despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
scris de Ando
Foarte recent, am observat că pe axa formată de străzile C. A. Rosetti – Maria Rosetti şi Popa Petre, au fost realizate marcaje galbene, specifice staţiilor S.T.B. pentru autobuze:
- pe C. A. Rosetti, aproape de intersecţia cu J. L. Calderon, peste drum de circa ANAF
- pe Maria Rosetti, chiar lângă fosta staţie de benzină de la intersecţia cu Vasile Lascăr
- pe Popa Petre, la capăt, aproape de intersecţia cu Calea Moşilor
  
Am dat eu ceva căutări pe net, dar nu am găsit nimic lămuritor. O fi un traseu nou, o fi vreo deviere provizorie? Aşteptăm veştile de la S.T.B.
Mie-mi place ce se-ntîmplă în Sectorul 2.
Refacerea străzilor, începută anii trecuți, merge mai departe. Se lucrează mulțumitor, pe cît se poate îngrijit, și rezultatul e – în sine – bun.
Rezultatul e chiar splendid prin comparație cu intervențiile din sectoarele 3, 4 și 5: fără bile de beton, fără lanțuri, fără borduri peste borduri, fără pavele de toate culorile și modelele.
În sfîrșit – omul se poate și plimba pe străzile astea, poate respira, poate merge fără să ocolească gropi, mașini parcate, fără să-i mai fie silă și frică.
Iar pe străzile mai centrale – cum ar fi Negustori – iată, totul iese mai bine decît mă așteptam.
În sfîrșit, treceri line între trotuar și carosabil: gata cu escaladatul bordurilor. S-a reușit și minunea de a se planta copaci pe margini, în locuri unde înainte aproape nici nu era trotuar
Sînt și parcaje, și alveole – și poate, cătinel, s-or mai îndura și riveranii să-și folosească curțile pentru a-și ține mașinile.
         
Cine-a profitat de primăvară, purtîndu-și pașii prin frumosul Cotroceni, poate-a văzut cîteva marcaje îngrijorătoare pe străzile Carol Davila și Lister.
   
Îngrijorătoare, da: căci vesteau introducerea transportului public prin cartier; să te ia cu leșin la inimă, nu alta.
Parte din planul societății de transport de a optimiza folosirea troleibuzelor odată cu apariția vehiculelor cu autonomie, însemna ajutarea oamenilor din cartier să ajungă mai lesne la transportul public.
Nu pot zice că-i o idee rea – odinioară au fost chiar și tramvaie pe aici, ca să nu mai zic că mulți ani după aceeea troleibuzele chiar au mers pe străzile astea!
Bunînțeles, „comunitatea” s-a revoltat, mai ales că stațiile prevăzute se găseau taman unde cîteva cunoscute localuri ocupau carosabilul și trotuarele cu mașinile proprietarilor și cu discretele rable folosite ca debara.
Plus că, firește, introducerea transportului public pe aici însemna și că nesimțiții locali – mulți la număr! – să nu mai poată să-și lase mașinile alandala; căci în cartierul ăsta, atît de frumos, pietonul e mereu futut în gură.
… așa-i mereu în București.
Că locuitorii de aici o să „cîștige” sau nu, habar n-am; pentru transportul nostru public nu-i o pierdere semnificativă.
Dar mi-i silă cum hămăiala celor din Cotroceni e mai importantă decît toate petițiile locuitorilor din zonele mărginașe, care-ar da orice să nu mai meargă pe jos un sfert de ceas pînă la prima stație.
Sau de arterele centrale care rămîn fără legături – Spătaru Preda, Rîmnicu Sărat, Hristo Botev, Libertății, Uranus, Sebastian, Vasile Pârvan-Hasdeu, Brăilița, Cîmpia Libertății – fără să vedem vreo preocupare din partea nimănui.
Ce-nseamnă „gata”?
Păi… că treaba-i terminată, că – oricare-ar fi fost ea – de-acuma totu-i numai bun de folosit, că-i mai bine ca-nainte. Cam asta-nseamnă „gata”.
Doar că pentru Primăria Capitalei înseamnă… „gata, am făcut ceva și-am plecat”.
Astă toamnă, de exemplu, s-au refăcut trotuarele și o parte din carosabilul de pe Drumul Sării. Dacă e să-ntrebi Primăria, totul e gata – și, în sine, asta nu e greșit. Bordurile-s la locul lor, trotuarele-s asfaltate conștiincios și calitativ: e „gata”.
Doar că, atunci, de ce omului i-e silă să meargă pe aici? Pentru că lucrarea nu e gata – n-are cum, atîta vreme cît aliniamentele și scuarurile au fost lăsate mai urît decît arătau înainte.
    
De ce – mă puteți întreba – mă iau de Primăria Capitalei, și mă fac că nu văd aceleași mizerii, același abordări ale primăriilor de sector? De-aia, pentru că de la Primăria Capitalei avem pretenții… așteptări. Pe măsura importanței, pe măsura promisiunilor.
Ce păcat! Giurgiului e o șosea în toată puterea cuvîntului întrucît nu s-a transformat într-un bulevard urban prietenos. Trotuare înguste și chinuite între stîlpi, gogoloaie uriașe de piatră și lanțuri; vegetație precară; treceri de pietoni rare; blocuri înalte, lungi și mediocre; nu e un loc îmbietor.
Culmea, premisele sistematizării de după Război n-au fost deloc nefericite. Segmentul de început – cel după Șura Mare – a fost păstrat întrutotul, avînd norocul ca în perioada interbelică să facă parte din cuprinsul orașului și să se dezvolte după oarecare reguli. Bucata următoare, ce ținea de comuna suburbană Șerban Vodă, firește că ducea cu gîndul la o periferie rurală.
Blocuri răsfirate, retrase, au apărut convenabil, pe bucata șoselei adiacentă zonei Stoian Militaru care nu avea vreo valoare urbanistică ridicată.
 
Pe măsură ce trecem de Toporași-Găzarului ne dăm seama și că blocurile devin din ce-n ce mai banale, ajungînd o bordură rece, seacă. Mă tem că mulți ani de-acum înainte șoseaua asta va rămîne depreciată.
Să vedem, dacă tot am ajuns pe aici, și cîteva frînturi din viața locurilor astea; ce desprindem din ele?
Păi, poate un pic din atmosferă – la-nceput șoseaua nu era deservită decît de autobuz; el ajungea cam pînă în zona Găzarului. Tramvaiul se prelungește de la Bellu pînă după intersecția cu Luică/Alexandru Anghel în 1938; o ocazie ca industria locală să ia un pic de avînt, fără să apară, totuși, nici o întreprindere foarte mare, fiindcă deja fabricile mari se construiau în afara orașului. Ceea ce urma să devină marele combinat de cauciuc de la Jilava, de pildă, a apărut tot pe atunci.
Despre viață-n sine, ce să zici? Din cînd în cînd, în ajun de alegeri, ziarele mai scriu una-alta: trei ani rău, unul bine; ca azi.
După dispariția lui Dumitru Voicu, cel care mulți ani a condus comuna după primul Război, regăsim printre numele vremelnicilor primari pe cel al tatălui lui Nick – pe doctorul Iordan Șoimu Minciulescu. Amator și practicant al sportului, apare și-n conducerea echipei Sportul Studențesc; mai apoi activează în structurile de vîrf ale federației de fotbal. După Război se dedică medicinei și… popicelor.
Sărăcie? Condițiile precare de trai erau normale. Judecînd totuși de la adăpostul timpului, vedem că prefacerile de-a lungul anilor ’30 sînt consistente, comuna schimbîndu-se mult în cîțiva ani. Școala pomenită într-una din frînturile presei înfățișate mai jos e și azi, pitită prin spatele fostului cinematograf „Flamura”; i-a fost adăugat apoi un corp nou. Cea de pe Toporași mai are și acum pe frontispiciu scris „Școala primară de băieți nr. 56”
Da, se juca destul de mult fotbal; cu cît era vreun patron ori vreun chivernisit de pe-aici mai dezagreabil, cu atît îi întîlneai numele-n ziar, ca susținător de echipă.
Locul primăriei? Nedeslușit; poate pe bucata dinainte de Stoian Militaru, de unde-ncep blocurile.
            
Nu lipsesc, mai ales în anii de avînt dintre Războaie, idei care-ar fi putut aduce folos și azi zonei. Aducerea mai spre Pieptănari a Gării Filaret; poate construirea unei halte în zona Toporași de azi (strada se chema Bumbăcari); edificarea unui pasaj denivelat la trecerea căii ferate de la Progresu. Aflăm că ideea depoului de tramvai de pe Giurgiului e mai veche decît credeam. După Eliberare nu prea mai aflăm cine știe ce despre viața de pe-aici.
Iată și-un plan realizat parțial al începutului arterei. Deja, pe sfîrșit de ani ’50, se pornise sistematizarea pieței Pieptănari. Ar fi fost interesant dacă s-ar fi ridicat cele opt blocuri propuse pe unde se găsește azi cimitirul eroilor căzuți la Revoluție. De asemenea, dacă cele două turnuri – primul pe locul liceului și al doilea unde-i azi fostul mall – ar fi fost construite!
Dar atmosfera șoselei, în zilele noastre, e dezolantă: un pustiu de fugă, fără comerț, cu trotuare îngustate cumplit, unde oamenii merg pe lîngă ziduri și gardurile nesfîrșite de tablă cu care primăria a ascuns cimitirele. Partea unde rezistă clădiri interesante e umbrită de adaosuri contemporane mediocre, paragină, proastă îngrijire și de brutalitatea pieselor de mobilier urban; mai departe vin cumplitele labirinturi de beton apărute în ultimii ani.
                              
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
Strada Sfînta Ecaterina trece pe lîngă Teologie. Începe din Bibescu-Vodă și se duce spre Principatele Unite. Ghinionul ei? Că se află în „zona protejată” a Bisericii, laolaltă cu Dealul Mitropoliei, cel închis cu barieră.
Pe străduța asta, ce-i drept, n-au avut cum să blocheze traficul; s-au mulțumit să planteze indicatoare care să interzică accesul cu excepția riveranilor – riverani care, desigur, tot de-ai Bisericii sînt: Teologia, căminul și biserica ce dă numele străzii. Încă o porcărie pe care trebuie s-o-nghițim: avem de ales?
Ei, uite că „riveranii” nu se satură de cît ne-au luat din oraș. Ca să poată circula și mai confortabil, au umplut parbrizele mașinilor parcate pe strada Sfînta Ecaterina cu hîrtii pe care scrie: „VĂ RUGĂM RESPECTUOS SĂ PARCAȚI CU O ROATĂ PE TROTUAR. ÎN FELUL ACESTA AJUTAȚI LA FLUIDIZAREA CIRCULAȚIEI”.
Hai să vedem încă o dată și strada, și trotuarul de care riveranii B. O. R. dispun după plac, scuipînd pe cetățeanul din București.
Pe strada Calderon, între Dianei și Batișei, sînt niște nealinieri de case cumplite; așa or fi rămas de cînd lumea și treaba asta n-o să se schimbe. Pietonul n-are decît să se descurce cum poate.
Și peste toate astea, mai vine și Primăria de sector care – gîndindu-se că face un bine – plantează și un coș de gunoi taman unde trotuarul e mai îngust, sucit, desfundat și îmbîrligat.
  
scris de Ando
Dacă tot ne-am aflat, destul de recent, pe strada Ştefan Mihăileanu, merită semnalată o situaţie neobişnuită. Din oricare capăt al străzii porneşti – fie dinspre Piaţa Sfântul Ştefan, fie de lângă colegiul Xenopol, adică de la intersecţia cu strada Traian – plăcile cu numele străzii sunt fără echivoc: Prof. Ştefan Mihăileanu.
 
Chiar şi cele de pe traseu indică, toate, acelaşi lucru:
  
Cele „suplimentare”, sunt… neutre :
 
Şi, iată excepţia: cea de la numărul 20, atribuită unui actor, cu acelaşi nume, legat de începuturile zbuciumate ale teatrului românesc:
Cum şi în ce fel a apărut această placă singulară, greu de aflat.
Nimeni n-a auzit de străduța asta… și nici de cel ce-i dă numele.
Petre Cumpănici se cheamă ea; el a fost profesor – mai multe nu știm – și locul faptei se găsește pitit, undeva între ce-a mai rămas din Dudeștiul vechi și cumplita piață Alba Iulia.
După cum vedeți și pe hartă, străduța e o bucățică, un cot; nimeni n-are drum pe-aici vreodată.
Poate și de asta s-a născut, în liniște, unul din cele mai interesante colțișoare de trotuar din oraș.
  
Nu înțeleg.
Adică înțeleg cîte ceva; anume rostul stîlpilor – e ca să nu se bage mașina peste pieton, nu? Așa știu.
Și atunci, de ce naiba-i punem pe marginea traseului pietonal și nu pe marginea traseului rutier? Ca să se simtă oamenii din sectorul 4 ca-n țarc, de-aia.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii