea de care dispun”. De asemenea avem și o relatare, publicată cu o lună mai devreme, despre îmbulzeala din Obor – devenit, desigur, un talcioc uriaș veritabil.
Atmosfera talciocurilor din 1990 era aiuritoare: Nerăbdători, vînzătorii și-au expus deja marfa. Pe marginea drumului, în portbagajele deschise, pe capote, pe ulucile gardurilor, pe treptele blocurilor, în crengile pomilor, pe stîlpi, fiecare pe unde a apucat. Cei întîrziați vînd în picioare sau de pe ei, cu etichete de preț prinse de bluze, canadiene, pulovere.” Cît despre ce se găsea aici – orice: „De la «fuste Lambada» la săpunuri, țigări, casetofoane, cărți, carpete cu imagini din Serai, icoane, articole de încălțăminte și pînă la «Drujbe»”.
Adăugăm și un foto-reportaj din „Flacăra”, grăitor pentru întregirea tabloului.
     
În anii următori Vitanul rămîne o instituție, un fenomen, un loc incredibil. Sîntem și martorii unei repoziționări – locul se depărtează în conștiința publică de „talcioc”, migrînd mai degrabă spre „bazar”. Bucureșteanul – întreprinzător sau doar curios – se duce „în tîrg” sau „în Vitan”!
     
Habar n-avem de toate locurile unde se mai țineau asemenea tîrguri după Revoluție e peste putință; uite că nu mai știu cînd anume s-a născut tîrgul de la Big, de la „Castani” – care supraviețuiește și azi. Prin ’90 se oploșise un talcioc la intersecția străzii Fabricii de Glucoză cu străpungerea Barbu Văcărescu; s-ar părea că a funcționat pe aici și în anii ’80.
Talcioc – zicem talcioc, fiindcă din anii ’90 deja orice tîrg a devenit talcioc – s-a ținut în capătul Pantelimonului, spre Granitu; pînă și uriașul angro Europa a fost la-nceput doar un loc unde – la capătul tramvaiului – se vindeau de toate-n aer liber: „mici, cîrnați, pastramă, fripturi, frigărui, țuică, vin, grătare, turisme de toate mărcile, piese de schimb, îmbrăcăminte, încălțăminte, materiale sexy și porno, anticoncepționale, cazane de făcut țuică, pistoale haiducești, aparatură foto și de înregistrare, dulciuri, băuturi – dintr-un cuvînt tot ce-și poate dori omul și nu găsește in magazinele de stat.”
E cea de-a treia fază a ideii acestor tîrguri: comerțul devine de volum. Se înmulțesc, firește, „importurile” – mărfurile aduse din Turcia (și mai puțin la București din Ungaria, Iugoslavia și Polonia) și vînzătorii care încep să vină din Republica Moldova. În același timp, din cauza sărăciei ce avea să apară în primii ani de libertate, vechiturile reapar pe tarabe. Facem cunoștință, deja, și cu un concept nou – magazinul „second hand”, cu haine la mîna a doua aduse din Occident…
Acuma, nu orice tîrg e și talcioc, să fim cinstiți – deși așa le-am botezat pe toate! În capătul Ferentarilor, pe la Zețarilor, se ținea tîrg de animale; tot animale (dar și, bunînțeles, boabe, grăunțe și tot ce ține de hrana lor) se mai vindeau și-n Bucureștii-Noi, la Piața 16 Februarie.
Existența unui talcioc nu-i o chestie de sărăcie, nici de ciordeală – găsim tîrguri de vechituri în orice oraș din lumea civilizată. Azi, Bucureștiul are Talciocul din Vitan, care merge mînă-n mînă cu tîrgul de mașini și pe cel din Militari, care a supraviețuit la intersecția străzii Valea Cascadelor cu bulevardul Timișoara.
Sigur, mai sînt și alte locuri, mai mici, unde se țin – mai mult sau mai puțin organizat – mini-talciocuri, cum era la intersecția Toporași cu Giurgiului și încă pe strada Constantin Istrati (în spatele autogării Filaret), dar aici găsim, îndeobște, o sărăcie înspăimîntătoare.
E ultima fază a talciocului, așadar: ultimul loc unde se mai poate „scăpa” de lucrurile nefolosite – unele surprinzătoare și nu lipsite de valoare.
Și pe la Obor – cum să nu găsești orice-n Obor? Mereu s-au găsit de toate-n Obor.
Ianuarie 2018 – octombrie 2024
pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
Ceva mai tîrziu – oficial, din octombrie 1985 – apare ca tîrg de autoturisme și Talciocul din capătul Ghencii, cel de pe drumul Cooperativei – atunci nicidecum cu vile, bloculețe, ci doar o uliță prăfuită, de cîmp. Locul este cunoscut și pentru că în apropiere se puteau cumpăra tot soiul de substanțe chimice pentru combaterea dăunătorilor din curte și grădini. În anii următori tîrgul se extinde și vînzarea se face nu doar sîmbăta și duminica, ci și marțea și joia.
  
Nu-nsemnează nicidecum că în tot acest timp, mai mult sau mai puțin organizat și tolerat, talciocul de pe Gherghiței n-a funcționat în continuare: „alături de bomfaiere și cartușiere vânătorești, de furouri și muștiucuri de trompetă, pe malul lacului se face comerț cu cartea. Un soi de anticariate în valiză și sacoșă se întind în soare și se strîng cînd picură de sus. Depusă în praf și noroi – alături de blugi, ambreiaje, tricouri, chei franceze, sonerii, cioburi de oglinzi (se vinde și așa ceva), șei de bicicletă, robinete, ochelari, ventilatoare – cartea pare și este umilită în tăgîrțele desfăcute pe jumătate ale speculanților din talcioc, care cînd aud că vine miliția se răspîndesc ca potîrnichile prin bălării, de frica amenzilor. Fiindcă trebuie să spunem în finalul acestor însemnări: dacă tîrgul de mașini e organizat conform unor dispoziții clare, în schimb manevrarea borfăriei în talcioc se practică la voia întîmplării și împotriva dispozițiilor curente.” Relatarea e din iulie 1983.
Nevoia firească de a vinde – nu uităm de cotidianul central „România Liberă” care avea o pagină întreagă de mică publicitate – se canalizează, fără un succes deplin, prin controlarea anticariatelor și înmulțirea de către autorități în anii ’60 a magazinelor de tip „Consignația” „cu rolul da a descoperi şi a atrage pe piaţă mărfuri cît mai multe, de mare varietate, nefolositoare la un moment dat unor persoane, dar utile altora” care „preiau obiecte de valoare de la deponenţi şi le pun în vînzare contra comision. Se vor primi numai mărfuri nedeteriorate, complete, vandabile şi cu viteză mare de circulaţie”. Conceptul ajunge curînd într-o infamă simbioză cu bișnițarii și intermediarii Centrului Vechi.
 
Tot de la Mini-economicus mai aflăm cîte ceva despre restul locurilor bucureștene unde se-ntîlnea cererea cu oferta:
Pe la mai fiecare capăt de oraș se găseau mini-talciocuri, mai degrabă nomade – în funcție de cum bătea vîntul dinspre Miliția Capitalei – specializate pe anumite obiecte, unele noi, ce se „completau” de prin întreprinderi, ori în funcție de dispoziția șpringarilor și a șuților: tot ce nu puteau „valorifica” la Consignația ori pe Covaci!
În Militari, pe Valea Cascadelor, era, de exemplu, „raiul piesarilor” auto, chiar la doi pași de I.D.M.S. – întreprinderea de unde-și lua omul de rînd Dacia după cinci-șase ani de așteptare și de mîncat doar chifle cu iaurt…
O altă categorie, mai elevată, erau mini-talciocurile pe unde se mai vindeau și alte lucruri, avînd șansa să întîlnești chiar și intelectuali – acea categorie despre care cineva spunea că „după ce că nu fac nimic… mai și gîndesc!”
Este vorba de cel din Obor – de la Șină – și de unul de pe Lipscani, undeva într-un gang ce făcea trecerea spre o curte interioară, din capătul dinspre Calea Victoriei. În aceste „oaze” lumea stătea pe scaune de camping, dar cei mai mulți doar șopteau, din picioare „am cărți bune… casete… stilouri… ceasuri” – și tot așa! Atît clienții cît și vînzătorii, îndeobște, se cunoșteau – încrederea era factorul de bază și nu neapărat prețul mărfurilor!
Dacă tot am amintit de cărți, marea majoritate erau copiate caligrafic prin vreo întreprindere de proiectări (nu aparusera încă aparatele XEROX), dar chiar volume vechi puteai găsi, daca erai inițiat, cam tot ce doreai dar nu aveai voie: începand cu Iorga, Panaitescu, Cioran, Eliade și ajungînd la „mișcarea legionara” ori monarhia in România… Casetele audio, de obicei Maxwell ori în ultimul timp ORWO (D.D.R.), erau de o gamă largă – găseai și documentare, trase „pe șestache” doar cu sonorul de la televiziunile străine, dar și cursuri de limbi străine. Erau în ofertă și ceasuri mai cu ștaif, mai prindeai și câte unul cu capace de aur, stilouri Pelikan, Parker or Schaffer – acestea din urmă s-au găsit chiar la liber, la magazinul Unirea la parter la raionul de papetarie, doar câteva luni după deschidere.
Amintim și tîrgurile cu oarece specific – cum era cel al pescarilor – pe care-l găseam la intersecția Hristo Botev cu Negustori (o imagine din iarna 1990-91). A funcționat și pe Calea Moșilor veche într-o curte părăsită de la intersecția cu fosta stradă Cernica și pe locul viran născut în urma sistematizării în vederea străpungerii străzii Armand Călinescu.
Presa locală nu intră niciodată în detalii, mulțumindu-se să sancționeze, periodic, caracterul sezonier și degradant al ideii de talcioc și a micilor tîrguri informale ce apăreau ici-colea.
În 1967…
„In apropierea magazinului «Consignaţia» din bd. Hristo Botev nr. 3-5 a fost amenajat, mai de mult, un loc de parcare pentru autovehicule. După-amiaza, aici, este locul de intilnire – neoficial – al motocicliştilor. Vînzări, cumpărări de motociclete, piese de schimb, cauciucuri, camere. Se fac la libera tranzacţie, uneori nelipsind manifestările vocale ale reclamei comerciale gen talcioc: «Care cumperi…». Şi ca la orice tirg, au loc discuţii. Mai dai tu, mai lasă el… nu contează că este tulburată liniştea locatarilor din blocurile vecine. Grijulie, Întreprinderea de prestări servicii manuale a pus şi o taxă. Oficial, ea se numeşte de parcare, dar motocicliştil o numesc… de intrare In talcioc. Scrisori sosite la redacţie sugerează instalarea unei plăcute indicatoare „staţionarea interzisă“. Bineînţeles, numai a comercianţilor!”
Cîteva ecouri de-a lungul anului 1973:
„Negoţul de gang, cu lucruri de o origine nu o dată dubioasă, este anacronic. Şi totuşi, o seamă de indivizi – deprinşi cu expedientele – continuă să-l practice, în preajma gării Obor, unde se pare că a reapărut, într-o variantă nouă, «talciocul».
„Bd. Gării de Est, duminică dimineaţă. O masă compactă de oameni din care răzbateau glasurile unor negustori de ocazie. Scule, piese de radio şi televizoare (care o fi provenienţa lor ?…), ceasuri, obiecte de îmbrăcăminte şi nelipsitele «bomboane agricole» se comercializau nestingherit într-o vetustă atmosferă de talcioc Ba mai mult! la intrarea în piaţa Obor (prin str. Ziduri Moşi), se duceau «tratative» de cumpărare-vînzare a unor motociclete şi autoturisme. Un tîrg ilegal care trebuie curmat.”
„… în ciuda faptului că s-a mai semnalat pericolul social al unor talciocari de circumstanţă, acest gen de negoţ clandestin continua… Duminică 17 iunie 1973 , ca şi duminica trecută, am avut prilejul să ne convingem, din nou, de veridicitatea sesizărilor. Încă de la intrarea spre Piaţa Obor, din str. Ziduri Moşi, întâlneşti o întreagă faună de paraziţi.”
Și din 1974:
„Pe Calea Griviţei la nr. 200 funcţionează o unitate comercială specializată în desfacerea pieselor şi accesoriilor auto. Pînă aici toate bune şi la locul lor. Să mergem mai departe. Pe la ora 17, în fiecare zi, în faţa acestui magazin se deschide talciocul de piese de schimb şi motociclete. Exista odată un spaţiu verde. Ei bine, aici, în faţa blocurilor, este plin acum de motociclete cu ataş, fără ataş, mărci noi sau vechi. Cine are un vehicul pe două roţi şi vrea să-l vîndă, aici vine. Am văzut şi numere din provincie. Ce să mai discutăm, tîrg mare, în toată regula, cu zeci de vînzători şi cumpărători.”
Mai degrabă găsim chiar reportaje din provincie, unde talciocul – ajutat și apropierea de Iugoslavia și Ungaria – propășește-n orașele vestice de-a lungul anilor ’70!
„Ace ruginite, pantaloni de cow-boy (din doc românesc, dar cu etichetă străină), cămăși, alune rîncede, cojoace, butoaie hîrbuite, umbrele, cîntare de mină, icoane, arcuri rablagite, fiare vechi, batiste, basmale, „babaroase“, curele, haine noi, haine vechi, haine de furat, fuste de piele, perle false, inele de aur, sculuri de mohair… Şi lume, lume! Noroi pină la glezne, hoţi de buzunare, speculanţi, evazionişti fiscali, escroci… Aveţi acum zugrăvit cu fidelitate tabloul celui mai straniu şi anacronic bîlci, care cutreieră ţara, de la un capăt la altul, ca o fantomă: talciocul. De-a lungul anilor, această Meccă a comerţului pe sub mină „a umblat“ prin cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, a sălăşluit în Ploieşti, Iaşi, Cluj, Timişoara. După ce iniţial il acceptaseră – probabil din curiozitate – autorităţile locale au interzis energic posibilităţile lui de manifestare. Dar talciocul se vede treaba că are 7 vieţi! L-am regăsit deunăzi iarăşi in floare! Cartierul general: Aradul”
Ce e clar, desigur, e că suntem martorii celei de-a doua faze a talciocului: se îndepărtează ușor de comerțul sărăcăcios, vechiturile se împuținează, apare tot mai mult bișnița, comerțul cu produse pe sub mînă.
Va urma!
 pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
De ce-i greu să luăm urma Talciocului, odată ce-a plecat din părțile Fundeniului? Să vedem!
De pildă, deși pare că Vlaicu Bârna ne lămurește, atunci cînd zice: „talciocul din Colentina s-a mutat în partea opusă a orașului, pe cîmpul mai neted de la Vitan”, ne pune pe o pistă greșită. Nu e Vitan, ci… Titan; ce, e prima dată cînd – la repezeală – i se-ntîmplă bucureșteanului să mai încurce locurile?
Este sigur că găsim Talcioc – pentru multă vreme – cam între Piața Titan de-acum și Policlinica Titan, dar pe partea dinspre lac, pe cînd blocurile nu se ridicaseră; era cîmp cît doreai, odată ce treceai de fosta comună Dudești-Cioplea și de cimitir. Cînd anume s-a mutat aici tîrgul? În primăvara lui 1955.
Regretatul Alexandru Dinu – venit în cartier la mijlocul anilor ’60 – a fost o dată să-l vadă:
„Capătul de la tramvaiul 19 era unul din cele mai «feerice» colțuri de Bucureşti, sau mai bine zis de mahala bucureşteană. Se afla unde astăzi este intersecţia Nicolae Grigorescu cu Camil Ressu/Theodor Pallady. Era acolo un rond în centrul căreia se afla o statuie, un soldat cu baionetă parcă. Şina de tramvai ocolea rondul şi întorcea. Era un restaurant, adică o cârciumă ordinară ce puţea a tutun, ţuică şi transpiraţie (cele trei ingrediente principale pentru distilarea boemei locului) şi tot felul de prăvălii comune asemenelor circumstanţe, adică alimentară, farmacie, tutungerie, cizmărie – toate cele, chiar pe locul unde mai apoi s-a construit un complex comercial şi cârciuma «Valea Mieilor», care în prezent nu ştiu ce e. Toate arătau cam jalnic, dealtfel că multe din cele de pe Calea Moşilor, dar atmosfera era diferită, erau altfel de oameni, vorbeau altfel, se îmbrăcau altfel, se mişcau altfel decât cei pe care îi ştiam eu – era mahalaua pură, nealterată încă de «prefacerile înnoitoare».
Mai departe, spre încă în devenire «platforma economică Policolor» se întindeau nesfârşite livezi de pomi fructiferi în mijlocul cărora mai rămăseseră nişte ruine ce prin încă vizibilă eleganţă aminteau de nişte foste conace boiereşti de primă clasă.
Undeva pe acolo era Talciocul, tata m-a luat cu el o singură dată, m-am ales cu un formidabil binoclu de câmp, militar, şi o busolă de alamă mare, solidă. Nu îmi amintesc mai nimic despre Talcioc în afară de rânduri de indivizi având marfa mai mult aşternută pe o pătură pe pământ, decât pe o tarabă”
Gheorghe Florescu – celebrul cafegiu – își amintește și el de atmosfera de prin 1956-58:
„… în perioada aceea, duminicile, mama mergea la talciocul din Dudeşti-Cioplea ca grataragiu; vindea mici şi cârnaţi-patricieni, şi eu îi eram tot timpul alături. Lângă grătarul ei, un evreu vânzător de haine vechi pe nume Leibovici, poreclit Sârmă, era vedeta de necontestat a talciocului; fiind momentul de maxim al migraţiei populaţiei evreieşti spre Israel, avea marfă din belşug, Ştia el nişte formule magice: „Cadouri, surprize, ia de iarnă, ia de vară, fel de fel etc.”, prin care atrăgea o mulţime de oameni, cumpărători sau simpli gurăcască. Încet-încet, i-am câştigat încrederea şi simpatia, astfel încât o perioadă am fost colaboratorul lui, în sensul că-i dădeam la mână unele lucruri, ba şi vindeam în locul lui, atunci când, pentru scurt timp, pleca.”
Evocări pasagere reies dintr-un reportaj apărut în revista „Flacăra” din 1978:
„Pînă acum 16-17 ani, duminică de duminică, bucureşteanul se agăţa de scara tramvaiului 18 şi cobora la capăt unde se afla talciocul. Unii veneau chiar frumos îmbrăcaţi. Mîncau mici, beau cîteva sticle de bere la gura tîrgului pentru ca apoi să se mai oprească odată la cea mai faimoasă cîrciumă din împrejurimi, «Ia Scăricica».”
Blocurile apar, se înalță; „Informația Bucureștiului” din 22 martie 1966 ne dă și detalii care ne ajută să-nțelegem cam pînă cînd a funcționat aici talciocul:
„Un colectiv al întreprinderii deconstrucţii-montaj nr. 4 a inceput lucrările la ansamblul de locuinţe intitulat de către proiectanţi Balta Albă C-5, situat pe terenul fostului talcioc. Conceput la Institutul „Proiect- Bucureşti”, proiectul pentru Balta Albă C-5 prevede o încadrare armonioasă a clădirilor în linia arhitecturală a cartierului. Principalele clădiri ale ansamblului vor îi cele 36 de blocuri ce vor totaliza 4266 de apartamente (garsoniere şi apartamente cu 2, 3 şi 4 camere). La capitolul dotări în ansamblul C-5 se vor construi: două şcoli cu cîte 16 săli de clasă fiecare, un dispensar cu 4 circumscripţii sanitare, un complex comercial avînd magazine pentru produse industriale, restaurant, cofetărie, centre pentru deservirea populaţiei, o spălătorie, birouri I.A.L. şi I.R.C.R. şi altele. Pentru iubitorii de sport, proiectanţii au prevăzut şi amenajarea unei baze sportive. Aici se vor găsi terenuri de atletism şi fotbal, terenuri de antrenament, tribune pentru 1500 de spectatori, vestiare şi cabine pentru sportivi etc. Un mare parc cu alei asfaltate, cu ample zone de verdeaţă şi ronduri cu flori, va aduce un plus de frumuseţe viitorului ansamblu de Iocuințe. In prezent constructorii de la I.C.M. nr. 4 lucrează la fundaţiile primelor blocuri. Pînă la sfîrşitul anului, aici urmează a fi construite şi date în folosinţă circa 850 de apartamente.”
Oricum, pentru un tîrg care a funcționat un bun deceniu aici, amprenta rămasă-n conștiința bucureșteană-i curios de slabă!
Talciocul, după sistematizarea zonei Titan, pleacă din nou în bejenie; nu avem de unde să știm dacă imediat sau după ceva vreme, dar dăm de urma lui-napoi înspre Fundeni, de data asta-n direcția opusă șoselei, pe Gherghiței, pînă cînd și-acolo s-a pornit construirea de locuințe – să fie asta cam pe la-nceput de ani ’70. Cînd ne bazăm doar pe amintiri – nu rareori dintr-o fragedă vîrstă – e greu să reconstitui „drumurile” unor asemenea tîrguri aflate la marginea legii.
Unde s-a plimbat apoi? Ne spune Mini-economicus:
Talciocul mare s-a mutat de cîteva ori in decursul existenței sale, dar eu tot pe cel din Vitan mi-l amintesc, pentru ca îl frecventam relativ des, neavând ce face duminicile, deși nu vindeam/cumpăram nimic, mă distrau mutrele, langajul si fițele celor ce populau aria – o adevarată „menajerie”… ce sa mai zici! Făceam burta mare de râs, mai ales că se spuneau bancuri la greu, se bea, se mâncau semințe – era un soi de destindere…
În perioada 1972-1974 se ținea la intersecția Mihai Bravu cu Calea Vitan și s-a mutat odată cu timpul, mergînd în anii următori (1975-1977) către Văcărești, pe partea dreaptă a șoselei Mihai Bravu, unde erau niște maghernițe sinistre și teren viran gârlă.
Apoi, odată cu construcția stației de metrou Mihai Bravu și sistematizarea zonei ce avea să aducă și demolarea podului și depoului unde-și avea capătul tramvaiul 1, s-a poziționat și a rămas pe și în jurul locului tîrgului de mașini de azi. Asta se-ntîmpla-nspre 1984.
Talciocul era deschis (teoretic) doar în zilele de duminică și sarbatori legale; în fapt el începea de sîmbăta după-amiaza… pe la ora 5 vara și 3 toamna. Se „tăiau” chiar și bilete de intrare într-o perioadă, pare-mi-se 2 lei 50, existau tonete de înghețată, covrigi la șir și bere… Mici nu am văzut!
Cred că prima amintire o am de prin 1972, eram mititel… dar „precoce”, când locuiam în Str. Vlad Județul, cazat la bunicii materni… pe toata perioada cât ai mei erau la serviciu! Bunica dădea destul de des pe acolo, mai degraba ca o formă de socializare, de amintire a unor vremuri… bune! Veneau acolo mai toți cunoscuții („dușmani ai poporului”) în hainele lor vechi, patinate de timp, dar cu maniere și vorbă de boieri. În acei ani – 1972-1977 – încă se tranzacționau bijuterii de valoare (Gallé-uri, ouă Fabergé) cu fereală mare și numai între cunoscuți și colecționari! Regimul deținerii de aur nu ajunsese la „disperarea” de după celebrul decret… Sigur că bunica se ferea să mă ia cu ea, dar eu scăpam și o urmăream… până o prindeam de mână… la o vorbă cu câte un personaj „fost”… Era să facă infarct săraca… de maică-mea ce să mai zic!? Așa cum fructul interzis este întodeauna cel mai dulce, așa și eu am rămas fascinat de lumea pestriță, de obiecte care nu știam nici măcar ce sunt și nu le puteam pronunța numele, de atmosfera tomnatecă și parfumul vremurilor de altadată, așa cum mi le închipuiam eu!
La secțiunea „generale” lume puzderie, pe jos, pe scăunele, fiecare strigându-și marfa cât mai tare și creativ… Se vindea practic tot ce își putea imagina cineva – de la blănuri pâna la nasturi și ațe, râșnițe de cafea și cam tot ce se primea la pachet din „străinache”: batiste, mâncare, medicamente. Încă nu erau restricțiile ce aveau să vină cu taxele vamale aferente puse pachetelor trimise de „transfugi” rudelor din țară… În plus, tot în acei ani, am văzut la vânzare ordinul Mihai Viteazul, ceasuri de aviator Rotary, argintărie aparținând fostei case regale. Desigur că eu aș fi vrut să cumpăr tot, dar părinții îmi dădeau bani de buzunar cam trei lei pe zi, mai luam de la bunica doi: cinci lei erau o mică avere… da’ tot nu-mi ajungeau sa cumpăr un „cocoșel”! Aveam în schimb o colecție impresionanta de… șireturi de toate culorile – prima mea investiție serioasă din viață!
Dupa 1977, Cutremur, schimbări la Miliție și decrete nepublicate in Monitorul Oficial, lucrurile s-au modificat radical; nu am mai călcat pe acolo, fiind încă minor… până prin 1984, cand „fauna” era cu totul alta: puțini vânzatori și cu marfă proastă, frică mare, încăierari, majoritatea șuți și escroci flămânzi, mai ales după amnistia generală de prin 1982… Deja găseai cu predilecție alimente, bere și țigări – mai ieftin decît pe Covaci.
Va urma!
pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
Ca să luăm urma Talciocului bucureștean e nevoie să ne-ajutăm, odată-n plus, de G. Călinescu, tot din „Scrinul negru”, la urma-urmei un ditai romanul ce-are ca pretext niște hîrtii uitate de vreme găsite-ntr-un scrin cumpărat din… Talcioc. Călinescu a fost un bucureștean – și-a fost la curent cu ce se petrecea-n Capitală – nu-i de mirare că știa locul. Călinescu a fost destul de apucător, cum s-ar zice; știa și ce-i de cumpărat de la cei siliți să vîndă:
„Talcioc era, pînă dăunăzi, un tîrg liber, răsărit, după căderea regimului burghez, într-o mare groapă din care s-a scos odată lut pentru cărămidării, și care se găsea spre capătul șoselei Colentina. În fiece duminică, încă din zorii zilei, tramvaiele ce mergeau în acea direcție erau ticsite de bărbați și de femei, cu valize, boccele suluri de covorare. Intrînd pe o uliță de mahala din dreapta șoselei, te aflai deodată în fața unei bolgii dantești pe fundul căreia forfotea un bîlci. Pe povîrnișurile groapei erau desfășurate chilimuri romînești, scoarțe, imitații de covoare persane, în general uzate și stridente. Coborîrea se făcea pe o rîpă repede, clisoasă pe vreme de ploaie […] alunecoasă din cauza zăpezii căzute în ajun și înghețate peste noapte. Fundul groapei era împărțit în cărări inextricabile, formate, în chip spontan, prin așezarea vînzătorilor. Aceștia întinseseră marfa pe zăpada bătătorită sau pe un țol, stînd în picioare sau pe cîte un geamantan. Curiozitatea era că negustorii n-aveau înfățișarea obișnuită a comercianților ambulanți și erau zdrobitor mai distinși decît cumpărătorii, de obicei lăptari și țărani din jurul Bucureștilor. Ei erau îmbrăcați cu haine uzate și cam împestrițate, însă de croială excelentă și de o modă perimată.”
Călinescu s-a apucat de scris asta cam pe la-nceputul anilor ’50 – reiese că Talciocul fusese „pînă dăunăzi”. Cînd precis anume a apărut și de ce taman aici, cin’ să știe? Dacă vrem să-l și localizăm, ar fi cam pe locul pe unde s-a construit, la sfîrșitul acelorlași ani, spitalul Fundeni (în poza din 1957, aflat în plină construcție – fie vorba între noi, sumbru, masiv și urît a mai ieșit!)
La vremea aceea, ajungeai acolo – duminica, că duminica se ținea – numai cu tramvaiul 1, care întorcea la intersecția cu șoselele Fundeni și Andronache de azi. Mai apoi „pe o uliță de mahala din dreapta șoselei” – cum zice Călinescu – într-adevăr dai spre partea unde-ncepe azi Spitalul. Pîn’la urmă, cin’ să pună deștul pe hartă și să zică precis-precis unde era un tîrg ambulant?
Despre Talcioc mai povestește și Vlaicu Bârna, în amintirile din „Între Capșa și Corso”:
„Primele vesti despre talciocul din Colentina nu te incurajau sa-l vizitezi. Se spunea ca oameni lipsiti de orice venit, din burghezia cea mai instarita, erau constransi atunci sa-si dea acolo, pe nimic, obiectele din casa si imbracamintea, ca sa-si poata cumpara o bucata de paine. Eram pe acel timp redactor la Editura pentru Literatura si Arta, iar intr-o zi cineva din cei care ne vizitau, ne-a spus ca emeritul critic G. Calinescu fusese vazut, in persoana, colindand prin talciocul din Colentina… mai tarziu s-a aflat ca marele critic facuse chiar cumparaturi la duminicalul targ de la margine de Bucuresti…
Intr-o duminica am luat si eu tramvaiul care ducea la talcioc si nu singura data. Terenul viran pe care se insirau randurile de oameni cu marfa asezata in fata lor, fie pe o bucata de panza, fie pe ziare, avea o inclinare si unele varietati de relief. Intrai acolo pe o poarta la care plateai un bilet si te aflai apoi intr-un imens tarc marginit de sarma ghimpata, unde misuna lume. Pentru vanzatori erau si aici, ca pretutindeni in viata, locuri de frunte si locuri de rand. Cele mai favorizate pozitii se aratau cele de pe Dealul Francezului cum i se zicea unui promontoriu unde se insira de obicei lumea buna a targului, cu marfurile cele mai de soi. Se vedeau expuse acolo, de la costume si lenjerie de corp pana la portelanuri si vase de argint, tot ce putea fi gasit intr-o gospodarie.”
O altă privire asupra locului și a tristeții sale o avem de la Sevag Hairabedian, din cartea „Mahala, cuib de vise”:
„Scurt timp după instaurarea «dictaturii proletariatului» a apărut pe lângă șoseaua Colentina, primul TALCIOC – nu știu de unde vine acest cuvânt dar condițiile în care și-a făcut intrarea în limbajul curent, au fost dintre cele mai dramatice. Era un loc unde, într-un furnicar cenușiu, vechea boierime și marea burghezie, încercând să supraviețuiască fizic, își vindeau ultimele resurse, pe nimica toată. Era un spectacol din care te puteai edifica în modul cel mai tragic ce însemna o revoluție, o agonie a unei clase sociale. Goniți din casele lor, lipsiți de orice mijloc de trai, ei se târau prin praful și noroiul talciocului, căutând un cumpărător pentru cele câteva vechituri ce le mai găsiseră probabil, în podurile caselor de unde fuseseră goniți și în care se instalaseră deja activiștii de partid.
Deși eram copil, m-a indignat duritatea necruțătoare și cinismul cumpărătorilor față de acești oameni care se înroșeau când spuneau un preț și nu puteau ține piept la tocmeli cu geambașii ce bântuiau pe acolo. Nu exista milă și condescendență, iar rapacitatea era fără margini. Se declanșase și se întreținea acea ură ancestrală dintre săraci și bogați. Desigur erau destui îmbogățiți de război sau care își acumulaseră averile călcând peste cadavre, aceștia își meritau soarta! Dar erau și foarte mulți care își dobândiseră o stare materială prosperă prin muncă, inventivitate și perseverență. […]
Talciocul era locul unde veneau victimele iar măruntele păsări de pradă încercau să smulgă și ele firimiturile rămase de la ospățul potentaților zilei, care își luaseră partea leului în bijuterii și valori de artă. […] De atunci și până azi am mai văzut câteva talciocuri, dar tragic ca primul, nu am mai întâlnit.”
Ne dăm seama de particularitatea talciocului legată de organizare: fiecare vindea orice și mai ales oricum, în lipsa oricărei facilități precum mesele ori tarabele. Caracterul volant este nu doar a locului în sine, dar – putem zice așa? – și al celor care trăiesc de pe urma lui.
Trăim în prima fază a ideii de talcioc, aceea de tîrg veritabil de vechituri.
Lumea nouă lua locul celei vechi și talciocul nu putea ține la nesfîrșit; în aprilie ’55 se mută de aici și deja-n august aflăm că „în Raionul 1 Mai se lucrează la amenajarea Parcului Colentina (fost Talcioc)”, urmînd să fie gata cu ocazia „marii sărbători din 7 Noiembrie”.
  
Zona se curăța; nu doar prin ridicarea spitalului, ci și prin amenajarea unei mici parcelări muncitorești în zona străzii Sportului, ce ducea înspre el.
 
Cum era privit, însă, talciocul? – dacă spicuim doar cîteva rînduri apărute în 1957 în „Scînteia Tineretului”, și ca un loc de pierzanie, mai ales al tînărului:
„În Bucureşti la „talcioc» – această învălmăşeală pestriţă de oameni – întâlneşti adesea printre ciubote cîrpite şi şuruburi mîncate de rugină colecţii întregi din «15 lei», «Masca Roşie», «Femei celebre», «Aventura», «Detectivul», «Romanele captivante» în spatele cărora domni obezi, cu aerul cei mai nevinovat, te trag de mînecă şi acoperiţi de vacarmul strigătelor, iţi şoptesc şuierător în urechi:
— Mai tare ca Jules Verne! «Logodnica mortului», «Ucigaşul», «Cercul negru», pune mîna pe ele tinere cît le mai găseşti!
Şi preţul acestor cărţi nu-i deloc mic. El variază între 15-25 lei, iar la cele legate trece peste 50 lei, atrăgîndu-se şi prin aceasta tineri dezorientaţi: «Cu cît sînt mai scumpe cu atît sînt mai interesante». Fireşte că aceşti neguţători de otravă îşi fac prin aceasta două interese; primul: acela al coruperii morale a unor tineri dezorientaţi, aceşti «neguţători» fiind categoric ostiii aspiraţiilor spre adevărata cultură a tineretului nostru ; iar al doilea, aceia al obţinerii de cîştiguri pe căi uşoare. Şi toate acestea se petrec de cele mai multe ori în văzul tuturor. Cîţi dintre noi nu trec nepăsători prin faţa acestor tarabe cu ciuperci otrăvitoare ? Şi poate chiar copilul dumitale, tovarăşe care înalţi din umeri văzîndu-le, mîine va veni aici şi, tras de mînecă, va cumpăra aceste cărţi întunecîndu-şi mintea.”
Cu toate astea, era nevoie de un așa tîrg – n-a dispărut; doar și-a luat zborul. Dar unde? Wikipedia noastră expediază iute problema: „În perioada de după al Doilea Război Mondial la București era un talcioc la capătul Șoselei Colentina, care datorită construirii Spitalului Fundeni pe acel teren s-a mutat în Ghencea și apoi după Obor”. Doar că nu-i deloc așa simplu…
Va urma!
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii