despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
„Moş Gerilă, încărcat cu sacul plin de daruri, începe să povestească. A făcut cale lungă până la noi în ţară. Şi multe a întâlnit pe drum. Peste ţări şi mări acolo, în America, l-a supărat amarnic, pe Moş Gerilă, traiul câinesc pe care îl au copiii săracilor, în împărăţia bancherilor şi a capitaliştilor”
Hulit: reinventat, adoptat, Moș Gerilă n-a fost rău – nu pentru copiii vremurilor de după Război. Îl găsim încetățenit la-nceput de ani ’50 – odată cu alte inițiative dedicate celor mici, precum adoptarea zilei de 1 Iunie.
… desigur ideologizat, dar democratic, venea pentru toți copiii – de la creșe, grădinițe, școale și orfelinate; ai părinților din fabrici și uzine – ceea ce, în grelele timpuri de atunci, însemna mult.
Și chiar dacă Crăciunul „dispăruse”, sărbătoarea lui – la fel ca Paștele – era acceptată și chiar susținută tacit în comerțul de Stat prin desfaceri „de sezon” care acopereau luna Decembrie.
Nu o dată, copiii se bucurau de amîndoi moșii: Moș Crăciun venea acasă, în familie, iar Moș Gerilă prin… sindicat. Mai ales că ultimului i se găsise – cu înțeleaptă și flexibilă închidere de ochi – rostul de a sosi și de Anul Nou.
Habar n-am cîte generații de copii au crescut aici, în capătul Pantelimonului. Știu doar că nimeni nu pleacă fără să se bucure: căci oaia, capra, porcul, vaca, rața, găina sînt – din păcate – animale la fel de exotice pentru noi, cei de azi, precum ornitorincul.
Înființată acum 15 ani și mai bine lîngă vechea fermă de vaci, „Ferma animalelor” s-a așezat iute-n fruntea listei părinților, ajutată și de relativa apropiere de oraș (la o adică, e și autobuz care te lasă la cîteva minute de mers pe jos).
Da; sigur că am fost și noi – revenind de multe ori chiar – locul ăsta e potrivit pentru toate vîrstele: bebelușul vede pentru prima dată animăluțele din cartea cu poze colorate iar școlarul – după ce se plictisește să-și facă poză cu fratele său, măgarul – are și destule atracții la-ndemînă: trambuline, tiroliană, locuri de joacă, activități.
Plus că, firește, se și mănîncă: funcționează, la sfîrșit de săptămînă, un „împinge-tava” onorabil.
Ferma de peste gard are și un magazin: poți să-ți iei lapte pentru fiert, brînză și alte produse prelucrate. Sigur, vecinătatea atîtor vaci înseamnă și că mai vine miros, dar – pînă la urmă – asta completează experiența naturii și nu face să te superi.
Animalele… le-am zis mai sus; au mai pripășit și cîțiva struți, lame și „alpăci” – cine să bage mîna-n foc pentru pluralul corect? – dar toți copiii care-ajung aici strigă „capibara!” la vidre și bizami.
Capibare-capibare, însă, n-au.
 Eu și Orașul… îl știu de mic, l-am bătut, l-am descusut, mi-am băgat nasul în ale lui: colțuri, cotloane, mirosuri, senzații, plăceri – tot atîtea descoperiri, într-un cuvînt.
Așa a fost să fie: de cînd țin minte.
Și astea – toate – bune și rele, le-am dat mai departe: și nu doar aici, de 17 ani încoace.
Ci – tot de-atîta vreme – și celor de lîngă mine.
Copiilor: nu să iubească Bucureștiul – lasă asta! – ci să-l priceapă, să se folosească de el; mai bine decît oi fi știut eu.
… ceva a ieșit bine, ceva s-a prins: îi văd cîte-o zi în oraș, împreună – în locurile lor, prin magazinele lor, la terasele lor, cu autobuzele lor, lîngă prietenii lor.
Ca sărbătoare, o ținem de 75 de ani; ca zi liberă oficială, doar de cîțiva.
A apărut pe fireasca filieră sovietică – se-ntîmpla doar la 1950! – și debuta sub generoase auspicii, ținînd seama și cum a deschis Cotroceniul pentru copii.
Palatul Pionierilor a funcționat ca atare mai bine de un sfert de secol și, lăsînd la o parte orice încărcare ideologică, a adus folos și bucurie.
    
În anii următori, grija pentru cei mici cuprinde Republica, devenind o politică a Statului: se construiesc creșe, grădinițe, școli; în noile cartiere se prevăd locuri de joacă; se întărește asistența medicală. E drept – nu putem uita! – că în 1966 același Stat interzice întreruperile de sarcină; populația noastră crescînd apoi ca-n povești, la 20 de milioane!
       
Ziua Copilului se întîmpina și prin generoase desfaceri ale produselor dedicate: dulciuri, jucării, haine, literatură, presă.
Nu uităm, firește, manifestările, spectacolele, evenimentele, excursiile și veselia.
         
… și nici propășirea rețelei magazinelor pentru cei mici; încet-încet, cu toate lipsurile cumplite ale comerțului socialist, perioada mai-iunie devine „Luna cadourilor pentru copii”.
     
surse: Digiteca Arcanum
… cînd ne păcălim singuri că nu: nu se poate, n-are cum ca ticăloșia și josnicia să coboare și mai mult… ei ne-o dovedesc: au dezafectat cel mai frumos loc de joacă al Bucureștiului, cel din Parcul Izvor.
Și-or fi zis chiar că ne fac un bine: era nesigur… murdar… neîngrijit…
Și noi știm că era și nesigur, și murdar, și neîngrijit: dar numai pentru că ei nu s-au ocupat să-l repare, să-l curețe, să-l îngrijească.
Acum aproape 13 ani Piedone reamenaja Orășelul Copiilor.
Pe de o parte încărcat și obositor, dar pe de altă parte… vesel, frumos, plăcut, distractiv!
Multe s-au schimbat și depreciat de atunci! În „Fortul indienilor” bălăriile-s cît casa; trenulețul nu mai merge; micuța librărie s-a închis; fîntînile muzicale nu mai sînt muzicale; și interesantul foișor suspendat – degradat și abandonat – a fost demolat!
Despre atracții – nimic nou; doar cele știute dintotdeauna.
Actuala conducere a primăriei sectorului 4 e mai interesată să construiască fel de fel de clădiri pe aici, mai degrabă.
… și a venit iar vremea aceea din an în care părinții reînnoadă politețurile cu vînzătorii.
«Mega Image» s-a-ntors cu o campanie-n care se dau cartonașe cu felurite dihănii.
Și, după ce zicem în gînd cele cuvenite marketingului, ne mai înmuiem oleacă: fiindcă vedem – odată-n plus – cum în lumea asta atît de tehnologizată a copilăriei, încă nu s-a pierdut nici bucuria de a colecționa, nici știința de a face schimb.
Au trecut 12-13 ani de cînd Piedone a refăcut complexul de parcuri Lumea Copiilor și Orășelul Copiilor.
Și… ghici ce? Tot după măsura lui le avem și azi, chiar dacă – ici-colea – s-au mai scos cîteva din gardurile care împînzeau aleile.
Ba chiar putem zice că nu-s puține lucrurile care funcționează mai prost, care s-au stricat.
Vrei să te răcorești? Ghinion; nici o fîntîniță, nici o țîșnitoare! Fîntîna „lui Arghezi” a fost închisă de cine știe cînd!
Scările nenorocite dintre parcurile de sus și de jos sînt măcinate, incomode, trecerea în continuare îngustă, periculoasă.
Lăcușoarele decorative sînt azi secate.
Locurile de joacă au fost schimbate; plictis și plastic peste tot, simple, neatractive – au dispărut turnurile, tuburile, scările:
  
Tiribombele-s neschimbate; trenulețul nu mai circulă; foișoarele-s tot mai neîngrijite; băncile au rămas cele mai incomode din București.
Da: copacii au crescut, e umbră, e răcoare, e liniște, e curat…
Doar că tot acest spațiu uriaș care se întinde de jos din Tineretului pînă sus la Brîncoveanu nu e decît… mare, fără să îmbie la vreo interacțiune socială, fără să aducă oamenii împreună.
Și totuși e ceva care se-ntinde mai dihai ca gripa-n rîndul copiilor. Ghici ce?
Ei ce: o nouă campanie cu cartonașe a magazinelor «Mega Image»! Precum cele de odinioară, cînd cei mici colecționau sute și cei mari se dădeau bine pe lîngă vînzătoare, să nu cumva să vină acasă fără cartonașele colorate. Cu întîlniri de schimb prin parcuri, cu albume completate…
Mereu sînt campanii dintr-astea, toate magazinele le fac; doar că unele campanii prind foarte, foarte bine.
Și campania recentă a «Mega Image» pare că prinde: are-n plus, pe lîngă sumedenia de cartonașe – cu animale sălbatice – și-o boxă care, atunci cînd scanezi cu ea un cartonaș, îți reproduce sunetul animalului înfățișat.
Distracție, cum ar veni… și chiar e!
Pentru că – orice-ați crede despre copii și despre cît de mult sînt legați de tehnologie – ei tot copii sînt; le place să strîngă lucruri, să s facă schimb, să se joace cu ele. Și campania asta se potrivește la mare fix, mai ales că nu implică folosirea telefonului.
Asta e: ne vedem la casă, să vedem ce mai primim azi.
Cum-necum, rău nu e întrutotul. Copiii din București au unde să se joace! Niciodată nu s-au împuținat părculețele și amenajările nu-s deloc nemulțumitoare.
Sigur, putem strîmba din nas: destule aparate de joacă sînt proaste, din materiale urîte și șubrede; de multe ori le găsim amplasate fără noimă, îngrămădite; gospodărirea, curățenia și reparațiile lasă de dorit.
Sigur, știm în continuare că nu s-a schimbat nimic în folosul celor mai mari: ei nu au locuri unde să-și petreacă timpul – că de dat huța, mai puțin! Zicem mereu cît de periculos e „statul pe telefon”, cît de importantă e „mișcarea”, dar nu le-am deschis nici măcar curțile școlilor.
Dar copiii – s-o repetăm – au unde să se joace, și chiar să se joace frumos. Cine, în uriașele cartiere de blocuri dinăuntrul orașului, n-are la cîteva minute de casă vreun scuar, vreun părculeț?
Și în sfîrșit Primăria Capitalei începe să refacă locurile de joacă din marile parcuri, cele care – din nepăsare și dispreț – deveniseră mizerabile și periculoase. E îmbucurător cum noile amenajări sînt plăcute, elegante, ergonomice, folosind din nou materiale calitative; toată lumea simte asta, să știți. Prin sectoare încă se merge pe plastic: poate mai ieftin, mai ușor de schimbat; oricum, rezistent și el dacă locul e păzit cum trebuie.
Poate s-o repara și aduce la lumină celebrul castel din Izvor, care n-a mai fost îngrijit de ani și ani de zile. Văd că se lucrează și la cele două locuri mari de joacă din parcul de jos, din spatele Palatului Copiilor. Unul era vechi deja; celălalt, deși nou și mai fățos, nu prea se dovedise trainic. Kiselefful s-a refăcut bine anii trecuți.
    
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii