despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
scris de Sonia Ratatouille
O piesă de teatru amuzantă. Ce să zic? E o comedie de râââzi…
Ei, să trecem la subiect:
O asociație de naziști vrea să plece din țară. Richard Hannay, acuzat de crimă, salvează lumea. Pe parcurs, le întâlnește pe Annabella Schmidt, pe țărăncuță și pe Pamela.
În piesă apar patru actori, care schimbă rolurile. Este o chestie grea. Au fost foarte bine îmbrăcați, că parcă nu-ți dădeai seama care cum este. A fost foarte frumos, dar dădeau senzația de roman polițist. Suspans, pentru a afla ce este „39 de trepte”. Așa că țineți-vă bine și aveți încredere în mine.
Este o comedie!
Distracție plăcută!
Ooooo, și piesa este la Teatrul Nottara.
scris de Sonia Ratatouille
Teatrul este la statui la Universitate. Păsări, roboți, toboșari punk, dansatoare pe picioroange și o dresoare spectaculoasă. Totul e minunat!
Ei pleacă pe Calea Victoriei. Îi vedem la Odeon, la Palatul Regal, la Sala Palatului.
În fiecare weekend până la sfârșitul lunii. Puteți merge cu copiii sau cu prietenii, pentru că este distractiv.
      
drăcii de-ale lu’ Masca, prin Herăstrău…
… iar am ajuns la Andrei Șerban. În carusel.
Poate citirăți: Andrei Șerban dăduse de multă vreme sfară-n țară despre acest spectacol – Car(o)usel – și mai în vară s-a ținutără repetițiile cu public. Săptămîna trecută – cam pe Joi – s-a și lansat; dar de-abia pe Sîmbătă a avut premiera oficială. La care-am ajuns dintr-o-ntîmplare: treceam pe lîngă Bulandra, am văzut afișul, am intrat, am luat bilete. Pare-a fi felul natural de-a ajunge la teatru – pentru alde-ca-mine, cel puțin.
Poate citirăți pe ici, pe colo, și cum e spectacolul: zice toată lumea că acesta-ncepe în foaier.
Eu zic că-ncepe mai dinainte chiar.
Ce mai spectacol vezi pe la bilete, cu fel de fel de atîrnache de performanță, obișnuiți cu decenii de intrat gratis! Babe de ambele sexe, cu ochii scurgîndu-se după tanti aia care dă invitații: aici să vezi tragedia, comedia și suspansul, și nu-nlăuntru, pe Scîndură!
Da-s eu răutăcios, pesemne. Că, odată intrat, chiar începe – spectacolul – în foaier. Fiind premiera, însuși Andrei Șerban se plimba printre oameni, iar Ducu Darie – directorul teatrului – împărțea programele.
Zarvă, căldură, oameni – ca la bîlci: atmosfera te prinde!
Bun; dup-aia te-așezi pe scaun; începe.
Andrei Șerban a-mbătrînit, dar știe ce și cum să facă. Îți dai seama de-asta nu pe loc, în timpul jocului, ci dup-aia, cînd te-ai dus acasă. Fără risipă, fără nimica-n plus, cu fiecare gest atît, cît și cînd trebuie: asta nu trebuie s-o explici, ci s-o simți; așa se fac lucrurile.
Piesa-i mișto. E de Molnar – îmi place Ferenc Molnar – și nu-i întocmai musical, cum zice presa; e o piesă în care muzica nu e în text, ci-i chiar un personaj, ca s-o zic așa.
Nu-mi dau seama cum funcționează critica. Pesemne specialistul în teatru – ăla care-și ridică plicul cu invitația de la casă – trebuie să se căznească să caute cuvinte mari, cu care să îmbrace ce-a simțit privind piesa. Mai e și șleahta de adoratori de cursă lungă, pentru care orice-i făurit de un Maestru e Sfînt. Nu știu cum se pupă asta cu ce zicea Andrei Șerban despre cei ce aplaudă frenetic chiar dacă nu-nțeleg și nu le place, da’ mie mi-a plăcut ce-a ieșit.
Car(o)usel se joacă la Izvor; nu-mi dau seama cînd se mai joacă, căci programul pe săptămînile viitoare nu mai zice nimica de el. Nici de cel’lalt Andrei Șerban – Omul cel bun din Seciuan – nu știu să vă zic cînd se joacă; nu prea pricep de ce, dacă faci un spectacol bun, nu-l și arăți lumii, dar cine-s eu? Ia, un spectator, acolo.
În fine – cînd s-o juca, mergeți de-l vedeți. O să vă placă. Și tare cred eu că asta contează, și nu vorbele mari, sforăitoare.
Nu-i de mîncare, deși poate la asta v-ar duce mintea; cel puțin la mine, haplea, mărturisesc că așa e… E-o piesă de teatru: Omul cel bun din Seciuan.
Ajung rar la teatru, trebuie să mărturisesc și asta. Cred că ultima dată am fost la 39 de trepte, unde m-am distrat pe cinste de la un capăt la altul – dacă s-o mai ține, la Nottara, zic să vă duceți și să vă simțiți bine.
Așadar, vă închipuiți că n-am nimica sfînt în mine, cînd pășesc în Teatru. Sintagme ca Scîndură, Subtext, Demers Tematic, Joc Secund, Mare Public, Monstru Sacru, Concept Regizoral, Viziune, Substrat, Maestru nu-mi spun nimic… Ba chiar le ocolesc și mă rîd de ele, punîndu-le alături de alte caraghioslîcuri pompoase.
Pen’ că, vedeți voi, la sfîrșit oricine se-ntreabă: bine, am văzut spectacolul… dar… mi-a plăcut?
Și dacă răspunsul e: da, mi-a plăcut, atuncea-nseamă că mi-a plăcut nu pentru că am stat să mă gîndesc de ce mi-a plăcut.
Omul cel bun din Seciuan se joacă la Bulandra, în sala din Icoanei. Este spectacolul lui Andrei Șerban, dar nu cred că trebuie văzut din motivul sportiv că e făcut de Andrei Șerban; ci pentru că e bun și frumos, deși – cică – nu cu așa cuvinte trebuie să vorbești despre Artă, Maeștri, Sfînta Scîndură și așa mai departe…
Andrei Șerban este – statistic și sportiv, deci – un regizor grozav, ceea ce-nseamă că scoate (cu ușurința dată de atîtea lucruri deja bine făcute) un spectacol care curge simplu și fără să te pună măcar o clipă să te gîndești că ceva n-ar trebui să fie acolo. Stai pe scaun și te pomenești cu gura căscată – plăcîndu-ți că nu trebuie să te pleci în fața nu știu cui, adus pe scenă doar ca să fie văzut că mai poate să miște.
Oamenii lui Andrei Șerban joacă bine, v-o zic; jucatul bine se simte mai ales de către neofiți. Se cîntă, se dansează – și cîntecele-ți rămîn în cap, ceea ce altundeva nu se-ntîmplă.
Omul ăsta bun mi-a plăcut. Nu trebuie să folosesc cuvinte pe care nu le-nțeleg ca să-l laud. Nu trebuie să îmi dau seama de vreun mesaj, ascuns prin text ori transmis de cei de pe Scîndură.
.. n-am fost de asta, însă, la teatru. Am fost să văd actorii, făcîndu-și simplu treaba frumoasă de actori și – mai ales – făcînd un necredincios să aplaude ceva ieșit bine.
Să nu ne fie frică de lucrurile frumoase și simple. Sînt cel mai greu de făcut.
Pesemne aţi auzit numele găunoase a multor noi instituţii de cultură. Cum ar fi Teatrul Metropolis. Nu vă amăgiţi c-ar fi ceva particoler, susţinut din biletele plătite de amatorul de artă prezentată pe scenă; Metropolis e teatru cu voie de le primărie…
Auziţi de Metropolis în context cu fel de fel de şuşe pseudo-culturale; cînd se mai pune vreo stea pe caldarîmul din dosul magazinului Cocor, acolo unde s-a atîrnat şi un gong urît cu spume…
Teatrul Metropolis are şi un sediu, pe Mihai Eminescu; şi din păcate l-a făcut ca-n visele urîte:
     
Kitsch de înaltă clasă, cum numai o entitate culturală ce-şi suge bani din bugetul local poate face. Teatrul Metropolis spurcă – sub înaltul patronaj al administraţiei publice – oraşul însuşi.
Undeva, pe zidul teatrului, scrie şi numele directorului; cu litere de-o şchioapă, mai înalte decît directorul însuşi: George Ivaşcu.
… of, ce-i de făcut în Bucureşti, zilele astea? E tare greu – pentru că răspunsul e… nimic. De-abia de weekendul viitor, cred, încep să se mai petreacă lucruri prin oraş: care-or fi, om vedea…
Şi totuşi, s-a găsit ceva de văzut şi acum. Ia, în Herăstrău, se ţine un festival de statui vivante. Treabă serioasă, dar mai ales, chiar drăguţă. Să ştiţi că nu-i deloc plictisitor să te uiţi la ele – şi nici la cei care se uită la ele; că treburile astea, care se petrec în stradă, pentru oameni, atrag fel de fel de oameni.
Partea leului e luată de Teatrul Masca, fireşte; dar găsiţi şi artişti de peste hotare, care sînt mai pricepuţi un pic la partea de cucerire a publicului. Dar şi Masca joacă tot mai bine.
Mai e şi azi – ultima zi – de la ora 4 a după-amiezii. S-ar putea să vă placă mai mult decît v-aţi fi aşteptat.
                          
 din oribilul spectacolul "O noapte furtunoasă", regizat de Gelu Colceag Săracul Caragiale. A fost o vreme cînd ne miram cu duioşie cît de contemporan este; acum ne uităm cu groază la cît de contemporani sîntem noi cu el.
Rar autor mai oropsit. În ultimii douăzeci de ani, piesele lui au fost – mă scuzaţi – futute în fel şi chip, jucate în fel şi fel de chei şi după fel de fel de viziuni. Personajele lui au fost urcate în căruţa cu proşti şi au fost interpretate ca drogate, curve, tîmpite.
Caragiale merge la orice, azi: e pretext pentru orice mizerie. Şi cînd mizeria e prea mare, ni se zice: vax! nu înţelegeţi voi: Caragiale e imens, e contemporan, e actual – dac-ar fi trăit azi, sigur că ar fi ascultat manele, ar fi fost hipster, ar fi avut BMW de Bulgaria, ar fi făcut sex în Herăstrău, ar fi apărut la Măruţă şi ar fi pus poze cu piţipoance pe Facebook.
Caragiale, săracul, în loc să fie înţeles, admirat şi respectat, e călcat în picioare – şi asta, zi de zi.
Se ţine, pentru a doua oară, un festival numit Bucureştii lui Caragiale: prilej de spectacole moca pentru delectarea publicului în Centrul Vechi. Dacă e moca, înseamnă că trebuie să fie şi jalnic, şi mizer, şi făcut în batjocură.
N-am văzut nici măcar bunele intenţii de la alte evenimente publice. N-am văzut decît actori scîrboşi, puşi să urle şi să se scălîmbăie pentru o farfurie de mîncare. Am văzut oameni care au încercat să stea pe scaune şi să facă eforturi să accepte ce se petrece pe scenă, dar plecau furioşi…
Mare păcat.
Niciodată nu l-am luat pe Mălaimare-n serios. Şi totuşi – ar trebui. Teatru e şi ce face el. Teatrul de luat în seamă nu e doar experimental, nu e doar underground, nu e doar Beligan – la care unii se duc cu aparatul foto pregătit pentru clipa cînd îşi va da duhul pe scenă; teatru este şi ce face Masca.
Masca nu fuge de public. Masca nu se ascunde prin poduri şi subsoluri – Masca iese pe stradă, vine în parc, coboară la metrou – se bagă în faţa omului, încercînd să-l facă spectator şi asumîndu-şi riscul de a-l enerva.
Vax! nişte actori-acolo – nişte actori spoiţi şi fardaţi, care nu vorbesc, care se mişcă aiurea… Ei, mie-mi plac actorii ăştia care se chinuie, aparent fără rost, pe stradă. Sînt mai vii decît mulţi alţii.
Masca e o companie de teatru foarte serioasă.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii