scris de C. D. Mocanu

Agariciul este o specie de nerod care se înmulţeşte uşor, mult şi repede, foarte rezistentă, răspândită generos pe tot cuprinsul. A trecut prin vremuri nesmintită şi a ajuns până la noi.

În înţelepciunea lui, ţăranul român l-a citit fără greş pe „nărod” şi l-a botezat, cu mult temei, „Prostuʼ satului”.

Mahalagiilor legaţi de oraş nu le suna bine. „Prostuʼ mahalalei” era prea aspru, prea direct şi cam lung. Nu merita efortul de a-l rosti. I-au zis simplu „Agarici” şi au pus în numele ăsta tot dispreţul lor îngăduitor pentru un nătărău.

Agariciul se închipuie purtătorul unei misiuni divine, izbăvitorul lumii, deţinătorul adevărurilor, făcătorul dreptăţii. Doar gândurile lui contează căci numai ele aduc binele şi fericirea pe pământ. Nu-i trece prin cap că cei din juru-i, cei mulţi,  au şi ei propriile adevăruri, nevoi, păreri… Din această pricină îi dispreţuieşte şi nu găseşte cu cale să-i slujească. Se slujeşte doar pe sine.

Învăţăturile creştine îi sunt străine. Trăieşte în legea cugetului liber şi „Nimic fără Dumnezeu” (Nihil sine Deo) este doar o vorbă pentru proşti, nu pentru el. Asta îl împiedică să cunoască smerenia pe care o confundă cu dispreţul. Fără smerenie râvna lui, oricum redusă şi limitată, este o râvnă proastă care nu produce nimic bun.

Agariciul nu percepe realitatea prin participare afectivă pentru că sufletul lui nu respiră, e împietrit. El nu are sentimente şi nici emoţii, nu cunoaşte compasiunea.

Netot de rasă bună fiind, nu înţelege realitatea, dar pretinde c-a înţeles mai bine şi mai profund decât toţi cei chemaţi să înţeleagă. Ca orice prostovan care-şi ţine rangul, agariciul nu are îndoieli şi nici mustrări de cuget; numai certitudini. Asta îl face inapt pentru naturala comunicare socială şi în consecinţă nu poate avea relaţii permanente cu semenii lui. Nu e sociabil, trăieşte şi munceşte izolat pentru că „ăilalţi e proşti”. Prezenţa oamenilor îl stânjeneşte, îl intimidează. Nu se uită niciodată în ochii interlocutorilor. Privirea i se plimbă peste tot, dar îi ocoleşte sistematic pe cei cărora li se adresează.

Agariciul e un nevolnic tare-n gură. Neagă, refuză şi contestă, nu admiră, nu aprobă şi nu încurajează nimic, ştie tot şi are soluţii pentru toate. Dacă se întâmplă să ajungă în locul celor pe seama cărora a făcut garagaţă şi le-a dat bastoane la cur, îşi dezvăluie nevolnicia. Este incapabil să ia decizii. Ezită, se coieşte, amână şi… iar amână, pentru ca în final să slobozească o hotărâre scremută care-i bagă pe toţi în ceaţă. La vremea socotelilor, lipsit de spontaneitate dă în bâlbâială şi pentru a justifica „performanţa” de a fi adunat zero realizări invocă greoi, poticnit, incoerent, fără noimă, argumente halucinante menite să transfere totdeauna în altă parte răspunderea pentru propria-i nepricepere. Bate câmpii cu dezinvoltură, dă cu bâta în baltă şi se stropeşte din cap până-n picioare fără să consimtă că are vreo vină. În cel mai bun caz, atunci când e strâns cu uşa de consecinţele grave ale neputinţelor dumisale, acceptă că este şi el părtaş la o vinovăţie colectivă. Altfel nu-l încearcă nicio apăsare.

Atunci când totul dovedeşte limpede că nu e bun de nimic, agariciul se încăpăţânează să-şi îndeplinească misiunea închipuită de apostol al binelui, al belşugului şi al dreptăţii, fericindu-i cu forţa pe cei care îşi pun nădejdea în el. Demnitatea şi onoarea îi pot reda libertatea, dar aceste valori morale îi sunt străine.

Agariciul poate fi un bun profesionist în domeniul pentru care s-a pregătit. Dacă nu-şi depăşeşte competenţele profesionale dovedite şi numai aşa, este chiar folositor. Când i se pune în cârcă mai mult iese un haloimăs iar beleaua-i cât casa. Nu e în stare să administreze, să coordoneze ceva, nici măcar propria viaţă în care este rătăcit ca într-un labirint.

Se întâmplă frecvent în buimaca noastră democraţie ca indivizi interesaţi sau chiar de bună credinţă, dar ageamii în cunoaşterea tainelor firii umane, să instaleze nişte agarici în fruntea unor importante dregătorii. Înarmaţi cu vocaţia de perseverenţi şi desăvârşiţi încurcă-lume, aceştia calcă în străchini aruncându-le în haos. Se adevereşte astfel încă o dată că Dimitrie Cantemir nu s-a înşelat când a spus că „Unui lucru fără cale, cale dând, alte lucruri fără cale vor urma”.

Atenţie! Agariciul dăunează grav societăţii!

Precizare: Orice asemănare cu nefericitul primar general al nefericitului Bucureşti este cu totul întâmplătoare.

… şi „alte lucruri fără cale vor urma”!