despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Cum se poate schimba o stradă fără a se distruge – fiindcă, nu-i așa, ne temem de distrugerea și pierderea Bucureștiului vechi.
Cîțiva pași pe strada Gala Galaction, care se face din Ion Mihalache după Cimitirul Evreiesc, ne prind bine. Avem aici o parcelare frumoasă, cu destule clădiri-tip care au rămas încă intacte, cu nelipsite altoiuri timpurii postdecembriste – ce să le faci, astea-s mereu nefericite – dar și cu încercări de a pune în valoare. Și mai presus, cu lăudabile inițiative de a „îndulci” greșeli făcute în istoria noastră contemporană.
Uite, înălțarea asta, care altminterea ar părea nepotrivită, e îmblînzită de materialele și soluțiile folosite. Nu e rău, deci!
 
Blocul ăsta vă zgîrie ochiul?
  
Mie, nu. Și știți de ce? Fiindcă e „rezolvarea” unei ușcheli trecute.
Bun; iată și o renovare cinstită.
 
… ca și următoarea, de altfel.
 
… acum aproape șase ani, cînd încheiam serialul dedicat fundăturilor bucureștene, știam că-s încă destule cele-n care nu ne băgasem nasul.
Articolul de azi vine ca o completare, fiindcă am ajuns într-un cotlon cu multe intrări din preajma Grantului. Nu pe partea dinspre Basarab, ci cea dinspre Cimitirul Sfînta Vineri.
Sînt – în buzunarul ăsta urban – și case căzute, și alei cuminți: un bun locșor să te abați după o plimbărică prin vecinătate.
Cea mai importantă fundătură este cea care se face din Iani Buzoiani și ajunge-n Calea Griviței; Colonel Ștefan Stoika se cheamă. Odată cu edificarea blocurilor șaizeciste de aici, ieșirea dinspre Grivița a fost închisă; oamenii se vîră printr-un gang.
Din strada asta, înspre gardul cimitirului, se răsfiră cîteva intrări cu nume de mănăstiri: Putna, Horezu, Bistrița, Neamț.
Am ales, deci, cîteva căsuțe ascunse prin spatele blocurilor – să le vedem în liniște.
    
În imagini: M-rea Neamț 5, M-rea Horezu 16, M-rea Horezu 9.
Ce mai bucățică de oraș, între Basarab, Grivița, Grant și 1 Mai. Bine, te poți pierde pe-aici îndelung; străzile încîntătoare alternează cu cele pitorești și sărăcăcioase. Șoferii nu prea au ce tăia prin cartierul ăsta, așa că pașii se leagă-n tihnă.
Planuri interbelice vedeau o legătură directă, tăiată de la Primăria sectorului 1 de azi pînă la parcul și piața Regina Maria dinspre Turda. Dar altminterea aproape tot locul a rămas neatins, neafectat – singura schimbare adevărată a fost transformarea străzii Turda într-un bulevard larg, cu blocuri.
Cea mai lungă stradă-i Petru Maior; săraca de ea începe printr-un gang, de la Banu Manta și ajunge pînă înainte de Podul Grant.
… dar dintre toate am ales strada George Barițiu, cu pomi umbroși, cumințenie, dar și un aliniament strașnic de clădiri una și una, de te miri cum s-au găsit laolaltă.
           
Bun, cîrcotașul găsește și cîteva dărăpănături amărîte… dar, ascunse după garduri, nu sar în ochi.
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
 Ei bine, nu știu cum de s-a întîmplat; pot doar să mă bucur, pot doar să fiu liniștit.
Țineți minte sinistrul și criminalul „smac” anti-îngheț cu care Primăria noastră stropea străzile-n fiecare iarnă din 2010-ncoace?
Da, ăla care ținea carosabilul umed și pe vreme însorită, ăla care te făcea să frînezi greu și să circuli chinuit, fără aderență bună?
Ăla de care se lipea tot gunoiul, care se amesteca cu noroiul, care rămînea mîzgă de toamna pînă primăvara?
Nu l-am mai întîlnit!
Nu știu – repet – cum de s-a renunțat la el; doar notez și mă bucur.
Cine vrea să vadă unde-s strînse cele mai strașnice porți ale orașului nostru, să-nceapă de la Triumf.
Găsește pe-aici intrarea de la Leagănul de copii de pe Averescu:
 
… chiar pe colț, înspre Cașin, încă una, ascunsă și nefolosită.
Vizavi de leagăn, chiar și vila asta are o poartă care place. Bine, are alta și-n Kiseleff, chiar mai frumoasă.
 
Dar cea de la stadion impresionează și azi! Păcat că nu prea e pusă-n valoare, nici de terasa-restaurant care-i ia fața de pe colț cu Kiseleff, nici de clădirea nouă din spate.
Stadionul – de fapt, mai multe, un ditamai complex sportiv – se întinde mult, între Mărăști și Kiseleff; iată și frumoasa poartă a Atletismului din strada Primo Nebiolo, dintre Agronomie și Muzeul Satului.
   
Ajungem – vizavi – la fostul ștrand zis al Tineretului; porțile-s triste și parcă uitate de vreme.
Cum să nu placă vestigiile astea care amintesc de sportul nostru? Fiindcă ne gîndim că-s rușinos de puține; ai zice că bucureșteanul mereu s-a ferit de mișcare.
Ia, mai e poarta uitată a stadionului din Dudești… și, desigur, splendidul complex care a fost preluat de universitatea de educație fizică și sport.
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
Ăsta-i mai degrabă un cotlon, nu un colțișor. Undeva-n spatele Magistralei, în apropiere de cunoscutul local „Dristor”
… calea asta de acces puchinoasă, meschină, e o rămășiță a străzii Spineni, a cărei albie a fost afectată de construcția bulevardului.
   
Diferența, oameni buni, e uriașă.
   
Între ce și ce? Uite: acum pe strada Occidentului oamenii au, în sfîrșit, loc să meargă pe trotuar.
 
…un exemplu care nu e singular de ceva vreme-n București!
Notăm demolarea ciudatei și dezagreabilei coșmelii de pe strada Sfînta Ecaterina, fix vizavi de Teologie.
 
Și – cu adevărat un semn bun, un exemplu modest dar necesar de normalitate – pe strada asta s-a terminat cu „accesul interzis cu excepția șmecherilor riveranilor”. E sens unic cinstit, înspre Bibescu Vodă.
… șase străzi unesc Pandurii de Alexandru Vitzu – toate cuminți, liniștite atunci cînd șoferul nu taie pe-aici, grăbit să scutească ambuteiajele.
Cinci au nume, firește, de doctori; doar una – Căpitan Vijelie – „ține” de partea cealaltă a șoselei Panduri, unde străzile aduc aminte de oameni din oastea lui Tudor.
Cea mai drăguță pare Dr. Severeanu. Poate și pentru că nu merge oblu – are o curbă dulce – dar, cu siguranță, pentru brazii din curțile locuitorilor, care au crescut frumos și-ți fac plimbarea mai plăcută.
 
De-abia în 1989 se termina Centura Capitalei noastre, odată cu construirea bucății lipsă din nord-vest – dintre Dragomirești și Chitila.
 
Dar chiar și „terminatul” ăsta nu prea era adevărat, căci între Chitila și Mogoșoaia drumul nu exista direct, ci ocolea prin localitățile astea – și a mai durat aproape două decenii să se construiască; astea-s chițibușuri. Infrastructura rutieră nu fusese niciodată vreo prioritate în comunismul nostru.
Despre tronsonul menționat în articol șoferul bucureștean ține, desigur, minte că a fost cel mai prost făcut. Odată cu începerea traficului serios de după Revoluție, betonul s-a măcinat și s-au căscat gropi între plăci; ce mai – se circula cumplit. Călătoria cu autobuzul 150, care mergea pe Centură între Autostrada București-Pitești și Chitila, era o aventură!
Ce mai e Centura azi?
Avem un segment lărgit între Militari și Colentina, cu niscai pasaje chiar, dar și cu o droaie de giratorii; în rest, a rămas o șosea județeană săracă, cu intersecții la nivel chinuite și periculoase la care adăugăm miile de accesuri în curțile firmelor riverane.
În continuare legătura Bucureștiului spre Cernica este închisă – se face un deceniu de cînd trebuie ocolit prin Pantelimon!
Cît despre transportul public, în afara segmentului tradițional dintre Străulești și Otopeni, nu mai circulă nimic pe șoseaua asta. Puținele legături inelare ilfovene se realizează în exteriorul sau interiorul Centurii, pe unde – de fapt – sînt și localitățile. Acum 50 de ani, odată cu construcția șoselei, se vorbea și despre trenuri suburbane pe linia ferată care o dublează; că nu s-a realizat atunci, nu e de mirare; că nu s-a mai realizat nici apoi… la fel.
Planuri în lucru? – pentru autostrada care va înconjura întreaga zonă periurbană în viitor și – tîrîș-grăpiș – eterna lărgire a toată Centurii la patru benzi.
listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii