despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Bucureștiul, în fața unui test covîrșitor: îl va trece?
E, desigur vorba despre multitudinea de lucrări de infrastructură din transportul public: deodată, se lucrează pe zeci de segmente importante, la repararea liniilor de tramvai. Sigur: e grozav; nevoia acestor schimbări presa Capitala de peste un deceniu, exploatarea devenind periculoasă pentru cetățeni!
Noi, însă, trebuie să fim atenți, cu băgare de seamă: cum se lucrează e important… nu doar că – în sfîrșit – se lucrează!
Avîntul constructorilor este lăudabil – neîntîlnit chiar, în orașul unde ne obișnuisem ca proiectele de infrastructură „coordonate“ de Primăria Generală să se desfășoare într-un ritm chinuitor.
Există, desigur, un „dar” – anume, că faptul că se lucrează e suficient pentru Municipalitate; șantierele lasă impresia că, pur și simplu, nu au nici o supraveghere publică: constructorii fac ce vor, se întind cît au chef și „nevoie”, fără ca această „nevoie” să fie evaluată și îngrădită.
Gîtuirile uriașe care au apărut sînt gestionate de către echipaje polițienești – după precară înțelegere – și mă tem că felu-n care toată desfășurarea asta e privită de către autorități ca un fel de «luați de-aici, înghițiți, lăsați-ne că măcar facem» .
listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
… chinuit de ceva ce se poate numi criza primăriei a doua, iată-l ieșit în oraș pe dl. Ciucu. Dînd din mîini – și pe unde e, dar și pe unde nu e cazul – a înfăptuit și cîteva schimbări.
Piațeta dintre Vraca, Millo și Brezoianu a fost interzisă. Aș putea zice c-a fost dată oamenilor, dar eu văd doar c-a fost interzisă. Și nu era nevoie decît de reglementarea parcajului – atît, în loc de fușereala asta artificială.
   
Estimp, pentru folosul entităților Primăriei Capitalei, strada Zalomit se poate păstra rezervată doar mașinilor „de serviciu”.
Terenul viran dintre Splai și Gutenberg a fost scos la lumină; iată că se pot face și lucruri bune!
 
… care, dacă ar continua, poate ar ajunge și-n Cișmigiu: parc care, deși a fost „renovat” acum doi ani, în realitate… nu e gata. Băncile… băncile lipsesc și acum de pe cele mai multe alei.
   
de’zăpezirea după viscolul anului 1954 (1) • de’zăpezirea după viscolul anului 1954 (2) • de’zăpezirea în anii ’60, 70 și 80
Erau, da, ierni în care așterneam articol după articol despre zăpadă, despre „intervenția” autorităților. Erau – dar demult; căci iernile recente ne-au speriat mai mult cu mizerie decît cu troiene.
Dar uite că dete iar zăpada – și încă una dintr-aia sănătoasă!
… iar noi, despre „intervenția” autorităților… n-avem decît să căutăm prin arhiva noastră – căci nici atunci și nici acum intervenția n-a fost potrivită.
În continuare transportul public a fost cel mai puțin susținut de către Primărie – la primele ore ale dimineții, tramvaiele de pe linii principale – 1, 25, 41 – nu circulau; iar singurii oameni care au ajuns boierește la treaba lor, ca întotdeauna, au fost cei care și-au scos mașinile din parcare.
Dacă-n ani trecuți „ora exactă” în de’zăpezire se dădea în sectoarele 1 și 4… păi acum a ajuns sectorul 5 să le-ntreacă.
Dar de-asta ninge, ca să se topească: așa că, pesemne, n-are rost să ne bătătorim prea mult palmele la lopată.
Nu: nu simțim niciodată că transportul public, ca serviciu pentru cetățeni, este o prioritate a administrației.
Avem tramvaie noi care se rup pe șine vechi; trolee și autobuze noi care-n continuare zac în trafic; facem în fiecare zi experimente care ne dovedesc, repetat, că vine mai comod, mai sigur și mai iute să ne folosim de mașini, trotinete și biciclete decît să ne-ncredem în prestația Societății de transport.
Așa-zisele benzi dedicate, separate de restul traficului, sînt glume proaste atît timp cît ele nu funcționează pe întregile trasee, ci doar pe segmente. Da, mergi mai iute trei-patru stații… dar înainte și după ele te blochezi – și nu știi cît.
Avem o „autoritate” care nu înțelegem ce face; avem societatea de transport bucureșteană care nu poate fi condusă și responsabilizată nici măcar de către Primarul General, avem societăți de transport ilfovene care fac ce vor… nu ne mirăm că, în fapt, NU FUNCȚIONEAZĂ.
… și am ajuns într-o stare unde nu ne mai pasă de ameliorarea serviciilor de transport: de schimbarea totală a traseelor, a legăturilor și a fluxurilor ca să oglindească nevoile oamenilor.
Pentru că doar aici e cheia – în schimbarea viziunii; în crearea unor minime condiții, în asigurarea unei linii directe și fiabile din fiecare cartier către măcar un punct important din Centru, unde legăturile cu restul orașului să se facă cu ușurință.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici
Asta, în capul primăriei noastre, e iarnă grea. A și nins: aproape de-un deșt.
Așa că, decît să trimită cîteva mașini cu soluții de de’zăpezire pe liniile de tramvai pe care circulau și autobuze, au socotit mai simplu… să scoată autobuzele de pe inelul principal al Capitalei.
Pe ambulanțe dă-le dracului, se descurcă ele.
În tot timpul ăsta, pe Buzești – Berzei e totul curat; dar – știți voi – pe aici trebuie, că trec coloanele oficiale.
… nu, nu s-a schimbat nimic în felu-n care noi – oamenii, cetățenii – sîntem văzuți de fiecare Administrație. Mă puse dracu’ să mă uit – nu știu de ce – într-o secțiune numită „campanii” a site-ului Societății noastre de transport. Pe lîngă nenumărate alte tîmpenii, dădui acolo de una din cele mai grosiere flegme: „data viitoare când aștepți un autobuz sau un tramvai, nu te gândi la o simplă deplasare, ci la un ritual de relaxare de 15 minute, necesar pentru a face față ritmului alert al Capitalei”.
Chiar atunci îmi scria fii-mea, să-mi zică că cele 15 minute de mindfulness bucureștean sînt, de fapt… 20: anume cele pe care trebuie să le piardă-n stație după unul din nenorocitele autobuze bucureștene: și asta într-una din zilele lucrătoare ale săptămînii.
Dar noi sîntem, în continuare, făcuți să ne simțim vinovați cînd putem să alegem să nu fim prizonierii disprețului; că putem să alegem să mergem cu mașina în loc să se cace primăria pe noi prin stații.
 
Deci, avem iar Primar – și pentru prima dată, ales dintre ăia care au venit de la un sector; apreciez asta – e corect, e normal.
Și a fost iar un prilej să înțelegem că politica așezată și administrația publică tre’ să meargă mînă-n mînă.
Și poate – măcar unii – am priceput, după un deceniu păgubos, că agenda publică a bucureșteanului nu mai trebuie să fie o invenție, o construcție artificială: că cetățeanul n-a căutat niciodată să salveze și să i se salveze orașul. Cetățeanul s-a scuturat, s-a ferit, s-a dezis de „salvat” fiindcă a știut, – a simțit – că n-a cerut și așteptat asta; cetățeanul și-a dat ochii peste cap, sastisit și exasperat, văzînd atîta timp pierdut și atîta strădanie degeaba… cetățeanului i s-a aruncat în față, așadar, ceva de care n-a avut nevoie.
Nu zic, nu cred că o să fie neapărat mai bine; doar că – un pic, un picuț – poate ne-am dat seama că Bucureștiului îi trebuie iar vise, ambiție, progres: chiar și atît ne-ar prii.
Duminică-ncercăm să ne alegem iar un Primar și noi – proștii! – aruncăm înc-o privire cu aproape un veac în urmă, cînd – naiba știe cum – părea că ne era limpede ce vrem și ce trebuie să facem.
Bucureştiul ve deveni o metropolă a ţinuturilor Sud-Estului European numai atunci când locuitorii lui vor avea pătruns în sufletul lor convingerea în posibilităţile şi în misiunea ce trebue să o îndeplinească acest oraş. Numai atunci şi aleşii acestor cetăţeni vor lucra în această direcţiune.
Condiţiuni foarte favorabile sunt întrunite şi nu mai rămâne decât să ştim ce vrem, să vrem cinstit şi fiecare dintre noi să aşeze interesul oraşului peste acela personal, al mahalalei lui sau al sectorului său politic.
Cine trăeşte în colectivitate trebue să respecte sau să i se impună respectarea intereselor colectivităţei înaintea celor individuale.
Să nu acoperim toată Dâmboviţa căci dânsa reprezintă un admirabil drum de primenirea aerului dela Vest la Est tocmai în regiunea cea mai joasă a oraşului.
Spectacolul zăpezei murdare adunată în grămezi trebue să înceteze. Sunt zile de iarnă în care Bucureştiul îmbracă aspectele unui oraş de acum două secole. Nimeni nu a ţinut seama de această problemă cu toate că în fiecare an ninge. Străzile nu au fost dimensionate în consecinţă, canalele nici ele iar Municipiul nu posedă mijloace speciale pentru ridicarea ei.
In câţiva ani numai ca prin farmec, oraşul întreg s’a populat cu palate înalte, birouri şi mai ales mii de locuinţe în comun formând aşa zisele blok-housuri, adevărate fenomene de desvoltare orăşenească. Fără vre-un suspin sau regrete după forma veche de viaţă, locuitorii Capitalei părăsesc vechile grădini optând pentru viaţa nouă, mai confortabilă, citadină, cu calorifer, terase, băi şi apă caldă, pentru o arhitectură nouă, raţionalizată şi economică.
Poate cea mai puternică din forţele inerte care au ţinut în loc desvoltarea Bucureştilor a fost lipsa de continuitate a lucrărilor. Cum se schimba regimul gospodăresc al Municipiului, se schimbau şi preocupările edililor. Dacă predecesorul s’a străduit să înzestreze oraşul cu apă şi canale cel următor a abandonat lucrările subterane şi s’a ocupat de lucrări de suprafaţă. Când a plecat primarul care se ocupa de înfrumuseţarea Capitalei cel următor, neapărat, a decretat că ce-l interesează e opera culturală. Când unul din edili a spus că e bine să se deschidă o stradă în cutare punct al oraşului, cel care l’a urmat a făcut tot ce i-a stat în putinţă să zădărnicească pentru vecii vecilor proectul. Şi aşa mai departe…
Anul trecut pe vremea asta…
Da, atît e de cînd pe bulevardul Mihalache, între Filantropia și Banu-Manta, s-a-nceput schimbarea țevilor de apă caldă și căldură. Cu chiu, cu vai, lucrarea în sine s-a gătat cam prin iunie.
Dar de atunci încoace, noi – cetățenii – tot cu șantier stăm: deoarece șinele tramvaiului – care au trebuit, știți, scoase, pentru săpături – nu s-au montat încă la loc decît pe jumătate.
Nu-i nici o grabă.
Oricum din Piața Victoriei pînă-n Dămăroaia e nevoie de reabilitarea completă a căii de rulare, nu? Ar fi fost doar minunat să se fi făcut deja acum, cît oamenii încă înghit mizeria.
Nu-i nici o grabă.
Pesemne că o să pună șinele la loc și după aia o să le scoată iar. Sau mai stăm cu ele așa un an… doi…
Nu-i nici o grabă.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii