despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

… ce vedem aici?

Da, știu, vedem mizerie, delăsare, trafic. Dar ce nu vedem?

Simplu de tot: nu vedem trecerea de pietoni… fiindcă nu e!

Mă rog, pînă acum juma’ de secol se putea traversa cu ușurință… și la un moment dat se găseau, de fapt, chiar două treceri între „Scala” și intersecția cu George Enescu: la „Patria” și la „Lido”.

Azi, sincer, ne-am mulțumi și cu una, care să conecteze bucățile ciuntite ale străzii Arthur Verona. Vorbim de 10-15 ani despre ideea realizării unui „pietonal” pe aici – una din ideile bune din uitatul „PIDU” – dar… nimic!

Da, e greu și costisitor să fi săpat un pasaj pe sub Magheru. Dar la ce ne-ar trebui pasaj? Cu ce încurcă o zebră obișnuită? Se pierd două minute ale traficului auto care oricum e aproape mereu gîtuit pe axa asta centrală și se scade viteza cînd șoseaua e mai liberă!

Din păcate nu-i singura situație în care oamenii-s chinuiți și puși să ocolească sute de metri din comoditate și din „respect” pentru șoferi.

Ticăloșii ca astea care se perpetuează an după an trebuie îndreptate; și e treaba administrației să se ocupe, să-i pese.

ceva greșit, ceva ce pute.

„Ce bine” – îți vine să-ți spui – „în sfîrșit, trotuarul e numai al nostru, al oamenilor”. Nici n-ai greși: mașinile nu mai au voie să parcheze, să ne facă să ne frecăm de garduri și ziduri.

Trotuarul, deci, e numai al oamenilor. Cît a mai rămas din el. Căci, precum vedeți, pietrele astea de juma’ de metru sînt puse înăuntru, pe trotuar, la o distanță respectuoasă de carosabil.

Așa că nouă – oamenilor – ne-a mai rămas tot tradiționala fîșie pe care ne strecuram și pînă acum.

Uitîndu-ne mai bine la „buturugile” astea uriașe legate cu lanțuri, pricepem că nu puteau fi puse pe bordură, prea aproape de trafic, prea aproape de bicicliștii care trec pe lîngă ele. Dar de ce trebuie să înțelegem teoria acestor opritori artificiale? Ele, în realitate, n-au ce căuta în oraș, în centru, acolo unde trotuarele sînt înguste și spațiul e deja asfixiat de atîtea elemente urbane.

Și nu vă mințiți: Primăria Sectorului 4, cea care le-a montat (aici, pe Calea Șerban-Vodă veche) nu dă doi bani pe pieton și pe ideea de a-l ști în siguranță, ferit de trafic. A făcut-o doar ca să interzică șoferilor folosința gratuită a trotuarului, fiindcă a trasat parcaje contracost pe carosabil.

«actualitatea bucureșteană»

Cea mai de «actualitate» veste din Capitala noastră rămîne aia că… nu e nici o veste.

Nu: în realitate nu se întîmplă nimic.

Orice vine de la vreuna din cele șapte primării bucureștene valorează mai puțin decît timpul pierdut dîndu-ne cu părerea.

Nu-nsemnează nicidecum că nu știm și – mai ales – că nu pricepem ce-i în jurul nostru.

Doar că… doar că nu-i căderea noastră să reacționăm – la ce? – la nimicuri.

Da: sancționăm mizeriile administrative țipătoare, puturoșenia, nepriceperea; dar și astea-s, parcă, de o mediocritate căcăcioasă!

Ce deșteptăciuni, deci, ce înțelesuri noi să deslușim din «actualitatea» ce ne-nconjoară?

Aia e! Sperăm, măcar, să nu vă fi plictisit de poze cu case – mai vechi, mai noi; mai frumoase, mai urîte – fiindcă cu altceva nu ne trece prin cap să venim în fața voastră.

Atîta vreme cît nu se-ntîmplă mai nimic cu infrastructura, cu transportul, cu civilizația și cu conviețuirea noastră orășenească… nu ne răcim gura.

din zbor (404)

… o stricăciune administrativă.

De cînd Primăria Sectorului 3 s-a mutat din Parfumului în Dudești, clădirea veche n-a rămas nefolosită; tot activității publice e destinată. Funcționează aici Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.

 

Din imagini vedem și halu-n care s-a degradat, cum se scorojește și cade tencuiala.

Din fugă (127) – Sectorul 2 copiază ceva de bine

scris de Ando

La început de martie au fost montate primele instalaţii de suprailuminare a trecerilor de pietoni, iar primarul Radu Mihaiu spune că „…în următoarea lună peste 20 de astfel de treceri vor fi îmbunătățite prin sisteme de iluminare care scot în evidență pietonii atunci când traversează”.

Chiar dacă nu este o premieră (am înţeles că primăria sectorului 6 a început treaba asta încă de anul trecut), mi se pare firesc să remarcăm orice astfel de iniţiativă care vine să reducă pericolul de accidente pe trecerile de pietoni.

lucrînd la repezeală.

Prin Rahova se lucrează. Zeci de blocuri s-au îmbrăcat în schele. Se sparg trotuarele vechi. Se înfig borduri groase, se aștern pavele, se croiesc trotuarele noi.

Cum se lucrează? La fel cum știm: cu hei-rup, fără minte și fără milă, doar cu „rezultatul” în cap.

Rezultatul, pesemne, va fi cîte o stradă mai lată, un trotuar mai liber, locuri în plus de parcare contracost.

Pierderile – cum știm, cele asumate: mai dispare un sfert dintr-o grădină de bloc; mai multă foială pe sub geamurile oamenilor; nu, încă nu se poate altfel.

E la mintea cocoșului că lucrările presupuse de modernizarea unei străzi circulate fac deranj și cer spațiu. Excavatoare și buldozere bîntuie-n sus și jos, camioane grele descarcă borduri, pavele, pietriș, nisip – și toate astea mai trebuie și depozitate pe undeva.

Bieții pietoni sar de pe-o piatră pe alta, ca pisicile. Iar șoferii… cum li-i norocul. Dacă se pricep, se bagă; dacă nu… stau.

Una din străzile pe care acum se lucrează e Dumbrava nouă, cunoscută de ani de zile pentru traficul chinuitor: mașinile negociază milimetric în ambele sensuri și nu doar la orele de vîrf.

La sfîrșitul lucrărilor, strada asta va avea sens unic (dinspre Petre Ispirescu spre Buzoieni), ceea ce nu va fi rău.

Dar cum ar fi fost ca sensul unic să se fi făcut dinainte de începerea lucrărilor? Păi, cu siguranță ar fi fost mult mai puțin trafic în timpul lucrărilor, mai mult confort pentru locuitori și chiar mai îndeajuns front de lucru pentru muncitori.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

o idee pentru iarna în București.

De cîțiva ani – cel puțin aci-n Capitală – nu vedem zăpada decît la televizor.

Așa că, pentru un pic de dat pe derdeluș, bucureșteanul se suie-n tren ori mașină și se duce la munte: n-are încotro!

Autoritățile noastre locale – conștiinicioase cum le știm – se pregătesc în fiecare toamnă ca să lupte cu nămeții… care, uite, nu mai vin.

… cred, însă, că fac ceva greșit. La ce folos să umple magaziile cu sare și nisip?

Mai bine… fiți atenți: mai bine ar cumpăra niscai instalații de făcut zăpadă artificială pe care să le pună-n Cocioc, în IOR… Nu-i mai bine dacă s-ar pregăti așa de iarnă?

Și – la cum îi știm pe cîțiva din primarii noștri de sectoare – cred că tare, tare mult le-ar mai place jucăriile astea.

Citiți și De’zăpezirea în presa vremii: partea întîipartea a doua

din zbor (394)

După cinci ani-jumate de chin, școala 141 din zona Amurgului funcționează iar.

În 2017 i-a căzut un tavan. Nimeni n-a pățit nimic – slavă Cerului! – dar primăria de atunci a socotit că, decît să repare clădirile construite înainte de Război, iese mai bine să le dea jos și să facă altele.

Au pierdut un an doar să demoleze… iar de atunci au lucrat tîrîș-grăpiș.

În fine: au reușit să-i dea drumul.

Să le zici „bravo”? Haida-de.

Jurnalul realităţii (XLVI) – Despre agarici

scris de C. D. Mocanu

Agariciul este o specie de nerod care se înmulţeşte uşor, mult şi repede, foarte rezistentă, răspândită generos pe tot cuprinsul. A trecut prin vremuri nesmintită şi a ajuns până la noi.

În înţelepciunea lui, ţăranul român l-a citit fără greş pe „nărod” şi l-a botezat, cu mult temei, „Prostuʼ satului”.

Mahalagiilor legaţi de oraş nu le suna bine. „Prostuʼ mahalalei” era prea aspru, prea direct şi cam lung. Nu merita efortul de a-l rosti. I-au zis simplu „Agarici” şi au pus în numele ăsta tot dispreţul lor îngăduitor pentru un nătărău.

Agariciul se închipuie purtătorul unei misiuni divine, izbăvitorul lumii, deţinătorul adevărurilor, făcătorul dreptăţii. Doar gândurile lui contează căci numai ele aduc binele şi fericirea pe pământ. Nu-i trece prin cap că cei din juru-i, cei mulţi,  au şi ei propriile adevăruri, nevoi, păreri… Din această pricină îi dispreţuieşte şi nu găseşte cu cale să-i slujească. Se slujeşte doar pe sine.

Învăţăturile creştine îi sunt străine. Trăieşte în legea cugetului liber şi „Nimic fără Dumnezeu” (Nihil sine Deo) este doar o vorbă pentru proşti, nu pentru el. Asta îl împiedică să cunoască smerenia pe care o confundă cu dispreţul. Fără smerenie râvna lui, oricum redusă şi limitată, este o râvnă proastă care nu produce nimic bun.

