despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

iar cartonașe!

Și totuși e ceva care se-ntinde mai dihai ca gripa-n rîndul copiilor. Ghici ce?

Ei ce: o nouă campanie cu cartonașe a magazinelor «Mega Image»! Precum cele de odinioară, cînd cei mici colecționau sute și cei mari se dădeau bine pe lîngă vînzătoare, să nu cumva să vină acasă fără cartonașele colorate. Cu întîlniri de schimb prin parcuri, cu albume completate…

Mereu sînt campanii dintr-astea, toate magazinele le fac; doar că unele campanii prind foarte, foarte bine.

Și campania recentă a «Mega Image» pare că prinde: are-n plus, pe lîngă sumedenia de cartonașe – cu animale sălbatice – și-o boxă care, atunci cînd scanezi cu ea un cartonaș, îți reproduce sunetul animalului înfățișat.

Distracție, cum ar veni… și chiar e!

Pentru că – orice-ați crede despre copii și despre cît de mult sînt legați de tehnologie – ei tot copii sînt; le place să strîngă lucruri, să s facă schimb, să se joace cu ele. Și campania asta se potrivește la mare fix, mai ales că nu implică folosirea telefonului.

Asta e: ne vedem la casă, să vedem ce mai primim azi.

scurtă privire asupra locurilor de joacă.

Cum-necum, rău nu e întrutotul. Copiii din București au unde să se joace! Niciodată nu s-au împuținat părculețele și amenajările nu-s deloc nemulțumitoare.

Sigur, putem strîmba din nas: destule aparate de joacă sînt proaste, din materiale urîte și șubrede; de multe ori le găsim amplasate fără noimă, îngrămădite; gospodărirea, curățenia și reparațiile lasă de dorit.

Sigur, știm în continuare că nu s-a schimbat nimic în folosul celor mai mari: ei nu au locuri unde să-și petreacă timpul – că de dat huța, mai puțin! Zicem mereu cît de periculos e „statul pe telefon”, cît de importantă e „mișcarea”, dar nu le-am deschis nici măcar curțile școlilor.

Dar copiii – s-o repetăm – au unde să se joace, și chiar să se joace frumos. Cine, în uriașele cartiere de blocuri dinăuntrul orașului, n-are la cîteva minute de casă vreun scuar, vreun părculeț?

Și în sfîrșit Primăria Capitalei începe să refacă locurile de joacă din marile parcuri, cele care – din nepăsare și dispreț – deveniseră mizerabile și periculoase. E îmbucurător cum noile amenajări sînt plăcute, elegante, ergonomice, folosind din nou materiale calitative; toată lumea simte asta, să știți. Prin sectoare încă se merge pe plastic: poate mai ieftin, mai ușor de schimbat; oricum, rezistent și el dacă locul e păzit cum trebuie.

Poate s-o repara și aduce la lumină celebrul castel din Izvor, care n-a mai fost îngrijit de ani și ani de zile. Văd că se lucrează și la cele două locuri mari de joacă din parcul de jos, din spatele Palatului Copiilor. Unul era vechi deja; celălalt, deși nou și mai fățos, nu prea se dovedise trainic. Kiselefful s-a refăcut bine anii trecuți.

cel mai ieftin lucru din parc

Sigur: toate, toate-n jurul nostru s-au scumpit: cum putea rămîne distracția ieftină… ieftină?

Din ce-n ce o chestie care-ți bagă mîna serios în buzunare, mersul în parc.

Toate jocurile, atracțiile și tiribombele-s mai scumpe. Ce era 10 lei, acum e 15. Ce era taxat pentru 15 minute, acum durează doar 10. Vrei să te dai în „bumper cars“? Prețul e același, dar cursa nu mai ține trei minute, ci două.

Bani: bani luați!

Un lucru și doar unul a rămas ieftin, cel mai ieftin din toate parcurile noastre: gogoașa simplă, împletită din „Orășel”. E trei lei.

Ei, pe gogoașă măcar dăm banii cu plăcere. Și stăm și la coadă pentru asta.

în chestiunea locurilor de joacă din marile parcuri.

Loc de joacă mărginaș din Bulgaria, funcțional în totalitate și azi după aproape 20 de ani.

Săptămîna trecută mai multe locuri de joacă din parcurile Primăriei Capitalei – Herăstrău, Cișmigiu, Carol, Izvor, Tineretului, Circ – au fost din nou luate la ochi de către Protecția Consumatorului cu amenzi și propuneri de închidere.

Foarte bine! Un lucru cu care nu se glumește niciodată e siguranța copilului.

Și fiecare poate vedea cu ochii săi cum arată locurile astea de joacă: cam ca-n pozele făcute-n orașul Cernobîl, ăla abandonat de peste trei decenii. Căzături, rupturi, ruginituri; gunoaie, pietriș amestecat cu mizerii, covoare elastice rupte, jupuite.

Hai, însă, să ne-ntoarcem cu juma’ de an în urmă, cînd aceeași Protecție a Consumatorului a făcut același lucru în aceleași parcuri: tot amenzi, tot propuneri de închidere.

Ce s-a-ntîmplat în această jumătate de an? Păi… nimic!

Administrația parcurilor – care ține, firește, de Primăria Capitalei – a reușit de-abia acuma-n septembrie să… „lanseze caietul de sarcini” pentru reparația unei părți din locurile de joacă stricate.

Adică, repetăm pe românește: n-a făcut încă nimic și nici n-o să facă curînd ceva.

Și, ca să fie disprețul și umilirea cît mai mare – în loc să se apuce măcar să dreagă, să peticească, să întrețină – a mai și îndrăznit să lipească niște fițuici… de avertizare.

Atît a putut: cum ar veni, „dă-vă dreacu pe toți, stați deoparte – sau nu… treaba voastră, oricum!”

În schimb, vice-primarul care se ocupă de administrarea parcurilor Capitalei își permite să considere acțiunea Protecției Consumatorului nu doar ca fiind politică; ci mai ales o răzbunare politica… față de el.

Păi… în orașul unde nepăsarea față de copii este și acum o politică, orice răzbunare e îndreptățită.

Locurile de joacă trebuie să aibă cît mai puțin plastic

Zilele astea se reface de tot locul de joacă din parcul dintre Kiseleff și Aviatorilor. Văzînd evoluția lucrărilor și aparatele ce s-au montat, mi-am dat seama că în ultimii ani am avut un regres important în acest domeniu.

Vedeți voi, pe la mijlocul anilor 2000 s-au făcut – în multe locuri din București – locuri de joacă cu aparate construite din materiale calde, frumoase, plăcute, superioare. Lemn, sfoară, metal strălucitor – cît mai puțin plastic. Colorate puternic, frumos; cu aparatele răsfirate, pentru ca să se-nvețe copiii să nu se calce-n picioare (pe de o parte) dar și să împartă folosirea lor (pe de altă parte).

Așa e firesc să se construiască locurile de joacă: nobil, elegant și simplu – fiindcă, să știți, copiii își dau seama de lucrurile frumoase și de calitate: le preferă, le caută, le pricep superioritatea.

Firește, în tot acest timp, s-au montat și o droaie echipamente exclusiv din plastic, unele chiar deloc rele;  văzîndu-le însă, îți dai seama pe loc de diferențe: aparate care nu rezistă utilizării, culori șterse, prea pastelate și – din lăcomia și prostia primăriilor – îngrămădeală mare.

… iar acum, în București, nu se construiesc decît locuri de joacă din plastic – și asta e o mare greșeală.

La „Cocoșu’ Roșu”

Din vechea autostradă a Piteștiului te lași în dreapta, alegînd ieșirea spre Ulmi; numaidecît (după ce treci de cîteva hectare de hale de mărfuri și depozite logistice) vine localitatea aparținătoare zisă Ghionea. Ai ajuns.

Ferma asta – că fermă e, „Cocoșu’ Roșu” – e un loc plăcut: liniște-n cîmp, vaci, capre, cai, porci și – dacă n-ai chef să te dai cu căruța – prilej de trîndăvit la umbră, cu burta plină.

Fiindcă are și restaurant, ba chiar și un magazin strașnic cu fel de fel de bunătăți produse acolo: zacuscă, dulceață, cașcaval, brînză, iaurt, cîrnați, pastramă, carne – și altele.

Bunînțeles, copiii se-aleargă prin livadă, cască gura la animale ori se bucură de locul de joacă: pentru ei e distracția la „Cocoșu’ Roșu”.

Diferența față de alte locuri dintr-astea unde ajung familiile e, însă, mîncarea: aici nu se găsesc aiureli fără nici un dumnezeu, cum ar fi „puiul Shanghai”…

Friptura e friptură, cîrnații-s cîrnați, iar cartofii prăjiți nu-s doar prăjiți… îs și cartofi.

Chiar e mișto aici, la „Cocoșu’ Roșu”.

cu Bobocul și mai chițibușar

De astă primăvară – ca să nu ne luăm cîmpii fără joacă, parc, copii și alte distracții – batem străzile. Pe jos, pe biclă ori – păcatele mele – în cîrcă.

Ca să nu schimbăm o monotonie pe alta, încercăm să găsim lucruri care să facă ieșitul ăsta mai interesant

Și unele-s mașinile stricate; vechi și stricate – dacă se poate.

Pasiunile, cum se zice, se moștenesc.

Și… mergem… și căutăm… și-mi aduc aminte de curți cu rable, de ganguri puturoase-n care zac droaște ruginite, de cine știe ce mașini uitate pe-un trotuar, de ateliere de tinichigerie unde epave așteaptă să fie tăiate – nu rămîne piatră neîntoarsă!

Și zău că-i tot mai greu să găsești ceva care – pe lîngă „calitățile” cerute – să mai și aibă o poveste!

Și-am văzut, zău că am văzut – și Imeseul de pe Maria Rosetti, și Fordul Taunus din gangul de pe Pitar Moș, și curtea mizeră cu Renaulturi 16, Jaguaruri și Range Rover de pe Philippide, și Mercedesul „coadă de rîndunică” de pe Cobălcescu, și ruginiturile priponite de Poliție pe Candiano-Popescu, și comorile ascunse sub prelate pe străzile Cotrocenilor…

… alte nenumărate curți, fundături și ganguri care de care mai pitite cu Dacii, mașini americane, dube și alte drăcării – cin’ le mai ține rîndul?

Să vedem ce mai găsim.

la „Edenland”

Ieeei, frumos loc! Frumos de tot.

Din Balotești te lași într-o parte, peste lacul Săftica, și mai mergi olecuță – nu poți zice că-i la capătul lumii, da’ cam e nevoie să te duci aici cu mașina ta; fiindcă autobuzul preorășenesc care trece cînd-cum prin cătun te lasă cam depărtișor.

E-n pădure – o lizieră tînără, curată, cu alei mari – și are de toate. Loc de joacă, biciclete, cai și căluți, ba chiar și cîteva animale-n cușcă, cam cîte țineau și Cămătarii.

Și mai are o droaie de trasee prin copaci: frînghii peste tot; într-o zi bună ți se pare că-s mai mulți copchii pe deasupra ta decît printre picioare.

Cu toate astea, nu-i un loc obositor; ba chiar are destule cotloane liniștite.

Și, bunînțeles, restaurant; mese; foișoare; tot ce-ți trebuie ca să stai aicea o zi-ntreagă… ba chiar și peste noapte.

Nu poți zice că-i scump; dar, cum am zis, nu-i chiar pentru toată lumea.

Și mai zic o dată: frumos loc.

un loc de joacă cu prea multă joacă

De ceva vreme s-a deschis în uriașul parc „Lumea copiilor” un loc de joacă nou.

Trebuie să fim cinstiți: sînt foarte multe astfel de locuri de joacă aici, așa încît fiecare copil, indiferent de vîrstă, chef și curaj, are unde să se joace după pofta inimii lui.

Nu-i rău deloc. Doar că locul ăsta s-a construit în locul unei „insulițe” ce făcea din platoul central al parcului un locșor liniștit și cuminte – chiar dacă nu taman de bun-gust; dar așa-l „văzuse” Piedone. În fine; lucrurile se schimbă; lumea vrea distracție-n parc.

Cînd te uiți la locul ăsta de joacă, sincer, zău că te-apucă năcazul că nu ești țînc: are atîtea atracții și posibilități pe care tu nu le-aveai…

Și atunci, ce-i deranjant aici, de ce trebuie să fie vorba de un „doar că…”?

Fiindcă acest loc de joacă e prea – mult prea! – înghesuit, prea fără aer, prea fără atît de necesarele zone de retragere, de fugă, de socializare și chiar de protecție pînă la urmă.

Da: prea-s siliți și copiii, și părinții, să se calce-n picioare… bucurîndu-se. Ți se pare că te afli la „pet shop” și te uiți la hamsteri cum aleargă in roți.

Pentru că nu e chiar așa, un lucru simplu, construirea unui loc de joacă: și atunci cînd încerci să îngrămădești atracțiile pe-un spațiu strîmt, nu mai reușești să creezi nici bucurie, nici veselie – toată lumea țipă la toată lumea, cei mari încearcă să-i țină pe cei mici în raza vizuală alergînd printr-o pădure de stîlpi și din toate părțile te copleșește zgomotul inutil de mare făcut de noile fîntîni arteziene ce-nconjoară locul de joacă.

Da: prea vrea să fie „pentru toți” – și pentru cei mici-mici, și pentru cei mari; dar cei mici-mici trebuie să se mulțumească cu niște leagăne și tobogane pe măsura lor și tare greu înțeleg că nu-i pentru ei urcatul sus, în turnulețe și punți… și țin-te bocete și hărmălaie!

Adăugăm muzica bubuitoare ce cade de sus, de pe deal, de la complexul „Daimon” și plecăm de-aici mai sîcîiți și mai osteniți decît ar fi cazul.

Și-i păcat.

din zbor

Nu trece vară fără să caut răcoarea, liniștea și frumusețea serii bucureștene din parcul Izvor.

Cînd mă gîndesc că-i deja al zecelea an de stat pe iarbă, de hodinit pe bancă, de făcut primi pași, de cocoțat pe tobogane, de fugit după maimuțe care-nvață să se dea pe triciclete, trotinete și biciclete îmi dau seama cîtă nevoie am de bucata asta simplă și verde din București și cîtă bucurie-mi aduce.