despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

din zbor (310)

În fiecare dimineață bucureșteanul se trezește c-o mică surpriză-n drumul lui.

Pe tot mai multe străzi și bulevarde se trasează marcajele atît de necesare – ele fac traficul să fie mai clar, mai sigur, mai predictibil.

Și-i chiar bine că se-ntîmplă asta: primăria noastră nu face multe lucruri, și de-aia ne bucurăm de fiecare dată cînd le vedem.

Alături de reușite precum deschiderea stației de tramvai din Pasajul Victoriei, oprirea traficului auto pe Calea Moșilor veche, trasarea marcajelor de circulație înseamnă un folos adus cetățeanului.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

60 aiurea

Există o străduță din centrul Bucureștiului pe care poți să mergi – după pofta inimii – cu șaizeci la oră… asta:

Da, nenică: pe aici, pe segmentul vechi al Căii Șerban Vodă, pe unde-n realitate nici n-ai loc cum trebuie pe o bandă, atît e de aglomerat și de plin de mașini parcate… pe aici e legal să-i dai șaizeci.

Îți stă mintea-n loc; și tîmpenia asta nu-i de ieri, de azi, ci de ani și ani de zile!

un pas mic, mic

Încet-încet, Capitalei noastre-i mai vine mintea la cap. Iote c-aproape am reușit să interzicem circulația auto pe Calea Moșilor veche – porțiunea aceea infectă pe care tramvaiele de-abia se tîrîie, așteptînd după curu’ mașinilor.

Zic aproape, deoarece deși indicatoarele există… deocamdată nu le ia nimeni în seamă.

au mai trecut cinci luni din viața noastră

Oare ce se mai petrece pe linia tramvaiului 1?

Oare se lucrează?

Oare se simte vreun progres?

… mai ales că s-au făcut, deja, aproape cinci luni de „muncă” propriu-zisă?

Se face ceva, dar încet.

Între Pompieri și Apaca s-a reușit punerea pe poziție a noilor șine doar pe un sens.

Să recapitulăm: tramvaiele au fost oprite, pentru începerea lucrărilor de schimbare a șinelor, pe 25 mai, dar lucrările au început de-abia pe 8 iunie.

dete hărnicia-n ei… aiurea!

I se poate reproșa administrației bucureștene, cu adevărat, un singur lucru: că nu a reușit să facă să funcționeze lucrurile altfel decît așa erau ele obișnuite să meargă.

Cetățeanul atent în jurul lui a remarcat cum, în fiecare toamnă, ne apucăm brusc de lucrări stradale: asfaltări, reparații, împrospătări de marcaje.

Firește că-i un motiv – și e atît de simplu, încît ar trebui să ne fie rușine de felu-n care facem lucrurile: de-abia acuma, pe sfîrșit de an, tragem linie, adunăm, scădem și din banii pe care-i mai găsim prin buget mai facem peticirile astea.

Așa se petrec lucrurile; așa s-au petrecut și pe vremea primarilor de dinainte și tot așa se petrc și-acum. Ăsta-i obiceiul!

Nu-i, deci, nici o mirare în „surprinzătoarea” hărnicie de zilele astea din Capitală.

Da, se trasează marcaje! Se astupă gropi! Se asfaltează străzi! Da – dar așa s-a-ntîmplat în fiecare toamnă…

Spre deosebire de toamnele trecute nivelul calitativ al lucrărilor prestate e însă execrabil. Vopseaua folosită la marcaje este proastă și acțiunea e făcută la repezeală, gropile sînt astupate strîmb, asfaltarea are valuri.

Dar, de! – „se face”.

ping-pong cu tramvaie

Toată lumea știe că între Sfîntu Gheorghe și Sfînta Vineri nu circulă tramvaie deși există posibilitatea asta. Acum trei ani, pentru cîteva luni, au circulat; dar mai apoi ne-am întors la rușinoasa situație.

Uite că mă bucur să aflu că de vineri oamenii vor putea să circule cu tramvaiul din nou pe aici. Linia 16 o să-ntoarcă nu la Sfîntu Gheorghe, ci la Sfînta Vineri.

Măcar atîta.

îmbucurător.

Cînd orașu-i urît – și Bucureștiul poate fi foarte urît! – toamna-i și mai mohorîtă, cu ploile, udeala, vîntul și mizeria ei.

Îs zile, fără îndoială, în care nu-ți vine să scoți nasu-afară, nici dacă ai noroc să te poți urca din casă direct în mașină…

Cu toate astea, săptămîna trecută – una cu zile-n șir friguroase și ploioase – numărul biciliștilor bucureșteni numai mic n-a fost!

Feriți de intemperii, cu haine prin care nu trece apa și vîntul, păreau că dau cu tifla celor ce suceau butonul climei mai tare în cutiile de tablă motorizate.

Mie mi-a plăcut asta: e ceva ce-am văzut nu odată, prin felurite orașe vestice – ceva ce se cheamă normalitate.

Nu: mie nu-mi place și nu mi-a plăcut niciodată să merg cu bicla prin ploaie; prea-mi aduce aminte de vremuri în care oamenii erau nevoiți să trăiască în condiții cumplite, degradante. Dar îmi place să văd că omul de azi face ce-i place, ce-i aduce mulțumire, ce i se potrivește.

E mare lucru, să știți.

Bicicleta, scuterul, trotineta sînt feluri simple și la îndemînă de a îmblînzi Orașul.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

Pante (II)

citiți prima parte

Trecem Gîrla: prima dată dăm atenție interesantelor coborîșuri ale Vitanului, puternic afectate vizual de construcțiile contemporane; cu siguranță, însă, trebuie văzute străzi ca Nucului, Grădinarilor, Peneș Curcanul, Foișorului ori Călugăreni, fiindcă n-au pierdut chiar tot ce-aveau.

Ne putem abate și-n groapa „Mirajului”, cu puzderia de străzi care au pante interesante în sine, deși-s nepuse în valoare de cartierele de locuințe ridicate pe-acolo.

O pantă care azi nu ne spune nimic – cea deasupra pasajului Mărășești – fusese înaintea demolărilor un splendid bulevard; păcat că dovezile fotografice (ce le găsim comentate pe pagina „Cartierul Evreiesc”) n-au păstrat-o cum se cuvine, alături de multele artere ce curgeau spre Gîrlă.

Ne-au rămas și interesante diferențe de nivel la străzile de azi Mămulari și Negru Vodă, prilej de ganguri cu trepte și alte ghidușii ceaușiste.

Amintim și de ciudățenia străzii Maximilian Popper, care – ciuntită și strîmtată de albia bulevardului Unirii, are o cornișă tare interesantă îndărătul blocurilor!

Venim și mai în Centru! Nu uităm să ne abatem prin spatele Cocorului; unde Calea Moșilor veche și străduțele învecinate merită luate-n seamă.

Trecem în Centrul Vechi, unde, din strada Franceză, ne uităm un pic în jos pe Tonitza; dup-aceea pornim pe Calea Victoriei. Pe lîngă CEC, strada Marconi e cea mai interesantă, dar și cea mai puțin luată-n seamă. Dumitru Râureanu e scurtă și frumoasă. Mihai Vodă, Lipscani, Eforie îs, toate, bine cunoscute.

  

Bulevardul se deschide îmbietor; urmează Constantin Mille, Matei Millo și, desigur, Cîmpineanu – ce are-n jos și o curbă de efect.

 

Deja cînd ajungem la Știrbey Vodă s-a cam terminat cu perspectiva, dar nu ne oprește nimeni să mergem mai departe pe strada asta pînă ne-ntîlnim cu strada Luterană; mai încolo, ne face cu ochiul strada Spiru Haret ce ne duce-napoi spre Cișmigiu, continuîndu-se armonios cu Poiana Narciselor.

După care ne bucurăm de Schitu Măgureanu, care curge de-a dreptul minunat pe lîngă parc; sau să ne lăsăm pe strada următoare, Constantin Cristescu… ori chiar pe Berzei.

 

Mai amintim și diferențe aproape insesizabile de relief, care se fac însă din străzile Virgiliu, Macedonia și Vespasian ceva aparte. Și cum să uităm de Ștefan Furtună, care – la fel – coboară blînd înspre Dîmbovița?

Un delușor interesant, între noul bulevard Barbu Văcărescu și strada ce aduce aminte de vechea gară Herăstrău. Calea Floreasca are, pe lîngă lacuri, ceva-ceva; bulevardul Mircea Eliade se lasă și el, urmînd malurile joase….

… iar mai departe, în țigănia Teiului, sigur se găsesc destule pitorești străzi de care, sincer, am cam uitat. Aș zice, mai degrabă, să le căutați – surpinse de-a lungul vremii – în arhivele cinematografice ale Studiourilor Buftea.

Cam atîta: dac-am fușerit-o n-a fost dinadins; mai e mult de vorbit despre nimicul ăsta bucureștean – dealul, panta, perspectiva.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aicilista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Pante (I)

Știe orișicine cum Bucureștiul n-are nici o ridicătură mai de Doamne-ajută. Oraș de șes, ce vrei! Cu toate astea ne amăgim cu o mînă de diferențe de relief ce mărginesc, în principal, Dîmbovița. Așa puține și pricăjite cum îs ele, tot dau naștere unor perspective pe care le-ndrăgim.

Avem de ales?

… avem: și chiar facem cîteva alegeri din puținele pante bucureștene. Doar că deși am căutat îndelung în ultimii ani să le găsim partea fotogenică, n-am izbutit: pozele ies neîmbietoare, fără să transmită nimic din emoția și plăcerea de a ne afla urcînd ori coborînd.

Sîntem, așadar, siliți mai mult să vorbim de ele decît să le privim – tragem doar nădejde că n-o fi întrutorul nefolositor!

