despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
 Ei bine, nu știu cum de s-a întîmplat; pot doar să mă bucur, pot doar să fiu liniștit.
Țineți minte sinistrul și criminalul „smac” anti-îngheț cu care Primăria noastră stropea străzile-n fiecare iarnă din 2010-ncoace?
Da, ăla care ținea carosabilul umed și pe vreme însorită, ăla care te făcea să frînezi greu și să circuli chinuit, fără aderență bună?
Ăla de care se lipea tot gunoiul, care se amesteca cu noroiul, care rămînea mîzgă de toamna pînă primăvara?
Nu l-am mai întîlnit!
Nu știu – repet – cum de s-a renunțat la el; doar notez și mă bucur.
Cine vrea să vadă unde-s strînse cele mai strașnice porți ale orașului nostru, să-nceapă de la Triumf.
Găsește pe-aici intrarea de la Leagănul de copii de pe Averescu:
 
… chiar pe colț, înspre Cașin, încă una, ascunsă și nefolosită.
Vizavi de leagăn, chiar și vila asta are o poartă care place. Bine, are alta și-n Kiseleff, chiar mai frumoasă.
 
Dar cea de la stadion impresionează și azi! Păcat că nu prea e pusă-n valoare, nici de terasa-restaurant care-i ia fața de pe colț cu Kiseleff, nici de clădirea nouă din spate.
Stadionul – de fapt, mai multe, un ditamai complex sportiv – se întinde mult, între Mărăști și Kiseleff; iată și frumoasa poartă a Atletismului din strada Primo Nebiolo, dintre Agronomie și Muzeul Satului.
   
Ajungem – vizavi – la fostul ștrand zis al Tineretului; porțile-s triste și parcă uitate de vreme.
Cum să nu placă vestigiile astea care amintesc de sportul nostru? Fiindcă ne gîndim că-s rușinos de puține; ai zice că bucureșteanul mereu s-a ferit de mișcare.
Ia, mai e poarta uitată a stadionului din Dudești… și, desigur, splendidul complex care a fost preluat de universitatea de educație fizică și sport.
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
Ăsta-i mai degrabă un cotlon, nu un colțișor. Undeva-n spatele Magistralei, în apropiere de cunoscutul local „Dristor”
… calea asta de acces puchinoasă, meschină, e o rămășiță a străzii Spineni, a cărei albie a fost afectată de construcția bulevardului.
   
Diferența, oameni buni, e uriașă.
   
Între ce și ce? Uite: acum pe strada Occidentului oamenii au, în sfîrșit, loc să meargă pe trotuar.
 
…un exemplu care nu e singular de ceva vreme-n București!
Notăm demolarea ciudatei și dezagreabilei coșmelii de pe strada Sfînta Ecaterina, fix vizavi de Teologie.
 
Și – cu adevărat un semn bun, un exemplu modest dar necesar de normalitate – pe strada asta s-a terminat cu „accesul interzis cu excepția șmecherilor riveranilor”. E sens unic cinstit, înspre Bibescu Vodă.
… șase străzi unesc Pandurii de Alexandru Vitzu – toate cuminți, liniștite atunci cînd șoferul nu taie pe-aici, grăbit să scutească ambuteiajele.
Cinci au nume, firește, de doctori; doar una – Căpitan Vijelie – „ține” de partea cealaltă a șoselei Panduri, unde străzile aduc aminte de oameni din oastea lui Tudor.
Cea mai drăguță pare Dr. Severeanu. Poate și pentru că nu merge oblu – are o curbă dulce – dar, cu siguranță, pentru brazii din curțile locuitorilor, care au crescut frumos și-ți fac plimbarea mai plăcută.
 
De-abia în 1989 se termina Centura Capitalei noastre, odată cu construirea bucății lipsă din nord-vest – dintre Dragomirești și Chitila.
 
