despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

comentarii

arhiva

Urme ale trecutului (XXIX) – „Ciripitorul”

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Aşa îi spunea Ecaterina Tănăsescu, bunica mea, difuzorului atârnat deasupra uşii. Începând de dimineaţă de la 5:00 până seara la 22:00 acesta aducea în casă programul postului naţional de radio Bucureşti 1, fără să fie aparat de radio.

Era doar elementul final al unui sistem de radiodistribuţie prin fir căruia i se spunea radioficare, o alternativă accesibilă pentru toţi cei care nu-şi puteau permite un radioreceptor. După Al Doilea Război Mondial a înregistrat o extindere rapidă stimulată benefic de noul regim politic şi social. Nu exista mahala bucureşteană fără reţea de radioficare. Chiar şi cei mai necăjiţi aveau „difuzor”.

Instalaţiile se aflau în gestiunea şi în administrarea P.T.T.R. (Poştă-Telefon-Telegraf-Radio), taxa  modestă se plătea lunar, la domiciliu, poştaşii fiind aceia care o încasau şi reţeaua se instala uşor, fără cheltuieli importante, speculând  deseori, în mod ingenios, condiţiile locale.

Staţia de radioficare stătea la baza întregului sistem. Pe Vitan existau două: una la Bujavercă, între Grădinarilor şi Biblioteca populară Maxim Gorki (fosta cârciumă Topliceanu), cealaltă la Albanezu (intersecţia Răcari cu Dristorului) între centrul de „Pâine” şi „Punctul farmaceutic”. Acolo semnalul radio era convertit într-un semnal electric specific, apt pentru a fi transmis prin fire conductoare suspendate pe izolatori din sticlă către difuzoarele care, instalate în casele beneficiarilor, îl transformau în sunete. Acestea se conectau la reţea printr-o priză rotundă, mititică, aparentă, din ebonită şi un ştecher pe măsură.

După foarte mulţi ani am revăzut  într-o fotografie din 1956 un „ciripitor” ca cel care înveselea viaţa bunicilor mei.

Imaginea înfăţişează interiorul unui „Debit special pentru desfacerea produselor din tutun”, aşa cum, oficial, se numea în epocă „Tutungeria” şi a fost imortalizată cu ocazia prospecţiunilor pentru filmul „Viaţa nu iartă” regizat de Iulian Mihu şi Manole Marcus având în distribuţie, printre alţii, pe Emil Bota, Lazăr Vrabie, Vasile Niţulescu, Dana Comnea şi Nicolae Praida.

Obiectul în sine era modest. Caseta din lemn, o cutie cam primitivă, vopsită doar cu un baiţ mat, închis la culoare, aproape negru, nu înnobila interiorul camerei. Cred că posibilităţile tehnice ale vremii nu permiteau mai mult.

Producţia de difuzoare pentru radioficare a început în 1949 la fabrica „Radio Popular” înfiinţată prin punerea laolată a atelierelor Philips, Radiomet, Starck şi Tehnica Medicală, naţionalizate cu un an înainte, care asamblau radioreceptoare sau produceau componente specifice.

Câţiva ani mai târziu „Radio Popular” a pus pe piaţă un alt model, cu o casetă frumoasă, mai îngrijit şi mai atent finisată.

Este difuzorul care mi-a fascinat copilăria şi m-a făcut pentru totdeauna ascultător fidel al radioului. Nu a fost niciodată redus la tăcere. Când dormea copilul, adică eu, mama îl dădea mai încet. Altfel, cât timp staţia de radioficare funcţiona, „ciripitorul” nostru era pe recepţie. La el am început să ascult „Noapte bună copii!”, emisiunea care seară de seară, înainte de culcare, le spunea celor mici o poveste.

Prin 1957-1958 i-a luat locul un aparat de radio Pionier – model Electromagnetica (S541A), produs tot de „Radio Popular” şi s-a mutat pe strada Livada cu Duzi în căsuţa bunicii Lucreţia Mocanu.

Vremurile erau mai îngăduitoare. Oamenii munceau, câştigau din ce în ce mai bine şi îşi chiverniseau gospodăreşte viaţa. Aparatele de radio aveau căutare, vânzarea creştea şi odată cu ea creştea şi fabrica „Radio Popular”. În 1960, după investiţii importante, comasări, exproprieri, aceasta devine „Uzinele Electronica” şi începe o campanie sistematică de modernizare şi diversificare a producţiei.

Deşi sistemele publice de radioficare pierdeau teren, difuzorul a trecut la rându-i  printr-un proces de înnoire căpătând o altă înfăţişare.

Acest model a avut viaţă lungă, îl utilizau multe instituţii. Birourile întreprinderii în care mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii profesionale erau dotate cu astfel de difuzoare. Prin ele, colegii de la „Telecomunicaţii” ne asigurau un fundal muzical agreabil care mai risipea încordarea unor activităţi solicitante. Au trecut în amintire spre sfârşitul secolului XX odată cu reabilitarea clădirii. Le ştiam din 1973.

V V C XXXIX

de Ando și HM

C-au mai rămas spații comerciale părăsite și-acum, în urma falimentului Mic.ro de-acum opt ani, nu miră pe nimeni…

… că mai găsim cîte-o mașină „brănduită” cu numele defunctei afaceri, asta miră.

Un abțibild cu Radio Contact nu se poate vedea decît într-o rablă, firește – postul de radio a dispărut în 2003.

O rămășiță ce ne-aduce aminte de fostul cotidian „Ziua”.

Poate s-o îndura cineva să strîngă toate cabinele telefonice nefolosite de atîția și atîția ani. Poate chiar compania care le-a pus.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Ion Ghițulescu

Unii am crescut cu el; pe vremea cînd tot ce era-n jurul nostru se auzea la radio.

Ion Ghițulescu!

Ce voce, ce stil, ce om. Ne-a adus în case sportul – nu doar footballul – și atîtea alte evenimente din lume, zi de zi, atîția și atîția ani.

… Ion Ghițulescu a murit.

Din păcate – ca prea mulți alții – într-un fel a murit de mult; de cînd n-a mai fost nevoie de el la Radio.

Amintirile și ajutorul lui ne-au ajutat să completăm istoria cvartalului de lîngă Gara Obor, acolo unde a și trăit.

Radio: 30 de ani

O aniversare trecută cu vederea, dar mai importantă pentru noi decît am crede: acum, pe-nceput de an 2020, se fac 30 de ani de cînd ascultăm radio.

În 1990, imediat după Revoluție, au început să emită primele stații particulare de radio.

Din păcate, nu prea mai are nimeni ce să-și aducă aminte de asta. Din radiourile de-atunci, nu mai există niciunul. Dintre vocile de-atunci, de la-nceputuri, azi nimeni nu mai face radio.

Vremurile, firește, se schimbă – ni s-ar părea acum de neconceput să nu existe grilă de programe, să nu existe playlist, să difuzăm aceeași melodie la mai puțin de trei-patru ore distanță, să nu știm pe cine o să ascultăm mîine.

… dar așa a fost atunci; ba chiar mai dihai!

Bezna în care trăisem pe vremea comunismului s-a spart brusc, și radioul particular a-nsemnat o izbucnire de viață și de sunet: e de necrezut cum, în nici doi ani de zile, s-a reușit să se difuzeze toată muzica pe care vestul o ascultase în decenii.

La radio se învălmășeau toate: toată Madonna, tot Queenul, tot Michael Jackson, tot Led Zep-ul, toată Paula Abdul, tot 2 Live Crew-ul, tot… tot de-odată: se difuzau albumele întregi, se citeau versurile melodiilor, se vorbea o engleză dezinvoltă și nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să difuzeze măcar vreo melodie românească: nimeni nu mai voia muzică ușoară!

Fiecare DJ își făcea emisiunea cum voia, după cum avea muzica lui trasă pe casete; dacă era o zi ploioasă și dacă avea chef, difuza cîntece legate de ploaie; și dacă ascultătorul avea chef și-oleacă de tupeu, n-avea decît să sune la radio și să ceară să asculte un cîntec… și cîntecul ăla era difuzat!

Așa a fost atunci; și-a fost frumos – și n-avea cum s-o fi ținut așa frumos prea mult; n-avea cum!

Cea mai veche stație radio particulară este azi RFI – în 1990, Radio Delta. Cea mai veche voce de radio e Liana Stanciu: azi, la MagicFM – a început prin ’91, la Radio Contact.

Urme ale trecutului (XIII) – Radioreceptorul Selena

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

A fost cel mai performant radioreceptor care putea fi cumpărat în anii ’80 din comerțul socialist. Era fabricat la Minsk, în Republica Sovietică Socialistă Bielorusă și exportat, nu numai în țările socialiste, de către Techointorg (TENTO). Ascultătorii pasionați ai Europei Libere, care nu erau puțini, și-l doreau cu ardoare.

Putea fi cumpărat, dacă îl găseai. Apărea în magazine din când în când și în cantități mici. Se vindea ca pâinea caldă. Cei cărora le era la îndemână apelau la sistemul P.C.R. Nu, nu la partid! La Pile – Cunoștințe – Relații. L-am folosit și eu, chiar de două ori.

Am făcut-o mai întâi în anul 1982. La intersecția Ion Șulea cu Dristor, pe locul librăriei, al măcelăriei și al băcăniei cocoțate deasupra unor trepte abrupte, se construise blocul R5 care avea la parter un magazin mare de electrice, electronice și electrocasnice. Era Unitatea 74 – I.C.L. Tehnometal gestionată de M., un cioplean evadat din tradiția de grădinari și lăptari a bulgarilor așezați temeinic în jurul străzii Tomis. Soția lui a lucrat o perioadă cu mama, apoi s-a retras ca vânzătoare la același magazin, o muncă mai liniștită și mai cu folos. Familia M. m-a ajutat să cumpăr primul radioreceptor Selena. Este cel din fotografii.

Am dat pe el o poală de bani. Suma de 1800 de lei era semnificativă și pentru mulți, descurajantă. În martie ’82 reprezenta 80% din salariul meu de stagiar anul II (2310 lei/lună).

Ascultam, aproape zilnic, în condiții foarte bune, posturi de limba engleză și franceză ca exercițiu util pentru o minimă întreținere a deprinderii de a folosi cele două limbi străine. Uneori rătăceam și pe la Europa Liberă. Rar de tot.

În schimb tata își începea și își sfârșea ziua cu postul american care emitea de la München. Se chinuia cu o măgăoaie sovietică pe lămpi. Puteam să-i cumpăr unul mai pricopsit sau măcar să-l fac pe acela să funcționeze mulțumitor, dar mi-era frică. După patruzeci de ani petrecuți în filatura de la „7 Noiembrie”, într-un zgomot infernal, se pricopsise cu o diminuare importantă a auzului. Asta îl determina să ridice volumul cam sus. Cum locuia la bloc… nu știam cine mai ascultă părerile despre actualitatea românească transmise din Bavaria, chiar dacă „moșu” nu le înghițea pe toate.

Știa de Selena și din când în când mă informa cât de bun este modernul aparat de radio. Bătea șaua ca să priceapă iapa. O vreme l-am dus cu vorba. Până a aflat de la nepotă-su că noi avem unul și încă de câțiva ani.

Nu mai era loc de întors. De ziua lui a primit cadou radioreceptorul la care visa.

De această dată m-a ajutat nea Ionică Știrbulescu de la I.D.E.B. Omul cu educație aleasă, poetul sensibil și profund, inginerul cu știință de carte și-a dovedit încă o dată generozitatea. A fost suficient un telefon și gata!

L-am cumpărat de la Magazinul universal Victoria direct din depozit.

Cele două radiouri funcționează perfect și acum.

mai mult decît muzică de lift

… un sound nou – și binevenit – în eterul Capitalei. E vorba de Chill FM, pe care-l găsim pe 103,8 MHz. E fostul Music FM – un post de radio ce nu-și găsea rostul, fiindcă difuza aceleași tristeți pe care le regăsim pe Magic FM și pe nefolositorul Vibe FM.

E bine cînd apar stații radio care-și asumă un specific; de-aia oamenii ascultă cu interes Dance FM; de-aia ar asculta cu plăcere și Rock FM, dacă acolo s-ar mai schimba manelele.

Din păcate, radioul rămîne-n continuare o parte tare nepricopsită a presei.

1958 – zece ani de „Radio Popular” în presa vremii

… pe 27 august ’58 se marcau zece ani de activitate a fabricii de aparate de radio. Fosta fabrică „Philips” urma să devie, foarte curînd, „Electronica”.

 

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

„matinalul” postului public de radio s-a dus.

… întîi de toate, ne trebuie cam juma’ de kil de arpacaș – restul ingredientelor sigur le găsim prin casă.

Și, cu ceva osteneală, ne iese o colivă de numa-numa!

Pe care-o s-o facem pentru „matinalul” postului public de radio.

Radio România Actualități a-nmormîntat matinalul. Așa cum era el… era bun: avea un prezentator și avea informație, avea rubrici clare, avea intervenții succinte.

Nu avea dondăneală – nu avea „dialog” – nu avea oameni care fac glumițe și bat cîmpii între ei.

Acuma are.

ar trebui să-i știm?

… noua campanie a Radio România continuă prostul obicei publicitar al stației publice…

Probabil că cei trei domni și cele două doamne de pe panouri ar trebui să fie cineva – și chiar cred că sînt.

Dar noi nu-i știm.

De unde? Că la radio nu-i vedem, nu?

De unde? Că Radio România nu le-a promovat niciodată fețele – și nici acum nu-i arată pe nicăieri altundeva; pe site, să zicem.

Nu le scrie numele pe panou, nu scrie nici ce emisiuni fac!

Trebuie doar să ne-nchipuim, așa, că la Radio sînt niște oameni-acolo…

un om – un matinal

Pentru cine-ascultă radio, „matinalul” e, probabil, cel mai bun prieten – e programul vesel, folositor, antrenant care-ajută pe oricine să-și facă dimineața mai acceptabilă.

Bun-înțeles, atunci cînd „matinalul” nu-i populat de vorbe inepte și de cupluri de animatori care se-ntrec în glumițe și-n păreri.

Respectul de sine mă oprește să ascult asemenea programe de radio.

Uite, însă, că se poate și altfel! Uite un matinal care-i ținut în spate doar de-un om: se-ntîmplă pe postul de radio Rock FM – îl știți, e acel Magic FM fără Julio Iglesias și Modern Talking.

Aici, de-o săptămînă și-un pic, a revenit Răzvan Exarhu, care-i, totuși, „om de radio”, cum se zice: și e-n stare să țină-n spate, de unul singur, un program matinal.

Sigur: are stilul lui, dar i se potrivește – la radio-i merg dondăneala, jocurile de cuvinte, întorsăturile de vorbe. N-ai putea zice că și-a schimbat ideile și temele de pe vremea uitată cînd făcea „Rondurile” – dar pentru cine nu l-a prins atunci, totul pare proaspăt.

Uite că se poate.