despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
… ne-a ieșit. Cum nu, cînd vacanța-nseamnă să te simți bine, să-ți placă, să-ți priască?
Și țara asta de lîngă noi se pricepe să ți le dea pe toate, cu generozitate și modestie.
Așa că iată-ne din nou aici, pe nesfîrșita înșiruire de stațiuni maritime, din care niciodată n-apuci să le vezi pe toate. Ne plăcuse Nesebar, așa că – la doi pași – am găsit micuțul Sveti Vlas: mai retras, mai cochet, mai cuminte.
Cîtă diferență față de noi, unde-i bloc lîngă bloc, vilă peste vilă, maidan lîngă maidan: aici străzile au trotuare, au pomi umbroși, iar între unitățile de cazare e loc… și nu loc doar să treacă o mîță.
În rest, de toate: plajă, faleză să te plimbi, restaurante; cam toate clădirile astea turistice au cîte o piscină pentru cînd ți-i lene să mai și cobori pe nisip. Sigur, găsim și binecunoscutele unități „all inclusive”, încuiate și izolate; ce bine că cei mai mulți dintre români le preferă, așa că-ți rămîne restul orășelului de împărțit doar cu bulgari, ucrainieni, moldoveni, polonezi și sîrbi.
 
Vremea, aici, trece ca oriunde-i mare, plajă și soare. Bălăceală, joacă, tîndăleală, atracții; Soarele te arde la fel… ba chiar e mai blînd cu tine decît în pîrjolita Grecie.
Plictis? Da, dintr-ăla bun, de vacanță; restaurantele au terase ascunse, umbroase, răcoroase, de unde nu te grăbești să fugi nicăieri – și bine se mai mănîncă aici!
Și, întrucît Nesebar e la un pic peste un sfert de ceas depărtare, poți petrece aici serile: ce asfințituri minunate-s pe insulă!
 
E drept, orășelul ăsta e animat – fără a fi ticsit – și vizitat de mai mulți români. Am regăsit aceleași restaurante; aceiași chelneri care te trag de mînecă, aceleași magazinașe care-ți fac cu ochiul. Ne-am bucurat să vedem că e îngrijit, păstrat, drăguț; și că la nimic nu s-a făcut rabat, nici la patiserii, nici la cofetării: cît pot să muncească oamenii ăștia, habar n-aveți.
Știți ce? Aici, în locurile astea, uiți că ești într-o țară anume – simți că poți fi oriunde-n lume, oriunde omul pleacă să se bucure de concediu, fără să numere zilele.
 
Mulțumiți, ne-am strîns lucrurile cînd a trebuit și-am continuat vacanța. Șoselele cunoscute ne-au dus iar la Veliko Tîrnovo.
Oraș toropit de căldură, cu viață molcomă, provincială și mulțumitoare, ai zice că nu-ți dă mare lucru: cîteva magazinașe turistice, cîteva străzi istorice, cîteva restaurante de mare ispravă, cîteva ruine – le știm. Dar știm și că ne plac, și că popasul aici ne prinde așa bine!
Ah – și pisici. Doamne, pisici. Tolănite pe mașini și acoperișuri, pitulate pe după ghivece și streașini – ești în capitala pisicească a Bulgariei. Cotoii nici nu mai deschid ochii cînd le dai tîrcoale, la pozat; au ei multă treabă peste noapte ca să strice bunătate de somn de dup-amiază.
 
În chestiunea trecerii podului de la Giurgiu, nu’ș ce să vă zic; cu toate lucrările care au speriat călătorii, nu se pierde mult timp – ba chiar am trecut mai iute decît oricînd.
Bulgaria asta face toți banii.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Cred că și voi, de-acuma, ne știți; deci nu putea fi altfel nici anul ăsta – vacanța de vară tot acolo ne-am făcut-o. Aceeași Grecie. Aceeași Bulgarie. Toate la fel, sub același Soare neiertător, pîrjolitor, dar după care tînjisem.
Am luat-o iar la drum: Podul Prieteniei și mai apoi șoseaua bulgărească, pe care simți cum șoferul român caută deja din Ruse să se pună ca exemplarul alfa; da’l lași, tu știi mai bine că n-ai de ce să gonești, fiindcă te-așteaptă pauza. Și iar Plovdiv: iar plăcerea plimbărilor de seară printre oameni, iar amestecul de vechi, turism, graiuri și aere din toată lumea.
Însă pe undeva tot cu gîndul la Grecia stai. Așa că o iei mai departe, cu tot tabietul de an cu an. Ultima benzinărie, ultimul plin. Trecutul de Kîrgeali, locul de după care știi că toate-s tot mai aproape: la un pas. Și locul unde alegi pe unde intri în Grecia. Stînga, ca restul celor cu care-ai împărțit șoseaua pîn-acum? Ori dreapta, tu singur, printre dealuri și sătucuri, ca să cobori apoi munții pe cel mai frumos drum din lume? Da, răspunsul doar unul este: pe acolo unde numai ție se-arată frumusețea Rodopilor.
De-acum, gata: șosea iar, autostradă, și mai apoi iar șosea; semnal dreapta și intri-n curte, printre leandri și măslini.
Ai ajuns acasă, dar în vacanță! Știai că toate o să fie la fel. Doar că te și convingi, și te liniștești, te oprești din zbaterea care te-a însoțit pîn-aici.
Plaja e goală, așa cum o visai. Apa?
… limpede, lină, răcoritoare: recunoști departe capetele cu cipilici și pălării decolorate care se ițesc deasupra luciului. Îs aceiași moși, aceleași babe din verile trecute. Doar aici, în apă, se mai mișcă sprinten, vioi; pînă cînd coboară la plajă îi vezi deșchiolați, cu mișcări chinuite de crabi. Îți găsești locul printre ei, ieși înapoi pe nisip doar cînd îți dai seama că te-ncearcă tot mai tare foamea.
Foamea, ai uitat de ea! Ce bine că ți-e foame aici, unde știi că o să mănînci și plăcintă, și gyros, și creveți, și iar plăcintă, și iar gyros; și pește – pește bun, pește nobil, pește gustos – și apoi dulce, dulce – atîta de dulce.
Marea, iar: cu atîtea culori! Albastru adînc, misterios; albastru vesel, clipocitor; albă, lăptoasă sub vipia amiezii; roz în liniștea înoptării. Se unește cu înaltul cerului, ca-ntr-o „infinity pool” – oare i-o da cineva de margine?
Păi… hai să vezi. În portuleț așteaptă un barcaz inimos; te duce pe lîngă coastă, spre insule și insulițe: pietre, stînci, golfuri neștiute, peșteri.
   
Ți-amintești de comoara lui Spînu, dar nu-i aici, asta-i sigur; și căpitanul care mînă barcazul e-n șlapi și vorbește cu prietenii lui să meargă diseară să caște gura pe la tîrgul din piață; ce să știe el?
Dar ești pe mare, țărmul e departe, Soarele se lasă cuminte peste apă. Te bălăcești iar și – of! – îți dai seama că te trage iar foamea înapoi.
La un ceas distanță e peștera Alistrati: aici sînt comorile pe care le căutai înainte, sub formă – și forme, milioane de forme – de stalactite și stalagmite. E copleșitor de frumos, dar n-am cum s-o v-o arăt; înăuntru fotografiatul e oprit, și asta e cea mai înțeleaptă idee turistică pe care-am întîlnit-o. Cu telefonu-n buzunar, omul redevine curios, se-ncarcă cu emoție pe care caută s-o împărtășească celui de lîngă el. Peștera asta – unde-i răcoare chiar în cea mai cumplită amiază – e o minune.
Zilele trec. Seamănă-ntre ele, deși în fiecare faci altceva. Kavala e lîngă tine, știe c-o să treci pe la ea. Fierbinte, lipicioasă, furnicar de oameni care de-abia așteaptă o masă pe undeva, să mănînce; pîndesc fiecare scaun care se eliberează. Ah; și cînd apuci să prinzi masa aia liberă, imediat vine și mîța aia care-ți caută slăbiciunea din privire; de-abia mai apoi apare și cineva să-ți pună o sticlă cu apă rece-n față. Tot pe-aici, și niște dulăi grași ca focile; cînd îi apucă și pe ei zăduful, se trag la răcoare, în cîte-un magazin cu aer condiționat: trai!
Foc, dogoare, vipie: e vară în Grecia. Verdele e stins, pîrjolit.
E și rugină – multă rugină – și decădere. Cum te abați spre interiorul țării, îți sar în ochi fabrici, ateliere, case părăsite; mașinile – să mă credeți! – li-s mai prăpădite ca ale noastre, ba chiar și ca ale bulgarilor. Șade, șade pe loc Grecia, se simte.
… și iar mare, iar nisip, iar seri lungi și dimineți liniștite; toate – toate – pe care le știai și de care aveai nevoie. Știi: oricîte planuri îmbietoare de vacanță or fi în jurul tău, tot aici e locul pe care-l visezi – așa s-au potrivit lucrurile!
Nu, nu mai e nimic de zis; a venit și ultima seară, ultima noapte. Cum să fii supărat? De-aia pleci, ca să știi că vrei să vii iar înapoi.
Și-n plus, vacanța nu s-a terminat de tot; mai e o feliuță de Bulgarie. De-acuma le faci loc pe șosea celor care se grăbesc spre Grecia, îi înțelegi.
Iar Kîrgeali – e, aici, la marginea drumului, o patiserie așa de bună!
Și iar Stara Zagora. Pare mai prăfuit, mai puțin vesel ca odinioară. Dar restaurantul „Ștastliveța”… oameni buni, restaurantul e mai bun ca niciodată.
Șosea și tot șosea; te-nsoțești cu muzică, fiindcă pe-aici la posturile de radio se mai dă și muzică: și, de-o dată, te nimerești la Dunăre – gata?
Da, e gata, hai acasă.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
 … din nou drumul bătut: aceeași Grecie a noastră – ai zice iar că n-ai nimica de povestit, dar uite că găsești.
Anul ăsta, de pildă, ne zisărăm să ne-abatem și prin Sofia, fiindcă n-o știam. Ca să ajungi aici, o bună bucată din drum e pe calapodul cunoscut: șoseaua bulgărească ce-și face drum printre copaci, tufe și bălării; doar că de-odată, mai după Plevna, te nimerești pe-o autostradă ce șerpuiește prin Balcani, oferindu-ți priveliști strașnice.
Dar cu ce se mănîncă Sofia? Că nu-i deloc de lepădat. Da, e o capitală mai mică decît a noastră; dacă e s-o iei la puricat, n-are cine știe ce atracții, frumuseți și puncte de interes. Dar…
Dar compensează prin ceva ce-i tare greu de pus în cuvinte: să-i zici atmosferă? – e cam puțin. În engleză-i un cuvînt care cuprinde mai bine tot ceea ce-ți face cu ochiul aici: se cheamă „vibe”; așa că n-ai decît să zici că da: Sofia are un „vibe” nemaipomenit.
Poate lărgămîntul, poate felu-n care muntele Vitoșa-i șade de veghe deasupra, poate cumințenia oamenilor – cine știe?
… fantastic cum te pomenești – luîndu-i la pas Centrul – că-ți ies în cale senzații, aere, frînturi care te-au izbit în atîtea alte orașe mari și frumoase pe care le-ai văzut în Apus. Nu poți explica, nu poți descrie – trebuie, pur și simplu, să te lași izbit de senzațiile astea. Și-ți dai seama că-n Capitala noastră nu le-ntîlnești: asta fiindcă Bucureștiul, așa cum e… e unic, așa-i place lui să fie!