Agariciul nu percepe realitatea prin participare afectivă pentru că sufletul lui nu respiră, e împietrit. El nu are sentimente şi nici emoţii, nu cunoaşte compasiunea.

Netot de rasă bună fiind, nu înţelege realitatea, dar pretinde c-a înţeles mai bine şi mai profund decât toţi cei chemaţi să înţeleagă. Ca orice prostovan care-şi ţine rangul, agariciul nu are îndoieli şi nici mustrări de cuget; numai certitudini. Asta îl face inapt pentru naturala comunicare socială şi în consecinţă nu poate avea relaţii permanente cu semenii lui. Nu e sociabil, trăieşte şi munceşte izolat pentru că „ăilalţi e proşti”. Prezenţa oamenilor îl stânjeneşte, îl intimidează. Nu se uită niciodată în ochii interlocutorilor. Privirea i se plimbă peste tot, dar îi ocoleşte sistematic pe cei cărora li se adresează.

Agariciul e un nevolnic tare-n gură. Neagă, refuză şi contestă, nu admiră, nu aprobă şi nu încurajează nimic, ştie tot şi are soluţii pentru toate. Dacă se întâmplă să ajungă în locul celor pe seama cărora a făcut garagaţă şi le-a dat bastoane la cur, îşi dezvăluie nevolnicia. Este incapabil să ia decizii. Ezită, se coieşte, amână şi… iar amână, pentru ca în final să slobozească o hotărâre scremută care-i bagă pe toţi în ceaţă. La vremea socotelilor, lipsit de spontaneitate dă în bâlbâială şi pentru a justifica „performanţa” de a fi adunat zero realizări invocă greoi, poticnit, incoerent, fără noimă, argumente halucinante menite să transfere totdeauna în altă parte răspunderea pentru propria-i nepricepere. Bate câmpii cu dezinvoltură, dă cu bâta în baltă şi se stropeşte din cap până-n picioare fără să consimtă că are vreo vină. În cel mai bun caz, atunci când e strâns cu uşa de consecinţele grave ale neputinţelor dumisale, acceptă că este şi el părtaş la o vinovăţie colectivă. Altfel nu-l încearcă nicio apăsare.

Atunci când totul dovedeşte limpede că nu e bun de nimic, agariciul se încăpăţânează să-şi îndeplinească misiunea închipuită de apostol al binelui, al belşugului şi al dreptăţii, fericindu-i cu forţa pe cei care îşi pun nădejdea în el. Demnitatea şi onoarea îi pot reda libertatea, dar aceste valori morale îi sunt străine.

Agariciul poate fi un bun profesionist în domeniul pentru care s-a pregătit. Dacă nu-şi depăşeşte competenţele profesionale dovedite şi numai aşa, este chiar folositor. Când i se pune în cârcă mai mult iese un haloimăs iar beleaua-i cât casa. Nu e în stare să administreze, să coordoneze ceva, nici măcar propria viaţă în care este rătăcit ca într-un labirint.

Se întâmplă frecvent în buimaca noastră democraţie ca indivizi interesaţi sau chiar de bună credinţă, dar ageamii în cunoaşterea tainelor firii umane, să instaleze nişte agarici în fruntea unor importante dregătorii. Înarmaţi cu vocaţia de perseverenţi şi desăvârşiţi încurcă-lume, aceştia calcă în străchini aruncându-le în haos. Se adevereşte astfel încă o dată că Dimitrie Cantemir nu s-a înşelat când a spus că „Unui lucru fără cale, cale dând, alte lucruri fără cale vor urma”.

Atenţie! Agariciul dăunează grav societăţii!

Precizare: Orice asemănare cu nefericitul primar general al nefericitului Bucureşti este cu totul întâmplătoare.

… şi „alte lucruri fără cale vor urma”!

cea mai mică problemă a Bucureștiului

De fapt, problema Bucureștiului e că e un ghiveci uriaș de probleme. Și pe lîngă cele mari – știute! – toate celelalte au ajuns să fie văzute ca – cum naiba să zicem? – acceptabile… de trăit cu ele… neimportante.

Asta nu-nseamnă că și noi trebuie să ne uităm doar la cele mari.

Trebuie să le luăm în seamă pe toate: pe toate care ne fac viața proastă.

Uite, de exemplu, genul ăsta de marcaj rutier practicat de curînd pe străzile cu sens unic din cartierul Cotroceni.

Maniacal, se vopsesc linii pe mijlocul străzii. De ce, cînd toată lumea știe că nu e și n-o să fie niciodată loc pentru două benzi pe străzile astea?

Și de ce – dacă tot vrem să facem o treabă, nu trasăm parcaje pe margini și marcăm elegant și eficace o singură bandă centrală, așa cum deja se practică pe alte străzi?

O să explicăm însă și de ce s-a vopsit așa: fiindcă strada asta a fost, de curînd, spartă pentru schimbarea țevilor de apă, iar executantul lucrării e obligat s-o dea înapoi orașului fix în aceeași configurație – proastă! – ca înainte.