Dar chiar și „terminatul” ăsta nu prea era adevărat, căci între Chitila și Mogoșoaia drumul nu exista direct, ci ocolea prin localitățile astea – și a mai durat aproape două decenii să se construiască; astea-s chițibușuri. Infrastructura rutieră nu fusese niciodată vreo prioritate în comunismul nostru.
Despre tronsonul menționat în articol șoferul bucureștean ține, desigur, minte că a fost cel mai prost făcut. Odată cu începerea traficului serios de după Revoluție, betonul s-a măcinat și s-au căscat gropi între plăci; ce mai – se circula cumplit. Călătoria cu autobuzul 150, care mergea pe Centură între Autostrada București-Pitești și Chitila, era o aventură!
Ce mai e Centura azi?
Avem un segment lărgit între Militari și Colentina, cu niscai pasaje chiar, dar și cu o droaie de giratorii; în rest, a rămas o șosea județeană săracă, cu intersecții la nivel chinuite și periculoase la care adăugăm miile de accesuri în curțile firmelor riverane.
În continuare legătura Bucureștiului spre Cernica este închisă – se face un deceniu de cînd trebuie ocolit prin Pantelimon!
Cît despre transportul public, în afara segmentului tradițional dintre Străulești și Otopeni, nu mai circulă nimic pe șoseaua asta. Puținele legături inelare ilfovene se realizează în exteriorul sau interiorul Centurii, pe unde – de fapt – sînt și localitățile. Acum 50 de ani, odată cu construcția șoselei, se vorbea și despre trenuri suburbane pe linia ferată care o dublează; că nu s-a realizat atunci, nu e de mirare; că nu s-a mai realizat nici apoi… la fel.
Planuri în lucru? – pentru autostrada care va înconjura întreaga zonă periurbană în viitor și – tîrîș-grăpiș – eterna lărgire a toată Centurii la patru benzi.
listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
Uite că n-am stat să văd dacă inițiativa de a folosi pe plăcuțele stradale literele obișnuite ale indicatoarelor rutiere propriu-zise se-ntîmplă doar în Sectorul 1. Mi se pare o alegere potrivită.
citiți și: Istoria modelelor de plăcuțe stradale • o colecție de mici plăcuțe cu numere • o colecție de tablițe și inscripții
Puțină lume alege să se plimbe între Kiseleff și Aviatorilor. Cele două șosele, cît de cît, s-au păstrat – ici-colea, cîte o clădire nouă ce spurcă vechiul echilibru – dar în interiorul cartierului… vai!
Sînt cvartale întregi unde nu mai găsești aproape nici una din construcțiile vechi; au fost înlocuite cu blocuri, din care puține ne și fac cu ochiul!
Avem, ce-i drept, și cîteva diferențe: după Mincu, pîn-la Triumf, șad ascunse bloculețele construite pentru nomenclaturiștii regimului trecut. Terasate, cu spații generoase între ele, le găsim însă degradate, scorojite, neîngrijite. Mai avem și surprinzătoarea stradă Ghe. Brătianu din spatele ambasadei ruse pe care s-a păstrat piatra cubică; lîngă ea știm Rondul Francis și covrigul cochet al aleii Ștefan Burcuș.
Dar cînd ajungem pe străzile Alexandrina, Emanoil Porumbaru și Popa Savu găsim un ghiveci orășenesc de zile mari: case vechi, blocuri noi. Puține-s imobilelele prăpădite: cam ce-a fost de demolat, s-a demolat. În zilele noastre, din fericire, se și renovează mulțumitor.
                   
… cum ne apropiem însă de Prezan, blocurile noi sînt majoritatea. Pe aici, la orele dimineții, e și cea mai mare animație, dar după ora 9, cînd oamenii s-au pripășit pe la birouri, trotuarele îs pustii. Doar cîte-o mîță ce mai începe să bîntuie, sîcîită de vreun gospodar ce-și mai mătură prin curte.
                   
Nu-nseamnă că e urît – cu adevărat urît peste tot – doar că nu-i ceva îmbietor, ceva care să te facă să te plimbi, să te abați; cum am zis, preferi Kiseleff ori mai degrabă Aviatorilor, unde e loc și pentru bicicletă, și pentru alergat, și posibilitatea de a te așeza la o masă.
Dar avem răspîntii liniștite, trotuare confortabile și vegetație îndeajuns de multă ca să te bucure.
        
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
Vaselor unește Calea Moșilor de Mihai Bravul, dar – înainte de construirea blocurilor și a pasajului Obor – se prelungea pînă-n strada Avrig.
Ce mai stradă: umbroasă, largă, plăcută, pitorească.
Curți care se lungesc misterios între Titu Maiorescu și Călușei, urme industriale uitate…
Ce mai, zău că merită un ocoliș pe aici!
Mi-a făcut cu ochiul, pe la jumatea străzii, bloculețul ăsta îngust străjuit de ditai copacul.
    
Vizavi găsim două perechi de case-oglindă, fiecare cu cîte-o curticică. Iată-le pe primele.
    
Lipite de ele, următoarele-s la rîndul lor interesante.
    
Iată și un „duplex” din care o parte s-a renovat; dar păcat că ocazia asta a făcut pierdute ornamentele.
 
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
Ei bine, nu știu cum de s-a întîmplat; pot doar să mă bucur, pot doar să fiu liniștit.
comentarii