scris de C. D. Mocanu

Precizare: Acest articol se bazează pe amintirile mele despre evenimentele la care am fost martor, verificate, confirmate şi completate cu documente.

„Ţinînd seama de dificultăţile deosebite în asigurarea economiei naţionale cu energie electrică datorită secetei prelungite şi a unor grave deficienţe în funcţionarea centralelor electrice pe cărbune, în scopul funcţionării normale a Sistemului energetic naţional, în baza prevederilor Constituţiei Republicii Socialiste România,

Preşedintele Republicii Socialiste România decretează:

ART. 1
Pe data prezentului decret, în mod excepţional, se instituie în unităţile din Sistemul energetic naţional starea de necesitate şi se aplică regimul de lucru militarizat ….

ART. 4
În conducerea marilor unităţi producătoare de energie electrică pe cărbune şi a centralelor prevăzute în anexa*) la prezentul decret se numeşte şi un comandant militar.
Comandantul militar participă cu drepturi depline la intreaga activitate a consiliului oamenilor muncii şi răspunde, împreună cu acesta, de realizarea programelor şi a măsurilor necesare pentru buna funcţionare a unităţii.
În subordinea comandantului militar se constituie un grup de cadre militare stabilit de Ministerul Apărării Naţionale.
Comandantul militar răspunde, împreună cu directorul unităţii, de respectarea strictă a normelor tehnice de exploatare şi întreţinere a instalaţiilor, a regulilor de ordine şi disciplină la locurile de muncă, în scopul asigurării bunei funcţionări a utilajelor şi instalaţiilor şi pentru prevenirea oricăror întreruperi în alimentarea cu energie electrică …

ART. 7
Nerespectarea dispoziţiilor prezentului decret cu privire la regimul de lucru militarizat atrage, potrivit legii, răspunderea disciplinară, materială, contravenţională sau penală, dupã caz.

*) Anexa se comunică instituţiilor interesate.”

Acestea sunt principalele dispoziţii ale „Decretului Prezidenţial nr. 208/17 octombrie 1985 (publicat în Buletinul Oficial Nr. 50 din 18 octombrie 1985) privind instituirea stării de necesitate şi a regimului militarizat în unităţile Sistemului Energetic Naţional”.

Centrala Industrială de Reţele Electrice, cuprinsă în Anexa comunicată „instituţiilor interesate”, a primit astfel o misiune importantă, ingrată, foarte dificilă şi chinuitoare în cadrul mecanismului aberant pe care tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „bine” povăţuit de sfetnicii lui, îl imaginase pentru depăşirea „dificultăţilor deosebite în asigurarea economiei naţionale cu energie electrică”. L-a binecuvântat punându-şi semnătura pe un decret jignitor pentru profesioniştii sistemului electroenergetic naţional.

Conducerea a fost dublată de un comandant militar „cu drepturi depline” şi de o grupă de ofiţeri. Supravegheau şi controlau întreaga activitate care de acum se reducea la o singură „misiune”: Limitarea prin orice mijloace a consumului de energie electrică şi încadrarea acestuia în posibilităţile de producţie ale centralelor pentru a asigura astfel „funcţionarea normală a Sistemului Energetic Naţional”.

◊◊◊◊

Curând românii aveau să constate că pe lângă curentul electric continuu şi cel alternativ există un nou tip de curent – curentul electric întrerupt – întrerupt continuu sau întrerupt altenativ!

În cele din urmă, oamenii reţelelor electrice şi-au îndeplinit parţial misiunea. Cu sacrificii, cheltuieli şi pierderi uriaşe au asigurat, la limita catastrofei, funcţionarea S.E.N. Dar nu a fost una normală!

◊◊◊◊

Vineri, 18 octombrie 1985 comandantul militar, să-i spunem colonel-inginer Ghimpe, s-a prezentat la noul său loc de muncă. Îl însoţeau alţi patru tineri ofiţeri, toţi ingineri dar cu grade inferioare; locotenent sau locotenent major. Începea şi pentru noi şi pentru ei, o etapă foarte dificilă, o experienţă profesională şi de viaţă irepetabilă.

Foarte repede, tovarăşul colonel a dat milităria jos din pod impunând reguli cazone care vizau ordinea şi disciplina. Până aici nu a fost nimic surprinzător sau deranjant. Eram obişnuţi, prin natura domeniului de activitate, cu reguli stricte, foarte clare şi pe care le respectam fără ezitare. Celelalte cadre de conducere, oameni ajunşi în poziţii de decizie după ce parcurseseră temeinic toate etapele ascensiunii profesionale, i-au prezentat cu explicaţii detaliate cum stau lucrurile în sistemul de transport şi distribuţie a energiei electrice dându-i de înţeles că nu sunt necesare reguli noi, poate doar un control mai viguros menit să descurajeze eventualele tentaţii de a le încălca pe cele existente. Nu au fost suficient de convingători. Au fost însă înţelepţi şi l-au lăsat să-şi facă numărul.

Atunci m-am prins că esenţa misiunii pe care comandantul militar o primise era instaurarea ordinii şi disciplinei, lipsa acestora fiind identificată ca principala cauză a „dificultăţilor deosebite” care afectau „asigurarea economiei naţionale cu energie electrică”. Periculoasă amăgire!

◊◊◊◊

După vreo trei ani, când se învechise ciurul, într-o seară blândă de septembrie marcam cum se cuvine rezultatele unei consfătuiri de lucru abea încheiate la care participase şi comandantul militar. Mâncarea savuroasă, pălinca de pere şi vinul alb de Lechinţa au dezlegat limbile făcându-i pe meseni un pic mai fraţi. Atunci colonelul Ghimpe ne-a mărturisit că la primirea misiunii sale în economia naţională fusese atenţionat că va avea de-a face cu o „trupă” indisciplinată şi insubordonată. A constatat însă cu surprindere că are sub comandă un corp de profesionişti adevăraţi, responsabili, ordonaţi, corecţi şi dedicaţi muncii lor.

◊◊◊◊

Şi totuşi! În lupta cu uscăturile milităria a înregistrat şi câteva victorii pe care regimul civil nu a fost capabil să le obţină.

Îmi amintesc de şeful Biroului administrativ din C.I.R.E., un mârlan analfabet, fără o calificare definită care învârtea tot felul de afaceri, cădea mereu în picioare şi manifesta o suverană lipsă de consideraţie faţă de ceilalţi. Pentru el toţi erau „Ce mare lucru! Nişte ingi pinci acolo!” dispreţuind astfel cu voluptate calificarea de inginer principal sau specialist a celor care îl onorau fiindu-i colegi. La puţin timp după militarizare, „năzdrăvăniile” mândrului şef de birou au ajuns şi la urechile ofiţerilor. Nu le-a fost greu să-l prindă în fapt şi să-l dea în vileag. Ca urmare, până la pensionare a ocupat un post corespunzător studiilor şi calificării – portar la Întreprinderea de Confecţii Metalice şi Prefabricate – I.C.M.P., unitate de producţie aflată în subordinea C.I.R.E.

O altă „victimă” a disciplinei militare a fost şeful Centrului de Distribuţie a Energiei Electrice – C.D.E.E. Bolintin aparţinând de I.R.E. Giurgiu. Pe acesta îl cunoşteam de câţiva ani şi ştiam de „aptitudinile” lui financiar-profesionale care îl puteau duce direct la puşcărie. Cu ocazia unui control pe care, împreună cu colegul meu V.F., l-am făcut la I.R.E. Giurgiu am vizitat şi centrul Bolintin. Mizerie, lipsă de interes, indisciplină, dezordine, abateri grave de la normele de securitate a muncii, câte altele, ca acolo nu am găsit nicăieri. Văzusem până atunci multe unităţi similare. În raportul de control, am propus destituirea şefului de centru şi trecerea acestuia într-o funcţie de execuţie în care să nu aibă relaţii de serviciu cu consumatorii. Însă „îngerul lui păzitor”, cuibărit undeva la Judeţeana de Partid, şi-a întins aripa protectoare. S-a ales doar cu o diminuare a salariului pe timp de trei luni. Banii pierduţi i-a recuperat într-o oră racordând cu mâna lui un consumator fraudulos!

Nu mult după aceea a apărut „diavolul în uniformă”! În faţa ăstuia îngerul şi-a strâns înfrigurat aripile. Tot ce constataserăm noi în timpul controlului dar şi ce ştiam eu despre activităţile financiare ale protejatului, a ajuns la comandantul militar printr-o scrisoare semnată de câţiva dintre subordonaţii care se săturaseră de coţcăriile şefului. Ce nu aflaseră încă bolintinenii era că „diavolul kaki” se arăta neanunţat şi la ore nepotrivite; dimineaţa în zori, seara târziu, noaptea. S-a întâmplat să ajungă la ei într-o seară taman când şeful şi câţiva dintre acoliţii lui puseseră, în clădirea centrului, de un chef cu de toate, inclusiv lăutari.

Le-a stricat distracţia dar şi viaţa. Tuturor li s-a desfăcut contractul de muncă. Verificarea temeinică a tehnologiei care producea bani pentru buzunarul şefului, în detrimentul celui al statului, a condus la deschiderea unui dosar penal.

Colonelul Ghimpe şi ofiţerii din grupa militară au înţeles repede că nu actele izolate de indisciplină sau găinăriile comise de câţiva nărăviţi se aflau la originea problemelor grave pe care sistemul electroenergetic le avea.  Au fost astfel obligaţi să acorde mai multă atenţie misiunii de a limita prin orice mijloace consumul de energie electrică, una complicată, complexă şi plină de capcane. Dar ei nu se pricepeau!

Specialiştii erau civili, ştiau al dracului de bine ce au de făcut, se confruntau de patru – cinci ani cu această problemă, promovaseră deja mai multe  măsuri organizatorice şi tehnice care să le uşureze munca şi nu erau dispuşi să accepte, fără o analiză temeinică, fanteziile primilor veniţi. Tensiunea plutea în aer şi nu a trecut mult până la apariţia primelor conflicte. Când una dintre părţi foloseşte ca argumente pentru tranşarea unor controverse – schimbarea din funcţie, ordinul de mobilizare şi transferare la „batalioanele de pedeapsă” Turceni sau Rovinari, tribunalul militar – situaţia devine periculoasă. Dacă la astea adăugăm şi armele neconvenţionale cu care colonelul Ghimpe trăgea din toate poziţiile – arbitrariul, defăimarea şi îndepărtarea adversarilor, incompetenţa, nepotismul – atunci chiar nu mai era de glumă.

La nivel administrativ şi organizatoric comandantul militar ne-a fost de un real folos. A sesizat   necesitatea şi utilitatea unor măsuri pe care, din cauza centralismului birocratic, noi nu reuşisem să le transpunem în practică. Haina militară avea putere de penetraţie mai mare decât modestele noastre haine civile.

Iarna 1988 – 1989 a fost însoţită de înrăutăţirea accentuată a situaţiei energetice. În seara zilei de 9 noiembrie 1988 frecvenţa a scăzut până la valoarea record de 46,54 Hz. Consumul de energie electrică depăşise atât de mult producţia încât sistemul electroenergetic s-a aflat la un pas de colaps. Doar bunul Dumnezeu şi eforturile admirabile ale profesioniştilor implicaţi au făcut ca o nouă pacoste să-i ocolească pe români şi aşa greu încercaţi.

Omul Ghimpe s-a speriat rău (avea şi de ce!) iar colonelul Ghimpe a reacţionat în mod reflex ordonând ca în fiecare judeţ să se deplaseze un delegat al centralei industriale, reprezentant al comandantului militar care să supravegheze şi să controleze activitatea de limitare a consumului de energie electrică. Măsură pripită, nejustificată şi absurdă. Directorii, inginerii şefi, toţi ceilalţi ştiau foarte bine ce au de făcut, cunoşteau consumatorii, specificul acestora şi consecinţele întreruperii alimentării lor cu energie electrică, particularităţile şi priorităţile zonei lor de activitate. Dar peste toate, erau responsabili şi nu îşi riscau libertatea punând în pericol stabilitatea sistemului electroenergetic local, zonal sau naţional. Asta însă o înţelegeau doar  civilii. În acest fel, până la noi ordine, patruzeci şi unu de ingineri bine pregătiţi şi bine plătiţi şi-au lăsat de izbelişte sarcinile curente de serviciu şi familiile plecând pe tot cuprinsul patriei ca să facă… nimic.

Eu am fost desemnat „deputat” de Deva. Din noiembrie 1988 până spre sfârşitul lui ianuarie 1989 am făcut naveta spre frumosul oraş hunedorean. Plecam duminică seara şi reveneam în Bucureşti sâmbătă dimineaţa.

Colaboram cu o echipă de conducere minunată şi cu mare experienţă. Ion Haţegan, cu al cărui fiu fusesem coleg de facultate, era director din 1971 după ce din 1964 ocupase funcţia de inginer şef . Ajutorul lui, inginerul şef Cornel Mârza gestiona funcţia din 1973. Şi pe oamenii ăştia eu trebuia să-i supraveghez şi să-i controlez dacă îşi fac datoria! Ne-am pus repede de acord asupra modului în care vom colabora şi lucrurile au mers bine, fără poticneli sau incidente.

Pentru ce aveam noi de făcut exista totuşi o problemă sensibilă: Valea Jiului.

De la Bucureşti, din biroul comandantului militar se vedea altfel. Pentru a evita eventualele neplăceri şi pentru a ne asigura spatele, am solicitat o întrevedere cu prim-secretarul Comitetului Municipal P.C.R. Petroşani. Ne-a primit fără comentarii. La ora stabilită, însoţit de directorul Haţegan, am ajuns în faţa unui bărbat tânăr, cam de vârsta mea – circa treizeci şi cinci de ani – inteligent, realist, deschis la minte, natural în comportament.

L-am informat despre misiunea nostră şi despre ordinele pe care le primisem. La rându-i ne-a pus în temă cu situaţia din Vale şi mai ales din Petroşani. Aprovizionare precară cu alimente şi produse de strictă necesitate, mizerie, frig în locuinţe, violenţă, consum exagerat de alcool, străzi cufundate în beznă, cam aşa cum era în toată ţara. Diferenţa mare o făcea potenţialul revendicativ al minerilor pe care aceştia îl dovediseră şi în august 1977. Deşi atent supravegheaţi, îşi manifestau deschis dar izolat nemulţumirile.

Frigul din case şi deci lipsa căldurii furnizate din sistemul de alimentare cu energie termică însemna utilizarea unor surse alternative. Energia electrică era la îndemână, în plus minerii aveau înlesniri tarifare importante. Am insistat puţin pe acest subiect. Tânărul prim-secretar mi-a confirmat bănuiala dezvăluindu-ne un paradox care îl frământa şi căruia nu-i găsise încă dezlegare. Principalul producător de căldură – C.T.E. Paroşeni, pe lângă problemele tehnice grave cu care se confrunta, avea dificultăţi în asigurarea stocului de cărbune deşi se afla în mijlocul celui mai important bazin carbonifer. Era efectul distribuirii centralizate a resurselor.

Aşa stând lucrurile, a concluzionat că limitarea semnificativă a consumului de energie electrică ar putea întinde prea mult coarda şi reacţiile sunt previzibile. Ne-a întrebat oarecum retoric:

– Cine-şi asumă răspunderea? Noi nu, că doar nu ne luase Dumnezeu minţile!

Am convenit totuşi un program suportabil de întreruperi, diferit de cel oficial şi care nu avea girul şefilor noştri. La despărţire ne-a promis că, dacă va fi cazul, va interveni pentru a ne apăra. Nu a fost cazul!

◊◊◊◊

Pe drumul de întoarcere spre Deva, în maşină, surprins dar şi impresionat de prestaţia prim- secretarului, comentam cu directorul Haţegan cele discutate stabilind modul în care vom acţiona în continuare. Ne întrebam puţin îngrijoraţi dacă nu cumva în birou s-au aflat şi urechile altora căci se obişnuia şi atunci. Astăzi sunt sigur că primaşul Petroşaniului nu era monitorizat. Altfel, pentru cele rostite acolo n-am mai fi părăsit nestingheriţi Valea Jiului.

◊◊◊◊

După 15 ianuarie 1989 am fost chemaţi în „cazarmă”. Nu am apucat bine să mă reintegrez şi fără preaviz am fost trimes la Târgu Jiu. Cineva fusese informat că acolo consumul nu este prea bine „stăpânit”. Şi aşa, cu arme şi bagaje, am debarcat într-o după amiază, spre seară, în oraşul lui Brâncuşi. Cum nu mă aştepta nimeni, am mers direct la hotelul Gorj, cel mai mare hotel al oraşului, unde aveam o rezervare. De obicei colegii şi gazdele noastre ne aşteptau la gară sau la aeroport. Tot ei se îngrijeau să avem casă şi masă în condiţii civilizate. La Târgu Jiu eram pe cont propriu. Cu directorul, un tip cam ciufut, mă confruntasem cândva pe teme profesionale. A ieşit cam zmotocit! Avea însă o bună ţinere de minte!

Ajuns în hol mi-a atras atenţia recepţionera care era îmbrăcată cu cojocul şi purta căciulă de blană.

N-am dat mare importanţă, îmi era foame, am lăsat bagajul în cameră şi am coborât la restaurant. Mă aşez comod la o masă, apare chelnerul şi fără a-l lăsa să deschidă gura întreb:

– Ce aveţi de mâncare? Îmi răspunde uitându-se în zare:

– Salată orientală!

– Faci mişto de mine? Se apleacă pentru a auzi doar eu şi spune:

– Să fiu al dracuʼ dacă avem altceva! Doar salată orientală.

Se întunecase, nu cunoşteam prea bine oraşul, în plus îmi scăpărau ochii de foame. Şi pentru a mă ajuta, chelnerul continuă:

– Aici în apropiere este o patiserie. Au plăcintă bună!

Dacă de foame, coteiul boieresc a mâncat mere pădureţe, atunci puteam mânca şi eu plăcintă.  Ajung repede la patiseria lăudată. Plin de speranţă, cu foamea în gât, identific oferta aşa din ochi, fără să mai citesc etichetele. Plăcintă cu brânză şi plăcintă cu carne. Cu convingerea că o voi mînca şi pe a doua, cer o porţie de plăcintă cu carne.

– Nu avem! Rămas fără grai, îi arăt vânzătoarei râvnita plăcintă.

– Nu-i cu carne, e cu mere!

Şi uite aşa în seara aia m-am hrănit cu plăcintă cu brânză. N-a mai contat cât de bună! Însoţită de o bere ar fi mers. Dar de unde?

Mai liniştit mă îndrept spre hotel gândindu-mă cu plăcere la un duş fierbinte şi la un somn bun. Urma să am o zi grea, într-un mediu neprietenos.

În cameră, doar pentru a-mi asigura un zgotot de fond, pornesc televizorul. Din obişnuinţă pun mâna pe calorifer. Era dezmorţit şi am presupus că în curând se va încălzi suficient. Pregătindu-mă de duş am dat drumul apei calde pentru a-i verifica temperatura. Nu curgea nimic, nici măcar aer. Sun la recepţie şi întreb ce se întâmplă. În stilul tradiţional oltenesc mi s-a dat de înţeles că apă caldă nu prea este. Precaut, mi-am pus echipamentul de dormit utilizat în deplasare – trening, căciulă tricotată, ciorapi de lână – şi m-am culcuşit sub pătură.

Reuşesc să dorm vreo trei ore. Spre miezul nopţii m-am trezit tremurând de frig, cu ochii spre calorifer.  Era rece ca un bloc de gheaţă. Căldura se terminase demult. Tentativa de a-mi continua somnul a eşuat. Nu a fost chip deşi am folosit toate păturile disponibile în cameră.

Atunci m-am prins de ce recepţionera  purta cojoc şi căciulă de blană.

M-am îmbrăcat, mi-am pus ghetele îmblănite şi tot restul nopţii am patrulat prin cameră. Pe la 5.30, chiaun de frig şi de nesomn cobor la recepţie încercâd să aflu unde pot bea ceva fierbinte – ceai, lapte cafea, … orice. Recepţionerul, uşor buimac, se uită la ceas şi-mi spune:

– La ora asta nu aveţi unde. Încercaţi la Piaţă. Este acolo un restaurant cu autoservire. Poate mai prindeţi ceva!

Bâjbâind puţin am ajuns la piaţă şi am găsit autoservirea. Aici vreo zece matinali înfometaţi stăteau cuminţi la coadă pentru a-şi procura micul dejun – o cană mare din inox (pentru supă/ciorbă) cu lapte colorat în cafeniu şi un sfert de pâine neagră. După o scurtă aşteptare, mi-a venit rândul şi am prins… ultima porţie! Mană cerească! Refuz pâinea. Păstrez doar preţiosul lichid fierbinte.

