despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Anul trecut pe vremea asta…
Da, atît e de cînd pe bulevardul Mihalache, între Filantropia și Banu-Manta, s-a-nceput schimbarea țevilor de apă caldă și căldură. Cu chiu, cu vai, lucrarea în sine s-a gătat cam prin iunie.
Dar de atunci încoace, noi – cetățenii – tot cu șantier stăm: deoarece șinele tramvaiului – care au trebuit, știți, scoase, pentru săpături – nu s-au montat încă la loc decît pe jumătate.
Nu-i nici o grabă.
Oricum din Piața Victoriei pînă-n Dămăroaia e nevoie de reabilitarea completă a căii de rulare, nu? Ar fi fost doar minunat să se fi făcut deja acum, cît oamenii încă înghit mizeria.
Nu-i nici o grabă.
Pesemne că o să pună șinele la loc și după aia o să le scoată iar. Sau mai stăm cu ele așa un an… doi…
Nu-i nici o grabă.
 Mă uitam la noile șine de tramvai de pe bulevardul Expoziției.
De ce nu am ales soluția atît de frumoasă cu iarbă între ele?
Uite ce bulevard splendid avem pe Timișoara, unde de la bun început șinele au fost refăcute „green track”; și ce bine merg tramvaiele pe aici – după aproape 20 de ani! Chiar și Pantelimon e sînt îmblînzit un pic de spațiul verde.
Iar Giurgiului, Vitanul, și Trafic Greu, și Ferentariul arată chiar bine cu iarbă, deși soluția a fost improvizată ulterior.
Cît despre Rahova – rușinea transportului pe șine din Capitală – aici nu înierbarea a distrus șinele, ci lipsa întreținerii de dinainte – de care vinovată este doar Primăria Capitalei, prin societatea de transport.
Dar revenind aici, în nordul orașului, bulevardul ăsta ar fi ieșit mai plăcut dacă era mărginit de un culoar verde, în loc de… încă un bulevard!
Înțeleg, desigur, că pe șine pot circula și autobuze și sînt de acord cu toate îmbunătățirile aduse transportului public; doar că Expoziției e deja o arteră largă, îndestulătoare, fără gîtuiri îngrozitoare – așa că ar fi putut rămîne, pur și simplu, mai mult frumoasă și mai puțin eficientă.
Prea mult din ce-a făcut Bucureștiul în ultimii cinșpe ani prin strădania Primăriei Generale a fost fără cap, fără milă, fără viziune. Lucrări greoaie, brutale, lipsite de bunăvoință civică.
Pasaje aruncate – a căror utilitate eu n-o contest nici acum – dar care au omorît zonele adiacente, au chinuit și urîțit împrejurimile.
Șosele reabilitate – neîndoios cu mare beneficiu pentru șofer și călător – dar cărora locuitorul nu le găsește vreo dimensiune umană, prietenoasă.
… și ce ridicol, să ajungă în ziua de azi intervențiile sectoarelor asupra marilor bulevarde să fie mai plăcute, mai accesibile, mai vesele: sectoarele, care n-ar trebui să ducă grija investițiilor mari, cu viziune!
E de ajuns să treci pe nesfîrșitele șosele verzi, pline de pomi, arbuști și flori din atît de hulitele sectoare 3 și 4. Să recunoști mintea și grija unor refaceri din sectoarele 2 și 6. Și – de ce nu? – chiar să te surprindă ici-colea cîte-o plăcută umanizare a spațiilor publice din sectorul 5!
Dintre toate exemplele la care mă pot gîndi, atunci cînd sancționez neștiința și nepăsarea administrației centrale bucureștene, cumplita șosea Pantelimon e cel mai strigător la cer!
… o ȘOSEA și atît: fără pomi pe margini, fără pomi pe mijloc, fără trotuare plăcute și odihnitoare – o refacere care s-a întîmplat în vremurile noastre contemporane, în care nu puteam zice că soluțiile care umanizează fuga și betonul nu-s la îndemînă!
      
… au trecut ani – vreo zece – de cînd aliniamentul cu platani de pe mîna dreaptă a străzii Berzei a dispărut. Odată cu lărgirea străzii, acesta a devenit scuar median și – cine credea! – chiar a fost repopulat cu platani.
Care, vedem acum, arată bine, dau umbră, îs frumoși.
Cu o discreție prostească, Bucureștiul a primit un soi de cadou – anume, pe Calea Victoriei se circulă cu 30 la oră. Măsura se va extinde și pe o sumedenie de străzi și de străduțe din centru, acuș-acuș.
Că e bine – sau de bine – socot că da; experiența civilizației occidentale nu tăgăduiește nicidecum faptul că atunci cînd se circulă mai domol, totul devine mai plăcut și mai sigur. Iar noi, nu o dată, am arătat cît de păguboase sînt șoselele astea din inima orașului și cît de ușor ar fi să le îngustăm pentru a îmblînzi iureșul.
Dar ce păcat: măsura în sine a fost introdusă hoțește, pe furiș, cu fereală; nu vezi nicăieri panouri generoase care să arate faptul că în centrul Capitalei circulăm încet. Semnele de circulație însele îs agățate pe unde s-a mai găsit vreun stîlp liber – nu zic că șoferul cam prea poate să le treacă cu vederea, deși n-ar trebui: că de-aia-i șofer, să le vadă – ci doar că asemenea măsuri majore, atîta vreme cît nu se iau cu oarecare asumare și mîndrie, lasă doar de înțeles că cineva din niște birouri a catadicsit să semneze pe-o foaie ceva care, mai apoi, nu a ajuns aplicat adecvat la beneficiar – la cetățean.
… felu-n care zona centrală trece la viteza de 30 la oră nu-l face pe acest cetățean decît să vadă un pretext de amenzi – și nu un folos adus locuirii bucureștene.
listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
Cum se poate schimba o stradă fără a se distruge – fiindcă, nu-i așa, ne temem de distrugerea și pierderea Bucureștiului vechi.
Cîțiva pași pe strada Gala Galaction, care se face din Ion Mihalache după Cimitirul Evreiesc, ne prind bine. Avem aici o parcelare frumoasă, cu destule clădiri-tip care au rămas încă intacte, cu nelipsite altoiuri timpurii postdecembriste – ce să le faci, astea-s mereu nefericite – dar și cu încercări de a pune în valoare. Și mai presus, cu lăudabile inițiative de a „îndulci” greșeli făcute în istoria noastră contemporană.
Uite, înălțarea asta, care altminterea ar părea nepotrivită, e îmblînzită de materialele și soluțiile folosite. Nu e rău, deci!
 
Blocul ăsta vă zgîrie ochiul?
  
Mie, nu. Și știți de ce? Fiindcă e „rezolvarea” unei ușcheli trecute.
Bun; iată și o renovare cinstită.
 
… ca și următoarea, de altfel.
 
… acum aproape șase ani, cînd încheiam serialul dedicat fundăturilor bucureștene, știam că-s încă destule cele-n care nu ne băgasem nasul.
Articolul de azi vine ca o completare, fiindcă am ajuns într-un cotlon cu multe intrări din preajma Grantului. Nu pe partea dinspre Basarab, ci cea dinspre Cimitirul Sfînta Vineri.
Sînt – în buzunarul ăsta urban – și case căzute, și alei cuminți: un bun locșor să te abați după o plimbărică prin vecinătate.
Cea mai importantă fundătură este cea care se face din Iani Buzoiani și ajunge-n Calea Griviței; Colonel Ștefan Stoika se cheamă. Odată cu edificarea blocurilor șaizeciste de aici, ieșirea dinspre Grivița a fost închisă; oamenii se vîră printr-un gang.
Din strada asta, înspre gardul cimitirului, se răsfiră cîteva intrări cu nume de mănăstiri: Putna, Horezu, Bistrița, Neamț.
Am ales, deci, cîteva căsuțe ascunse prin spatele blocurilor – să le vedem în liniște.
    
În imagini: M-rea Neamț 5, M-rea Horezu 16, M-rea Horezu 9.
Ce mai bucățică de oraș, între Basarab, Grivița, Grant și 1 Mai. Bine, te poți pierde pe-aici îndelung; străzile încîntătoare alternează cu cele pitorești și sărăcăcioase. Șoferii nu prea au ce tăia prin cartierul ăsta, așa că pașii se leagă-n tihnă.
Planuri interbelice vedeau o legătură directă, tăiată de la Primăria sectorului 1 de azi pînă la parcul și piața Regina Maria dinspre Turda. Dar altminterea aproape tot locul a rămas neatins, neafectat – singura schimbare adevărată a fost transformarea străzii Turda într-un bulevard larg, cu blocuri.
Cea mai lungă stradă-i Petru Maior; săraca de ea începe printr-un gang, de la Banu Manta și ajunge pînă înainte de Podul Grant.
… dar dintre toate am ales strada George Barițiu, cu pomi umbroși, cumințenie, dar și un aliniament strașnic de clădiri una și una, de te miri cum s-au găsit laolaltă.
           
Bun, cîrcotașul găsește și cîteva dărăpănături amărîte… dar, ascunse după garduri, nu sar în ochi.
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
 Ei bine, nu știu cum de s-a întîmplat; pot doar să mă bucur, pot doar să fiu liniștit.
Țineți minte sinistrul și criminalul „smac” anti-îngheț cu care Primăria noastră stropea străzile-n fiecare iarnă din 2010-ncoace?
Da, ăla care ținea carosabilul umed și pe vreme însorită, ăla care te făcea să frînezi greu și să circuli chinuit, fără aderență bună?
Ăla de care se lipea tot gunoiul, care se amesteca cu noroiul, care rămînea mîzgă de toamna pînă primăvara?
Nu l-am mai întîlnit!
Nu știu – repet – cum de s-a renunțat la el; doar notez și mă bucur.
Cine vrea să vadă unde-s strînse cele mai strașnice porți ale orașului nostru, să-nceapă de la Triumf.
Găsește pe-aici intrarea de la Leagănul de copii de pe Averescu:
 
… chiar pe colț, înspre Cașin, încă una, ascunsă și nefolosită.
Vizavi de leagăn, chiar și vila asta are o poartă care place. Bine, are alta și-n Kiseleff, chiar mai frumoasă.
 
Dar cea de la stadion impresionează și azi! Păcat că nu prea e pusă-n valoare, nici de terasa-restaurant care-i ia fața de pe colț cu Kiseleff, nici de clădirea nouă din spate.
Stadionul – de fapt, mai multe, un ditamai complex sportiv – se întinde mult, între Mărăști și Kiseleff; iată și frumoasa poartă a Atletismului din strada Primo Nebiolo, dintre Agronomie și Muzeul Satului.
   
Ajungem – vizavi – la fostul ștrand zis al Tineretului; porțile-s triste și parcă uitate de vreme.
Cum să nu placă vestigiile astea care amintesc de sportul nostru? Fiindcă ne gîndim că-s rușinos de puține; ai zice că bucureșteanul mereu s-a ferit de mișcare.
Ia, mai e poarta uitată a stadionului din Dudești… și, desigur, splendidul complex care a fost preluat de universitatea de educație fizică și sport.
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii