despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
N-are cum să nu vă fi sărit în față vreuna din nenumăratele lucrări edilitare ale momentului: refaceri de trotuare, asfaltări, trasări de marcaje, plantări de stîlpișori, săpături pentru schimbarea utilităților, renovări, reparații.
Păi, da: sigur că e bine că „se face” – nu asta voiam? Să se facă, toate să se facă.
Dar noi ne uităm cum se face – și în continuare se face prost, cu ură, cu îndîrjire împotriva cetățeanului, care-nghite mizerie, necoordonare, larmă.
Și mai apoi – după ce în sfîrșit se face – ne uităm și cum se menține; și aici, oricît am vrea noi să-ncărcăm bucureșteanul cu vinile lui cunoscute, menținerea nu-i treaba lui.
Nu: menținerea e treaba Primăriei; doar ea se-ngrijește de păstrare, de curățenie, de gospodărire.
Și toată păstrarea asta nu-nsemnează amenzi, hăituirea și dresarea cetățeanului: înseamnă schimbarea atitudinii administrațiilor publice. Dacă e cineva care trebuie să primească amenzi, să-ncepem cu fiecare firmă, fiecare companie care-și bate joc, care tărăgănează, care face rabat de calitate; de aici începe administrația, de-aia se cheamă ea administrație.
… azi, de ziua Bucureștiului nostru, mi-aduc aminte cum pe vremea trecutelor și spurcatelor administrații Oprescu și Firea tînjeam s-ajungem să „înjurăm” un primar deștept, capabil; și din controverse și schimb de idei să se nască sănătoase premise pentru progresul Capitalei.
Uite că ni s-a-mplinit visul; nimeni nu se poate îndoi că sîntem conduși de un primar deștept, corect și într-o măsură capabil. Dar – mai abitir ca-n anii trecuți – sîntem contra prestației publice a administrației.
Nu-s împăcat cu voluptatea cetățeanului inteligent, informat și bine-intenționat de a se crede deasupra. „Eu așa aș face” – prea des îl auzim; de fapt, și mai des îl auzim cu „NU aș face așa”.
Deși activitatea Primarului Dan este, în fapt, mărginită și dezamăgitoare, nu trebuie să ne oprim din a sancționa asta
… însă nu e dăunătoare. E așezată pe principii sănătoase – neîndoios.
Și în tot timpul ăsta – în care țopăim iar într-un festival prostesc de vînat gugumăniile Primarului general – primarii sectoarelor își văd nestingheriți, nederanjați și nesancționați de toate acțiunile care dăunează orașului. Așijderea viceprimarii Capitalei.
Înțelegem, desigur, și dedesubturile politice care fac să funcționeze coabitarea dintre cele șapte primării bucureștene: lui Nicușor Dan nu i se pun obstacole iar prețul pentru asta sînt meandrele între mica înțelegere și respectul legii.
De cînd nu mai sînt zonele sărace socotite o problemă a întregului oraș?
Pentru că – oricît m-aș uita prin temele oficiale ale administrațiilor noastre centrale contemporane – nu mai găsesc deloc vreo vorbă despre Ferentari, despre „confort trei-uri”, despre periferiile necăjite.
Toate astea au decăzut din discursul public; au rămas să fie abordate – după chef, știință și posibilități – de administrațiile de sector.
Dar nu, Ferentariul nu-i problema cartierului Rahova, nu-i problema sectorului 5: dacă e să fie o problemă, e cel puțin problema Bucureștiului.
Prostesc și dezamăgitor că am ajuns să luăm lucrurile așa.
Dar așa privim lucrurile deja și-n restul țării. În „civilizatul” Ardeal, țigăniile sînt așezate mereu la vreo ieșire, unde pot fi ocolite și segregate: așa au mers mereu lucrurile pe-acolo, și azi despărțirea sărăciei de restul orașului e și mai puternică.
Dar pentru că „așa a fost mereu” nu-nseamnă nici că a fost corect, nici că a fost bine. Și – revenind la Capitala noastră – felu-n care administrația centrală continuă să nu bage-n seamă sărăcia, degradarea și pericolul social atît din periferii, cît și din putredele zone ultracentrale, e o ticăloșie.
Văd că deocamdată tema s-a mai fîsîit, dar nu-nseamnă că frica prostească s-a pierdut cu totul. Vuiet, sperietură – „orașul de 15 minute” nu-i altceva decît un instrument prin care oamenii-s controlați, ținuți în locurile lor, condiționați.
Ideea acestui oraș, însă, nu e despre oameni în staul; pînă la urmă cu toții locuim în staule, doar că unele-s mai strălucitoare; și cu cît sînt mai strălucitoare, cu atît ne place să ne punem singuri bariere ca să nu-i lăsăm pe ceilalți să spurce strălucirea asta.
Ideea-i simplă: oriunde-ai fi să poți avea la-ndemînă nu un minim de confort, ci un minim de civilizație trebuincioasă.
Școală, parc, loc de pierdut vremea și de întîlnit cu ceilalți, serviciu medical și mai ales acces de încredere la transport public: pentru ca din cele „15 minute” ale tale să poți ieși ușor și să ajungi în alte… „15 minute” și în toate punctele de interes orășenești!
Pe ce putem conta cu adevărat deocamdată în Capitală? Că mai peste tot avem un hipermarket la-ndemînă. Bun și asta, dar nu doar mațul trebuie făcut fericit!
Contează foarte mult să ai lucrurile aproape. Să ajungi într-un parc rezonabil mergînd pe jos cîteva minute. Copiii să se poată duce la școală singuri. Să te poți sui în autobuz din capul străzii și să te ducă-n Centru. Să nu fii captivul magazinelor mici.
Dar știți ce? Gîndindu-ne bine, în București avem deja aproape toate astea chiar dacă nu-n același timp și-n aceași măsură… dar le avem!
„Orașului de 15 minute” însă îi mai trebuie destule ca să ajungă să facă viața locuitorului frumoasă – viziune, administrare, politică publică – și e o prostie să demonizăm conceptul dinainte de a-l înțelege.
Bunînțeles: „orașul de 15 minute” nu e o dogmă; nu-i un șablon universal care se pune peste un oraș – are, doar, niște dimensiuni de bun-simț care funcționează oriunde: alea contează.
… un scurt rezumat al situației din sectorul 5.
La sfârșitul iernii administrația condusă de „city managerul” Rareș Hopincă (primarul Piedone era la închisoare) pornește un program uriaș de lucrări edilitare. Lărgiri de străzi, trotuare construite prin grădinile blocurilor, noi locuri de parcare. Era la mintea cocoșului că nu era posibil ca toate să aibă și autorizație, dar nu conta: arătau bine, oamenii se bucurau. Lucrările se desfășurau cu dușmănie, lacom, ca să se termine cât mai iute, înainte ca vreuna din autoritățile statului să le poată opri. Scopul electoral era vădit, Hopincă pregătindu-se pentru a se alege primar la alegerile de la anul.
Dar s-a întâmplat ceva. Primarul Piedone a fost scos din închisoare – nevinovat – și s-a întors să conducă sectorul 5.
Imediat „city managerul” Hopincă pleacă și lucrările se opresc.
Primarul Piedone jură că se va ocupa de – țineți-vă bine! – legalitatea lucrărilor astea.
Între timp fostul „city manager” este numit prefect al capitalei, calitate în care – desigur – veghează asupra legalității activități primarului Piedone.
În toată înlănțuirea asta de fracturi logice, oamenii din sectorul 5 trăiesc deja de aproape juma’ de an în praf, cu străzi surpate, trotuare neterminate.
                     
… mai dispare încă una din liniile istorice ale Societății de transport, victimă a „optimizărilor” gîndite de administrație.
E vorba chiar de 131, poate cel mai vechi indicativ de autobuz al Capitalei; dar și traseul pe care – într-o cutumă care se păstrase pînă-n zilele noastre – erau „rodate” dintotdeauna modelele noi.
Asta e!
Tot „asta e” zicem și despre pseudo-unificarea liniilor 205 și 361. 361 dispare și pe traseul lui va evolua 205, care – iată – nu se mai duce nici pe 1 Mai și nici la Gară (chiar, ne pasă de cine mai merge să ia trenul?) și o s-ajungă la Unirea. Iată o nouă linie-mamut, taman din Străulești pînă-n Centru. Vedem o singură parte bună: la întoarcere, 205 va circula pe Schitu Măgureanu – Popa Tatu, ceea ce chiar e o mișcare neașteptată.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici
Iată-ne la Gara de nord, pe colțul dintre Duca și Grivița, în dreptul nenorocitului magazin „Sora”.
Aici – în timpul săptămînii, întrucît în weekend nu mai funcționează – staționează troleele liniei 79.
 
De ce-s nevoite să facă necesarul „cap de linie” pentru odihna șoferilor pe colț, în plină intersecție?
Pentru că o sută de metri mai încolo, pe Duca – unde de altfel e și adevărata stație a troleului – nu se poate staționa, întrucît nu e niciodată loc de ajuns din cauza mașinilor care se parchează aiurea.
Treaba asta se-ntîmplă de atîta timp și nu-i pasă nimănui, nimănui.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici
Șoferul rahovean era obișnuit să scutească traficul de la Chirigiu scurtînd din Tudor Vladimirescu spre Calea Rahovei pe strada Rădiței.
Rădiței avea sens unic; perechea ei – strada Colonel Corneliu Popeia – asigura fluxul în direcția opusă.
Pesemne ca să mai descurajeze traficul printre liniștitele case – nu-i nimica rău în asta! – de ceva vreme sensurile astea unice s-au inversat.
Așadar, dinspre Tudor Vladimirescu spre Rahova trebuia s-o iei nu pe Rădiței, ci pe Corneliu Popeia. Înapoi? Pe Rădiței.
Cît de cît, s-a obișnuit lumea cu treaba asta.
Dar… deunăzi amîndouă străzile astea au primit sens unic dinspre Tudor Vladimirescu spre Rahova. Așadar, ciuciu scurtătură.
Sigur că da: ar trebui să nu mai fim așa generoși cu toate mizeriile strălucitoare.
Un container transformat în stație de încărcare pentru trotinete și biciclete electrice care-i aruncat în calea tuturor care vor să se bucure de parc înseamnă doar spațiu public batjocorit și blocat pentru acțiuni de „Corporate Social Responsibility” ce nu aduc nici un folos omului.
 
Ce diferență!
Acum niște ani strada Ion Ghica – între Biserica rusă și Doamnei – era cheală, pustie, moartă: un culoar citadin închis între ziduri.
Da, ziduri frumoase – dar tot ziduri.
Ei: uite cum arată acum.
Socotim că e una din cele mai reușite prefaceri contemporane din Centru.
Locul a devenit viu, vesel, umbros, colorat – cu totul și cu totul altă atmosferă, alt oraș.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii