despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

după o lună-jumate din viața noastră.

Merge treaba… ceva de speriat. În două săptămîni s-a reușit să se scoată dalele de beton ale liniei de tramvai între Apaca și calea ferată de după Apaca; mai departe, pînă la mall-ul Afi, s-au scos doar șinele.

Firește, pe porțiunea de mai jos de Apaca, unde șinele și dalele au fost deja scoase, nu s-a întîmplat nimic altceva; dacă vă gîndiți că poate cineva lucrează la montatul celor noi, vă-nșelați.

Poze de joi, 8 iulie. Pe scurt: într-o lună de „muncă” nici măcar încă nu s-au putut scoate de tot liniile vechi. Cumplit.

Demult, cu Pobeda prin Obor

scris de Ando

De data asta, nu e vorba despre ceva clădiri importante sau de cine ştie ce monumente, ci pur şi simplu despre câteva străzi banale pe care vremurile mi le-au aşezat şi mie… în drum. Le-am bătut la pas de n’şpe mii de ori, cu sau fără treabă. Bănuiesc că asta i se întâmplă oricui. Fugitiv şi, bineînţeles, în situaţii deosebite chiar am reţinut anumite modificări şi, de aceea, m-am bucurat nespus când am găsit în toptanul de fotografii postate cu generozitate de cei de la Studiourile Buftea imaginile pe care îmi permit să le comentez în continuare. Mai întâi, pe scurt, contextul realizării lor: „Bucureștiul anului 1964 prin lupa iscoditoare a lui Lucian Pintilie. Obsesia găsirii locaţiei perfecte de filmare la pelicula sa de debut, “Duminică la ora șase”. De la “Duminică la ora 6” rămânem cu o documentare foto incredibilă a Bucureştiului din anii ’60, cu mahalale, afaceri dispărute, piețe, trenuri, halte, bodegi, figuri expresive, vânzătoare de flori…”

Ei bine, toate aceste căutări (din Obor în Uranus, din Calea Vitan la Filaret etc.) s-au făcut cu maşina de serviciu a studiourilor, adică un automobil Pobeda pe care-l vom vedea în aproape toate fotografiile.

Dacă tot am pus link-ul la gheţăria arsă de pe strada Chiristigiilor, cu voia dumneavoastră, am să încep cu chiar cu această stradă care porneşte din şos. Mihai Bravu şi se termină, practic, în Piaţa Obor.

Iată, mai întâi, fotografiile din 1964. Prima este orientată spre Piaţa Obor şi fabrica de pompe Aversa cu actuala hală de peşte, pe stânga.

A doua imagine cuprinde, mai larg, frontul de case din dreapta, front din care aproape tot ce este în spatele liniei galbene a dispărut.

In sfârşit, a treia poză care mie, personal, mi se pare cea mai interesantă ne arată celălalt capăt al străzii, cel care ajunge în Mihai Bravu, cam prin zona unde – peste şosea – era şi prăvălia lui Predoleanu.

In dreptul grupului de persoane din stânga, este clădirea fostului cinematograf Ileana/Donca Simo/Avrig aflată chiar pe colţul de unde porneşte strada Avrig.

Bineînţeles că, după aproape şase decenii, aspectul străzii este modificat substanţial.

Cu mare satisfacţie am (re)descoperit casa de la actualul numar 24 care a atras şi atenţia echipei de la studiourile Buftea.

O clădire interesantă, dar şi mai interesant este modelul original în care era pavată curtea! Ce era aici? Cel mai bine, ne transmite, prietenul nostru, Mini-Economicus: „…în casa respectivă a funcţionat pentru o scurtă perioadă (până prin 1977-1979) sediul central al Clubului de şah “Mecanică Fină”, apoi în a doua jumătate a anilor ’80, a fost sala de forţă/antrenamente a unui club de lupte… cred că “Metalul” !?
Se pare totuşi că viluţa nu a fost proprietatea efectivă a vreunui club ci era doar închiriată de pe la primărie !?
Ţin minte că mai veneau “luptătorii” prin parc, după antrenament, să mai joace un şah… mari cât casa, dar… „băieţi buni” şi, mai ales, plini de ţigări “străineze” luate de prin deplasări şi turnee “afară”… ţigări pe care le împărţeau cu drag cu noi fiindcă îi lăsam, mai mult sau mai puţin voalat… să câştige partidele… Ei plecau fericiţi, iar noi cu plămânii plini de Camel şi Marlboro”.

Clădirea există şi acum, pitită lângă blocul masiv care se construieşte lângă ea. Deşi este ascunsă de plexiglasul gardului, am reuşit, totuşi, să fac câteva poze:

Aşadar, până la urmă, casa şi-a găsit un proprietar pentru că se văd termopanele puse la ferestre, plus că, de curând, a intrat sub schele pentru o reabilitare termică, din aia făcută cu celebrele plăci de „scârţ”. Bănuiesc că se va umbla şi la pavajul curţii, deci totul va intra în banalitatea cu care ne-am obişnuit.

Părăsim strada Chiristgiilor ediţia 1964 cu o imagine de ansamblu.

Mergem mai departe, adică intrăm pe Şos. Pantelimon şi facem un mic popas la bufetul „Parângul” aflat chiar în capul străzii Popa Lazăr.

Despre el am mai pomenit noi la povestea tunelului subteran. Iată şi cum arată acum, acelaşi colţ de stradă:

La mică distanţă, după ce a traversat fostul bd. Dimitrov (actual Ferdinand), echipa căutătorilor de la Buftea a poposit şi pe strada Zidurilor – tot într-o zonă în care îmi tocesc de mulţi ani tălpile.

De data asta, reperul prin care am recunoscut casa şi, implicit, strada, a fost acest ornament floral aflat pe zidul clădirii de la nr. 38:

Iată şi strada fotografiată, atunci, în 1964, spre cele două capete:

… şi cum arată acum, în 2021:

Şi pentru că e de bonton, hai să terminăm cu ceva… enigmatic sau măcar… în coadă de peşte. Trebuie spus că asupra clădirii din stânga planează (conform comentariilor de pe respectiva pagină de facebook) un mare semn de întrebare: a fost sau nu aici, prin anii 30, un mic cinematograf de cartier?

Dacă e să ne luăm după lista asta publicată recent pe pagina de facebook Cinematografe Bucureştene, se pare că da (chiar dacă numărul cadastral nu mai corespunde, ceea ce nu-i o noutate).

după o lună din viața noastră.

Să recapitulăm!

Tramvaiele care circulau pe la Apaca au fost oprite, pentru începerea lucrărilor de schimbare a șinelor, pe 25 mai.

Lucrările, însă, au început de-abia pe 8 iunie.

Să vedem ce s-a făcut de-atunci – că asta ne interesează: ce s-a făcut în două săptămîni de muncă!

Joi, pe 24 iunie, șinele-s scoase de jos, cam din dreptul benzinăriei și pînă înainte de Apaca – cam vreo 300 de metri. Între Apaca și Afi nu s-a întîmplat nimic în afară de demontarea gardurilor ce separau tramvaiul de traficul rutier.

  

După cum vedeți, nu se lucrează nicăieri – e drept c-a plouat cîinește și că-i caniculă; însă… pe alte șantiere din București munca n-a stat și nu stă pe loc.

Ce mai tura-vura! A trecut o lună de cînd oamenii nu mai pot folosi tramvaiul și-n luna asta, practic, nu s-a făcut nimic.

din zbor (280)

… două vești din București!

Se-apucară să facă ceva pe linia tramvaiului, mai jos de Apaca. De ieri pînă azi, deteră gardurile de fier ce separau liniile de șosea.

Firește, la ora 9 dimineața nu muncește nimeni – dar nimeni.

Iar între Apaca și „Afi”… nimic.

Revin containerele de selectare-n sectorul 5; de data asta avem unele mai elegante, pe care să se poată lipi frumos abțibildurile primăriei.

două săptămîni din viața noastră!

Nu-s cuvinte să descriem ticăloșia.

Circulația tramvaielor pe una din cele mai importante trasee ale Capitalei a fost oprită acum două săptămîni, pe 25 mai.

A fost oprită degeaba, fiindcă de-atunci și pînă azi nu s-a apucat nimeni de treabă!

Șantierul n-a-nceput, șinele vechi n-au fost scoase: nu s-a întîmplat nimic.

E un singur vinovat pentru asta: administrația bucureșteană. Nimeni altcineva.

Nimeni altcineva nu poate zori pe nimeni, nimeni altcineva nu poate desluși orice hîrtie neaprobată care întîrzie începerea lucrărilor.

Nimeni altcineva nu trebuie să explice locuitorilor de ce încă nu se lucrează și nimeni altcineva nu poate să găsească pe fiecare vinovat și să-l facă să plătească.

Ticăloșii ăștia ne-au mîncat pînă acum degeaba două săptămîni din viață.

o săptămînă din viața noastră

Marți, pe 25 mai, s-au oprit tramvaiele care circulau pe la Apaca pentru începerea lucrărilor de schimbare a șinelor.

Începerea, însă, nu a… început!

… nici după o săptămînă.

De ce, atunci, tramvaiele n-au putut fi lăsate să mai circule și săptămîna asta, în care nu s-a întîmplat nimic?

Deci, o săptămână în plus oamenii din București au fost obligați să se chinuie în trafic – fapt absolut inutil și gratuit!

Că tot costul și consumul presupus de devierea mijloacelor de transport în comun nu e gratuit… e altceva!

Fiindcă nu mai merg tramvaie, avem o linie-navetă de autobuz, care se chinuie între Șura Mare și Piața Victoriei pe unele din cele mai aglomerate artere bucureștene: funcționarea ei în plus timp de o săptămînă se poate calcula.

începe bine: fără tramvaie la Apaca.

După cum știm… dar, stai: de fapt, nu știm, deoarece cei mai mulți dintre noi nu află lucrurile astea decît cînd se lovesc de ele, s-a-nceput, în sfîrșit, repararea infamei bucăți de linie de tramvai de la Apaca.

Că de ce nu s-a făcut asta acum zece ani, cînd tramvaiele oricum nu circulau pe-aici fiindcă se construia pasajul Basarab, nu mai are rost să ne-ntrebăm.

Acum putem doar să mergem să ne uităm cum se mișcă treaba, fiindcă reparațiile astea presupun oprirea circulației tramvaielor. Da: unul din cele mai importante trasee ale Capitalei nu mai funcționează și asta o să ne chinuie mult timp.

Cît timp anume – pentru un kilometru amărît de linie – e cea mai mare problemă. Oficial, contractul zice că lucrarea ține un an: ceea ce e cumplit și nejustificat de mult. Cu o mobilizare rezonabilă, la sfîrșitul verii ar putea și ar trebui să fie gata.

Însă, dacă ne gîndim la toate celelalte „investiții” ale Bucureștiului care afectează tramvaiele, ne apucă, pe bună dreptate, groaza:

  • stația cea nouă din Pasajul Victoria a fost făcută în aproape două luni
  • stația de tramvai „Laborator” a fost închisă-n februarie pentru a fi modernizată; închisă e și-acum
  • linia 5 de tramvai șade-nchisă de patru ani de zile
  • capătul de linie de la Granitu nici azi nu-i gata.

Ai zice că, poate, ceva om fi-nvățat din toate astea – și acuma facem pe dracu-n patru să mișcăm lucrurile, să se lucreze ziua și noaptea pentru ca Bucureștiul să nu stea, nenorocit, fără linia circulară de tramvai.

Ei, aș! Se muncește, pesemne, așa de repede… că n-apuci să vezi nici utilajele, nici muncitorii. Tramvaiele s-au oprit marți, pe 25 mai. A doua zi, pe 26 deci, nu s-a apucat nimeni de treabă. Începe bine, ce să zici. Foarte bine.

pe unde să te plimbi?

… iată și perechea materialului în care-mi dădeam cu părerea care-s străzile ce nu-ți dau vreo bucurie.

Din fericire, Bucureștiul are destule bucăți minunate; e greu să alegi dintre ele, nu-i așa? M-am gîndit să mă opresc la unele de care-am pomenit mai puțin, dar care-s la îndemînă și-au farmecul lor… mai ales acuma, cînd s-a făcut cald, pomii-s încărcați de frunziș și lumina Soarelui e încîntătoare.

Schitu Măgureanu: pentru panta cea dulce pe care nu poți s-o cobori decît ca pieton, pentru vecinătatea Cișmigiului, pentru frumusețea flancului construit. Se leagă fericit cu Popa Tatu.

Alexandru Ioan Cuza: bucata dintre Duca și Titulescu are ceva… ceva greu de explicat. Fără ceva memorabil, fără atracții, dar cu toate astea reușită, egală, foarte plăcută; și, dintre toate străzile centrale ale Capitalei, una din cele mai fără trafic auto – deseori ocolesc pe-aici ca să conduc un minut în liniște.

Sfîntul Elefterie: n-ai ce-i face, e reușită și plăcută! Măcar pentru insula cu biserica, dar și-n rest; ce să mai zici de vecinătăți; tot cartieru-i de luat la picior. Merge și-o plimbare pe cornișa fără pereche de mai sus, pe unde curge acum strada Alexandru Vitzu (o bucată din ea a purtat numele pitorescului tămăduitor Draș/Drasch); în partea cealaltă a Cotrocenilor, nu-i coborîș mai dulce ca cel a străzii Ana Davila.

Icoanei: cu un parcurs considerabil, frînt în atîtea locuri… fără să fie cea mai frumoasă stradă din cartier, e cea mai interesantă. Are ceva, să știți.

Popa Soare: are concurență strașnică-n vecinătate, dar face toți banii; pe asta aș alege-o, parcă, din zonă; nu că Sfîntul Ștefan, Plantelor, Doctor Burghelea ori Ștefan Mihăileanu-s de lepădat.

Principatele Unite: minunată la ceas de seară, are un soi de echilibru și de înțelepciune. La pachet cu aleea din dealul Mitropoliei – cea mai frumoasă legătură dintre 11 Iunie și Piața Unirii; dus-întors neapărat!

Candiano-Popescu: pentru cum se lasă-n jos, cu bucla nesfîrșită, și pentru cum se poate continua plimbarea pe Lînăriei.

Pline de surprize-s și străzi ca Vasile Lucaciu, Polonă, Silvestru. Subestimat, frontul intact dintre Dorobanți și Sala Floreasca al stărzii Radu Beller. Odihnitoare, partea cu scuar central a fostei străzi Cîmpina, azi Alexandru Constantinescu.

De fapt, ce mai: acu-i vremea de plimbare și cam pe oriunde Bucureștiu-i frumos!

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

cui folosește bulevardul Eroilor?

Cine nu s-a uitat vreodată, de la poalele Academiei Militare, cu drag în jos spre restul Bucureștiului? Frumos punct de belvedere!

Firește, și viceversa-i cam la fel; din lungul Știrbeyului, găseai minunat pusă-n valoare clădirea Academiei, chit că – în sine – ea nu-i vreo pricopseală arhitectonică. Sigur, lucrurile se mai schimbă, întrucît în zilele noastre perspectiva-i spurcată de blocurile ce i se construiesc îndărăt.

Cu siguranță, bucata de bulevard dintre josul esplanadei și intersecția cu Carol Davila e una din cele mai interesante puneri în valoare realizate-n anii comunismului, dar în zilele noastre o privim altfel. Rîndurile de blocuri stradale chiar sînt meschine, cu o arhitectură depășită; degradarea lor evidentă va fi înlocuită cu o mediocritate vizuală inerentă cînd se vor reabilita.

Rostul lărgămîntului uriaș regăsit aici nu-l vedem; traficul auto îl folosește exclusiv ca zonă de stocare între segmentele mai înguste ale axei de legătură cu centrul orașului. Să fim cinstiți pînă la capăt: aglomerația din zonă durează vreo două ore dimineața și vreo trei seara; în restul zilei totul e un deșert urban, neplăcut și dificil de traversat pentru locuitorii Cotroceniului.

Ce mai tura-vura: cartierul e rupt în două! Oamenii-și fac curaj să treacă dintr-o parte-ntr-alta, fiindcă șoferii gonesc nebunește, avînd atîtea benzi la dispoziție.

O dovadă că spațiul generos, atîta vreme cît e un lucru în sine, nu folosește cu adevărat omului!

Să pornim de sus, chiar de la Academie, acolo unde bulevardul se desparte-n două bretele – Rainer și Bagdasar – și privim mai îndeaproape: iată o alee pe care Ministerul Apărării și-a însușit-o; mai lipsește și un gard cu sîrmă ghimpată! Nu-nseamnă că Ministerul o și îngrijește: gropile-s nereparate, pavajul monumentului e spart și gunoaiele-s peste tot: în drum zace și-o pasăre moartă.

 

Monumentul Eroilor, pe lîngă că-i și urît, e înconjurat de mizerie și delăsare. Lipsesc plăci întregi, coroanele depuse acum un an zac veștejite, peste tot numai buruiene și gunoi. Arborii ornamentali ce-ar putea îmbogăți ansamblul sînt neîngrijiți, netunși, inegali.

Mai departe, esplanada din fața e plină de gropi și pietre ieșite din caldarîm. Locul e ratat: nu e nici parc, nici piață, ci doar ceva larg fără frumusețe; chiar dacă ar fi îngrijit, tot n-ar aduce mai multă bucurie celor ce-ar vrea să se simtă bine aici. Însă faptul că e… e bine; cu oarece inspirație se poate valorifica avantajos.

… mașinile se bagă peste tot, mai ales la sfîrșitul săptămînii, cînd se ține și-o piață volantă mai jos. E plin de rable-n care se țin produsele și troacele comercianților; dacă te uiți la numerele de înmatriculare ale dubelor cu care vin, reiese că cei mai mulți sînt de pe lîngă București, deși altminterea originea mărfurilor se vrea mult mai… nobilă.

 

Revenind la bulevard, iată-l: șase benzi pe mijloc, plus bretelele separate care mai fac încă patru; scuarurile-s urîte, meschine, golașe și nu-mbie la nimic. Trecerea de pietoni suplimentară, de la intersecția cu Gheorghe Marinescu, a dispărut de cîțiva ani!

Intersecția cu Carol Davila e absolut imensă. Vă place? N-are nimic atractiv, nimic vizual care să justifice atîta potențială perspectivă. Doar chin pentru bieții oameni care-și tocesc tălpile traversînd.

Ce să mai spui că segmentul următor, spre bulevardul Eroilor Sanitari, e – în buna tradiție a Capitalei noastre – nu doar mai îngust, dar și nealiniat. Nu se miră nimeni! Firește, mai jos de pod, bulevardul se lăbărțează iarăși… c-a așa a rămas de pe vremea cînd ne plăcea monumentalismul.

Ar trebui să rămînă așa – așa cum e acum? Nu. Mai mult loc verde, mai multă ușurință pentru pietoni, mai multă liniște: o zonă care se cere îmblînzită, domesticită, dată înapoi oamenilor.

îndrăzneală și chibzuială.

Planul director de sistematizare păstrează, la aproape nouă decenii de cînd a fost trasat, caracterul fundamental.

Mai ales, din păcate, fiindcă e singurul – Capitala noastră a mai trecut prin trei valuri de prefaceri fără să aibă, în realitate, vreun altul.

Nici comunismul, nici ceaușismul, nici ceea ce le-a urmat n-au creat și urmărit un plan pentru viitorul bucureștean.

Neputința și nepriceperea asta ne-a făcut doar ca de fiecare dată să ne-ntoarcem la inspirația interbelică ce ne-a arătat pașii spre sistematizarea orașului nostru.

Desigur, putem găsi multe înțelesuri actuale în planul de la mijlocul anilor ’30, dar covîrșitor este cum s-a îndrăznit.

Să se taie, să se facă, să le fie mai bine celor care vin după noi: toate cu știința înțelegerii că ce-i strîmb trebuie îndreptat, că ce-i neîndestulător trebuie îmbogățit. Să-nțelegem: un plan bun, nu unul perfect, nu unul ideal – doar unul care a învins vremea; unul care nu ținea să nimicească, să taie, ci să intervină. Nu într-atît vizionar, cît chibzuit.

Devierile de la plan au apărut mai repede decît credem; monumentalismul găunos al carlismului tîrziu, costurile ridicate ale primelor intervenții urbane, nenorocirile Războiului au adus schimbări, întîrzieri, renunțări; dar e așa de ironic cum s-a revenit – mai mult sau mai puțin tacit – la ideile interbelice în vremea comunismului. Pentru că, vedeți voi, sistematizarea gîndită inițial nu era ideologică; ținea doar ca Bucureștiul să progreseze sănătos, frumos, bogat și funcțional – de-aceea a și supraviețuit!

Ne uităm la ideea celor patru inele – „ringuri” – gîndite pentru circulația din București. Un secol mai tîrziu, de-abia dacă ne putem lăuda c-avem unul, cît de cît funcțional – e cel pe care circulă astăzi liniile de tramvai 1 și 10. Al doilea, firește, e neîndestulătoarea șosea de Centură.

Alături de ele, firește, puzderie de artere de legătură – pe cîteva din ele am reușit, cu chin, să le încropim între Război și Revoluție.

Ce să mai zici? – chiar și înspăimîntătoarea distrugere cauzată de construirea Centrului Civic are cîteva reminiscențe interbelice.

   

Să parcurgem o seamă din planșele de detaliu ce prezentau, amănunțit, ceea ce urma presupună construirea noilor străzi: demolări, alinieri, străpungeri.

Iată începutul legăturii directe dintre Parcul Carol și Dîmbovița, care urma mai apoi să se continue, ciuntind Cișmigiul. O altă legătură ce pornea din părțile Filaretului ducea spre Gară; strada Hasdeu de azi face parte din ea iar impactul asupra zonei Uranus putea fi bănuit.

   

Iată și valorificarea străzilor Dr. Felix – Dr. Sergiu, în ideea conectării cu artera de lîngă Cișmigiu. Firește, piețele monumentale-s prevăzute, recunoscîndu-i-se orașului nostru lipsa acestor elemente urbanistice.

  

Nu departe, adiacent Griviței, interesantă e străpungerea dorită între Banu Manta și actuala stradă Turda.

     

În partea de jos a orașului, noua legătură Pieptănari-Drumul Sării, cu ramificația care azi duce la Filaret și o interesantă viziune asupra Chirigiului, mult mai reușită ca cea propusă patru decenii mai tîrziu!

    

Tăieri, lărgiri și îndreptări: Mihai Bravul, Traian, Mărășești:

     

Magistrala, înainte de-a fi mîndria anilor ’60…

  

… interesanta legătură directă lipsă dintre Dorobanți și Tei:

 

Și preschimbările dorite pe Vasile Lascăr, împlinite-n parte de-abia-n anii ’80.

  

Angajarea Capitalei în proiectele astea a-ntîrziat: terminarea bulevardului între Colțea și Unirii a fost o întreprindere mai anevoioasă decît s-a crezut; micile ajustări de pe Hasdeu ori Știrbey Vodă au cerut osteneală și resurse; iar instabilitatea politico-socială și regimurile dictatoriale n-au mai îmbiat pe nimeni să viseze la viitorul promis.

Surse – colecția „Gazeta Municipală” și Planul Director de Sistematizare 1935

# 106 • listă de articole selecționate din presa vremii – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici