despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Pante (II)

citiți prima parte

Trecem Gîrla: prima dată dăm atenție interesantelor coborîșuri ale Vitanului, puternic afectate vizual de construcțiile contemporane; cu siguranță, însă, trebuie văzute străzi ca Nucului, Grădinarilor, Peneș Curcanul, Foișorului ori Călugăreni, fiindcă n-au pierdut chiar tot ce-aveau.

Ne putem abate și-n groapa „Mirajului”, cu puzderia de străzi care au pante interesante în sine, deși-s nepuse în valoare de cartierele de locuințe ridicate pe-acolo.

O pantă care azi nu ne spune nimic – cea deasupra pasajului Mărășești – fusese înaintea demolărilor un splendid bulevard; păcat că dovezile fotografice (ce le găsim comentate pe pagina „Cartierul Evreiesc”) n-au păstrat-o cum se cuvine, alături de multele artere ce curgeau spre Gîrlă.

Ne-au rămas și interesante diferențe de nivel la străzile de azi Mămulari și Negru Vodă, prilej de ganguri cu trepte și alte ghidușii ceaușiste.

Amintim și de ciudățenia străzii Maximilian Popper, care – ciuntită și strîmtată de albia bulevardului Unirii, are o cornișă tare interesantă îndărătul blocurilor!

Venim și mai în Centru! Nu uităm să ne abatem prin spatele Cocorului; unde Calea Moșilor veche și străduțele învecinate merită luate-n seamă.

Trecem în Centrul Vechi, unde, din strada Franceză, ne uităm un pic în jos pe Tonitza; dup-aceea pornim pe Calea Victoriei. Pe lîngă CEC, strada Marconi e cea mai interesantă, dar și cea mai puțin luată-n seamă. Dumitru Râureanu e scurtă și frumoasă. Mihai Vodă, Lipscani, Eforie îs, toate, bine cunoscute.

  

Bulevardul se deschide îmbietor; urmează Constantin Mille, Matei Millo și, desigur, Cîmpineanu – ce are-n jos și o curbă de efect.

 

Deja cînd ajungem la Știrbey Vodă s-a cam terminat cu perspectiva, dar nu ne oprește nimeni să mergem mai departe pe strada asta pînă ne-ntîlnim cu strada Luterană; mai încolo, ne face cu ochiul strada Spiru Haret ce ne duce-napoi spre Cișmigiu, continuîndu-se armonios cu Poiana Narciselor.

După care ne bucurăm de Schitu Măgureanu, care curge de-a dreptul minunat pe lîngă parc; sau să ne lăsăm pe strada următoare, Constantin Cristescu… ori chiar pe Berzei.

 

Mai amintim și diferențe aproape insesizabile de relief, care se fac însă din străzile Virgiliu, Macedonia și Vespasian ceva aparte. Și cum să uităm de Ștefan Furtună, care – la fel – coboară blînd înspre Dîmbovița?

Un delușor interesant, între noul bulevard Barbu Văcărescu și strada ce aduce aminte de vechea gară Herăstrău. Calea Floreasca are, pe lîngă lacuri, ceva-ceva; bulevardul Mircea Eliade se lasă și el, urmînd malurile joase….

… iar mai departe, în țigănia Teiului, sigur se găsesc destule pitorești străzi de care, sincer, am cam uitat. Aș zice, mai degrabă, să le căutați – surpinse de-a lungul vremii – în arhivele cinematografice ale Studiourilor Buftea.

Cam atîta: dac-am fușerit-o n-a fost dinadins; mai e mult de vorbit despre nimicul ăsta bucureștean – dealul, panta, perspectiva.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aicilista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Pante (I)

Știe orișicine cum Bucureștiul n-are nici o ridicătură mai de Doamne-ajută. Oraș de șes, ce vrei! Cu toate astea ne amăgim cu o mînă de diferențe de relief ce mărginesc, în principal, Dîmbovița. Așa puține și pricăjite cum îs ele, tot dau naștere unor perspective pe care le-ndrăgim.

Avem de ales?

… avem: și chiar facem cîteva alegeri din puținele pante bucureștene. Doar că deși am căutat îndelung în ultimii ani să le găsim partea fotogenică, n-am izbutit: pozele ies neîmbietoare, fără să transmită nimic din emoția și plăcerea de a ne afla urcînd ori coborînd.

Sîntem, așadar, siliți mai mult să vorbim de ele decît să le privim – tragem doar nădejde că n-o fi întrutorul nefolositor!

Să vedem cum le luăm, fiindcă o oreșce metodă tot ne trebuie. Pentru-nceput le-mpărțim după cum trece Gîrla. Păi, hai să ne coborîm prin preajma Parcului Carol, unde curba străzii Candiano-Popescu face toți banii.

Nu lăsăm uitării cocoașa fără de pereche a străduței G-ral Nicolae Haralambie. Pe-asta n-ai cum s-o explici: trebuie s-o vezi personal; strada de imediat lîngă – Soldat Ștefan Simion – are aceeași configurație.

Dacă tot sîntem pe-aici, ne putem abate chiar prin parc, unde aleea ce se scoboară pe lîngă „Castelul lui Țepeș”, mărginită de castani, e o frumusețe.

Panta Căii Șerban-Vodă de la Șincai are, și azi, ceva inefabil. Noi am pozat-o și cu mulți ani în urmă, cînd încă mai găseam piatră cubică și mult mai multă liniște.

Ajungem la Dealul Mitropoliei. De oriunde l-ai accesa e la fel de minunat. Panorama spre Piața Unirii s-a schimbat total în ultimul timp, odată cu creșterea platanilor de pe scuarul central.

Înspre 11 Iunie intervențiile recente au distrus cumințenia de odinioară, dar tot merită mica repriză de gîfîială.

Nu părăsim zona geografică pînă nu ne-ntoarcem pe lîngă Parcul Carol, de data asta pe strada Constantin Istrati.

Adiacent avem cele mai strașnice străzi înclinate din oraș: Lămîiței și Mitropolit Filaret, cea cu celebrul zid de cărămidă. Din Lămîței putem ajunge și-n sus, practicînd aleea Suter; jocul străzilor e de neiutat și zona abundă și de scări.

 

Bulevardul Coșbuc, pe lîngă fosta fabrică de bere, ar putea fi frumos; pe partea cealală, fosta cale a Rahovei mai are și ea ceva îmbietor – plus o curbă interesantă, rezultat al schimbării vechiului său traseu.

Oare să ne ducem și pe strada Izvor? Nu; cu siguranță nu – și nici pe 13 Septembrie. Dar cît de frumos trebuie să fi fost pe aici odinioară, cînd dealul Uranusului încă nu fusese distrus pentru construcția Centrului Civic! Vă invităm, desigur, să vă convingeți parcurgînd pagina „Cartierul Uranus” sau să revedeți fotografiile lui Adrian Mureşan din cartierul Izvor, publicate de noi în serial: partea întîipartea a douapartea a treiapartea a patra.

Gata aici! Mergem – unde altundeva? – în Cotroceni. Șoseaua însăși șerpuiește între Grădina Botanică și Palat; păcat că e stricată de traficul nebun și de gardul prost. Nu ne-ncîntă, din păcate, coborîșul de azi al șoselei Grozăvești și nici perechea sa de la Apaca.

Dar ne place aici cum se lasă-n jos strada Ana Davila; iar General Demosthene își oferă o perspectivă absolut ne-bucureșteană.

Aleea care coboară prin Parcul Romniceanu trebuie amintită și ea. Perechea de bretele Rainer/Bagdasar, ce mărginește Academia Militară, întregește peisajul.

Oleacă mai departe, valorificăm Dealul Piscului cu urcușul la Sala Polivalentă dinspre Palatul Pionierilor și, dacă tot sîntem aici, coborîm Mărțișorul pe noile scurtături practicate printre blocurile construite-n ultimii ani. Nu prea ne uităm la Calea Văcărești, fiindcă nu ne-atrage cu nimica, din păcate! Dar, întorcîndu-ne spre inima orașului, vedem un urcuș interesant: cel spre Mănăstirea Radu-Vodă.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aicilista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

cazul perfect

„Șantierul” schimbării șinelor de tramvai de la Apaca e cazul bucureștean perfect.

Ghilimelele ce-nsoțesc cuvîntul șantier sînt justificate pe deplin. Se lucrează – dar încet. Oameni puțini. Puține operațiuni în același timp. La ce s-ar grăbi constructorul, cînd știe că lucrarea trebuie să fie gata tocmai la primăvară? Nu-i vina lui.

Da-n schimb e vina noastră, a oamenilor, că neisprăviții din conducerea Bucureștiului nu fac pe dracu-n patru ca să terminăm cumva mai repede cu rușinea asta de „șantier”?

Lucrarea putea fi gata pînă acuma, oameni buni! Nu doar că putea fi gata, ci – mai ales – trebuia să fie gata. În patru luni poți face minuni; darămite să schimbi un kilometru de linii de tramvai!

Da-mi place mult – mult de tot! – că despre lucrarea asta nu vorbește nimeni, nicăieri. Ciuciu primar să-l văd pe aici, băgîndu-și nasul. Ciuciu presă să filmeze cum se stă pe „șantier” și mai ales cum sînt siliți bieții oameni să se deplaseze de patru luni de zile deja fără una din cele mai importante linii de tramvai din Capitală.

Cazul perfect: toată lumea și-a băgat pula.

linie de protocol!

Eu unul n-am nici o părere despre „noile” tramvaie din București. Îs verzi – chiar nu-mi pasă. Oricum îs urîte și, mai ales, doar niște reparații, re-reparații și re-re-reparații ale unor tramvaie care erau moderne acum cinci decenii.

În fine: de astea ne folosim. Tragem de ele, le bricolăm în curte, în spatele blocului, cum s-ar zice.

Dar am o părere despre faptul că tramvaiele astea reparate și înnoite nu circulă decît pe linia 41.

Da, am o părere. Nu-i linie de „protocol”, nu merg pe ea alți cetățeni decît în Colentina ori Rahova.

Nu e firesc ca doar pe o linie să circule vagoane curate și îngrijite și-n restul Capitalei celorlalți oameni să le fie frică și scîrbă să se suie-n tramvai.

foto: Cristian Malide

listă de articole selecționate despre transportul public – aici 

nu ne poate îmbia nimeni.

Dacă te uiți așa, mai neatent, îți închipui că unul din lucrurile care merg bine-n Capitală e transportul public de suprafață.

Cum altminterea? Oriunde-ai fi, trece un autobuz pe lîngă tine, te depășește un tramvai – și-n toate astea vezi cum fiecare șade comod, fiecare pe scaunul lui.

Ce aglomerație? Ce călcat în picioare? Ne-am civilizat ca-n orice alt oraș mare din Apus.

Doar că – firește că urmează acel „doar că” ce dă peste cap frumoasa imagine pe care-am arătat-o.

Doar că faptul că mijloacele de transport circulă așa de goale înseamnă că oamenii nu le folosesc.

Oamenii din București se feresc de transportul public și se feresc tot mai tare. Și cum să n-o facă, atîta vreme cît transportul public nu-i duce acolo unde au treaba și, mai ales, nu-i duce iute?

Traseele care unesc punctul A de punctul B se pot număra pe degete: restul fac ocoluri, ocolișuri, se lungesc aiurea – astfel încît nici cel mai înțelegător cetățean nu are chef să se plimbe un sfert de oraș ca s-ajungă unde are el treabă cu adevărat.

Traseele care-s despărțite în totalitate de trafic nu există: deși pe alocuri găsim benzi dedicate, acestea se opresc în ambuteiaje – astfel încît folosul rezultat de mersul fără probleme cîteva stații este mai apoi șters.

Iar faptul că mijloacele de transport în comun sînt atît de goale înseamnă că oamenii le folosesc din ce în ce mai puțin; că de la an la altul le scade încrederea și dorința de a le folosi.

Am ajuns ca nimeni să nu aibă de ce să mai pună o vorbă bună pentru transportul public.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici 

ne-au mîncat pînă acum trei luni din viață.

Acum fix trei luni s-au oprit tramvaiele care circulau pe la Apaca pentru schimbarea șinelor.

Înțelegeți nepăsarea, nepriceperea și ticăloșia adminstrației noastre: în trei luni de zile lucrarea asta putea fi gata!

… iar azi am fi mers din nou cu tramvaiul 1.

Ca să ne dăm seama cînd o să fie gata – doar asta ne interesează! – să ne uităm la poze: la anu și la mulți ani.

A – peste vară, cînd traficul e considerat a fi mai „lejer”, se putea lucra la schimbarea șinelor din intersecția de la Apaca; dar… nu.

după două luni-jumate din viața noastră.

Tramvaiele care circulau pe la Apaca au fost oprite, pentru începerea lucrărilor de schimbare a șinelor, pe 25 mai: acum două luni și jumătate.

Lucrările, însă, au început de-abia pe 8 iunie: acum două luni.

Să vedem cum stăm. Stăm! De stat, stăm… chiar bine.

Pînă la Apaca s-au scos șinele și s-a săpat pentru fundația noii căi de rulare, însă între Apaca și Ho-Și-Min (adică AFI) doar s-au scos șinele.

Asta s-a-ntîmplat.

Atît.

Doar atît.

după o lună-jumate din viața noastră.

Merge treaba… ceva de speriat. În două săptămîni s-a reușit să se scoată dalele de beton ale liniei de tramvai între Apaca și calea ferată de după Apaca; mai departe, pînă la mall-ul Afi, s-au scos doar șinele.

Firește, pe porțiunea de mai jos de Apaca, unde șinele și dalele au fost deja scoase, nu s-a întîmplat nimic altceva; dacă vă gîndiți că poate cineva lucrează la montatul celor noi, vă-nșelați.

Poze de joi, 8 iulie. Pe scurt: într-o lună de „muncă” nici măcar încă nu s-au putut scoate de tot liniile vechi. Cumplit.

Demult, cu Pobeda prin Obor

scris de Ando

De data asta, nu e vorba despre ceva clădiri importante sau de cine ştie ce monumente, ci pur şi simplu despre câteva străzi banale pe care vremurile mi le-au aşezat şi mie… în drum. Le-am bătut la pas de n’şpe mii de ori, cu sau fără treabă. Bănuiesc că asta i se întâmplă oricui. Fugitiv şi, bineînţeles, în situaţii deosebite chiar am reţinut anumite modificări şi, de aceea, m-am bucurat nespus când am găsit în toptanul de fotografii postate cu generozitate de cei de la Studiourile Buftea imaginile pe care îmi permit să le comentez în continuare. Mai întâi, pe scurt, contextul realizării lor: „Bucureștiul anului 1964 prin lupa iscoditoare a lui Lucian Pintilie. Obsesia găsirii locaţiei perfecte de filmare la pelicula sa de debut, “Duminică la ora șase”. De la “Duminică la ora 6” rămânem cu o documentare foto incredibilă a Bucureştiului din anii ’60, cu mahalale, afaceri dispărute, piețe, trenuri, halte, bodegi, figuri expresive, vânzătoare de flori…”

Ei bine, toate aceste căutări (din Obor în Uranus, din Calea Vitan la Filaret etc.) s-au făcut cu maşina de serviciu a studiourilor, adică un automobil Pobeda pe care-l vom vedea în aproape toate fotografiile.

Dacă tot am pus link-ul la gheţăria arsă de pe strada Chiristigiilor, cu voia dumneavoastră, am să încep cu chiar cu această stradă care porneşte din şos. Mihai Bravu şi se termină, practic, în Piaţa Obor.

Iată, mai întâi, fotografiile din 1964. Prima este orientată spre Piaţa Obor şi fabrica de pompe Aversa cu actuala hală de peşte, pe stânga.

A doua imagine cuprinde, mai larg, frontul de case din dreapta, front din care aproape tot ce este în spatele liniei galbene a dispărut.

In sfârşit, a treia poză care mie, personal, mi se pare cea mai interesantă ne arată celălalt capăt al străzii, cel care ajunge în Mihai Bravu, cam prin zona unde – peste şosea – era şi prăvălia lui Predoleanu.

In dreptul grupului de persoane din stânga, este clădirea fostului cinematograf Ileana/Donca Simo/Avrig aflată chiar pe colţul de unde porneşte strada Avrig.

Bineînţeles că, după aproape şase decenii, aspectul străzii este modificat substanţial.

Cu mare satisfacţie am (re)descoperit casa de la actualul numar 24 care a atras şi atenţia echipei de la studiourile Buftea.

O clădire interesantă, dar şi mai interesant este modelul original în care era pavată curtea! Ce era aici? Cel mai bine, ne transmite, prietenul nostru, Mini-Economicus: „…în casa respectivă a funcţionat pentru o scurtă perioadă (până prin 1977-1979) sediul central al Clubului de şah “Mecanică Fină”, apoi în a doua jumătate a anilor ’80, a fost sala de forţă/antrenamente a unui club de lupte… cred că “Metalul” !?
Se pare totuşi că viluţa nu a fost proprietatea efectivă a vreunui club ci era doar închiriată de pe la primărie !?
Ţin minte că mai veneau “luptătorii” prin parc, după antrenament, să mai joace un şah… mari cât casa, dar… „băieţi buni” şi, mai ales, plini de ţigări “străineze” luate de prin deplasări şi turnee “afară”… ţigări pe care le împărţeau cu drag cu noi fiindcă îi lăsam, mai mult sau mai puţin voalat… să câştige partidele… Ei plecau fericiţi, iar noi cu plămânii plini de Camel şi Marlboro”.

Clădirea există şi acum, pitită lângă blocul masiv care se construieşte lângă ea. Deşi este ascunsă de plexiglasul gardului, am reuşit, totuşi, să fac câteva poze:

Aşadar, până la urmă, casa şi-a găsit un proprietar pentru că se văd termopanele puse la ferestre, plus că, de curând, a intrat sub schele pentru o reabilitare termică, din aia făcută cu celebrele plăci de „scârţ”. Bănuiesc că se va umbla şi la pavajul curţii, deci totul va intra în banalitatea cu care ne-am obişnuit.

Părăsim strada Chiristgiilor ediţia 1964 cu o imagine de ansamblu.

Mergem mai departe, adică intrăm pe Şos. Pantelimon şi facem un mic popas la bufetul „Parângul” aflat chiar în capul străzii Popa Lazăr.

Despre el am mai pomenit noi la povestea tunelului subteran. Iată şi cum arată acum, acelaşi colţ de stradă:

La mică distanţă, după ce a traversat fostul bd. Dimitrov (actual Ferdinand), echipa căutătorilor de la Buftea a poposit şi pe strada Zidurilor – tot într-o zonă în care îmi tocesc de mulţi ani tălpile.

De data asta, reperul prin care am recunoscut casa şi, implicit, strada, a fost acest ornament floral aflat pe zidul clădirii de la nr. 38:

Iată şi strada fotografiată, atunci, în 1964, spre cele două capete:

… şi cum arată acum, în 2021:

Şi pentru că e de bonton, hai să terminăm cu ceva… enigmatic sau măcar… în coadă de peşte. Trebuie spus că asupra clădirii din stânga planează (conform comentariilor de pe respectiva pagină de facebook) un mare semn de întrebare: a fost sau nu aici, prin anii 30, un mic cinematograf de cartier?

Dacă e să ne luăm după lista asta publicată recent pe pagina de facebook Cinematografe Bucureştene, se pare că da (chiar dacă numărul cadastral nu mai corespunde, ceea ce nu-i o noutate).

după o lună din viața noastră.

Să recapitulăm!

Tramvaiele care circulau pe la Apaca au fost oprite, pentru începerea lucrărilor de schimbare a șinelor, pe 25 mai.

Lucrările, însă, au început de-abia pe 8 iunie.

Să vedem ce s-a făcut de-atunci – că asta ne interesează: ce s-a făcut în două săptămîni de muncă!

Joi, pe 24 iunie, șinele-s scoase de jos, cam din dreptul benzinăriei și pînă înainte de Apaca – cam vreo 300 de metri. Între Apaca și Afi nu s-a întîmplat nimic în afară de demontarea gardurilor ce separau tramvaiul de traficul rutier.

  

După cum vedeți, nu se lucrează nicăieri – e drept c-a plouat cîinește și că-i caniculă; însă… pe alte șantiere din București munca n-a stat și nu stă pe loc.

Ce mai tura-vura! A trecut o lună de cînd oamenii nu mai pot folosi tramvaiul și-n luna asta, practic, nu s-a făcut nimic.