Un Centru pietonal care atrage și hălăduiala localnicului și-a turistului, prilej nu de ieșit și de mers undeva, ci de ieșit și mers… în sine. Bulevardul Vitoșa, închis complet traficului, e transformat într-un corso drăguț, plin de terase și restaurante bune care – mai presus de toate! – nu urlă, nu-s stridente; bunînțeles că se găsește aici cuvenitul restaurant „Ștastliveța”, unde, după ce-i treci pragul iar, bagi de seamă că de la un sezon la altul meniul e îmbunătățit, combinațiile mai fine și mai lucrate.
Și stai; și te plimbi; și dacă ai chef stai iar – în capul bulevardului, spre Palatul Național al Culturii, e un parc larg unde oamenii șed, se strîng, apărați de vuietul citadin. Străduțele ce dau în bulevardul Vitoșa-s pline de mici magazine, care ființează pentru că trebuie să fie comerț și nu neapărat profit; altminterea, Sofia-i un oraș cuminte, unde-n orele serii găsești închis.
O altă experiență sofiotă-i aceea a zilei de lucru: trebuie să te nimerești dimineața, înainte de ora 9, ca să vezi oamenii cum merg la treabă – și-ți dai seama de diferența față de Capitala căpiată a noastră, unde la aceeași oră oamenii par că se duc în toate locurile… că vin de undeva… că au aerul că se duc undeva… altundeva!
Da-n fine; nu pentru Sofia te-ai dus în vacanță, nu? Așa că te pui iară pe autostradă – care ține pîn’la graniță, la Kulata, făcînd totuși o pauză, întrucît n-a fost construită o bucată prin munții Pirin. Nu te supără pauza asta, căci – în lipsa autostrăzii – o iei pe-o șosea încîntătoare, ce urmărește valea Strumei: un rîu limpede și vijelios.
 Și treci granița: ai ajuns la greci.
E cumplit de cald, așa cum trebuie să fie. Termometrul zice că-s peste 35 de grade… și le simți, gradele astea. Arde pămîntul, arde șoseaua, marea-i încă departe, dar nu-ți pasă! Șoseaua e grecească de-acum, ceea ce-nseamnă că nu trebuie să mai fii cu grija regulilor, ci doar că poți merge-n legea ta, atîta vreme cît mergi frumos. Cînd dai să te grăbești – undeva-ntre dealuri – îți mai iese-n cale un semafor ce păzește o răspîntie pustie…
Cîtă nevoie aveai de senzația asta, să ajungi aici!
Cîtă nevoie aveai să simți că aici nu s-a schimbat nimic – că lucrurile-s neclintite.
Cîtă bucurie – și ce senzație de lucruri așezate la locul lor – cînd te saluți cu bătrînii pîrliți de soare, care te mai țin minte de astă vară! Cînd cei de la tavernă te recunosc… Și – pentru omul modern, lua-l-ar gaia! – cînd telefonul se reconectează de capul lui la cîte-un wireless de anu’ trecut.
… te lăfăi regăsindu-ți plăcerea de nu a face decît ce știi mai bine. Plăcintele de dimineață, bălăcelile de peste zi – nisipul frige strașnic, da-n apă e atît de bine și de răcoare! – ghiftuielile de seară și vinul ăla dulce de Samos; mai apoi liniștea albastră a nopții. Mult albastru – și multe nuanțe de albastru – găsești aici, între galbenul nisipului și verdele măslinilor și pinilor. Și-i atîta loc pe-aici pentru toată lumea…
 Aceleași sate, cu aceiași oameni, sub același Soare: Palio, Iraklița, Peramos; același oraș, cu aceeași lene: Kavala – pentru că te izbește iar felu-acela grecesc de-a fi: deși-l vezi pe grec muncind – nu rareori cîtu-i ziua de lungă – te miră cîte magazine șed închise după prînz, unele deschizînd seara doar de cîteva ori pe săptămînă.
Da-n fiecare locșor găsești ceva de făcut: colo-șa-i o chermeză cu fanfară, procesiune, talcioc și hărmălaie multă; dincolo, după deal, îs niște flăcăi de te-nvață să faci scufundări; și tu – ca să zici că ești harnic – reiei tavernele la rînd: ca să-ți dai seama bucuros că totul e cum se cade să fie. Mai ales acolo unde nimerești peste vreun popă burdușindu-și foalele (în Grecia mai degrabă-ți sar în față popi decît de polițiști pe stradă), ești sigur că se mănîncă bun de tot.
Norocoși, frații bulgari (îi regăsești și pe cei cu care legaseși deja prieteșug pe plajă verile trecute – cît le-au crescut și lor copiii!): ajung aici, în părțile astea, numaidecît și de la an la an se-adună, se-nmulțesc.
Și, oricum, ai de-a face cu ei și la-ntoarcere: doar spre casă iar tai Bulgaria, însă cine știți voi să-se oprească să vadă cîte locuri frumoase-s în drum?
… totuși, drumu-nsemnează, firește, popas: iar la prietenosul Stara Zagora. E restaurant „Ștastliveța” și-aici; și mai e și-un parc cocoțat sus, spre dealuri, unde te poți pierde-ntre copaci răcoroși și să caști gura la animalele dintr-o micuță grădină zoologică. Parcului-i zice Ayazmoto – n-are treabă cu motociclismul, ci de la agheazmă-și trage numele.
Și gata – înc-o repriză de asfalt, înc-o benzinărie, înc-o vamă: și s-a terminat.
Și ce bine a fost.
Da: așa-i vacanța aia pe care-ai visat-o, ai așteptat-o; de care te bucuri zi de zi și ceas de ceas; care-ți ajunge, care-ți priește; care-ți lasă gust dulce la sfîrșit. Așa-i vacanța asta grecească.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Trebuie să pleci în vacanță, și parcă, de la an la an, ai nevoie s-o simți și să te bucuri de ea mai bine, mai temeinic. La cît o aștepți, la cît tînjești după ea…
Așa cum ai nevoie să vezi și să faci lucruri noi, ai nevoie și să-ți găsești confortul în lucruri știute.
Ne-am întors la Grecia, aia pe care-o știm de ani de zile, aia pe care-o cunoaștem din fiecare vacanță: același drum, aceiași oameni, același sat, aceiași măslini, același Soare, aceeași mare, aceleași prăjituri, aceiași munți… aceeași senzație ca la-nceput, cînd am pășit printre leandri sub dogoarea amiezei.
Ce bine e s-ajungi aici și să regăsești lucrurile știute, parcă la fel ca-n anul de dinainte!
Nici n-aș avea ce să mai scriu. A fost bine? – o, da. Am făcut altceva în plus? – o, nu.
Am plecat ca de obicei, fără grabă, fiindcă facem popas la draga Stara Zagora: nu o obligație, ci o mică parte veritabilă din vacanță!
Drumul are cîteva locuri unde s-a-mbunătățit, după Ruse și – mai ales – în Gurkovo, care-i acum asfaltat. Prin Stara Zagora-s lucrări de asememenea și se mișcă într-un mod mulțumitor.
Am găsit un apartament perfect pentru stat, aproape de Centru; Centru din care, la o adică, poți chiar s-o iei pe jos pîn’la mall, unde să-ți pui burta la cale la restaurantul Ștastliveța – prilej cu care vezi și noutățile de sezon ale meniului.
Nu știu de ce mă simt așa de bine-n orașul ăsta; știu că-mi plac oamenii – serioși, muncitori, așezați, chibzuiți și căpoși că fac bine ce fac.
Am plecat iară, după ce ne-am jucat prin parc și-am trecut pe la Nedelia, la-ndulcit.
Drumul e-n față; se mai lucrează pe lîngă Haskovo dar te-apropii de graniță. Pe unde să treci? Te uiți cît de-aglomerat e-n Kîrgeali, cîte mașini stau să puie benzină și dacă vezi că-s multe o cotești iar prin munți, pe la Zlatograd: și iar nu-i nimeni în fața ta la mica vamă! Și te pomenești în Grecia: tot mai aproape de mare.
Te lași pe autostradă, ocolești Kavala și te găsești, repede-repede, în locurile știute.
Pe-aici zici că nu s-a schimbat nimic; și asta-i bine, pentru că te ajută mult să intri-n dispoziția locului: nu anul trecut, ci mai ieri parc-ai plecat de aici.
Farmacistu-i același, tanti de la magazin se mișcă mai greu – cu vîrsta – chelnerii de la taverne nu s-au schimbat; la cofetărie prăjturile șed în aceeași ordine-n galantar.
Și Soarele bate la fel de neiertător la prînz!
Da-i așa de bine să nu faci nimic – nimic deosebit. E bine să dormi; dar nu te superi nici dacă Bobocu’ te trezește devreme, fiindcă tot devreme deschide și la patiserie, și plăcintele-s fierbinți.
Plaja are loc destul, apa-i lină, curată, caldă și te-ndeamnă la joacă. Copiii-și leagă prietenii fără să le pese de ce-i desparte pe cei mari.
Grecii-s la fel: așa cum vrei să-i vezi – și eu îi văd și-i știu muncind mult și odihnindu-se bine înainte să se-apuce iar de muncit mult.
Mîncarea-i parcă mai bună ca oricînd: nu-și bat, grecii, joc de ce bagă-n burtă. Cea mai măruntă patiserie caută să te servească regește; produsele autohtone-s marcate cu mîndrie; și nici măcar nu te afli-ntr-un loc cu adevărat foarte turistic!
Te prinde, fără să-ți dai seama pe moment, ușurința cu care-ncearcă să-și facă ei înșiși viața mai frumoasă, mai drăguță, mai dulce.
Regăsești Kavala neschimbată, pur și simplu așa cum îi șade ei bine. Cetatea, acum, e vizitată de-o fată mai mare și de-un boboc mai zvăpăiat; ea se cocoață mai sus în turnuri și el caută închisori, tunuri și mașini – de ce nu-s mașini în cetate?
E foarte greu să scrii despre o vacanță-n care n-ai făcut altceva decît să te simți bine!
Zilele trec, încet, una după alta. Pateurile de dimineață, bălăceala, somnul de la prînz, bălăceala a doua, plimbările și zbenguiala de dinainte de cină; souvlaki-urile, gyros-urile, creveții, gogoșile înnebunitor de dulci, luna plină de deasupra mării – cu cărarea ei care te-nbie, parcă, să pleci în noapte peste valuri.
Ai mai sta; dar – atunci cînd se face sorocul să pleci – îți faci bagajele cuminte, înțelept și bucuros c-a fost doar bine.
Bulgaria te așteaptă iar. Să ne fie mai ușor, venirăm de astă dată prin Makaza: ne-a ieșit – nu era coadă. Era coadă-n cealaltă direcție: spre Grecia mașinile se-ntindeau pe opt kilometri; mi-a fost milă de toți oamenii ăia care cine știe cîte ore mai aveau de stat în creierii munților.
… drumul cunoscut; iar Kîrgeali, iar Haskovo, iar Dimitrovgrad, iar Stara Zagora, iar Gurkovo, iar Veliko Tîrnovo, iar Biala – cu fiecare reper, așezat cuminte, la cîte 50 de kilometri, te afli mai aproape de Patrie, pe care-o regăsești arsă de canicula zăpăcită de-nceput de toamnă.
Acasă deja s-au schimbat lucrurile; cum s-au schimbat așa de tare-n nici două săptămîni? Soarele apune prea devreme! Dimineața-i prea răcoare! Frunzele deja se-ngălbenesc și foșnesc, uscat, a pagubă.
Mai stai o zi două-n vacanță și aici, acasă; înc-o faci pe turistul și-n orașul ăsta lipicios și dulce, care-acuș-acuș o să miroasă a must și-a poame.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Fuse, iar, o vacanță frumoasă!
Ca s-ajungi în Grecia, ai de străbătut frumoasa țară vecină; o treabă pe care românul o face repede, cît mai repede – să scape de ea! Face să te uiți, însă, mai cu atenție și la Bulgaria. Or fi drumurile lor tot mai neîngrijite… o fi și pe la ei sărăcie… însă mereu îți vine să te-abați un pic, să te-afunzi prin munții pe unde-s fel de fel de cetăți și ruine, să te-oprești să vezi orașe și orășele.
Am poposit iar la Stara Zagora, fiindcă n-apucasem, pîn-acu’, să explorăm orașul. Deloc nu ne-a părut rău. Stara Zagora n-are nimic turistic, nimic memorabil (deși au și ce-a rămas dintr-un amfiteatru roman, ce-i drept), da-i un loc nemaipomenit de prietenos și de odihnitor. Arhitectura-i în cel mai bun caz banală; clădirile-s cam sovietice…
… dar centrul lor… cum să zic? – să zic doar că n-am găsit nicăieri altundeva o atmosferă mai frumoasă! A fost nevoie doar să-nchidă un bulevard central și să-l lase oamenilor și totul s-a transformat într-o mare, mare oază. Oamenii ies la plimbare, se-opresc să vorbească și – dacă se lungesc – se-așează la terase să bea o cafea; e incredibil cum, în toiul zilei, găsești localnici adunați cu priviri vesele și mame care-și plimbă copiii cu drag. Cei ce pleacă de la muncă mai pierd ceva vreme vorbind, pe la vreun colț, fără să pară încărcați cu toate, toate problemele vieții. Deși ei cîștigă mai puțin… calitatea vieții e alta; mai bună.
Magazine mici cu de toate (de cei cu țîța-n gură pîn-la cei cu barba sură… Ot bebe do baba), și mai ales cu lucrușoare drăguțe – să dai cu tunul și nu găsești un spațiu comercial închis, ca pe la noi. În parcuri se-aud, seara, formații care chiar cîntă rock – nu lălăieli mieunate (iar la Opera lor se țin niște spectacole foarte bune). Părinții ies cu cei mici și nu-i vezi făcînd-o parcă din obligație, cu ochii numai în telefoane.
                 
Avem ce-nvăța de la oamenii ăștia.
Au, bulgarii, un simț să simplifice lucrurile și să le facă să meargă! Fără să bunghești chirilice, reușești să plătești parcarea – au parcomate peste tot – și cu monede de-o leva, și cu stotinci; găsești la chioșcurile de pe stradă orice-ai nevoie, de la ziare la apă și de la bilete la loto la țigări; existența monedei de 2 leva ușurează și ține-ntr-un oarecare control prețurile (ia să vedeți ce bine-ar fi să avem și noi o monedă de 2 lei!) – la orice-i o rezolvare.
Au și cofetării; iar torturile care la noi sînt scumpe rău la cofetăriile Nedelia, la ei îs mai lesne de cumpărat.
Repet: nu-mi pare deloc rău c-am stat aici – da’ deloc!
Doar că drumul te cheamă – și Grecia e deja mai aproape. Românul pățit șade cu ochii-n waze și calculează cît o să stea la vamă, în nenorocitul ăla de punct de trecere de la Makaza. Mie-mi zicea deja, cînd am ajuns pe la Kîrgeali, că-i vreo oră jumate de-ntîrziere, așa c-am cotit-o frumos la dreapta, și-am luat-o pe la Zlatograd. Drumu-i bun; liber – doar cîte vreo vacă-două ce trece șoseaua: dacă-i dai claxoane, se-oprește și se uită la tine; cel mai bine e s-o ocolești încet. Începi să urci, începe să fie mai răcoare…
La Zlatograd, în vamă, nu-i niciodată nimeni la coadă; ca să-ți ridice bariera, trebuie să chemi vameșul de-acasă.
Te bucuri doar puțin – fiindcă știi ce urmează: coborîrea Rodopilor cei uscați pe-un drumeag îngust și șerpuit, de-o frumusețe teribilă, sălbatică, care te copleșește.
           
Dacă n-ai chef de frumusețea asta, zic să mergi prin altă vamă; dacă ești sigur că la Makaza aștepți mai puțin de trei sferturi de ceas, ia-o pe-acolo – altminteri ieși mai iute prin Zlatograd.
Mai apoi, te lași pe autostradă – și Kavala, cea cu leandri, se apropie.
… tot pe-aici am ajuns și-n anul ăsta. Palio se cheamă locul unde-am stat; ai de toate – liniște cît vrei, nisip fierbinte, apă lină și limpede; și unde să mănînci bine de tot. Iraklița, la cîțiva pași, are și-un port mititel și cochet, mai multe magazine, restaurante și terase… și, desigur, minunata tavernă Polumnia, unde-s cei mai buni creveți din lume.
       
Cerul e albastru și atît de adînc, că atunci cînd te uiți la copaci, îți par puși deasupra în photoshop… asta-i Grecia.
Grecia-i despre greci, da-i greu să-i așezi pe oamenii ăștia doar dacă-i vezi în vacanță – în vacanța ta; că cică ei sînt întotdeauna-n vacanță. Cică! Deși eu n-am văzut nicicînd, pururea, grec puturos.
Grecii…
Oameni care iubesc soarele și-au nevoie de el; și – ca atare – prețuiesc și umbra și tihna ei, așa că și-au făcut casele cu balcoane mari, dar acoperite, ca lumina să nu-i bată direct înăuntru. Oameni care se ceartă ca să se-mpace mai bine; sau care se-mpacă doar ca s-aibă cum să se certe mai abitir mai încolo – istoria li-i zbuciumată și crudă. Oameni care iubesc să se strîngă laolaltă, dar care știu să rămînă ei înșiși și cînd stau singuri. Oameni cu lucrurile lor așezate; vinerea ies între prieteni, sîmbăta se-ntîlnesc la petreceri și ocazii și dumineca o lasă familiei lor mari și gălăgioase.
Am vizitat iar Kavala; de astă dată am lăsat de-o parte cetatea – o știam! – și-am bătut mai mult centrul lor.
Întortocheat, îngust și plin de viață! Și plin de lumină. Se simte c-a rămas ceva din gloria orașului-port, cosmopolit, în care-n fiecare casă se ținea o afacere!
Oraș plin de pisici și de dulăi; ăștia din urmă – maaari și puturoși – șed la fieștecare colț de stradă și de-abia dacă-și ridică capul dac-ai ceva să le spui.
Găsești și pe-aici magazine cu orice – și ieftine, și scumpe; unul se chema Țițili-Mițili – restaurante (Nemesis rămîne absolut fantastic!) și locuri unde-ți fac gyros și souvlaki, patiserii și cofetării, care de care cu prăjiturele mai dulci, mai zemoase, mai de neuitat.
Îmi place că grecii ăștia nu se-ncurcă; cînd e vorba de dat dulciuri la copii, păi dulciurile alea-s dulci, nu glumă!
          
Firește, cu atîtea străduțe-ntortocheate, înguste și care ba urcă, ba coboraă, traficul e-ncurcat rău. De-asta au și sumedenia de scutere și motociclete, cu care se cocoață și se vîră peste tot. Mașinile li-s, firește, zgîriate și atinse – dar fiindcă-și iau, îndeobște, fel de fel de japoneze fără moarte, încă-s pe picioare. Rar dai de vreunul care să semnalizeze (odată, cînd credea că-i singur pe șosea, am văzut un grec care chiar dădea semnal să facă dreapta)… da’ uite că se descurcă fără să se bușească….
… dar ce splendidă încîntare să te plimbi, pe șoseaua de coastă, în vipia amiezei, fără să te grăbești – cu toate geamurile lăsate: auzi greierii, simți mirosul bun de mare… și de mîncare.
Eheheeei… zilele par nesfîrșite și – totodată – că trec într-o clipită. Așa-i vacanța.
Și… ne-am întors.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii