despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
de’zăpezirea după viscolul anului 1954 (1) • de’zăpezirea după viscolul anului 1954 (2) • de’zăpezirea în anii ’60, 70 și 80
Erau, da, ierni în care așterneam articol după articol despre zăpadă, despre „intervenția” autorităților. Erau – dar demult; căci iernile recente ne-au speriat mai mult cu mizerie decît cu troiene.
Dar uite că dete iar zăpada – și încă una dintr-aia sănătoasă!
… iar noi, despre „intervenția” autorităților… n-avem decît să căutăm prin arhiva noastră – căci nici atunci și nici acum intervenția n-a fost potrivită.
În continuare transportul public a fost cel mai puțin susținut de către Primărie – la primele ore ale dimineții, tramvaiele de pe linii principale – 1, 25, 41 – nu circulau; iar singurii oameni care au ajuns boierește la treaba lor, ca întotdeauna, au fost cei care și-au scos mașinile din parcare.
Dacă-n ani trecuți „ora exactă” în de’zăpezire se dădea în sectoarele 1 și 4… păi acum a ajuns sectorul 5 să le-ntreacă.
Dar de-asta ninge, ca să se topească: așa că, pesemne, n-are rost să ne bătătorim prea mult palmele la lopată.
Nu: nu simțim niciodată că transportul public, ca serviciu pentru cetățeni, este o prioritate a administrației.
Avem tramvaie noi care se rup pe șine vechi; trolee și autobuze noi care-n continuare zac în trafic; facem în fiecare zi experimente care ne dovedesc, repetat, că vine mai comod, mai sigur și mai iute să ne folosim de mașini, trotinete și biciclete decît să ne-ncredem în prestația Societății de transport.
Așa-zisele benzi dedicate, separate de restul traficului, sînt glume proaste atît timp cît ele nu funcționează pe întregile trasee, ci doar pe segmente. Da, mergi mai iute trei-patru stații… dar înainte și după ele te blochezi – și nu știi cît.
Avem o „autoritate” care nu înțelegem ce face; avem societatea de transport bucureșteană care nu poate fi condusă și responsabilizată nici măcar de către Primarul General, avem societăți de transport ilfovene care fac ce vor… nu ne mirăm că, în fapt, NU FUNCȚIONEAZĂ.
… și am ajuns într-o stare unde nu ne mai pasă de ameliorarea serviciilor de transport: de schimbarea totală a traseelor, a legăturilor și a fluxurilor ca să oglindească nevoile oamenilor.
Pentru că doar aici e cheia – în schimbarea viziunii; în crearea unor minime condiții, în asigurarea unei linii directe și fiabile din fiecare cartier către măcar un punct important din Centru, unde legăturile cu restul orașului să se facă cu ușurință.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici
Asta, în capul primăriei noastre, e iarnă grea. A și nins: aproape de-un deșt.
Așa că, decît să trimită cîteva mașini cu soluții de de’zăpezire pe liniile de tramvai pe care circulau și autobuze, au socotit mai simplu… să scoată autobuzele de pe inelul principal al Capitalei.
Pe ambulanțe dă-le dracului, se descurcă ele.
În tot timpul ăsta, pe Buzești – Berzei e totul curat; dar – știți voi – pe aici trebuie, că trec coloanele oficiale.
… nu, nu s-a schimbat nimic în felu-n care noi – oamenii, cetățenii – sîntem văzuți de fiecare Administrație. Mă puse dracu’ să mă uit – nu știu de ce – într-o secțiune numită „campanii” a site-ului Societății noastre de transport. Pe lîngă nenumărate alte tîmpenii, dădui acolo de una din cele mai grosiere flegme: „data viitoare când aștepți un autobuz sau un tramvai, nu te gândi la o simplă deplasare, ci la un ritual de relaxare de 15 minute, necesar pentru a face față ritmului alert al Capitalei”.
Chiar atunci îmi scria fii-mea, să-mi zică că cele 15 minute de mindfulness bucureștean sînt, de fapt… 20: anume cele pe care trebuie să le piardă-n stație după unul din nenorocitele autobuze bucureștene: și asta într-una din zilele lucrătoare ale săptămînii.
Dar noi sîntem, în continuare, făcuți să ne simțim vinovați cînd putem să alegem să nu fim prizonierii disprețului; că putem să alegem să mergem cu mașina în loc să se cace primăria pe noi prin stații.
 
Deci, avem iar Primar – și pentru prima dată, ales dintre ăia care au venit de la un sector; apreciez asta – e corect, e normal.
Și a fost iar un prilej să înțelegem că politica așezată și administrația publică tre’ să meargă mînă-n mînă.
Și poate – măcar unii – am priceput, după un deceniu păgubos, că agenda publică a bucureșteanului nu mai trebuie să fie o invenție, o construcție artificială: că cetățeanul n-a căutat niciodată să salveze și să i se salveze orașul. Cetățeanul s-a scuturat, s-a ferit, s-a dezis de „salvat” fiindcă a știut, – a simțit – că n-a cerut și așteptat asta; cetățeanul și-a dat ochii peste cap, sastisit și exasperat, văzînd atîta timp pierdut și atîta strădanie degeaba… cetățeanului i s-a aruncat în față, așadar, ceva de care n-a avut nevoie.
Nu zic, nu cred că o să fie neapărat mai bine; doar că – un pic, un picuț – poate ne-am dat seama că Bucureștiului îi trebuie iar vise, ambiție, progres: chiar și atît ne-ar prii.
Duminică-ncercăm să ne alegem iar un Primar și noi – proștii! – aruncăm înc-o privire cu aproape un veac în urmă, cînd – naiba știe cum – părea că ne era limpede ce vrem și ce trebuie să facem.
Bucureştiul ve deveni o metropolă a ţinuturilor Sud-Estului European numai atunci când locuitorii lui vor avea pătruns în sufletul lor convingerea în posibilităţile şi în misiunea ce trebue să o îndeplinească acest oraş. Numai atunci şi aleşii acestor cetăţeni vor lucra în această direcţiune.
Condiţiuni foarte favorabile sunt întrunite şi nu mai rămâne decât să ştim ce vrem, să vrem cinstit şi fiecare dintre noi să aşeze interesul oraşului peste acela personal, al mahalalei lui sau al sectorului său politic.
Cine trăeşte în colectivitate trebue să respecte sau să i se impună respectarea intereselor colectivităţei înaintea celor individuale.
Să nu acoperim toată Dâmboviţa căci dânsa reprezintă un admirabil drum de primenirea aerului dela Vest la Est tocmai în regiunea cea mai joasă a oraşului.
Spectacolul zăpezei murdare adunată în grămezi trebue să înceteze. Sunt zile de iarnă în care Bucureştiul îmbracă aspectele unui oraş de acum două secole. Nimeni nu a ţinut seama de această problemă cu toate că în fiecare an ninge. Străzile nu au fost dimensionate în consecinţă, canalele nici ele iar Municipiul nu posedă mijloace speciale pentru ridicarea ei.
In câţiva ani numai ca prin farmec, oraşul întreg s’a populat cu palate înalte, birouri şi mai ales mii de locuinţe în comun formând aşa zisele blok-housuri, adevărate fenomene de desvoltare orăşenească. Fără vre-un suspin sau regrete după forma veche de viaţă, locuitorii Capitalei părăsesc vechile grădini optând pentru viaţa nouă, mai confortabilă, citadină, cu calorifer, terase, băi şi apă caldă, pentru o arhitectură nouă, raţionalizată şi economică.
Poate cea mai puternică din forţele inerte care au ţinut în loc desvoltarea Bucureştilor a fost lipsa de continuitate a lucrărilor. Cum se schimba regimul gospodăresc al Municipiului, se schimbau şi preocupările edililor. Dacă predecesorul s’a străduit să înzestreze oraşul cu apă şi canale cel următor a abandonat lucrările subterane şi s’a ocupat de lucrări de suprafaţă. Când a plecat primarul care se ocupa de înfrumuseţarea Capitalei cel următor, neapărat, a decretat că ce-l interesează e opera culturală. Când unul din edili a spus că e bine să se deschidă o stradă în cutare punct al oraşului, cel care l’a urmat a făcut tot ce i-a stat în putinţă să zădărnicească pentru vecii vecilor proectul. Şi aşa mai departe…
Anul trecut pe vremea asta…
Da, atît e de cînd pe bulevardul Mihalache, între Filantropia și Banu-Manta, s-a-nceput schimbarea țevilor de apă caldă și căldură. Cu chiu, cu vai, lucrarea în sine s-a gătat cam prin iunie.
Dar de atunci încoace, noi – cetățenii – tot cu șantier stăm: deoarece șinele tramvaiului – care au trebuit, știți, scoase, pentru săpături – nu s-au montat încă la loc decît pe jumătate.
Nu-i nici o grabă.
Oricum din Piața Victoriei pînă-n Dămăroaia e nevoie de reabilitarea completă a căii de rulare, nu? Ar fi fost doar minunat să se fi făcut deja acum, cît oamenii încă înghit mizeria.
Nu-i nici o grabă.
Pesemne că o să pună șinele la loc și după aia o să le scoată iar. Sau mai stăm cu ele așa un an… doi…
Nu-i nici o grabă.
Viața bucureșteană se duce în două-trei orașe, cel mult – și orașele astea sînt, distincte, chiar înăuntrul Capitalei.
Se poate să locuim ori într-un mare cartier construit în anii comunismului, ori într-unul apărut, în vremea de acum, în locul vreunei foste întinderi industriale; și să muncim ba într-o zonă corporatistă artificială, ba la cine știe ce periferie. Înțelegeți, așadar: astea-s orașele care ne mănîncă viața și – cel mult – mai avem de-a face cu încă vreo altă felie de București călătorind dintr-unu-ntr-altul.
Dar, tot lîngă noi, fără să-l cunoaștem neapărat – sau fără să ținem să-l cunoaștem – există un uriaș București neinteresant. Cartiere întregi care au rămas după ce se termină blocurile: ce-s altceva Giuleștii, Chitila, Bucureștii-Noi, Andronache, 23 August, Apărătorii și R.F.G-ul?
Nu ne pasă de ele, nu ne plimbăm prin ele, nu ne atrag cu nimic – n-au cu ce! – sînt sute de kilometri de străzi modeste, provinciale, pe unde poți rătăci un ceas fără să găsești vreo clădire cu etaje ridicată între Războaie; fără vreun edificiu nobil și chiar fără școli accesibile, fără spații de joacă și de întîlnire – locuri neatinse atît de binefacerile urbanismului și sistematizării, cît și de distrugerile edilitare comuniste.
Aflate în afara vechiului cerc administrativ, alipite prea tîrziu Capitalei, străzile li-s nu rareori înguste, chiar fără trotuare și fără măcar vreun copac pe margine: canioane meschine de garduri și porți, tablă și beton – nimica nu se mai poate schimba pentru ameliorarea locuirii.
Nu pot repeta îndeajuns: Bucureștiul ăsta mărginaș, monstruos de neatrăgător și de necivilizat, există – doar că nu avem de ce să ne interesăm de el; în fond, nu e sălbatic, nu e periculos: e doar uitat.
… da, oi fi și eu bătut periferiile noastre, dar n-am avut niciodată de ce s-o fac în adîncime: recunosc, mai degrabă, că le știu din fuga vreunui autobuz murdar și zdrăngănitor, care deservește doar șoseaua din care acestea se desfac.
Dintre toate, firește, una-i celebră – oricine știe că nu se face să te-abați pe aici, că te pîndesc primejdii: „dacă ai treabă prin Ferentari, termin-o cît e ziuă încă”! Cînd colo, bucata asta uriașă de București e așezată, surprinzător de așezată… exploratorul urban, cel mult, își dă seama cum plictiseala, monotonia și ceva-ul care continuă să nu se întîmple se așează, precum o ceață de toamnă, peste toate.
Nu cred să fie călătorie mai interesantă și mai plină de învățăminte pentru a pricepe acest București mărginaș decît cea cu autobuzul 139: el pleacă din curu’ Ferentariului, ajunge pe la piața cartierului și apoi – pe o înșiruire aiuritoare de străzi înguste și sinuoase precum Bachus, Cîrlibaba și Amurgului – după ce întretaie Sălajul, iese la piață, la Rahova.
În părți, străzi kilometrice – cîtorva nelipsindu-le o oarecare cochetărie, cu ceva prăvălii vechi pe la răspîntii, cu pomi bătrîni ce umbresc trotuarele – precum Trompetului și Munții Carpați; unele se pot îmbîrliga iar altele să o țină oblu pîn’la ieșirea-n cîmp…
… șapte-opt stații incredibile: autobuzul nu trece decît pe lîngă case, case și doar case! Dacă nu ți-ar mai ieși-n cale reclama vreunui „Lidl” te-ai crede pierdut – departe de orașul știut, înapoi în timpuri uitate.
Mai departe de Rahova, pînă ajunge la Mărgeanului, e drept că autobuzul merge cale de o stație printre blocuri, dar după aceeea casele rămîn pe mîna stîngă – cît o ia pe Petre Ispirescu și Drumul Sării.
N-o să mint, e un voiaj nebucureștean, fascinant și atemporal – traseul lui 139 e aproape neschimbat de 70 de ani; e printre cele mai vechi indicative în uz din punct de vedere istoric.
citiți și despre: periferiile în anii puterii populare • fosta șosea Măgurele • cartierul Mărgeanului • cum s-a făcut Ferentariul în anii ’50 • proiectele pentru Ferentari în anii ’80 • piețele după Război
Se fac doi ani de cînd scuarul dintre arterele Antiaeriană, 13 Septembrie și Petre Ispirescu a fost distrus pentru a se construi un monument.
Fiind așa, unul militar și eroic – dar mai de periferie – a fost comisionat de alte Piedone și lăsat pe mîna artistului Valentin Tănase – pe care-l noi, cetățenii, îl știm prea bine și după alte caraghioslîcuri din bronz pripășite pe la gardurile unităților militare.
Și aici, ce-i drept, artistul a-ncercat să detalieze corect soldatul, dar…
Cei care stăm pe-aici în stație ori la semafor vedem de fiecare dată doar cum nefericitul transmisionist vorbește la telefon… cu o banană.
 
Este, cu siguranță, cel mai cumplit și mai periculos an în transportul nostru public. S-a ajuns să moară oameni – și nu din cauza „traficului” și nici a „nesimțirii bucureștene” ci taman din nepăsarea criminală a autorităților noastre.
Deraieri de tramvaie… și cît să mai dăm vina doar pe „proasta infrastructură” care nu a fost întreținută: trebuia cumva s-o întreținem noi, cetățenii?
Accidente în intersecții… autobuze care intră în tramvaie și tramvaie care intră în autobuze, de fiecare dată fiindcă unul dintre conducători a „forțat” un roșu și celălalt nu s-a asigurat că poate, totuși, să intre în acea intersecție!
Tamponări în stații: aproape toți conducătorii vorbesc neîncetat la telefon… dar nu toți folosesc dispozitive hands-free.
Pe astea le vedem: dar nu vedem niciodată măsurile luate de conducerea Societății de transport: sesizările cetățenești primesc răspunsuri politicoase, dar nu rezolvări. Noi nu aflăm dacă acei conducători care au nenorocit pietoni și călători au fost dați afară sau – fără nici o stînjeneală – au rămas să nenorocească și pe alții.
Dar – mai ales acuma, că e campanie electorală – o să fim otrăviți doar cu „importanța transportului public”, cu „viitorul Capitalei”, cu „renunțatul la mașina personală”: pentru că, în realitate, nimănui nu-i pasă de felu-n care care ni se bagă pe gît cel mai important serviciu public bucureștean.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii