despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

cam așa poate fi făcut.

Lăudasem aum vreo doi ani o reușită valorificare a unui teren viran aflat pe Polizu, vizavi de vechea Politehnică, unde se deschisese un spațiu – numit „Mercato Comunale” – cu furgonete de street food și alte-alea. Amenajarea era reușită, plăcută, fără batjocuri: pentru ca să te poți simți și bine, și liber, dar și-n condiții rezonabile de civilizație.

Ce-i păcat, desigur, e că „Mercato” ăla, după o vreme, a plecat – vecinătatea nefiind taman cea mai îmbietoare și nici prielnică pentru ceea ce ne place să numim hub urban. Terenul a redevenit viran: așa merg lucrurile-n oraș.

Ce-i bine e că după o vreme „Mercato” și-a găsit o altă pîrloagă, lîngă urîta clădire a ambasadei Germaniei federale. La un pas de statuia Aviatorilor, terenul improvizat ca parcare nu aducea nici un folos nimănui.

Sub numele „Mercato Kultur” a rezultat un ditai spațiul plăcut, cu zone generoase în care oricine-și poate petrece vremea după chef. Liniște, intimitate – dar și devălmășie pentru cel ce se bucură de apropierea celuilalt. Amenajarea, desigur, e pe măsura așteptărilor cetățeanului de azi: mese și scaune comode; umbră; podele și nu doar pietriș; toalete normale – tot ce te face să vii aici fără temeri.

Despre mîncat, îs vreo cinci furgonete – acoperind cam toate gusturile obișnuite de street food – plus un bar.

Ce mai tura-vura: cam așa ar trebui să arate orice spațiu public, comun, care să aducă laolaltă oameni, concepte și afaceri.

Restaurantul „Mace”

Numele, pe de-a-ntregul, e „Mace by Joseph Hadad” – asta-nsemnează, desigur, că putem și da nas în nas cu Hadad însuși, venit să se uite cum se mișcă treburile-n restaurantul lui.

Dar nu de asta venim noi aici, nu?

Venim pentru că rar găsim un asemenea loc în Capitală, unde chiar fiecare lucru din meniu e ca o sărbătoare, avînd ceva… ceva în plus.

Remarcabil, cu adevărat, cum de la aperitiv pîn-la dulcele ce-ncheie masa, ne surprinde ceva care-l face de ținut minte.

Era nevoie de un restaurant și bun, și pus în mijlocul orașului – fiindcă „Mace” e-n spatele Ateneului, pe strada Franklin. La două-trei case mai încolo găsiți și „Caju”, al aceluiași Hadad.

deschis în fiecare zi • site

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

se mișcă punctele de interes

Ce-mi place mie la București – printre altele – e că nu vrea să stea pe loc; că-și face potecă singur.

Ce poate fi mai interesant decît felu-n care cresc unele zone, atrăgînd oameni?

Zonele „tradiționale”, cu specific și public-țintă îs de multă vreme ieșite parcă din cotidian, deși nu și-au pierdut nici clienții, nici „ceva-ul”: Centrul Vechi, Dorobanțiul, Alba-Iulia…

Nici nu știi unde-i cel mai interesant hub bucureștean al zilei, dar partea bună e că se-ncearcă peste tot.

Terasele de pe Splai – dintre Unirea și Bibliotecă -, efervescența de pe Calea Victoriei colț cu Amzei sînt exemple de hituri comerciale actuale confirmate.

Care-i următoarea zonă care-o să crească?

din zbor (287) – „La Kostas” s-a mutat

Senzaționala tavernă La Kostas nu mai e pe Traian – lîngă Foișor – ci pe strada Marcel Iancu, între Moșilor și Episcopul Radu. Are, acum, ditamai casa și terasa-i mai mare.

Locul e știut, întrucît au funcționat aici în ultimul deceniu restaurante ca Degustibus, Cucina da Pietro, Old House și E Varză – acu-i rîndul lui Kostas s-arate că-i vrednic.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Za’atar

Nu, n-am luat plasă la Za’atar… dimpotrivă! Ce vedeți în poză e doar ce-a mai rămas din ce-am luat de la ei. Adică, da: am mîncat tot.

Ideea e de „lebanese street food”… și merge!

Za’atar e în centrul comercial „Vulcan” dintre Sebastian și Trafic Greu. Făceți-i o vizită.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Absurdul la el acasă – ne rezervăm dreptul de a ne selecta clienții!

scris de Mini-Economicus

Cred sincer că marea majoritate a bucureştenilor obişnuiţi, s-au ciocnit, mai mult sau mai puţin din “considerente bahice”, de celebra plăcuţă cu ecritoul respectiv, atârnată de uşa unor locante, unde oricum… intrau şi câinii să se cotoiască !

Miturile urbane din vremea Romei antice îi atribuiau “celebrului” Imparat Vespasian zicala de-a dreptul socratică “banii n-au miros”! Habar n-avea ‘nea Augustus ce reverberaţii va avea peste milenii zicerea lui…

Desigur că nu mă refer aici la “stabilimentele” cu pretenţii de ţinută, invitaţii exclusive, cluburi private, etc; mă refer la ceea ce ar numi tăticii noştri de peste gârlă…“your average joint”, ori mai pretenţioşii mei conaţionali de circumstanţă..“a public house”!?

Ca să nu divagăm, “par examplu”, să situăm acţiunea poveştii, undeva în 2018, când – din păcate – a fost anul, în care încă mi-am mai putut petrece vacanţa de vară în ţară… nu trag nădejde că, de atunci, lucrurile s-au schimbat în bine, mai ales după “pandemie!?

O singură remarcă: nu sunt un naiv, bat cârciumile de capul meu, încă de când eram prin clasa a-V-a, de prin anii ’70… aşa încât ştiu cu ce se… mănâncă 🙂

Merg deci, la aceeaşi veşnică terasă de pe strada copilăriei, unde evident că mai adun în jurul meu cel puţin şase-şapte comeseni, îndeobşte şahişti, foşti colegi de şcoală, câteva gagici rămase pe dinafară de prin multinaţionale, ce să mai… o trăznim la fiecare câteva zile de câte 1000-1500 lei tramvai..nu chiar puţin bani pentru România!

Evident că (probabil) “contribuţia” noastră de cca.1000 Eur/săptămână nu înseamnă nimic pentru zevzecul patron… care, culmea, mi-a fost şi coleg de generală, dar nu mă mai cunoaşte??

Vine deci Sf.Maria, adun toată gaşca, cred că de data asta eram vreo cincisprezece…dăm să intrăm, dar “chelnăritza” – cu faţa aferentă de video-chat şi “utilaj petrolier de foraj la mare adâncime” ne spune că: “avem dreptul de a vă refuza şi, aşa cum scrie pe uşă, de a ne selecta clienţii“..??

Evident că rămân interzis, mai ales că mă cunoştea, iar cu ciubucul luat de la noi după fiecare masă… cred că îşi putea lua lejer, măcar câteva furouri de la “Victoria’s Secret”…ca să le folosească pentu ocupaţia complementară!?

Insist pe un ton dulce, neînţelegând de unde şi până unde schimbarea de atitudine!?

Răspunsul mă trimite direct într-o lume, în care dacă aş fi fost pe “droage”, cred că m-ar fi trezit instantaneu – “nu permitem accesul în pantaloni scurţi, aţi deranjat personalul prea des, aţi murdarit WC-ul!?”

Treaz fiind, rămân cuc !! Incerc cu toţi neuronii valabili la ora aia, deh am şi eu o vârstă, să rememorez gravele “incidente” pentru care, acum, suntem interzişi…şi la propriu şi la figurat !? Nu ţin neapărat să cheltuiesc la ei, dar aş vrea, măcar să înţeleg!

  1. Pantalonii scurţi…vrăjeală – mai fusesm acolo de n’şpe ori în “ţinuta” aia…
  2. Desigur că am “deranjat” personalul, atunci când ţi se aduc micii reci, muştarul vine la “calendele greceşti”… iar cartofii prăjiţi… când s-or găsi mai ieftini în Obor!
  3. Fireşte că am murdărit “coşmelia” numită WC, aflată pe terasă, întrucât apa oricum nu era, perie nici atât… iar vasul respectiv era de dimensiunea unei ceşti de cafea… că, deh’, e mai ieftin!

Am plecat, fără prea multe comentarii, către un alt local, aflat pe aceiaşi stradă, din păcate prea puţin cunoscut şi lăudat, unde ne-am făcut de cap, la jumătate din bani!

Sigur că atunci când este să te urmărească pisica neagră… nu scapi! Eram total desprins de realitate într-o frumoasă zi de vară şi, n-am ce face, intru la o terasă pe Str. Mântuleasa, fără să-mi dau seama că aparţine… aceluiaşi ipochimen!?

Ghinion, mă recunoaşte chelnăriţa şi îmi spune că pot sta…doar dacă spăl WC-ul??

Imi sare muştarul rău, sun la un fost coleg de facultate, şef pe la G.F…îmi zice: bă, tu ai înebunit, păi acolo mănâncă cel mai bine băieţii mei, alege-ţi şi tu altceva să reclami…

Mă reîntorc acasă, cumpăr parizer, un ziar, o cutie de pateu, o ceapă, o bere la pet, ţigări moldoveneşti, ca să aducă..ceva..ceva cu Bucegi şi Carpaţi… mănânc şi plâng….

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, nu este o vendetta personală, acest lucru mi s-a mai întâmplat de câteva ori, e drept că în acele locuri nu aş fi avut acces decât dacă… eram uitat în sicriul de bronzat la salon!

Un singur sfat: nu amestecaţi sentimentele cu afacerile, vorba istoricilor Bucureştilor – atunci când bagabonţii erau duşi spre spânzurătoare, culmea, aflată undeva, mai aproape de Str. Mihai Eminescu, decât de Bariera Oborului – “cine face ca mine, ca mine să păţească“!

Greu plătim amintirile tinereţii…

Restaurantul Çeşme – bun

Un punct de referință de ani și ani de zile, la intersecția Drumul Sării cu 13 Septembrie.

Cunoscut multă vreme și sub numele „Pinar” (care-a migrat pe Olteniței, la „Geamuri multe”, înainte de-a dispărea) restaurantul turcesc Çeşme e bun de tot.

Așa cum te-aștepți să și fie un restaurant turcesc, de altfel.

site

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

momentul adevărului: sîntem buni la ceva?

La ce excelează Capitala?

Despre ce mîncare putem zice – cu mîndrie – că numai aici ne pricepem să facem și că ne iese cel mai bine?

Mici? Să fim serioși. Covrigi, pateuri, gogoși, prăjituri? Nu convingem pe nimeni.

În orașu-n care trei sferturi din patiserii-s francize, am uitat să coacem pînă și amărîta aia de merdenea; să nu ne amăgim cu patiseria din Amzei, ori cu cea de pe Batiștei – merdenelele lor sînt încă bune… dar doar prin comparație!

Gogoși? Cum să-ți fie inima mulțumită știind că la vreun parter de bloc din teritoriu se face o gogoașă care-i de două ori mai bună decît cea mai bună producție bucureșteană… și de cinci ori mai ieftină?

Prăjituri? Pizza? Șaorma? Haida-de! Nimic din Capitală nu-i memorabil și unic.

Vreun produs de măcelărie, de mezelărie, din domeniul lactatelor? Vai și-amar…

Poate finețea vreunui restaurant? Poate – însă, raportat la majoritatea unităților de alimentație, am mîncat de fiecare dată excepțional în restaurante de pluton de oriunde din Țară, așa că… ciocul mic!

Mă căznesc de cîteva zile să caut ceva cu care Bucureștiul să dea ora exactă; încă n-am găsit.

Vai.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Case căzute 426 – Str. Doctor Iacob Felix 15

În vară se fac doi ani de cînd a ars casa asta, unde a funcționat celebrul restaurant turcesc „Ido Memoș”.

Putem s-o includem în serialul nostru, întrucît de-atunci nu-i nici un semn că cineva vrea să-i facă ceva.

Din anii ’50 a funcționat aici bufetul „Fîntînica”; înainte de asta, bodega lui Alexandru Costescu, cu comerț și de coloniale și delicatese.

mai multe despre Case căzute

Case căzute 416 – Bd. Ferdinand 102 (fostul restaurant Bucegi)

scris de Ando

Bucegi a fost unul din acele numeroase restaurante ale Bucureştiului alintate de către „cunoscători”, la vremea lor de glorie, cu porecla „la geamuri multe”. Toponimie la fel de răspândită în tagma cârciumilor ca şi ruda ei animalieră: „la căţeaua leşinată”.

Ei bine, de peste zece ani, clădirea fostului restaurant – construită în 1965, pe bd. Ferdinand I, vizavi de liceul Iulia Haşdeu, deci la doi paşi de intersecţia cu şos. Mihai Bravu – zace baricadată într-o inexplicabilă nefolosinţă.

mai multe despre Case căzute