Să vedem cum le luăm, fiindcă o oreșce metodă tot ne trebuie. Pentru-nceput le-mpărțim după cum trece Gîrla. Păi, hai să ne coborîm prin preajma Parcului Carol, unde curba străzii Candiano-Popescu face toți banii.

Nu lăsăm uitării cocoașa fără de pereche a străduței G-ral Nicolae Haralambie. Pe-asta n-ai cum s-o explici: trebuie s-o vezi personal; strada de imediat lîngă – Soldat Ștefan Simion – are aceeași configurație.

Dacă tot sîntem pe-aici, ne putem abate chiar prin parc, unde aleea ce se scoboară pe lîngă „Castelul lui Țepeș”, mărginită de castani, e o frumusețe.

Panta Căii Șerban-Vodă de la Șincai are, și azi, ceva inefabil. Noi am pozat-o și cu mulți ani în urmă, cînd încă mai găseam piatră cubică și mult mai multă liniște.

Ajungem la Dealul Mitropoliei. De oriunde l-ai accesa e la fel de minunat. Panorama spre Piața Unirii s-a schimbat total în ultimul timp, odată cu creșterea platanilor de pe scuarul central.

Înspre 11 Iunie intervențiile recente au distrus cumințenia de odinioară, dar tot merită mica repriză de gîfîială.

Nu părăsim zona geografică pînă nu ne-ntoarcem pe lîngă Parcul Carol, de data asta pe strada Constantin Istrati.

Adiacent avem cele mai strașnice străzi înclinate din oraș: Lămîiței și Mitropolit Filaret, cea cu celebrul zid de cărămidă. Din Lămîței putem ajunge și-n sus, practicînd aleea Suter; jocul străzilor e de neiutat și zona abundă și de scări.

 

Bulevardul Coșbuc, pe lîngă fosta fabrică de bere, ar putea fi frumos; pe partea cealală, fosta cale a Rahovei mai are și ea ceva îmbietor – plus o curbă interesantă, rezultat al schimbării vechiului său traseu.

Oare să ne ducem și pe strada Izvor? Nu; cu siguranță nu – și nici pe 13 Septembrie. Dar cît de frumos trebuie să fi fost pe aici odinioară, cînd dealul Uranusului încă nu fusese distrus pentru construcția Centrului Civic! Vă invităm, desigur, să vă convingeți parcurgînd pagina „Cartierul Uranus” sau să revedeți fotografiile lui Adrian Mureşan din cartierul Izvor, publicate de noi în serial: partea întîipartea a douapartea a treiapartea a patra.

Gata aici! Mergem – unde altundeva? – în Cotroceni. Șoseaua însăși șerpuiește între Grădina Botanică și Palat; păcat că e stricată de traficul nebun și de gardul prost. Nu ne-ncîntă, din păcate, coborîșul de azi al șoselei Grozăvești și nici perechea sa de la Apaca.

Dar ne place aici cum se lasă-n jos strada Ana Davila; iar General Demosthene își oferă o perspectivă absolut ne-bucureșteană.

Aleea care coboară prin Parcul Romniceanu trebuie amintită și ea. Perechea de bretele Rainer/Bagdasar, ce mărginește Academia Militară, întregește peisajul.

Oleacă mai departe, valorificăm Dealul Piscului cu urcușul la Sala Polivalentă dinspre Palatul Pionierilor și, dacă tot sîntem aici, coborîm Mărțișorul pe noile scurtături practicate printre blocurile construite-n ultimii ani. Nu prea ne uităm la Calea Văcărești, fiindcă nu ne-atrage cu nimica, din păcate! Dar, întorcîndu-ne spre inima orașului, vedem un urcuș interesant: cel spre Mănăstirea Radu-Vodă.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aicilista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

cazul perfect

„Șantierul” schimbării șinelor de tramvai de la Apaca e cazul bucureștean perfect.

Ghilimelele ce-nsoțesc cuvîntul șantier sînt justificate pe deplin. Se lucrează – dar încet. Oameni puțini. Puține operațiuni în același timp. La ce s-ar grăbi constructorul, cînd știe că lucrarea trebuie să fie gata tocmai la primăvară? Nu-i vina lui.

Da-n schimb e vina noastră, a oamenilor, că neisprăviții din conducerea Bucureștiului nu fac pe dracu-n patru ca să terminăm cumva mai repede cu rușinea asta de „șantier”?

Lucrarea putea fi gata pînă acuma, oameni buni! Nu doar că putea fi gata, ci – mai ales – trebuia să fie gata. În patru luni poți face minuni; darămite să schimbi un kilometru de linii de tramvai!

Da-mi place mult – mult de tot! – că despre lucrarea asta nu vorbește nimeni, nicăieri. Ciuciu primar să-l văd pe aici, băgîndu-și nasul. Ciuciu presă să filmeze cum se stă pe „șantier” și mai ales cum sînt siliți bieții oameni să se deplaseze de patru luni de zile deja fără una din cele mai importante linii de tramvai din Capitală.

Cazul perfect: toată lumea și-a băgat pula.