despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul 
|
Nu trece vară fără să caut răcoarea, liniștea și frumusețea serii bucureștene din parcul Izvor. Cînd mă gîndesc că-i deja al zecelea an de stat pe iarbă, de hodinit pe bancă, de făcut primi pași, de cocoțat pe tobogane, de fugit după maimuțe care-nvață să se dea pe triciclete, trotinete și biciclete îmi dau seama cîtă nevoie am de bucata asta simplă și verde din București și cîtă bucurie-mi aduce.
Nimeni nu-i poate contesta Bucureștiului taman calitatea asta: că-i viu. Oraș care se aude, care se miroase, care se simte – care se lipește de tine. Și-i știm atît de bine mirosurile! … florile primăverii, înnebunitoarele izuri ale verii, mai apoi toată învălmășeala speriată cu care vine toamna – zacuști, poame, must – și cețurile ude ce-i urmează… Dar nu se compară nimica pe lumea asta cu mirosul serii bucureștene din cartier! Cumplit miros. Ăla de chiftele, ăla de cartofi prăjiți, ăla de cîrnați pe care parcă-i vezi sfîrîind în ulei, ăla de sosuri, ăla de tocane – seara toată lumea face mîncare! Și… miroase, miroase de mori; mai ales cînd stai la un loc de joacă pe bancă-n treaba ta. Ăia mici se joacă, se-aleargă, chirăie, bușesc mașini – ce le pasă lor! – și din toate blocurile năvălește peste tine miros de mîncare… de-ți vine să strigi să-ți arunce de la geam măcar o chiftea de poftă! Și seara-i lungă… și greu îi scoți din părculeț… și deja, în casele lor, ăilalți mănîncă. Toată lumea se implică, așa e frumos. Nici nu pot ține socoteala zecilor de subiecte inspirate de fii-mea: de curiozitățile, descoperirile și interesele ei. De ceva vreme s-a băgat în treabă și Bobocu’ – o avea el doi ani-jumate, da’ știe să se ia după tac’su. Se uită tac’su la rable? Se uită și Bobocu’. Așa că ne-am ales c-o colecție strașnică de căzături ruginite pe care ni le-am împărțit frățește: una a mea, alta tot a mea… și tot așa! E prilejul să vi le și arătăm, ca să vedeți că facem treabă serioasă. Și să marcăm aniversarea celor 100 de episoade! Și le vedeți dintr-o perspectivă… mai joasă. De ce? Fiindcă așa le vede și el, mai de la firul ierbii, cum se zice. Mi-aduc aminte de primele poze făcute de fii-mea, pe vremea cînd voia să facă și ea ce mă vedea pe mine că fac: cît de altfel vedea ea totul!
(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici) Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.
Cu Bobocu’, însă, îi altă tărășenie. Nu se dă încolo să se ia după vreo mîță; da’ cînd e de dibuit mașini… frate! Să te ții! Fără să-l stîrnesc defel, a-nceput să se intereseze de… mașini vechi și stricate. Și-i chițibușar, nene – nu-l tragi pe sfoară! Măcar un cauciuc tre’ să fie pe geantă; să se vază tabla-ndoită și ruginită; nu-l păcălești cu vreun taxi mai hodorgit! Fiind și vremea asta pocită, cu noroaie și bălți prin parcuri, n-avurăm încotro și plecarăm la plimbare, după rable. Bobocu’ a fost mulțumit: am găsit destule. Chiar mai multe decît mă așteptam! Văzîndu-mi cartierul cu ochii lui, m-a surprins numărul uriaș de mașini lăsate de izbeliște. Nu-i nevoie să mă depărtez mai mult de-un sfert de kilometru de bloc, că am șapte-opt berline care n-au mai pornit de cel puțin tot atîția ani și încă vreo zece rable normale care zac pe stradă: eu nu le-am văzut urnite-n ultimii ani. Ce reiese de-aici? Că-n Orașul nostru există în continuare spațiu mult nevalorificat pentru viețuirea confortabilă a cetățenilor. Reiese că încă ne permitem să ne batem joc de spațiul public. Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.
Așa zic părinții, așa zic învățătorii – și-i mai și vezi distribuind o droaie de citate și de poze motivaționale. Numai că… Numai că, vedeți voi, dragii moșului, cititul nu-i chiar așa, o „activitate” – că grozav ne mai place ca „ai noștri copii” să aibă activități! Cititul e și-o stare; ca să te-apuci de-o carte, frumos se să te-așezi undeva, să lenevești puțin rupîndu-te de ce făceai și fără gînduri la ce mai ai de făcut după aia. Numai că, dacă privim drept, copiii noștri nu-și văd capul de „activități”. Și multe dintre ele li-s băgate pe gît ca să aibe părinții cu ce să se laude: Doamne-ferește să pomenești că „al tău copil” se bucură făcînd ceva simplu, cu drag… și mai ales ieftin! Și cu la fel de multe-s otrăviți de „dascăli”: după ce-i cocoșează pe copii c-o cîrcă de teme, de lucrări și de fișe cotcodăcesc mirați că nu mai au chef, timp și resurse „să pună mîna pe-o carte”! Dar, vaaai: ce bine, ce frumos, ce înălțător îi cititul!
Așa s-a zis cu plăcerea de-a face ceva simplu, de dragul de-a face, de dragul de-a te simți bine. Nu „face” s-alergi prin parc, trăgîndu-ți pe tine niște budigăi hărtăniți și punîndu-ți în picioare tenișii ăia scîlciați care se-mput în fundul debaralei. Ai putea fi luat de sărac! … sau de ciudat; oricum e foarte, foarte rău! Nu „face” să te dai cu bicla – să te plimbi! – căutînd să te-abați pe-o stradă mai umbroasă, mai liberă, mai lăturalnică, uite-așa: că-i, poate, mai frumos. Nu: dacă nu dovedești șoferului că faci cu trei minute mai puțin decît el pîn-la serviciu, degeaba te numești biciclist. Ca orice lucru care ne reprezintă, și astea de mai sus încep din cea mai fragedă parte a vieții noastre. Copiii ni-s la fel; fiindcă-i creștem aidoma noastră. Îi „dăm la sport” nu de dragul de-a se simți bine, de-a asuda sănătos, de-a-ncepe să facă lucruri depînzînd de cel de lîngă ei. Ci ca să „facă performanță”; să-și piardă sîmbete și dumineci treziți în crucea nopții, tîrîți la meciuri și concursuri de unde vin cu cîte-o tinichea legată c-o panglică tricoloră. De dragul feluritor samsari de cluburi, copiii noștri – în loc să facă ceva de plăcere – se chinuie… Deoarece samsarii ăștia au nevoie de sute de figuranți – de umplutură! – ca să facă echipele în care să se-afirme mîna aia de copii talentați din care se va alege – poate – unul care chiar va face performanță… Cam așa-i treaba; și cam așa ne vindem noi copiii. De dragul de-a ne lăuda cu ei: de-a ști „că fac” și aia, și aia, și ailaltă. … și mai ales, de lenea de-a ne mișca curu’ pentru a face noi lucruri împreună cu copiii noștri.
Așa cum îs ele editate, traduse… se cheamă că-s cărți; și niciodată nu m-a lăsat baltă curiozitatea, cheful și bucuria de-a pune mîna pe ele. Și ce noroc: dacă-mi iese mie din cap să mai deschid ușa librăriei, fii-mea mă trage de mînecă; ea-i mîndră de carnetul ei, în care-și trece, titlu după titlu, cărțile pe care le-a citit. Și, departe de vuietul străzii, ne-afundăm în liniștea cărții. De-asta, probabil, se fac deja ani buni de cînd n-am mai trecut pe la vreun tîrg de carte. E-atîta lume acolo, atîta iureș, atîta… iarmaroc… lipsește taman tihna aia minunată de-a citi, de-a răsfoi, de-a te pierde printre rafturi. Pentru că-i plăcut – așa de plăcut! – să fii în oraș, să te plimbi, să-ți iei ceva de ciugulit, să te uiți la lucruri și la oameni și – de-o dată! – să te hotărăști să intri să te uiți și la cărți; de-asta ne plac librăriile; așa cum sînt ele. … fiindcă sezonul cumpărăturilor și-al jucăriilor e mai aproape decît credem, mai mult ca sigur c-o să facem un drum prin magazinele Jumbo. Pentru unul care-a copilărit avînd de ales între UN model de tractor, UNUL de camion și vreo TREI de mașinuțe, un astfel de magazin e raiul pe pămînt. Un singur lucru nu-mi place deloc la Jumbo: că nu poți să scurtezi magazinul. Ești obligat să-l parcurgi pe tot – de la cap la coadă, șerpuind printre rafturi – chiar dacă tu ai nevoie doar de-o mașinuță pe care-o găsești pe raftul de la intrare. Toate scurtăturile din magazin sînt închise clienților. Așadar, pentru acea mașinuță, ești obligat să treci apoi și pe la articole sportive, și pe la papetărie, și pe la decorațiuni de sezon, și pe la decorațiuni de casă, și pe la articole de baie, de pat, de bucătărie.
Ne scrie domnii profesori! O hîrtie frumoasă, oficială, cu antet mare, colorat, cu stemă; MINISTERULUI EDUCAȚIEI NAȚIONALE și INSPECTORATULUI ȘCOLAR AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI… Cuvinte înălțătoare! Educație – nu orice educație, ci chiar națională; Școală – chiar toate școlile din Capitală!… de emoție, nici nu-ți vine să răsufli; nici nu-ndrăznești să ridici glasul, întrebîndu-te, de pildă, de ce nu-i scrisă cu diacritice. (diacriticele îs virgulițele acelea care se pun sub unele litere, ori căciulițele care se pun pe altele; fleacuri) Și totuși urli! Fiindcă, înăuntru, domnii profesori dau cu mucii-n fasole: „Prin familie se întelege sotul, sotia si copii aflati in intretinere…” … copii! Cu doi de „i” – că de mult ce ne-a plăcut școala, ne-am făcut profesori. În josul documentului iscălesc și-și pun ștampila pe jumătate de pagină Inspectorul școlar general și Inspectorul școlar general adjunct; amîndoi avînd Cea Mai Nobilă Dintre Meserii Și Vocații… … da, sînt profesori amîndoi. … amîndoii!
Germană-karate-balet-engleză-tenis-teatru-engleză-chitară-baschet-olărit-șah-pictură – și lista ar putea continua; și continuă. E vorba de ce băgăm în copii, de lucrurile cu care-i pregătim de viață și de ce-i așteaptă mai încolo. Par multe, dar nu-i greșit; copiii au în continuare copilărie, copiii se joacă, copiii fac și desfac: doar că, desigur, lucrurile „nu mai sînt ca pe vremea noastră” – dar mă-ntreb dacă nu cumva fiecare generație n-o fi recurs la aceeași replică. Chiar și „pe vremuri” copiii se duceau la felurite cercuri și aveau o droaie de activități suplimentare; și nu mă refer la culesul porumbului. În fine: ideea-i că încercăm, cum știm mai bine, să-i învățăm și să-i pregătim. Așa că-s cursuri de orice; cu adevărat de orice. Doar cursuri de telefon-calculator-internet… n-am văzut. Asta fiindcă, probabil, presupunem că astea se-nvață de la sine; și, într-un fel, cam așa și e, fiindcă cu siguranță că deprinderile celor mai mulți dintre noi sînt neîndeajuns. Bunicii se prind greu, învățătoarele și profesorii de-abia de știu să dea un „paste” într-un document; cît despre ce-nsemnează siguranță pe internet… subiectul e dureros! Da… copiii-nvață „de la sine”… dar știm ce-nvață? Știm dacă ei știu să se ferească să dea „YES” la orice prostie, știm dacă ei înțeleg să nu meargă din link în link și din clip în clip, fără s-ajungă în locuri unde pîndesc pornografia și prădătorii sexuali? Mi-e teamă că aceste chestii nu se-nvață de la sine! Învățăm, bunăoară, să vorbim „de la sine”, dar facem limba română pînă-ntr-a doișpea! De-aceea învățarea telefonului, a internetului și-a calculatorului n-ar trebui să fie așa ușor trecută cu vederea – nu cînd nimeni mai nu poate trăi fără ele. Știm ce fac, ce citesc, la ce se uită, la ce-s expuși copiii? Și dacă nu știm… știm cum s-aflăm ce-au citit, la ce s-au uitat și la ce-au fost expuși? Știm cît din activitatea lor online… hm! – știm că au activitate online? Știm cît din ceea se creează în online ajunge direct la copiii noștri și este creat special pentru ei? Și nu-i vorba aici de site-urile cu cîntece pentru copiii și cu jocuri pentru copiii – ci de influenceri care produc melodii, parodii, clipuri, materiale „haioase” la care se uită și puștiul de la clasa pregătitoare, și cel ce nu mai e puști deja, ci adolescent. Sînt o groază de oameni pricepuți la internet care afirmă și azi că vloggerii, că influencerii pe Youtube, că distribuitorii de pe Facebook n-au nici un viitor fiindcă „nu monetizează” traficul: și în tot acest timp, acești oameni pricepuți nu văd că vloggerii și influencerii n-au nevoie de monetizare, ci de mica lor glorie – glorie la care-s expuși nu oamenii pricepuți, ci copiii oamenilor pricepuți. |
articolele noastre sînt preluate și de: 
|
|
Copyright © 2005 - 2024 Simply Bucharest Log in Powered by WordPress & Atahualpa |
||
comentarii