Întremat şi decis să abandonez misiunea m-am prezentat la I.R.E. Tg. Jiu. Am participat la raportul (teleconferinţa) de dimineaţă, mi-am anunţat intenţia de a pleca, am luat semnătură şi ştampilă pe ordinul de deplasare şi la prânz eram în trenul de Bucureşti.

După o întrevedere explicativă, cam „înţepată”, avută cu colonelul Ghimpe, rezultatul îndrăznelii mele a fost exluderea de pe lista celor care primeau misiuni legate de limitarea consumului, adică o imensă pagubă-n ciuperci dar şi o nouă crestătură pe răbojul actelor de nesupunere.

Atunci m-am prins că mi se pregăteşte ceva!

Nota Bene: Când şi cum m-am prins (I), Când şi cum m-am prins (II), Când şi cum m-am prins (III)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Precizare: Acest articol se bazează pe amintirile mele, verificate, confirmate şi completate cu documente.

Am trăit cu mare intensitate sfârşitul agitat şi tulburător al anului 1989, trecând în timp scurt prin toată gama de sentimente de la neputinţă la speranţă, de la îngrijorare la revoltă, de la spaimă la bucuria izbânzii. Nu am fost direct implicat în cele întâmplate dar am observat cu mare atenţie faptele încercând să înţeleg motivarea, desfăşurarea şi finalitatea acestora. Specificul profesiei, locul în care o exercitam şi poziţia în ierarhia profesională mi-au permis accesul la informaţii care îmi facilitau analiza. Nu este puţin lucru să fii martorul unor schimbări politico-sociale unice şi cu siguranţă foarte originale.

Am încercat să-mi fixez în memorie gândurile şi sentimentele. În timp, le-am comentat şi le-am verificat în lungi discuţii cu familia şi cu prietenii. M-am ferit să le pun pe hârtie lăsând scurgerea timpului să-şi producă efectul binefăcător. Acum cred că este momentul! Şi nu o fac cu gândul de a adăuga probe la „dosarul revoluţiei” ci doar din plăcerea de a povesti.

Nutresc sentimente profunde de respect, admiraţie şi recunoştinţă faţă de toţi cei care, indiferent de motivaţie şi care nu se aflau în misiune, şi-au asumat riscuri uriaşe participând la evenimentele care au marcat naşterea originalei democraţii româneşti.

În decembrie 1989 lucram la Centrala Industrială de Reţele Electrice (C.I.R.E.) într-un colectiv de oameni instruiţi şi cu o pregătire profesională de excepţie.

Ca urmare a „Decretului Prezidenţial nr. 208/17 octombrie 1985 (publicat în Buletinul Oficial Nr. 50 din 18 octombrie 1985) privind instituirea stării de necesitate şi a regimului militarizat în unităţile Sistemului Energetic Naţional” conducerea fusese dublată de un comandant militar şi de o grupă de ofiţeri care supravegheau şi controlau întreaga activitate.

În subordinea C.I.R.E. se aflau toate întreprinderile de reţele electrice (I.R.E.) din ţară, inclusiv din Bucureşti. Cu acestea aveam legături operative prin reţeaua telefonică naţională dar şi printr-un sistem propriu, astfel încât informaţiile la prima mână (şi nu numai profesionale) circulau cu mare rapiditate şi prezentau un grad ridicat de încredere. Dispecerii acestor întreprinderi erau informaţi de către conducere, mai mult sau mai puţin explicit, asupra unor evenimente pentru a putea să ia măsurile impuse de alimentarea continuă (sau nu) cu energie electrică a anumitor zone sau obiective.

Primele semnale a ceea ce avea să urmeze au apărut către mijlocul lunii decembrie după evenimentele de la Iaşi (14 decmbrie 1989), premergătoare celor de la Timişoara şi care, aşa cum s-a dovedit mai târziu, trebuiau să declanşeze „revolta românilor”. Nu înţelegeam ce se întâmplă şi nici nu intuiam ce avea să se întâmple. Grupa militară a întărit măsurile de control şi ofiţerul de obiectiv (securistul) era prezent zilnic la program ca şi noi toţi ceilalţi.
Odată cu incidentele de la Timişoara am trecut la regimul de consemn: în timpul programului – la serviciu (nu puteam părăsi clădirea decât cu aprobare specială) şi în rest – la domiciliu (dacă plecam trebuia să anunţăm unde putem fi găsiţi). Militarii, ca şi securistul, erau prezenţi 24 de ore din 24 (militarii în schimburi, securistul permanent – avea un pat în biroul „Documente Secrete”).

Începusem să înţelegem mersul evenimentelor sperând într-o schimbare şi fiind gata să facem orice pentru ca aceasta să se producă.

În ziua de 22 decembrie 1989 eram la serviciu şi împreună cu alţi colegi încercam să conturăm din frânturi de informaţii o imagine închegată a ceea ce se întâmplase în ziua de 21 şi în noaptea de 21 spre 22 în centrul Bucureştiului. Aşteptând intrarea în emisie a TVR pregătisem două televizoare, unul în sala de consiliu şi unul în biroul directorului. La ora 10.50 crainicul George Marinescu a dat citire unui comunicat care conţinea „Decretul prezidenţial cu privire la instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul ţării” şi anunţa sinuciderea „trădătorului” Milea. Acest comunicat a fost prezentat de câteva ori, alternând cu sigla TVR şi cu muzică patriotică, apoi pe ecran a rămas sigla TVR fără fond muzical. Decretul nu a fost aplicat. Derularea rapidă a evenimentelor nu i-a mai permis lui Ceauşescu să-l semneze. După cum se ştie, la ora 12.09 acesta părăsea cladirea CC al PCR. În jurul orei 12.30 am văzut pe fereastră coloana de manifestanţi trecând, în drum spre Televiziune, prin intersecţia Dorobanţi x Ştefan cel Mare şi cam în acelaşi timp, un elicopter care survola zona a lansat o ploaie de fluturaşi. Am reuşit să găsesc unul în preajma sediului nostru. Era tipărit pe hârtie albă şi avea dimensiunile ceva mai mici decât ale unui format A6 (105 x 148 mm.). A trecut din mână în mână pe la cei de faţă şi în final a fost „reţinut” de către director. Nu l-am mai recuperat niciodată! Am regăsit textul acestuia în lucrarea lui Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în Romania, vol. 4(II), „Revoluţia din decembrie 1989″-o tragedie românească:

Români!
Peste trei zile sărbătorim Crăciunul.
N-ar fi bine să-l aşteptăm în linişte acasă?

Urmăream evenimentele şi comunicam intens cu colegii din teritoriu. Între timp securistul şi-a abandonat pistolul pe patul de la „Documente Secrete” şi a dispărut. Militarii, ca şi noi ceilalţi, erau calmi, dar spre deosebire de noi, vizibil îngrijoraţi. După ora 13.00 sigla TVR a fost însoţită de muzică simfonică şi la un moment dat au apărut pe ecran, în prim plan, Ion Caramitru şi Mircea Dinescu împreună cu un grup de civili.
Şi spectacolul a început! Vă aminţi?

Ion Caramitru: (surescitat) Fraţilor, mulţumită lui Dumnezeu ne aflăm în studiourile Televiziunii. Am reuşit să ajungem aici în spatele tancurilor, cu armată, cu studenţime şi cu oamenii care-i vedeţi şi cu mii şi mii de români şi de alte naţionalităţi care ne-au condus. În faţa dumneavoastră se află eroul nostru Mircea Dinescu, poetul. Vă rog să-l priviţi, el lucrează, vă va spune despre… ce este vorba. …………….să putem asculta cuvintele lui Mircea Dinescu care va fi…vor fi purtătoarele geniului românesc peste timp. Noi lucrăm… Iată-l pe Mircea Dinescu care o să vă spună… Spune, ce faci?!
Mircea Dinescu: (surescitat) Peste 10 minute vom da un apel către populaţie. …………….sunt momente în care Dumnezeu şi-a întors faţa către români. …………….armata din Bucureşti e cu noi,
dictatorul a fugit…………….poporul e cu noi. Peste 5 minute vom face un apel către toată suflarea română…către eroicul popor român…
Teodor Brateş: (din off)…victorios!
Mircea Dinescu: (şi alţii)…victorios!
Toţi: (de-a valma) Televiziunea e cu noi! Am învins! Am învins! Suntem aici! Am învins! (aplauze).

Am fost de două ori surprins!

Prima dată, când în grupul care purta un drapel tricolor şi care asigura decorul din spatele protagoniştilor, am identificat cu uşurinţă un cunoscut. Era un foarte priceput tehnician electronist şi lucra în sistemul de comunicaţii speciale. Îl bănuiam însă că este mai mult decât lăsa să se ştie!

Atunci s-a declanşat „semnalizarea preventivă” şi am devenit foarte atent.

L-am văzut pe ecran de mai multe ori până la sfârşitul zilei.

A primit Certificat de revoluţionar, a beneficiat de recunoştinţa patriei (citiţi „privilegii legale”), a trecut de la motocicletă CZ direct la autoturism 4×4 şi a devenit un prosper om de afaceri.

După douăzeci de ani de la acele întâmplări am aflat din documente că a fost „implicat” în toate episoadele „revoluţiei”, de la mitingul din 21 decembrie 1989 până la spectacolul nocturn de sunet şi lumină din faţa clădirii C.C. (22 decembrie, seara).

A doua oară am fost surprins de uşurinţa suspectă cu care manifestanţii intraseră în Televiziune şi apoi în emisie. Avusesem până atunci acces în toate obiectivele speciale din Ilfov, de la staţii de radiodifuziune şi radiocomunicaţii până la reşedinţe oficiale şi intuiam cum sunt acestea păzite şi apărate de către Trupele de Securitate. Ştiam că nerespectarea regulilor de acces şi deplasare în perimetrele aflate sub pază poate produce „o gaură în plus”. Îmi era clar că „cineva” a permis demonstranţilor să ajungă în studiourile TVR. Decizia de a „lăsa garda jos” nu putea fi nici a comandantului dispozitivului de pază şi nici a responsabililor studiourilor de emisie. Decidenţii se aflau la eşaloane superioare!

Atunci m-am prins că evenimentele nu se desfăşoară chiar la întâmplare şi că derularea acestora ar putea fi controlată şi coordonată. Atunci mi-a încolţit în suflet îndoiala!

Peste ani, când gândurile s-au mai aşezat şi pasiunile s-au mai ostoit, în emisiunea „Dan Diaconescu în direct” din seara zilei de 5 decembrie 2004 fostul director tehnic al TVR, inginerul Nicolae Stanciu declara:

Generalul Ghiţă (comandantul trupelor de securitate-miliţie) a dat dispoziţie să nu se tragă, a dat jos mitralierele de pe TV cu o oră înainte de venirea revoluţionarilor.

În timpul audierilor de la Comisia senatorială privind acţiunile desfăşurate în revoluţia din decembrie 1989, generalul Iulian Vlad a confirmat că s-a aflat la originea ordinului transmis generalului Ghiţă prin care forţele de pază ale TVR au fost retrase din dispozitivul de luptă.

Dl. Gabrielescu: Dar la Televiziune şi Radio? Le-aţi dat şi lor acelaşi ordin?
Dl. Vlad: Da, sigur, prin comandantul trupelor, ca să deschidă porţile de la Radio şi Televiziune ca să permită demonstranţilor să ajungă acolo. V-am spus că am avut…şi nu ştiu cum m-a găsit întâmplător Petre, directorul de la Televiziune, ca să-i confirm că am dat asemenea ordin. Pentru că lui i s-a părut incredibil acest lucru, când a vorbit cu generalul Ghiţă sau căpitanul care comanda compania de pază. Erau 100 de oameni numai la Televiziune, aveau o dotare de care cred că numai cu alte mijloace superioare se puteau apropia de ea. Lui i s-a părut, lui Petre, incredibil că am putut să dau un asemenea ordin şi m-a întrebat dacă am dat ordin sau aprobare? Şi i-am spus că da şi confirm ce i-a transmis generalul Ghiţă.
Dl. Săndulescu: Pe la ce oră era asta, înainte de plecarea lui Ceauşescu?
Dl. Vlad: Nu mai ştiu, cred că în jurul orei 12.00 (în realitate în jurul orei 11.00)

Intrarea intempestivă în Studioul 4 şi apoi în emisie a căpitanului Mihai Lupoi ca reprezentant (se pare neautorizat) al Ministerului Apărării Naţionale, dar mai ales unele informaţii aparent eronate au „scandalizat” vârfurile armatei. Incidentul este analizat pe baza unor documente şi mărturii de către Alex Mihai Stoenescu în volumul 4(II) al lucrării Istoria loviturilor de stat în Romania, „Revoluţia din decembrie 1989″-o tragedie românească.

Mihai Lupoi: Vă repet: din Ministerul Apărării Naţionale nici un militar nu va trage în populaţie. Nu sunt autorizaţi de nimeni, pentru că nu mai există conducerea Ministerului Apărării Naţionale.
Probabil că pentru majoritatea privitorilor afirmaţia a părut o veste pozitivă. La auzul acestor cuvinte, rostite undeva către ore 14.00, conducerea MApN a sărit în sus. ……„Cine e ăsta? Cine l-a trimes acolo? Cum vorbeşte dobitocul ăsta în numele Armatei? De la ce unitate e?” În câteva minute, din întreg teritoriu au început să curgă telefoanele alarmate ale comandanţilor de mari unităţi şi unităţi, interesându-se dacă Ministerul Adunării Naţionale a rămas fără conducere, cine e la conducere, în numele cui vorbeşte ofiţerul în uniformă de luptă. Apartenenţa căpitanului Mihai Lupoi la o unitate militară din Bucureşti a fost stabilită imediat. Câteva telefoane au cerut arestarea lui, grupa operativă de la Marele Stat major cerând declararea căpitanului Lupoi ca dezertor.

Mihai Lupoi rămâne în studiou şi intră în dialog cu cei prezenţi care „normal, vedeau în el un reprezentant al Armatei, un ofiţer bine informat”. Vorbind despre Gărzile patriotice afirmă că acestea „care există deja organizate trebuie să apere revoluţia pe care noi o facem acum”. Se înţelegea că agresorii revoluţiei erau Armata şi Securitatea.

La Ministerul Apărării Naţionale, generalul Stănculescu dă urgent un ordin de repetare a ordinului conţinut de Nota telefonică nr. 39-„Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul apărării naţionale” (la ora 14.10) apoi un ordin de împiedicare a înarmării Gărzilor patriotice, care ajunge la Armata 1 la 14.45:
– Să nu se dea armament la G.P. (Gărzi patriotice)
– Serviciul operativ. Ordinele să se dea numai de comandanţi.

Mircea Dinescu preia spusele unei voci din decor „…să se aleagă comandanţi…de încredere…” şi lansează în eter expresia: „Comandanţi noi şi de încredere” pe care Lupoi o aprobă: „Asta este adevărat”.

Atât le trebuia generalilor, atât îi trebuia conducerii Armatei, implicate în represiune până în gât, să spună cineva formula incendiară: „Comandanţi noi!” În Ministerul Apărării Naţionale se declanşează furia, iar la ora 14.15 aşa cum arată Raportul Comisiei senatoriale, „general-locotenent Stănculescu Victor a ordonat trimiterea unor subunităţi de infanterie şi paraşutişti la TVR”. Forţele trimise vor fi: la TVR – 8 TAB-uri, la CC – 8 TAB-uri, la Palatul RSR – 8 TAB-uri, la Palatul Telefoanelor – 2 TAB-uri, centre cheie ale controlului asupra situaţiei din Bucureşti.
La acea oră nu ameninţa şi nu ataca nimeni Televiziunea. Ordinul viza preluarea controlului Televiziunii şi a altor centre cheie din Bucureşti, nu apărarea lor, cum s-a spus după revoluţie. Este momentul în care conducerea Armatei hotărăşte să intervină împotriva revoltei populare.

La TVR Lupoi continuă să „calce în străchini”- printre altele afirmă că s-a tras cu „trasoare de manevră”!!??-şi lansează ipoteza că „dacă se va crea o stare de debandadă, de dezordine…puterile din jur, indiferent de regimul lor social, vor face intervenţie armată”. În acest timp:

….generalul Stănculescu ia legătura cu ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor, Pintilie, pentru a opri emisia: „Am vrut să opresc televiziunea. Era răposatul general Pintilie, care fusese la Centrul de comunicaţii guvernamentale. Şi i-am spus: «De unde?» Zice:« Ştiu de unde. De la Telefoane, sus, Palatul telefoanelor, sus, la ultimul etaj.» Pe urmă am văzut că spectacolul este favorabil totuşi, era o masă care se adresa maselor şi aici era un grup mare, de aceea spun o masă şi că este favorabil am zis: «Lasă domnule televiziunea să meargă» Şi l-am oprit să întrerupă televiziunea, a fost momentul în care poate am greşit sau nu am greşit, dar vreau să vă spun de ce. Pentru că nu voiam să se lase impresia că vreau să astup dialogul direct cu masele”
Afirmaţiile generalului Stănculescu întăresc imaginea de control al statului exercitat atunci de Armată, de forţă care dispune din umbră asupra evenimentelor în care revoluţionarii nu se opreau din a cere ajutorul ei.

Nu voi insista asupra „cazului Lupoi”. Cronicarii, civili sau militari, s-au sfiit să-l abordeze frontal.

Secvenţele transmise din Studioul 4 se succedau în ritm susţinut şi foarte repede a apărut pe post, în rostirea cuplului Teodor Brateş-Mircea Dinescu şi primul apel pentru apărarea Televiziunii.

Mircea Dinescu: Către întregul popor român! Fraţilor, în clipa aceasta lucrăm împreună la programul şi proclamaţia către ţară. Rugăm să vă păstraţi calmul şi înţelegerea. A curs destul sânge. Trebuie să avem răbdare. Am aşteptat 20 de ani…
Teodor Brateş: …25…
Mircea Dinescu: …25 de ani… să mai avem răbdare câteva minute. Poporul a învins! Apelăm încă o dată la Armată şi la Securitate să depună…
(voci din spate): Armata e cu noi!
Mircea Dinescu: …steagurile în bernă. (din spate: Să fraternizăm!) Să fraternizăm! A curs destul sânge…la Timişoara, la Bucureşti, la Cluj…la Iaşi… (voci din spate:…Sibiu…Arad…)
Mircea Dinescu: …Arad…Sibiu (din spate: Braşov) în toată ţara (din spate: …Reşiţa). Fiţi calmi! Ieşiţi pe stradă în linişte…ascultaţi în linişte totul…fiţi…
Teodor Brateş: …să apere Televiziunea…
Mircea Dinescu: … apăraţi Televiziunea Română… (din spate: …şi Radiodifuziunea)…
Mircea Dinescu: … şi Radio…difuziunea şi fabricile. Nu devastaţi nimic. Fiţi calmi, aveţi răbdare o clipă! 5 minute şi poporul român va învinge pentru totdeauna.

Am ciulit urechile şi am constatat că în următoarele câteva ore apeluri similare s-au succedat constant dar mesajul creştea în intensitate şi în dramatism.

Sergiu Nicolaescu: … Fac apel în primul şi în primul rând la muncitorime… rog muncitorii din fabrici, din uzine să întrerupă lucrul. Dacă nu-ntrerupeţi lucrul imediat, dacă nu veniţi aici… în fosta piaţă Stalin, dacă nu veniţi aici la Televiziune şi v-alăturaţi nouă să ştiţi că ceea ce vedeţi acuma ar rămâne un foc de paie. Şi eu nu vreau să fie un foc de paie. Vreau să veniţi aici milioane… bucureştiul are 2 milioane… un milion să fie aici! Vă rog foarte mult! Întreprinderile care mă aud…cetăţenii care sunt acasă!
———————
Teodor Brateş: Fraţilor, vă vorbesc în numele lucrătorilor Televiziunii. Vă rog să-i apăraţi pe cei care de-acum încolo o să vă spună numai şi numai adevărul, pe cei care se pun în slujba poporului.

Am ciulit urechile şi am constatat că în următoarele câteva ore apeluri similare s-au succedat constant dar mesajul creştea în intensitate şi în dramatism.

———————
Teodor Brateş: Pentru ca Televiziunea să rămână în continuare a poporului, vă rugăm s-o apăraţi. În afară de cei care se află în curtea Televiziunii, nimeni nu mai este în jurul nostru. Este posibilă
orice fel de provocare. Adresăm chemarea locuitorilor Bucureştiului să vină aici să ne sprijine, să audă de la acest microfon şi de la acest ecran (sic!) numai glasul adevărului, glasul poporului. Veniţi, sprijiniţi Televiziunea! Să nu se petreacă nici un fel de provocare.  Veniţi şi spijiniţi glasul adevărului, glasul poporului!
———————-
Teodor Brateş: Numai că trebuie atenţie, că primim o informaţie, coloane blindate se îndreaptă,  detaşamente de terorişti, aceşti antiterorişti (se suflă: USLA)… aceste detaşamente criminale se îndreaptă spre clădirea Radioteleviziunii
———————
Teodor Brateş anunţă întreruperea emisiei pentru a permite răcirea aparaturii. Din spate se înghesuie şi ajunge în faţă Costin Ţugui unul dintrei cei care au pătruns primii în Televiziune. E vizibil agitat.
Costin Ţugui: Nu întrerupeţi emisiunea…! Spre Televiziune se înaintează cu 2000… de tero… antiterorişti… brigada antiteroristă… ajutaţi-ne… ieşiţi populaţia… ajutaţi-ne… 2000 de terorişti… armata… ajutaţi-ne, ajutaţi-ne, să ne apere armata, să ne apere cineva!

Zicerile „actorilor” au fost preluate din volumul „Revoluţia română în direct”, editat de Televiziunea romînă, sub coordonarea lui Mihai Tatulici.

De ce şi împotriva cui trebuia apărată Televiziunea? Ce forţe ostile doreau reducerea ei la tăcere? De ce trebuia atacată de mii de antiterorişti-terorişti când cu puţin timp înainte exact aceştia au permis accesul tuturor revoluţionarilor care aveau şi care nu aveau treabă acolo?

Ca şi colegii mei, cunoşteam importanţa unor obiective şi a unor zone din Bucureşti şi mai ales modalităţile în care acestora li se asigura protecţia. Printre primele vizate erau sursele şi instalaţiile de alimentare cu energie electrică, obiective importante prin paralizarea cărora se bloca de fapt activitatea principalelor instituţii, inclusiv a Televiziunii. Cine era interesat o putea face în linişte, fără riscuri şi cu efect garantat!

Forţele „securisto-teroriste” ştiau şi unde, ştiau şi cum. Dacă doreau să elimine Televiziunea din joc nu aveau decât să apese unul sau mai multe butoane de comandă şi „se stingea lumina”. Şi dacă asta era prea puţin atunci, departe de scenă, nişte meseriaşi ai actelor de sabotaj şi diversiune puteau amplasa o încărcătură de plastic prin detonarea căreia, cu zgomot redus şi cu distrugeri limitate, anihilau pe o perioadă îndelungată activitatea tuturor instituţiilor implicate în evenimente.

Doar că nu asta se dorea. „Regizorii” nu urmăreau să demoleze clădirea circului, ci doar să sufle în jarul spectacolului pentru a-l înteţi. Şi vâlvătaia a început să facă victime printre cei care, cu gând curat, credeau
că-şi fac datoria.

Instalaţiile de alimentare cu energie electrică nu erau păzite şi nimeni nu a încercat să ajungă la ele!

Atunci m-am prins, fără a înţelege prea multe, că ceva nu se învârte rotund şi că totul pare a fi o înscenare. Mi-am sunat familia şi prietenii rugându-i să nu iasă în stradă. Foarte curând, intuiţia mea avea să fie susţinută şi de alte argumente:
– Difuzarea unor informaţii şocante care nu se confirmau;
– Ciudatul spectacol revoluţionar dirijat în cursul serii din balconul C.C.;
– Apariţia primelor victime.

La ultimul etaj al Palatului Telefoanelor se afla un Centru de comunicaţii care era păzit, ca şi alte obiective speciale (strategice), de o subunitate de Securitate. Aceasta, nu numai că zădărnicea orice tentativă de acces dar putea oricând întrerupe emisia Televiziunii. Şi totuşi emitea solicitând cu disperare protecţie împotriva celor care tocmai o „protejau”!!!

Bănuiam atunci, încercând să ţin pasul cu evoluţia rapidă a evenimentelor şi să desluşesc înţelesurile acestora, că trebuie să existe şi alte mijloace specializate, mai sofisticate, de a bloca emisia Televiziunii. Confirmarea avea să vină peste 14 ani. În cadrul emisiunii „Dan Diaconescu în direct” transmise de postul de televiziune OTV în seara zilei de 5 decembrie 2004, Nicolae Stanciu fostul director tehnic al TVR afirma:

Exista o cortină electronică cu care se oprea emisia la TV, dacă se dorea.

Cu siguranţă „teroriştii” ştiau şi ei, dar nu doreau!

În Documentarul comandantului Armatei 1 (registrul de note ale generalului-maior Gheorghe Voinea, comandantul Armatei 1, care avea în zona de responsabilitate şi Bucureştiul) se găseşte o listă a obiectivelor ocupate în Bucureşti de forţele Ministerului Apărării Naţionale începând cu ora 15.00 a zilei de 22 decembrie 1989. Printre acestea se află doar două obiective energetice, care în contextul evenimentelor nu prezentau o importanţă prea mare:
– Dispeceratul Energetic Naţional – 2 blindate
– CET Progresu – 30 militari de la Regimentul 2 Mecanizat

Lista a fost publicată de Alex Mihai Stoenescu în lucrarea Cronologia evenimentelor din decembrie 1989.

Prin Nota telefonică Nr. 39/22 decembrie 1989, ora 13.30 general-locotenent Athanasie Stănculescu ordona comandanţilor militari „să asigure paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subuniţăţi înarmate, care să nu tragă decât în situaţia în care sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc.” Deşi ne aflam sub incidenţa Decretului nr. 208/17 octombrie 1985 (stare de necesitate şi regim militarizat) şi aveam un comandant militar, principalele instalaţii de alimentare cu energie electrică din Bucureşti nu au fost considerate de „importanţă deosebită” decât după Crăciun. Până atunci nu au fost păzite.

Decretul 208/1985 a fost abrogat prin Decretul-lege nr.9/1989 publicat în Monitorul Oficial, Partea I, Nr. 9 din 31 decembrie 1989.

Tactica „lăsării pe întuneric” a fost aplicată la Timişoara în seara zilei de 22 decembrie pentru a permite forţelor de represiune să pătrundă în rândul demonstranţilor. În decembrie 2003, TVR Timişoara transmitea emisiunea „Culisele revoluţiei” moderată de Mircea Todoran şi avînd ca invitaţi, printre alţii, pe Virgil Măgureanu (fost director SRI), Radu Tinu (fost adjunct al şefului Securităţii Timiş) şi Sorin Oprea (lider al demonstranţilor în 16 decembrie 1989, şef al gărzii Frontului Democratic Român).

Sorin Oprea: Domnu’ Măgureanu, în noaptea de 22, în Operă şi în întreg Timişoara s-a făcut o pană de curent. Noi am primit un telefon de la un anume, o anumită persoană şi ne-a spus „Vedeţi că se va întrerupe curentul.” Era o persoană binevoitoare. În momentul acela lumea a intrat în panică.
Mircea Todoran: Domnu’ Radu, ştiţi ceva de aşa ceva?
Sorin Oprea: În noaptea de 22 la orele 10.45.
Tinu Radu: 22, cu supuşenie vă spun că Armata română ne arestase pe toţi cei din conducerea Securităţii şi eram în arestul mizer al garnizoanei Timişoara.
Mircea Todoran: Bine, mă refer la cei care rămăseseră de fapt, care ar fi putut să ştie ceva.
Tinu Radu: Cei de la Timişoara. Şi restul ofiţerilor….
Sorin Oprea: A fost, a fost momentul în care colonelul Zeca (comandantul garnizoanei Timişoara) a reuşit pentru prima oară să-şi introducă soldaţii printre noi cu….
Mircea Todoran: Vă referiţi şi la armată?
Sorin Oprea: Păi armata a tras, în primul rând, în Piaţa Operei.

Transcriptul fragmentului din emisiune a fost preluat de aici. Încercând să nu scap nimic din ce se transmitea de către TVR, am avut totuşi răgazul să verific câteva dintre informaţiile şocante care cu siguranţă aveau impact asupra privitorilor.

La puţin timp după prima sa apariţie televizată, Mircea Dinescu făcea următorul anunţ:

Mircea Dinescu: (agitat) În această clipă am aflat că la Sibiu se mai trage încă cu tunurile în popor! Facem un ultim apel…către aceşti criminali… să întrerupă vărsarea de sânge!

Am sunat la Sibiu şi am aflat că în oraş se aud focuri de armă automată în zona Şcolii Militare şi a Inspectoratului Judeţean al MI. Nu s-a tras şi nu se trăgea „ încă cu tunurile” nici în „popor” nici în altceva!

Puţin mai târziu, Cazimir Ionescu a fost „întrerupt de un apel urgent”:

Cazimir Ionescu: Da, suntem întrerupţi de un apel urgent! O coloană blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervoarele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş. Odată cu căderea acestor puncte, oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta ţării.

Mi-au atras imediat atenţia logica mesajului şi limbajul impropriu, chiar stângaci, care dovedea lipsa unor minime cunoştinţe despre obiectivele menţionate. Nu se preciza din ce direcţie se îndreaptă spre Piteşti „coloana blindată motorizată”! Ce forţă ostilă aflată în deplasare îşi declară public ţintele? „Punctul atomic” era Institutul de Reactori Nucleari Energetici-IRNE situat la circa 20 km. de Piteşti în oraşul Colibaşi-Mioveni. Aici se găsea reactorul pentru încercări de materiale care era funcţional. Ca şi reactorul de la IFA Măgurele, acesta se afla în paza trupelor de Securitate, cum dealtfel se aflau toate „punctele sensibile” menţionate în „apelul urgent”. Barajul de la Curtea de Argeş era amplasat la circa 18 km. Nord de oraş în apropierea localităţii Arefu (Barajul Vidraru).

Colegii de la Piteşti, care îl văzuseră şi ei pe Cazimir Ionescu, mi-au confirmat că atât în oraş cât şi în zonele amintite este linişte şi atmosfera este calmă.

În jurul orei 15.30 a fost transmis şi iresponsabilul anunţ privind otrăvirea apei.

Teodor Brateş: Se spune că elementele acestea duşmănoase, securiştii, au otrăvit apa de la Sibiu, la Timişoara….. apa trebuie fiartă înainte de a fi consumată. Aceste lucruri sînt foarte importante. Vă rugăm fiţi atenţi…în oraşele acestea şi în alte oraşe unde eventual se petrec asemenea lucruri.

Pe ecran se titra cu caractere mari: „Apa otrăvită la Sibiu, Timişoara”

Sfatul de a firbe apa în cazul în care, prin absurd, aceasta ar fi fost otrăvită era ridicol. Nu puteam verifica anunţul şi nici nu prea mai aveam chef. Asupra mea a avut însă un efect imediat: m-a transformat în „terorist”!
Începusem să mă plictisesc, era trecut de ora 16.00 şi m-am hotărât să plec acasă. Cu câteva momente înainte de a mă dezlipi de eranul televizorului a venit şi „izbăvirea”:

Teodor Brateş: Stimaţi telespectatori, o veste bună pentru bucureşteni. Sîntem informaţi de organele competente ale Comitetului Naţional al Apelor că apa potabilă din capitală nu este contaminată sau infestată.

Am trecut peste faptul că în realitate Comitetul Naţional al Apelor era Consiliul Naţional al Apelor şi că acesta nu se ocupa de apa potabilă, nici a capitalei, nici a altcuiva sau că apa otrăvită nu-i totuna cu apa contaminată/infestată şi am plecat.

Locuiam într-un bloc cu 175 de apartamente ocupate în majoritate de pensionari cu vârste înaintate.

Îi cunoşteam pe foarte mulţi dintre ei. Fusesem vecini în cartierul din care tăvălugul demolărilor ne adunase sub acelaşi acoperiş. I-am găsit pe holuri. Panicaţi şi îngrijoraţi ieşiseră din case în timp ce un colocatar de la parter, slujitor habotnic la altarul viţei de vie, alerga ca apucat de streche prin bloc şi trâmbiţa ultima ştire: apa este otăvită! Am pus la bătaie toată elocinţa şi calmul de care eram capabil cu dorinţa de a-l convinge să înceteze şi să nu mai producă panică. Şi pentru că nu am reuşit, l-am băgat cu forţa în apartamentul lui sperând că aici se va opri totul. Dar nu am făcut zece paşi şi „trâmbiţaşul” şi-a reluat cu sârg îndeletnicirea. Am fost astfel nevoit să apelez la o metodă mai puţin creştinească dar foarte eficientă, exersată în timpul copilăriei şi adolescenţei mele, pe Vitan: o directă de dreapta şi… s-a aşternut liniştea. A doua zi după ce somnul îl mai limpezise i-am explicat situaţia (au făcut-o şi alţii) şi mi-am exprimat regretul pentru tratamentul aplicat. Nu a înţeles nimic! De atunci, mult timp le-a spus celor care erau dispuşi să-l asculte că sunt un „terorist” şi că la „revoluţie” am vrut să-l omor!

Între timp „revoluţia” cerea jertfe. Victime nu au fost doar cei care şi-au pierdut viaţa ci şi cei care cu bună credinţă şi cu convingerea că sprijină o cauză dreaptă au îndeplinit ordine criminale. Ce o fi în sufletul celor care, tineri militari în termen, aflaţi pe estacada aeroportului Otopeni, au tras în camarazii lor de la Câmpina?

După călătoria spre „culmile de civilizaţie şi progres” ale comunismului, drumul înapoi se arăta a fi costisitor si anevoios.