despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

cui folosește bulevardul Eroilor?

Cine nu s-a uitat vreodată, de la poalele Academiei Militare, cu drag în jos spre restul Bucureștiului? Frumos punct de belvedere!

Firește, și viceversa-i cam la fel; din lungul Știrbeyului, găseai minunat pusă-n valoare clădirea Academiei, chit că – în sine – ea nu-i vreo pricopseală arhitectonică. Sigur, lucrurile se mai schimbă, întrucît în zilele noastre perspectiva-i spurcată de blocurile ce i se construiesc îndărăt.

Cu siguranță, bucata de bulevard dintre josul esplanadei și intersecția cu Carol Davila e una din cele mai interesante puneri în valoare realizate-n anii comunismului, dar în zilele noastre o privim altfel. Rîndurile de blocuri stradale chiar sînt meschine, cu o arhitectură depășită; degradarea lor evidentă va fi înlocuită cu o mediocritate vizuală inerentă cînd se vor reabilita.

Rostul lărgămîntului uriaș regăsit aici nu-l vedem; traficul auto îl folosește exclusiv ca zonă de stocare între segmentele mai înguste ale axei de legătură cu centrul orașului. Să fim cinstiți pînă la capăt: aglomerația din zonă durează vreo două ore dimineața și vreo trei seara; în restul zilei totul e un deșert urban, neplăcut și dificil de traversat pentru locuitorii Cotroceniului.

Ce mai tura-vura: cartierul e rupt în două! Oamenii-și fac curaj să treacă dintr-o parte-ntr-alta, fiindcă șoferii gonesc nebunește, avînd atîtea benzi la dispoziție.

O dovadă că spațiul generos, atîta vreme cît e un lucru în sine, nu folosește cu adevărat omului!

Să pornim de sus, chiar de la Academie, acolo unde bulevardul se desparte-n două bretele – Rainer și Bagdasar – și privim mai îndeaproape: iată o alee pe care Ministerul Apărării și-a însușit-o; mai lipsește și un gard cu sîrmă ghimpată! Nu-nseamnă că Ministerul o și îngrijește: gropile-s nereparate, pavajul monumentului e spart și gunoaiele-s peste tot: în drum zace și-o pasăre moartă.

 

Monumentul Eroilor, pe lîngă că-i și urît, e înconjurat de mizerie și delăsare. Lipsesc plăci întregi, coroanele depuse acum un an zac veștejite, peste tot numai buruiene și gunoi. Arborii ornamentali ce-ar putea îmbogăți ansamblul sînt neîngrijiți, netunși, inegali.

Mai departe, esplanada din fața e plină de gropi și pietre ieșite din caldarîm. Locul e ratat: nu e nici parc, nici piață, ci doar ceva larg fără frumusețe; chiar dacă ar fi îngrijit, tot n-ar aduce mai multă bucurie celor ce-ar vrea să se simtă bine aici. Însă faptul că e… e bine; cu oarece inspirație se poate valorifica avantajos.

… mașinile se bagă peste tot, mai ales la sfîrșitul săptămînii, cînd se ține și-o piață volantă mai jos. E plin de rable-n care se țin produsele și troacele comercianților; dacă te uiți la numerele de înmatriculare ale dubelor cu care vin, reiese că cei mai mulți sînt de pe lîngă București, deși altminterea originea mărfurilor se vrea mult mai… nobilă.

 

Revenind la bulevard, iată-l: șase benzi pe mijloc, plus bretelele separate care mai fac încă patru; scuarurile-s urîte, meschine, golașe și nu-mbie la nimic. Trecerea de pietoni suplimentară, de la intersecția cu Gheorghe Marinescu, a dispărut de cîțiva ani!

Intersecția cu Carol Davila e absolut imensă. Vă place? N-are nimic atractiv, nimic vizual care să justifice atîta potențială perspectivă. Doar chin pentru bieții oameni care-și tocesc tălpile traversînd.

Ce să mai spui că segmentul următor, spre bulevardul Eroilor Sanitari, e – în buna tradiție a Capitalei noastre – nu doar mai îngust, dar și nealiniat. Nu se miră nimeni! Firește, mai jos de pod, bulevardul se lăbărțează iarăși… c-a așa a rămas de pe vremea cînd ne plăcea monumentalismul.

Ar trebui să rămînă așa – așa cum e acum? Nu. Mai mult loc verde, mai multă ușurință pentru pietoni, mai multă liniște: o zonă care se cere îmblînzită, domesticită, dată înapoi oamenilor.

îndrăzneală și chibzuială.

Planul director de sistematizare păstrează, la aproape nouă decenii de cînd a fost trasat, caracterul fundamental.

Mai ales, din păcate, fiindcă e singurul – Capitala noastră a mai trecut prin trei valuri de prefaceri fără să aibă, în realitate, vreun altul.

Nici comunismul, nici ceaușismul, nici ceea ce le-a urmat n-au creat și urmărit un plan pentru viitorul bucureștean.

Neputința și nepriceperea asta ne-a făcut doar ca de fiecare dată să ne-ntoarcem la inspirația interbelică ce ne-a arătat pașii spre sistematizarea orașului nostru.

Desigur, putem găsi multe înțelesuri actuale în planul de la mijlocul anilor ’30, dar covîrșitor este cum s-a îndrăznit.

Să se taie, să se facă, să le fie mai bine celor care vin după noi: toate cu știința înțelegerii că ce-i strîmb trebuie îndreptat, că ce-i neîndestulător trebuie îmbogățit. Să-nțelegem: un plan bun, nu unul perfect, nu unul ideal – doar unul care a învins vremea; unul care nu ținea să nimicească, să taie, ci să intervină. Nu într-atît vizionar, cît chibzuit.

Devierile de la plan au apărut mai repede decît credem; monumentalismul găunos al carlismului tîrziu, costurile ridicate ale primelor intervenții urbane, nenorocirile Războiului au adus schimbări, întîrzieri, renunțări; dar e așa de ironic cum s-a revenit – mai mult sau mai puțin tacit – la ideile interbelice în vremea comunismului. Pentru că, vedeți voi, sistematizarea gîndită inițial nu era ideologică; ținea doar ca Bucureștiul să progreseze sănătos, frumos, bogat și funcțional – de-aceea a și supraviețuit!

Ne uităm la ideea celor patru inele – „ringuri” – gîndite pentru circulația din București. Un secol mai tîrziu, de-abia dacă ne putem lăuda c-avem unul, cît de cît funcțional – e cel pe care circulă astăzi liniile de tramvai 1 și 10. Al doilea, firește, e neîndestulătoarea șosea de Centură.

Alături de ele, firește, puzderie de artere de legătură – pe cîteva din ele am reușit, cu chin, să le încropim între Război și Revoluție.

Ce să mai zici? – chiar și înspăimîntătoarea distrugere cauzată de construirea Centrului Civic are cîteva reminiscențe interbelice.

   

Să parcurgem o seamă din planșele de detaliu ce prezentau, amănunțit, ceea ce urma presupună construirea noilor străzi: demolări, alinieri, străpungeri.

Iată începutul legăturii directe dintre Parcul Carol și Dîmbovița, care urma mai apoi să se continue, ciuntind Cișmigiul. O altă legătură ce pornea din părțile Filaretului ducea spre Gară; strada Hasdeu de azi face parte din ea iar impactul asupra zonei Uranus putea fi bănuit.

   

Iată și valorificarea străzilor Dr. Felix – Dr. Sergiu, în ideea conectării cu artera de lîngă Cișmigiu. Firește, piețele monumentale-s prevăzute, recunoscîndu-i-se orașului nostru lipsa acestor elemente urbanistice.

  

Nu departe, adiacent Griviței, interesantă e străpungerea dorită între Banu Manta și actuala stradă Turda.

     

În partea de jos a orașului, noua legătură Pieptănari-Drumul Sării, cu ramificația care azi duce la Filaret și o interesantă viziune asupra Chirigiului, mult mai reușită ca cea propusă patru decenii mai tîrziu!

    

Tăieri, lărgiri și îndreptări: Mihai Bravul, Traian, Mărășești:

     

Magistrala, înainte de-a fi mîndria anilor ’60…

  

… interesanta legătură directă lipsă dintre Dorobanți și Tei:

 

Și preschimbările dorite pe Vasile Lascăr, împlinite-n parte de-abia-n anii ’80.

  

Angajarea Capitalei în proiectele astea a-ntîrziat: terminarea bulevardului între Colțea și Unirii a fost o întreprindere mai anevoioasă decît s-a crezut; micile ajustări de pe Hasdeu ori Știrbey Vodă au cerut osteneală și resurse; iar instabilitatea politico-socială și regimurile dictatoriale n-au mai îmbiat pe nimeni să viseze la viitorul promis.

Surse – colecția „Gazeta Municipală” și Planul Director de Sistematizare 1935

# 106 • listă de articole selecționate din presa vremii – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

Pe unde să nu te plimbi?

V-am îmbiat, de-a lungul timpului, să vă mișcați picioarele prin fel de fel de locuri interesante ale Capitalei. Nu toate, întotdeauna, neapărat frumoase – ori curate.

De la atîta preumblare bucureșteană, să tragem și alt folos: acela de-a ști și pe unde-i neprielnică, neplăcută; pe unde experiența trecătorului e nefericită.

Pe unde, deci, nu te simți bine?

Bulevardul Ferdinand

Partea de-nceput merită; dar odată ce treci de Foișor, zău că te iei cu mîinile de cap. O devălmășie de clădiri delăsate, de blocuri aruncate degeaba, de proiecte-ncepute și uitate din cine știe ce motive și de case ce s-au dărîmat recent; mașini care aleargă prostește, ocolind gropi nenumărate; o lipsă mare de comerț și de servicii – te-apucă jalea pe aici.

Calea Călărașilor

O știm prea bine: ba strîmtă, ba strîmbă, mereu aglomerată, nicicînd dîndu-ți ghes să te uiți în stînga și-n dreapta; atîrnă deasupră-i amenințarea veșnică a sistematizării – noroc că are ceva viață-n ea și te mai agață cu vreo tentație-acolo.

Calea Dudești

Au rămas destule lucruri de văzut, dar trebuie să tragi de tine ca să intri-n dispoziția pentru ele. Multă decădere, puțină valorificare – păcat de ea.

Bulevardul Mărășești

Vai, ce arteră nepricopsită, neprietenoasă, rece, gri, murdară! Pe-aici mașinile ba mereu stau una-ntr-alta, ba aleargă tîmpite – niciodată nu te simți bine! Nu lipsesc cîteva surprize arhitecturale, dar nimeni nu apucă să le vadă. În plus, nu se-ntîmplă nimic pe aici; noroc că duce la Parcul Carol, care-i în sine o destinație cît de cît acceptabilă.

Splaiul Unirii

Să fim serioși. Picul de istorie industrială ce-a mai rămas e prea puțin ca să merite pierderea de vreme. Între Abator și Timpuri Noi e ceva atmosferă veche, dar la cît gonesc mașinile pe-aici ți se ia cheful.

Calea Șerban Vodă

O stradă laterală, ceva căzut în uitare, o scurtătură: rușinoasă-i pierderea importanței sale. Partea dintre Mărășești și Șincai are bucăți realmente mizerabile ce te umplu de tristețe. Ici-colo, cîte-un magazinaș, ca să nu zici că te afli-n pustieșag. Partea de la Adesgo-n sus, șosea de fugă, nu-ți zice nimic.

Magistrala

Un bulevard ratat de la cap la coadă: uriaș, larg, chelit – dacă pot zice așa – și abrutizat de favorizarea traficului auto. Măcar nu mori de foame pe-aici însă.

Regina Maria-George Coșbuc

Cine s-aibă chef să meargă pe aici? Pe stînga-i un gard oribil, de pușcărie, ce rupe Mitropolia de oraș; pe dreapta se-nșiruie case prăpădite, înspăimîntător de spurcate. După 11 Iunie totu-i mort, iar de la Rond în sus te izbește mirosul de hrubă din fosta fabrică de bere. Mașinile calcă dalele de beton lăsate ale liniei de tramvai, făcînd un zgomot ce-ți scoate din cap orice gînd frumos.

Calea Rahovei veche

Bine, nu-i mai spune așa, dar nu contează: strada George Georgescu păstrează multe bucăți cu farmec, pe care n-ai chef să le admiri fiindcă-s atîtea lături pe margini. Deseori o găsești ciudat de goală, fiindcă ciotul ăsta tăiat de Ceaușescu pentru crearea Centrului Civic e doar un apendic stradal.

Calea Moșilor veche

De bifat, de înțeles, de evitat.

Strada Traian

Nici o bucată din strada asta nu-i frumoasă, deși ici-colea îți mai face cu ochiul cîte ceva. Multă mizerie, între Caritas și Hală; mai apoi plictiseală; și spre sfîrșit Foișorul și ce mai e prin preajmă. Rămîne o stradă lungă-lungă și, totuși, interesantă.

Mihai Eminescu

Ar putea fi… dar nu e! Lungă, sucită, aglomerată, îngustă, greu practicabilă, cumva respingătoare și mai ales tristă, părăsită de atîția ani de autobuze. Altminerea, interesantă, cu niscai atracții și destul de animată.

Calea Floreasca

Sufocantă, de la Urgență spre piață; mai apoi fals-strălucitoare, scumpă și-n schimbare; în preajma lacurilor un pic deprimantă, negăsindu-și utilitatea.

Calea Plevnei

Nimic, nimic – chiar nimic. Pe bune, chiar nimic. O sută de metri între Izvor și Kogălniceanu – dar atît.

Ion Mihalache, Buzești-Berzei, „Inelul central”

Să fim serioși.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Plimbări în Bucureşti VIII – revenire pe Carol și Pache

de Ando și HM

Au trecut zece ani de cînd am făcut o primblare pe-aici – ce ne-a readus pașii? Poate gîndul la care-am ajuns deunăzi, citind despre ce se mai schimbă-n locurile astea.

Gîndul e, vedeți voi, că dintre toate arterele importante din Centru, pe Pache e cea mai multă viață: magazine, magazinașe, mici afaceri, restaurante; ce deosebire e față de Calea Călărașilor, Moșilor, Regina Maria, Dacia, Dorobanți ori altele! Remarcabil e și numărul destul de mare de clădiri îngrijite și refăcute mulțumitor; nu poți să nu remarci cît de jalnic arată, la doi pași, bulevardul-pereche Ferdinand!

De-aceea aș lua la picior axa est-vest a Bucureștiului de la periferie spre mijlocul orașului – tocmai ca să mă conving mai bine. Nu doar o varietate îmbucurătoare de comerț, dar și urme ale trecutului recent: magazinul „Electro Admon”, casa funerară „Anthony”, croitoria „Picasso” – toate-s afaceri ce s-au pornit acum aproape treizeci de ani. Doar relativ mai recente, firma de IT „Pro Sys”, magazinașul „Skipper” și pizzeria „Cuptorul cu lemne” completează lista reperelor comerciale ce-au învins timpurile contemporane.

Omului îi place cînd merge pe-o stradă vie!

Mereu e iureș pe-aici, dar dacă ajungi într-o dimineață nelucrătoare ai tot bulevardul numai pentru tine, cu poveștile lui, cu fundăturile lui… Reclama „Ci-Co” încă se mai ghicește, biserica de la intersecția cu Mătăsari s-a reconstruit după incendiul de-acum două decenii, televiziunea anilor ’90 – chiar dacă nu mai e-n turnul de odinioară ci-n niște barăci – e tot la locul ei; iar parcul… tot Tolbuhin se cheamă.

Mai încolo, spre Școala Iancului, întîlnim o surprinzătoare delăsare comercială, dar și un avînt imobiliar contemporan nu întrutotul la locul lui, deși nu s-au făcut mari stricăciuni încă. Una peste alta, ne aflăm pe un segment considerabil care n-a fost afectat de demolări în perioada comunismului: chiar avem un bloculeț – la Mihai Bravu – care a fost mutat pentru a permite deschiderea pieței!

… iată și prima „spargere” de ritm urbanistic: rondul din care se desface strada Popa Nan:

Nu mai mergem mult și dăm – pe colțul unde se face străduța Iancu caveler de Flondor de un mic local unde, demult, a fost o cofetărie: înainte de Război se chema „Orange”; ulterior, odată cu prefacerile edilitare ce vor schimba Calea Moșilor, ajunge aici celebra „Verdun” – care și ea s-a plimbat oleacă-n cartier:

Numaidecît urmează o piațetă cam fără niciun chichirez, la intersecția cu Traian; are și-un scuar pe care, odinioară, troleele-l ocoleau prin dreapta. Deși mărturiile fotografice n-au prea răsfățat bulevardele astea – nici pe vremuri, nici mai încoace – atmosfera de-acum un sfert de secol nu-i prea alterată.

Ritmul se schimbă: de aici și pînă la Izvorul rece bulevardul e… rece și el – poate pentru că-l părăsesc tramvaiele; mai puțin prietenos, deși-i crește valoarea arhitecturală. Dînd roată parcului – ce ar trebui să poarte din nou numele lui Pache -, ne dăm seama de cît de puțin e valorificat el în sine și clădirile ce-l mărginesc; deschiderea spre Ferdinand, cu biserica greacă-n prim plan, rămîne excepțională.

Pîn-la Rond, bulevardul a purtat numele primarului care la sfîrșit de secol XIX l-a făcut de-a curmezișul orașului; de-aci încolo, îl șim drept Carol (să nu ne mai încurcăm cu „întîiul”); dar mai e nevoie, oare, să vă spun că mie tot Republicii-mi vine să-i zic? Oricum, bucureșteanul – în încăpățînarea lui afectivă – a știut să alinte și-n vremea comunismului partea dinspre Cișmigiu a axei centrale doar cu numele „Bulevardul”, dîndu-i pe pustii și pe Gheorghiudej, și pe 6 martie.

O frunzăreală a ghidurilor bucureștene ne înfățișează o prăpastie ideologică imensă între anii de dinainte și de după instaurarea regimului popular:

 

Bucățica între rond și Moșilor – să revenim! – e într-o decădere cauzată de scăderea importanței sale de nod urban; pătrunzînd în intersecție, remarcăm retragerea clădirilor dinspre Mîntuleasa și ne dăm seama că axa aceasta are, cu siguranță, cele mai multe piațete, ronduri și scuaruri din tot Bucureștiul; și, mai ales, printre cele mai armonioase. Și deși are atîtea „ruperi”, porțiunea dintre Universitate și Iancului e perfect oablă.

 

Ne oprim un pic:

Aici, într-adevăr, s-au schimbat lucrurile-n anii ’80, cînd Calea Moșilor a fost lărgită!

 

Înspre Armenească de-acum, atmosfera-i alta din nou: te afli-ntre blocuri, care deși mai toate-s reușite, nu le vezi cu adevărat niciodată; multe parteruri închise din păcate; a funcționat aici și un celebru magazin de arme, după Revoluție – a mai rămas reclama unui pistol să ne aducă aminte.

 

Surprinzător, intersecția cu Armenească nu e pusă-n evidență, dar să ne aducem aminte că actuala ei configurație este recentă, ajungîndu-se la ea în urma prefacerilor edilitare de la mijlocul anilor 1980, cînd s-a practicat tăietura Armand Călinescu dintre strada Galați (Vasile Lascăr) și Moșilor.

Însă gîndul creării acestei legături rutiere este, firește, mult mai vechi, regăsindu-l în planul de sistematizare de la mijlocul anilor ’30 din secolul trecut.

Tramvaiele ieșeau direct la Rosetti și mai apoi continuau pe Hristo Botev: alte vremuri! Linia existentă azi pe strada Paleologu – montată odată cu prelungirea străzii spre Nord – n-a mai fost folosită de mai bine de un sfert de secol.

Mai e o stație pîn’la Rosetti; lăsăm în urmă nefericita clădire care a ars cu mai bine de un deceniu-n urmă și, vizavi, fostul hotel „Modern”.

… se mai îndesesc un pic spațiile comerciale – nu mult! – mai căscăm gura…

… și ajungem într-o piață largă, dar nepricopsită; în mijloc statuia e-ncadrată de stîlpi mătăhăloși iar stația autobuzului 311 nu mai are deverul de odinioară. În anii ’90, datorită sediului P.N.Ț-C.D., locul era mai animat. La intrarea pe Hristo Botev funcționează un magazin de semințe, frecventat de mulți zeci de ani de zile. Blocul de pe colțul cu Tudor Arghezi a apărut după Cutremur.

Fără nici o îndoială – tot parcursul acesta central e o încîntare arhitecturală ce trebuie ocrotită și pusă-n valoare de orice îmbunătățire viitoare.

Și cam atît: mai e de văzut, pe îndelete, minunata clădire a Ministerului Agriculturii și gata.

… întotdeauna o plimbare pe bulevardele astea e ceva ce-ți prinde bine!

Surse foto și documentare: Dan VartanianAndrei PandelePeter HautzingerAzopan Tramclub  • Softpedia – blocurile comuniste • altele

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

la Răzoare – pînă cînd?

Bun! Metroul din Drumul Taberei merge de juma’ de an.

Pe dedesubt, cum ar veni, treaba-i cam gata.

Dar pe deasupra?

Mai ales la Răzoare, cea mai nenorocită zonă afectată de lucrări, unde a fost cel mai mare șantier.

… și încă este!

Și ce-i mizerabil e că nu se-ntîmplă nimic: nu se refac străzile deviate, nu se repornesc troleibuzele, oamenii nu au pe unde traversa în siguranță.

Zi de zi ne uităm: poate, totuși, se-apucă de treabă… cineva.

Bucureștiul trage de aproape un deceniu de improvizațiile practicate aici și s-a cam săturat.

Nebunia trebuie oprită

Devine vital pentru viața bucureșteanului să se oprească nebunia primăriilor de sector.

Primăria Sectorului 3 își dorește – pentru „creșterea mobilității urbane” – să construiască două pasaje pe sub Mihai Bravu: unul la Vitan și celălalt la Dudești.

Iar pentru „reducerea punctelor de conflict dintre pieton – vehicul” să sape un pasaj pietonal la stația de tramvai Laborator.

Doamne, e atît de greșită, de nefericită, soluția asta de a favoriza bulevardele, de a crea șosele în inima unui oraș! Atît de împotriva oamenilor – tuturor oamenilor.

Pietonii trebuie să poată traversa cît mai ușor, fără să urce, să coboare, fără să ocolească cu zecile de metri.

Șoseaua Mihai Bravu trebuie să aibă doar două benzi pe sens pentru traficul auto. E de ajuns. Viteza mașinilor trebuie neapărat să scadă. 50 la oră e deja prea mult.

Primăria Municipiului București să se opună din răsputeri acestor proiecte nebunești care se nasc în sectoare.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

(sursa)

Plimbări în Bucureşti XXXIII – două perechi de străzi

Cine-și face curaj să treacă mai departe de degradarea ce se găsește în preajma intersecției de la Chirigiu, întîlnește – ținînd tot înainte pe Calea Rahovei – case părăginite și prăvălii lăsate de izbeliște.

 

… dar și, poate, unele din cele mai interesante perechi de străzi bucureștene: Rădiței–Popeia și Anul 1821–Petre Marinescu.

Hai să le vedem mai bine.

Prima pe care ne băgăm nasul este Petre Marinescu. Zic bine, nasul: cam atît și-ncape aici! Deși – în teorie – practicabilă, riveranii o folosesc ca pe o fundătură-parcare. Unii reușesc chiar să-și strecoare mașina-n curte, deși aici totul – stradă, case, curți – e liliputan.

 

Nici măcar nomenclatorul stradal nu ne lămurește prea mult cu privire la Marinescu; aflăm că a fost profesor și publicist și că s-a născut în 1877: dar atît!

De ce-i strada asta într-atît de îngustă? Ne ajută Andrei Răzvan Voinea: „Parcelarea de case-tip care astăzi ocupă străzile 1821 și Marinescu, între Calea Rahovei și Tudor Vladimirescu apare pe harta Bucureștiului pe undeva pe la începutul anilor 1930, fără a se știe exact când. Dacă prima stradă, 1821 (fostă Aslan), poate poza drept cale de acces cu funcția de stradă, cea de a doua cu greu se poate încadra în această categorie și reprezintă, de altfel, și cauza ilegalității în jurul căreia se învârte parcelarea. Din pricina lărgimii care face insuficientă prezența simultană a două căruțe, nici autorii hărții din 1940 nu o consideră demnă de a o pune pe hartă, și nici mașina google streetview nu se sinchisește să intre.
Pe terenul aflat la dispoziție pe Calea Rahovei 218, dezvoltatorul primise avizul deschiderii unei singure străzi, pe care urma să construiască 15 case cuplate, pe ambele părți. Însă dezvoltatorul a decis să mai deschidă încă o stradă paralelă, pentru a mai construi încă un rând de case, spate în spate, mărind numărul caselor și, implicit, profitul. Lărgimea străzilor era reglementată de Regulamentul de Construcțiuni și Alinieri din 1928, care prevederea o lărgime de cel puțin 8 m pentru străzile mai lungi de 100 m, respectată aproximativ în strada 1821 și încălcată copios pe str Marinescu.” 

„Strada” corespunde, desigur, în Tudor Vladimirescu; de acolo ne-ntoarcem în Calea Rahovei pe cealaltă stradă a micuței parcelări – Anul 1821, botezată-n ton cu șoseaua adiacentă.

Pe 1821 deja ne bucurăm de mai mult spațiu; iar casele-tip se văd oleacă mai bine – cîteva chiar sînt de valoare. Partea dinspre Rahova e mai decăzută și mai murdară; loturile minuscule nu-i îmbie pe cumpărători să investească.

Sistematizarea comunistă nu ar mai fi lăsat nimic din străzile astea două; dar au scăpat – și așa puchinoase au rămas, pentru totdeauna.

După ce trecem de actualul complex comercial „Chirigii”, vedem cealaltă pereche de străzi, unde atmosfera e cu totul alta! La-nceputul anilor ’30 se ridica aici prima parcelare modernistă din București: Aron Mayer.

Prima stradă poartă numele colonelului Corneliu Popeia, căzut în Primul Război (pe una din case, cineva chiar a pus și-o placă memorială). Doar cîteva din case mai aduc aminte de început; oamenii le-au adaptat, renovat și reconstruit după plac, nevoi și posibilități. În ultimii ani strada și-a pierdut tot mai mult din ceva-ul ei; casele neafectate de transformări sînt, însă, destul de bine îngrijite. Plimbarea rămîne plăcută, întrucît sensul unic dinspre Rahova spre Tudor Vladimirescu face ca doar riveranii să intre pe aici.

     

Perechea este Rădiței; aici casele-tip sunt doar pe o parte și nici măcar pe toată lungimea străzii; vizavi găsim obișnuita amestecătură arhitecturală bucureșteană – dacă ne uităm pe hărți, vedem că asta e cea mai veche arteră dintre cele pe care le-am străbătut. La orele de vîrf se poate întîmpla chiar să întîlnim ambuteiaje, întrucît șoferii-s obișnuiți să folosească strada asta ca scurtătură. Dacă ne grăbim, nici nu remarcăm că-s destule imobile mici, în stare proastă.

    

Călătorul curios poate continua un pic plimbarea: înspre Trafic Greu se mai găsesc pitite cîteva case de pe vechile străzi Stan Tabără și Dincă Ștefan; o stație mai departe, e interesantă și Parcelarea Rahova, cu străzile Tocilescu şi Poenaru construite pentru funcţionarii Poştei; iar o privire în trecutul acestei bucăți din Calea Rahovei, de asemenea, nu strică.

O imagine de la mijlocul anilor ’30 ne arată strada Rădiței în plină campanie de pavare; aproape de anii ’80 recunoaștem în detaliul fotografiei făcute de Dan Vartanian trăinicia lucrării. La aceeași distanță între imagini, e uluitor și cum s-a „păstrat” specificul local pe care-l aminteam la începutul articolului.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

sîntem buni, geniali, uriași

Din cînd în cînd, drumurile mă poartă-n zona Otopenilor: ba pe Deneu, ba pe Centură – după cum mi-i norocul.

De fiecare dată nu mă pot opri să mă minunez de cît ne-a dus mintea atunci cînd am vrut să „rezolvăm” situația traficului în zona asta.

Aici – pentru cine nu știe – e locul unde șoseaua de centură se mută dintr-o parte într-alta a căii ferate; pe scurt, ca să mergi pe Centură, trebuie să traversezi șinele. Adaugi și fireștile conflicte de trafic stînga-dreapta cauzate de cei cei ce intră și ies și te iei cu mîinile de cap.

Fiindcă așa nu mergea, acum vreo 15 ani s-a construit o mîndrețe de pod, care-ncepe după dedesubtul podului vechi de peste Centură și traversează calea ferată: gata, mașinile nu mai trebuiau să stea la barieră.

Ce nu s-a rezolvat nici acum, cu toate cîcîielile și experimentele făcute pe pielea șoferilor, este cum intri pe Centură, venind de pe DN1: dacă ai drum în stînga, spre Mogoșoaia, trebuie să ocolești… doar doi kilometri jumate. O iei pe Centură spre Tunari, urci podul nou, stai să-ntorci la un giratoriu, mai urci odată podul nou și de-abia apoi ai terminat treaba. Altfel nu se poate!

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

nu mai repede – ci mai sigur

În toate aspectele vieții de zi cu zi există un „pas următor” – ceva ce presupune evoluție, reașezarea și îndreptarea lucrurilor care se dovedesc că nu aduc nici o mulțumire oamenilor.

Așa e și traficul auto din Capitală.

Bucuroși că avem mașini pe care le putem folosi, ne-am pomenit că fără ele sîntem neputincioși, ajungînd să le fim sclavi în orice deplasare.

Că nu mai merge așa, se vede la orice oră – dar ca să trecem cumva peste starea-n care ne găsim, e nevoie să ne gîndim la ce-i de făcut.

Sigur, îmbunătățirea transportul public, respectarea regulilor de circulație, creșterea deplasărilor trotineta și cu bicicleta îs rețete verificate și nu greu de pus în practică.

Dar traficul auto cu mașinile personale nu o să se reducă, nu-i așa?

Și atunci oamenii trebuie să se gîndească că mai trebuie ceva – ceva în plus: o schimbare de atitudine.

Traficul nu trebuie să fie rapid!

Scopul deplasării dintr-un punct într-altul nu e să ajungi mai repede dintr-un punct într-altul: în oraș lucrurile nu funcționează așa, fiindcă în oraș trăiesc nu șoferi, ci oameni.

În oraș scopul deplasării e să ajungi cît mai în siguranță dintr-un punct într-altul: siguranță pentru șofer, și pentru cei ce merg pe trotuar, ce traversează, ce așteaptă în stații; și prin siguranță înțelegînd nu doar limitarea pericolelor, ci și creșterea predictibilității deplasării.

Ce-ar fi să n-ai voie să-i dai mai mult de 40 la oră nicăieri prin oraș? Ce-ar fi dacă pe toate șoselele și bulevardele autoturismele ar avea la dispoziție cel mult două benzi, în loc de trei sau patru?

S-ar circula mai încet, dar s-ar ajunge mai sigur: iar asta e un cîștig pentru toți oamenii.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

locuri și nume V

Cînd îi intră bucureșteanului ceva-n cap, greu îi mai iese!

Și așa și trebuie – amintirile și legendele colective fac și definesc un oraș, mai dihai ca nomenclatorul stradal!

De asta ne place – chiar dacă uneori ba nu-nțelegem, ba ne calcă pe nervi – să păstrăm vii numele unor locuri din Capitala noastră.

Mai ales ale piețelor, fiindcă-s cu adevărat puncte de interes!

Și chiar cînd nu mai au vreo semnificație, tot ne-ncăpățînăm să nu le aruncăm numele la gunoi.

Pomenim încă de Sălăjan, Moghioroș și de Muncii; pieței Gemeni tot Galați îi zicem; bercenarul tot la Big merge, nu la Piața Sudului; după ce ne-am luptat – subversiv – în anii comunismului să păstrăm numele pieței Domenii, azi îi mai scăpăm un 7 Noiembrie. Matache rămîne Matache, Chibrit rămîne Chibrit, Chirigiu tot Chirigiu e, deși toate locurile astea și-au pierdut din însemnătatea publică. Bobocică a străbătut vremurile Vitanului, pierzîndu-și, însă… genul: azi lumea-i zice Bobocica.

Doar că atunci cînd ne scoatem un nume din obicei, păi cam îl scoatem de tot. Uite – tocmai ce am văzut că rondului de la Izvorul Rece nu mai vrem să-i spunem „Pache”; și mă tem că n-o să-i mai spunem așa niciodată.

Ce-mi place poza asta de prin 1990! Dovedește că foloseam încă numele interbelic de „Parcul Rahova” (cu sensul vechi de parcelare, nu de parc-parc) pentru intersecția Rahova-Soldat Vasile Croitoru… deși Piața Rahova era la doi pași!

… răspîntii, oboare, tîrguri ori piețe agro-alimentare, piețele noastre au nouă vieți și istoria celor mai multe e veche și neștiută îndeajuns: ia, de pildă, ziceți cînd a apărut Piața Dorobanți.