despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
De cînd nu mai sînt zonele sărace socotite o problemă a întregului oraș?
Pentru că – oricît m-aș uita prin temele oficiale ale administrațiilor noastre centrale contemporane – nu mai găsesc deloc vreo vorbă despre Ferentari, despre „confort trei-uri”, despre periferiile necăjite.
Toate astea au decăzut din discursul public; au rămas să fie abordate – după chef, știință și posibilități – de administrațiile de sector.
Dar nu, Ferentariul nu-i problema cartierului Rahova, nu-i problema sectorului 5: dacă e să fie o problemă, e cel puțin problema Bucureștiului.
Prostesc și dezamăgitor că am ajuns să luăm lucrurile așa.
Dar așa privim lucrurile deja și-n restul țării. În „civilizatul” Ardeal, țigăniile sînt așezate mereu la vreo ieșire, unde pot fi ocolite și segregate: așa au mers mereu lucrurile pe-acolo, și azi despărțirea sărăciei de restul orașului e și mai puternică.
Dar pentru că „așa a fost mereu” nu-nseamnă nici că a fost corect, nici că a fost bine. Și – revenind la Capitala noastră – felu-n care administrația centrală continuă să nu bage-n seamă sărăcia, degradarea și pericolul social atît din periferii, cît și din putredele zone ultracentrale, e o ticăloșie.
Bucureștiul e un oraș mare, c-o oareșce tradiție de-a se fi născut din alăturarea unor mici localități – azi, cartiere. Conurbația de azi încă-și mai are tradiții, cutume și obiceiuri păstrate într-un fel într-un colț al ei și-n alt fel într-altul.
Cartierul Primăverii, după cum știți, s-a nimerit să iasă altfel decît s-a plănuit. Venirea comunismului a tras aici nu funcționari și slujbași plătiți bine, ci politruci, oameni ai vremii, atîrnători superiori ai regimului.
Acest mic-oraș privilegiat din marele oraș avea, și el, nevoie de ceva pe care nu știu să-l numesc: servicii? servitori? sînge proaspăt?
Nu rareori, mergînd prin partea mai puțin luminată a Dorobanțiului și-a Floreascăi – ba chiar un pic și prin Tei – am văzut un soi de șmechereală și de folos-tras de vecinătatea nomenclaturii.
Golani cu tupeul de-a „avea pe cineva”, bijnițari cu marfă mai bună și mai proaspătă decît pe Lipscani ori Regie, dinamoviști cu relații prea mari – și tot așa.
C-a fost așa, o știu. Cît de mult și cît de tare a fost, nu prea știu. Da-i o realitate a Bucureștiului pe care n-am văzut-o discutată.
Mereu chiuie cineva de fericire, răspîndind vești despre presupusa cădere a B.O.R. în încrederea populației. Doar că… în tot acest timp, aceeași B.O.R. e mai solidă și atrage tot mai multă lume…
Cine-o sta să explice? Că de înjurat, oricine poate.
Noi, cei care judecăm cu ceea ce-avem între urechi și care nu negăm realitatea atuncea cînd nu ne place ori n-o înțelegem ușor, vedem cît de paradoxală e situația asta.
E simplu, deci, pentru oricine să-njure; dar să facă un pas ca să se dumirească ce și cum, e mai greu.
… te miri, Dumineca dimineața, de numărul tot mai mare te tineri care participă la slujbe. Tineri care – în pofida prejudecăților – nu-s nici cu privirea goală, nici cu scuipat curgîndu-le din gură. Tineri care se coboară din mașini bune, pe care le-au cumpărat din bani cîștigați muncind. Tineri pe care nu-i poți deosebi, în tot restul timpului, de rockeri, de seculariști…
Ce mai lucrare!
Dînd tîrcoale Bisericii vezi, născîndu-se, o comunitate: ține de oameni mai deștepți ca mine să se uite, cu atenție, dacă această comunitate funcționează și-n afara Bisericii, dacă-i ajută pe oameni să fie mai buni – ori dacă-i spală pe creier?
Ar fi cazul să punem B.O.R. acolo unde trebuie. Să ne hotărîm ce e: instituție a Statului? – nu, asta nu!; instituție a Țării? – asta-i prea vag și prea pompos…
… dar o instituție a societății? – da; societatea, așa neclară cum e ea, deja se folosește de B.O.R., chiar dacă Biserica e-n urma cerințelor societății…
Îi, pe undeva, o vorbă care zice că cea mai mare șmecherie a diavolului e să te convingă că nu există.
Așa-i și cu realitatea: adică, lucrurile de ne-nconjoară.
Sîntem înconjurați multă violență în oraș și-n societate. Se pare că așa sîntem noi, oamenii – trebuie să avem niște supape, să ne dăm drumul cumva. Doar că unii reușim fără să urlăm ca babuinii și să ne tragem șuturi în capete.
E mai multă violență printre noi decît credem și – paradoxal – nu e acolo unde credem.
Nu toți țiganii dau cu cuțitul. Știu o groază de cocalari de treabă. Am mai mulți prieteni în Ferentari decît în Drumu’ Taberei. Și chiar taximetriștii omenoși nu-s o minoritate. Cunosc dinamoviști cu caracter…
Dar noi ne uităm în continuare cu teamă doar la țigani, la cocalari, la taximetriști și la alți ca ei – ceea ce e stupid.
Nu e stupid să fim conștienți că există multă violență venind din partea altora.
Unde să o căutăm? Dac-aș fi mai -olog de felul meu, aș putea zice mai multe; dar vă zic doar ce văd.
Să o căutăm printre mardeiași civici, printre provocatori și instigatori de profesie, printre fanaticii ideilor la modă, printre „activiști”; printre cei, deci, care nu sînt nici oameni și nici cetățeni.
Oameni cinstiți, fiți cu ochii-n patru și feriți-vă de aceste animale. Mușcă, dau cu copita, rag.
e doar o constatare, venită în urma unui recent derapaj politic pe Facebook. De fapt, sînt două constatări. Prima – cea mai evidentă – e că oamenii aparent ponderaţi şi eleganţi pe blog, în presă, în interviuri, se schimbă cînd ajung să comunice pe Facebook şi Twitter. Asta, desigur, nu doar în România; am văzut-o cu vîrf şi îndesat şi „afară”.
A doua constatare e o confirmare. A faptului că nu e de ajuns să mergi ca o raţă şi să faci ca o raţă ca să fii raţă. Am păţit-o în anii ’90, cînd ne puneam nădejdea în orice om cu blugi, barbă şi ochelari – prezumîndu-i şi caracterul, şi inteligenţa, şi cultura, şi buna-credinţă.
Observ şi mă mir, în acest context, că trebuie – de la o bună vreme – să prezumăm caracterul oricărui om care practică un sport aşa, mai „nobil”.
Aşadar, dacă joci fotbal şi tenis cu piciorul în timpul liber eşti, sigur, cocalar.
Dar dacă faci parte din casta jucătorilor de rugby, dacă sportul tău presupune cine ştie ce cod al onoarei trebuie – dar trebuie! – să ai şi tu caracter; să se poată sprijini lumea pe tine; să radiezi înţelepciune…
Vax.
Feriţi-vă de oamenii care-şi ţin, deci, eticheta la vedere; întotdeauna scrie şi preţul undeva pe ea.
… oricine pleacă în afara ţării e sfătuit să caute culoarea locală; să înţeleagă societatea de acolo şi mersul ei; să mănînce ce mănîncă oamenii locului; şi să se întoarcă mai deştept şi mai bogat acasă.
Frumos – şi foarte corect. Dar de ce nu vrem să fim mai deştepţi şi acasă? De ce ocolim atît de tare culoarea noastră locală, ca să zic aşa? Mă-ntreb, doar.
Fiţi liniştiţi: nu vă trimit cu 139-le în Ferentari, nu vă recomand să mîncaţi doar în spatele Oborului, nu vă îndemn să vă aşezaţi pe-un gard, în pauză, şi să luaţi cu lingura din borcanul cu tocană.
Zic doar. Şi zic că Bucureştiul are destulă culoare locală de bun-simţ – suficientă ca să o vedem şi să o înţelegem.
Aşa cum te aşezi într-o tavernă grecească, te poţi aşeza şi la terasa din piaţă, să te lingi pe degete cu nişte grătare delicioase. Şi o să vezi – cu uimire – că nu eşti înconjurat numai de Doreli; că sînt oameni bine care n-au nici o jenă să mănînce lîngă şoferi, instalatori şi muncitori cu cîrca.
O să vezi că nu sîntem înconjuraţi numai de oameni potenţial periculoşi, antisociali; ci de oameni la fel ca noi.
Ne place să-i facem poze lui Dorel: cum stă, sprijinindu-se în lopată, şi fluieră după fete; cum rade o bere la umbră; cum soileşte în pauză – şi cum întinde pauza cît se poate de mult. Uităm că sîntem înconjuraţi de Doreli la orice nivel şi în orice mediu; doar că aceşti Doreli au dungă la pantaloni, cămaşă albă şi telefon cu net pe el.
Dorelul celălalt face acelaşi lucru ca Dorelul care sapă şanţuri; înghesuie secretarele în bucătărie, se ascunde prin restaurante nestradale, pleacă cu orele cu un contract – e la fel de nociv, e la fel de dispreţuit.
Măcar Dorel, cel cu salopeta transpirată, are bunul-simţ să nu facă poze la Dorel, cel cu costumul călcat.
citesc cu nişte zile în urmă cîteva idei ale lui Vlad Petreanu.
De plătit, plăteşti şi în sistemul privat, dar măcar aici eşti tratat cu respect. Pacient eşti în ambele locuri, dar unii te privesc ca pe un client, în timp ce alţii te manevrează ca pe o bucată de carne. Dacă aş avea dreptul să decid cui să dau banii mei, fără nici o ezitare i-aş da sistemului privat.
E greşit – cu G mare – de la cap la coadă. Nu pentru că nici în sistemul sanitar privat nu eşti tratat, de fapt, cu respect, ci din alte motive.
E greşeala unei pături sociale în creştere, care nu prea ştie ce vrea, dar s-a săturat de multe chestii (ceea ce nu e rău) – aşa că-şi ia jucăriile şi pleacă să se joace la blocul de vizavi.
Pe scurt, faptul că am nişte bani şi plătesc impozite nu înseamnă că am mai multe drepturi – în nici o ţară de pe lumea asta.
Nu există ţări de clienţi; clienţi ai sistemului sanitar – în loc de pacienţi; clienţi ai sistemului educaţional – în loc de elevi.
Nu, dragii mei, nu sîntem clienţii societăţii – sîntem cetăţeni; altă mîncare de peşte.
Cetăţenii nu-şi fac ţara lor separată.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii