despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Restaurantul cu muci.

„Harbin” – restaurantul chinezesc de lîngă Alba Iulia – ne-a fost ani buni la suflet. Dar a venit vremea să ni-l scoatem de acolo.

Oricît de înțelegător ai fi… nu treci peste bucătarul chinez care-și suflă mucii pe jos, chiar în fața clientului.

Deci, pa.

din presa vremii (114) – buna deservire la 1965

„Astăzi pe masa bucureşteanului (ca să dăm exemplul cel mai apropiat) se pot găsi în miez de iarnă la preţuri accesibile: castraveţi de seră şi citrice mediteraneane, roşii proaspete şi peşte din Marea Bering, vin de Odobeşti şi rom cubanez, conserve, lactate, băuturi şi condimente din întreaga lume. Mijloacele moderne de transport, legînd între ele continentele, au îmbogăţit în acelaşi timp şi gama de materii prime destinate alimentaţiei contemporane.

Progresul este evident nu numai în domeniul preparării alimentelor, ci şi în ceea ce priveşte modul în care ele sînt consumate. Seniorul medieval muşca din pulpa de mistreţ pătîndu-şi în voie pieptarul, în vreme ce consumatorul de azi, intrînd într-un restaurant, se declară nemulţumit cînd descoperă cea mai mică pată de grăsime pe faţa de masă.”

Un reportaj interesant din ianuarie 1965 apărut în revista „Flacăra”.

Nu erau ani răi: într-adevăr belșug, un dezgheț pe piața consumului, rămășițe valoroase ale vremurilor trecute. Urma să înceapă celebra epocă a mandatarilor. Sărăcia și mizeria nu păreau c-o să ne lovească.

sursa: Digiteca Arcanum

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

„Merkana” – bun!

N-are nici juma’ de an de cînd ființează, dar s-a-nșurubat bine, bine de tot: vine lumea la el!

„Merkana” e un restaurant oriental care le are pe toate, așa cum trebuie. Șaorme, kebapuri? Desigur. Dulciuri? Da. Plus o strașnică ofertă de fripturi… și cînd zic fripturi, păi fripturi sînt!

Înăuntru, aerisit, relaxat, plăcut – și mare. Plus un colț agreabil pentru joacă.

Îl găsiți pe Nerva Traian, pe colț lîngă „Berăria centrală”; peste drum de fostul bloc Connex, pentru cine mai ține minte chestii de-astea.

Ideea e că vii de drag aici.

Pe undeva, aduce cu stilul „Dristorului” de la Budapesta, de pe Magistrală; are și casă de schimb.

sitefacebook

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Gogoși la Ido Memoș

Cine nu-l știe pe „Ido Memoș”? A stăpînit de cînd lumea colțul dintre Cuza și Doctor Felix, prin celebrul restaurant și „mîncătoria” de vizavi, cea cu servire la geam.

Restaurantul a ars acum patru ani și ars a rămas; dar „Ido Memoș” face-n continuare treabă bună – și nu doar la preparatele turcești.

De pildă, ca să ne facă-n ciudă, vinde… gogoși! Gogoși-gogoși.

Și gogoși bune – chiar foarte bune, printre cele mai bune!

Le găsiți la porție: cinci gogoși – nici mari, nici mici – cu doar șapte lei.

Bravo!

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

din zbor (417)

A funcțonat doar un sezon; „Bia’s pork and chicken grill” de pe Mărgeanului s-a închis.

Între timp, restaurantul de pe Sebastian – și el ținînd de binecunoscuta măcelărie rahoveană – s-a botezat „La Mama Bia”.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

anii ’90 – primele restaurante

Ideea articolului de azi e generoasă și interesantă; punerea ei în operă, însă, ne-a chinuit. Ne-am întrebat nu doar care au fost primele restaurante noi deschise în București după Revoluție, dar și cîte dintre ele mai există și azi. Cum ar veni, care-i cel mai vechi?

Nu știm precis, și-i firesc. Așa cum am mai zis-o, anii aceștia au zburat; și noi – în plus – i-am vrut să treacă cît mai repede, percepîndu-i doar ca o nenorocită de tranziție. Cu gîndul la binele pe care-l meritam, nu am găsit momente de răgaz să-i documentăm, să-i pricepem pe îndelete.

Și da: au trecut deja peste treizeci de ani. Poate eram prea mici ca să ne pese de restaurantele vremii. Poate le priveam ca pe ceva care nu-i de nasul nostru. Am uitat multe și la fel de multe, poate, le mai și-ncurcăm.

Dar chiar și-așa să vedem ce-a ieșit!

de Mini-Economicus

Cred că printre primele legi vesele „emanate” a fost și cea care dădea drumul micii privatizări, parcă avea numarul 15? S-au constituit atunci tot felul de ghemulețe de interese, printre care unele au facut ce au știut mai bine: „mandatarii redivivus” în ediție revăzută și adăugită…

Cum nu erau nici bani, nici clientelă încrezătoare, au început cu faimoasele terase, întâi în propria curte, apoi pe diverse spații virane, parcări, etc. profitând și de momentanul cadru legislativ cam „aschilambic”… Serveau sucuri și timid bere… dar de îmbogățit s-au îmbogățit „patronello macaronaro” de câte scaune și mese multicolore din plastic au vândut!!

Dupa ce au prins „putirință” (vorba lui Anton Pann) au început să se segmenteze, câteva exemple mai jos – de care știu eu – transformându-se în restaurante în toată regula.

Strada Iancu Căpitanu colț cu Călușei, începută ca „Terasa Babylon” rapid „carosată” și devenită restaurant în toată legea (da, era în curtea vilei omului), căreia i-a mers chiar bine vreo zece ani, până când a vandut acaretul unor indieni – acum se cheamă restaurant oriental „Karishma”. Să nu uit sa reamintesc, forma de restaurant a căpătat-o deja pe la sfârșitul lui 1990, dacă țin bine minte!

Tot în aceeași perioadă, mai sus pe Iancu Capitanu s-au mutat niste vietnamezi onești veniți cu afaceri, care au deschis în propria vilă (foarte dichisită și fără factorul bling) un restaurant cu specific, în toată legea, prin 1990 (Thang Long) dar care s-a închis prin 2008…

Un alt exemplu imemorial ar fi „Templul Soarelui” lângă fostul garaj de tramvaie de pe Viitorului cu Ștefan cel Mare, devenit și el cârciumă după ce a trecut faza de terasă… prin 1991. Doi-trei ani mai încolo se deschidea și al doilea spațiu al restaurantului, de pe Mihai Eminescu colț cu Toamnei. Ambele funcționează și azi.

Nu putem părăsi zona asta a Sectorului 2 fără să amintim celebrul „Șarpele Roșu”, care a funcționat în primul deceniu liber pe Eminescu colț cu Vasile Lascăr.

Ca să sumarizez, mai în tot Bucureștiul s-au înfiripat, dintre terasele mai răsărite, restaurante; de găsit, se găseau marea majoritate în curți bogate, mai mult pe străzi lăturalnice, ferite (și) de ochiul vigilent al controalelor de la pompieri – spaima vremii apuse!

Din păcate nu sunt la curent cu ce s-a mai dezvoltat prin restul sectoarelor, fiind o perioadă mai restrânsă pentru mine, în special de instituția numita ASE, care se cerea terminată!

Când am reînceput sa umblu am constatat că toate vechile cârciumi fusesera „legiuite” ca „locații de gestiune” – parcă legea 34 –  astfel că toți cei ce știau prețul berii s-au vazut patroni de cârciumă veche, luată pe bani noi, condusă în genere pe stil haiducesc, căci – deh – începuse marea epoca a furtului en-gros și en-detail, iar clientul era jumulit fără milă… Se face astfel ca apăruseră celebrele glume cu „bei o bere… lași masina, bei două… lași casa”!

Restaurante de fitze nu-mi aduc aminte să fi fost, lumea încă ieșea de dragul socializării, era o euforie generală, cam ca atunci cand plonjezi la bungee-jumping…

***

Întregim lista, desigur, cu „Derby”, care a fost deschis în 1990 pe colțul Eroilor cu Eroilor Sanitari. Actuala înfățișare – care te duce cu gîndul la o casă – e ulterioară; spațiul a fost unul dintre foarte, foarte puținele care n-au fost demolate de administrația Băsescu la-nceputul anilor 2000, în celebra campanie de curățare a spațiilor publice.

Nu putem trece peste deschiderea celebrului „Spring Time” în Victoriei, aflat în același loc din 1992 pînă azi. Chiar dacă e doar un fast-food, îl considerăm un punct de reper important în domeniu!

Am încercat să ne folosim și de presa vremii; singura unealtă – rubrica Inspectorului L din ziarul „Libertatea” – amintește mai mult de restaurantele propriu-zise care aveau vechime. Printre puținele noutăți figura, desigur, cunoscutul „Velvet” de pe Știrbey-Vodă… dar cam atît!

Trecînd de jumătatea anilor ’90 atmosfera se schimbă: apar restaurante cu specific, acoperind nișe și descoperind gusturi și mîncăruri noi. Începem să călătorim, să ne îmbogățim, să fim expuși la obiceiurile vestice. Descoperim instituția pub-ului. La sfîrșitul deceniului putem deja frecventa restaurante noi, profesioniste.

lista articolelor din seria anilor ’90

… mai încape!

Concluzia primelor weekenduri însorite ale primăverii e clară, desigur: nu-s destule locuri de ieșit pe cît poate bucureșteanul să iasă!

… cafenele, terase la care clienții stau și pe gard, fiindcă-i plin-ochi.

… cozi uriașe – ca niciodată! – la intrarea-n Grădina Botanică.

… forfotă, vuiet, oameni ieșiți nu doar în zonele frumoase destinate în mod tradițional plimbărilor, ci și prin neașteptate unghere și cotloane ale Capitalei.

… milioane de poze cu magnolii, corcoduși, narcise.

Și încă n-au început evenimentele, pietonalele, concertele!

Firește că toate astea-nseamnă că ne putem îndrepta și spre o mică dimensiune sezonieră, de weekend, a comerțului: mici magazine – în sfîrșit specializate, destinate hobby-urilor, nișelor – care să se hrănească din revărsarea asta de oameni.

O să vedem asta? Ar fi frumos, ar fi chiar și necesar.

Semne bune 141

… un pic de viziune și un pic de înțelepciune fac minuni.

N-am scăpat de asaltul clădirilor noi – numai sticle, gresii reci, balustrade cromate – dar măcar pe ici-colea am mai redus din pierderile pe care le aduc oamenilor.

Clădirile astea, după cum știm și ne temem, însemnează locuri moarte, a căror viață se stinge seara și peste sfîrșitul de săptămînă. Cît de mult strică totul în jur insulele astea împlîntate în inima orașului! La umbra lor afacerile viețuiesc doar pe lumină, cînd cei care lucrează înăuntru au nevoi.

Dar uite că acolo unde s-a găsit cum să se „îmblînzească” parterul și spațiile deschise adiacente, rezultatul e îmbucurător.

Au apărut restaurante și cafenele, unele chiar bune în sine ori cu premisele de a funcționa ca „hub”, atrăgînd public… nu puțin public; și mai ales unul variat – de la cel familist la cel „instagramabil”.

Nu mai e vorba de fast-fooduri, patiserii și cafenele „de lanț”, menite pînă acum doar să deservească angajații din clădiri, ci de localuri adevărate, specializate, care trag în sus locuri care nu de puține ori n-au vad și sînt apărute în zone neprietenoase.

Colosul de deasupra poate fi mort, pustiu, dar orașului îi priește totuși cînd din stradă îl simte vesel, populat.

„Semne bune” – toate articolele

cîteva lucruri de bine.

Bucureșteanul pe care-l apucă nevoia de fugit din Oraș – după obiceiurile încetățenite – o ia spre munte.

Mergînd pe DN1, cam la un kilometru înainte de-a ajunge la giratoriul de la intrarea-n Ploiești – pe raza localității Bărcănești, cum se spune oficial – găsiți o brutărie la care zău că-i bine să vă opriți ca să vă luați cîte ceva. E și loc de tras mașina în față.

Nici nu intrați bine în Sinaia și – la primul giratoriu întîlnit, cel mai nou adică – zic să faceți stînga spre Platoul Izvor și să căutați, la parterul unui bloc, o cofetărie. Se cheamă „Cake Art”. Și acolo… știți? – se fac prăjituri. Da, da: dintr-alea care mai au și blat și cremă; și gust…

Reconfirmăm, pe această cale, și două din restaurantele ce se păstrează bune-n părțile astea. La Sinaia, „Palas” – se ține, nu dezamăgește și nu sare calul; pentru cine n-ajunge așa departe și vrea să se-oprească-n zona Cîmpinei, rămîne de-ncredere „Povestea Ceaunului Paprika”.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

ce poate merge prost la restaurant.

Pînă la urmă, ieși undeva – la restaurant – și ca să mănînci, și ca să petreci timpul, și ca să te simți bine; nu merge atunci cînd una din chestiile astea nu se-ntîmplă cum se cuvine!

Așadar, contează uneori mai mult decît mîncarea în sine felu-n care te simți acolo.

Și felu-n care ești servit strică o mîncare bună ori compensează un meniu nefericit.

De curînd, ca exemplu, ne-am nimerit pe la ceasurile prînzului la cunoscutul „Alt Shift”. Poate-i un loc unde se mănîncă bine, dar asta anume n-avem de unde să știm: fiindcă n-am apucat să mîncăm. „Alt Shift” a reușit să bifeze toate detaliile care spurcă experiența clientului.

Știți? de cele mai multe ori nu te-apuci să cauți chițibușurile, dar cînd stai 40 de minute să vină cineva – oricine! – să-ți ia comanda, păi ai tot timpul să le vezi!

Pe chelneri nu-i conducea nimeni; fiecare părea că-i în lumea lui; restaurantul era sat fără cîini.

* * *

Și pot zice că uitatul ăsta de client se-ntîmplă cînd restaurantele depersonalizeză serviciul.

Începe de la lipsa meniului la masă și înlocuirea lui cu un cod pe care, după ce-l scanezi, ți-l deschide pe telefon. Nu știu: dacă ne plîngem că „stăm pe telefon” prea mult cînd ieșim, hai să nu încurajăm asta în plus!

Bașca, nu înțeleg de ce meniul ăsta care apare pe telefon nu poate fi mai elegant, mai generos: dacă nu plătești bani să-l tipărești, umple-l cu poze, cu text explicativ – nu-l lăsa doar o listă banală!

Uitatul pe meniu rămîne una din părțile frumoase și tradiționale ale mersului la restaurant: ce păcat, să ratezi șansa să-ți lauzi bunătățile.

Și ce păcat cînd chelnerii nu știu să recomande, chiar în locurile unde meniul este standardizat.

O altă chestie pe care n-o reușesc restaurantele noastre: să dea meniuri tuturor celor de la masă, și mai ales celor mici. Chiar dacă n-or ști să citească, tot bunghesc unde scrie „pizza” și-n plus se simt tratați la egalitate cu ceilați.

Vedeți? Cel care-ți calcă pragul trebuie înțeles și trebuie servit: sigur, fără să-l slugărești, căci n-a spus nimeni asta. Dar fiecare client are așteptări: într-un fel îl iei pe cei care-au ieșit la un pahar de vorbă, altfel pe cei care-s la o întîlnire, altfel pe cei care se grăbesc în pauza de prînz, altfel pe cei care s-au întîlnit la o ocazie, altfel pe cei care-s în familie: îți pliezi abordarea.

Chiar și oaspetele cel mai înțelegător – care a venit ca un partener în experiența luării mesei – se transformă numaidecît atunci cînd vede că e tratat ca un client gata să facă probleme, care se consideră îndreptățit să-i fie suflat și-n cur.

Nu cred că ne ducem într-o direcție bună, ajungînd să alegem unele restaurante-n funcție de chimia pe care-o avem cu serviciul lor.

* * *

… bun, și ca să-ncheiem cumva povestea cu bine, firește că ne-am luat picioarele la spinare din „Alt Shift”; am regăsit confortul știut la mai modestul „Il Cantuccio”, acolo unde, oricît de rar am ajunge, mereu parcă sîntem de-ai casii.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos