despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
… că vorbeam despre afișe deunăzi—
Lipirea lor peste tot – garduri, vitrine de magazine părăsite, stații de autobuz, casete electrice – este o ciumă.
Bine – e și ilegală. Afișele se lipesc în locuri speciale de afișaj public. Așa trebuie!
Doar că afișele astea nu-s numai de concerte, manele și ștefanbănică.
O groază sînt ale unor evenimente publice care-s organizate de primării!
De pildă astea două – din poză.
Da, știu: e, poate, cel mai mărunt lucru mizerabil de care ne lovim pe stradă.
Dar n-ar fi frumos dacă măcar afișele evenimentelor organizate de primării ar respecta regulile de afișaj?
… are și publicitatea asta stradală chichirezu’ ei, iar cenușăreasa acestei publicități hulite și agresive – amărîtul cela de afiș – are și ‘mnealui o știință-n spate. Hîrtia asta colorată țipător poate ajunge, rareori, să fie o mică operă de artă; însă în restul timpului tot ce-i poți cere e să fie un vehicul decent pentru transmiterea mesajului dorit.
De-aceea, poate, cele mai bune afișe stradale-s cele pentru șușanele – acele concerte de manele și muzici populare combinate cu numere vesele: titluri mari, culori stridente, poze care se văd… succes garantat.
Cînd însă afișul e pus să fie pus și plătit din bani publici, nu mai contează nici eficiența sa și nici mesajul; e doar un prilej pentru graficieni frustrați să se joace cu culori, alăturări grafice ciudate, litere ilizibile.
Ca-n afișul ăsta pe care-l arătăm noi aici!
Întîi de toate, nu-nțelegi ce scrie. Litere ușchite, neobișnuite trecătorului de pe stradă – și prea subțiri…
Nu reiese limpede unde anume este acest Cinema în aer liber. Scrie mare „OCC” – dar acest „OCC” n-a intrat în conștiința publică drept acronim cunoscut. Scrie mic „Opera Comică pentru Copii”, deci ar putea să se desfășoare acolo (afli pe net că așa și e) – însă nu vedem nicăieri… adresa.
La un așa afiș, și evenimentu-i pe măsură. Această Operă Comică pentru Copii organizează un cinematograf în aer liber unde tocmai copiii n-au voie să meargă, filmele fiind pentru cei de peste 14 ani.
Alte afișe bucureștene și vorbe despre ele? aici • aici • aici • aici • aici • aici • aici • aici • aici
… e o idee bună ca un autobuz să aibă capăt de linie pe un pod?
mda, dacă acel pod e mai mult decît un simplu pod – e un soi de parcare peste Dîmbovița: e podul de la Operă.
Este chiar o idee genială, dacă privim mai de-aproape podul:
… mai are o țîră și se surpă. Cu toate astea, autobuzul care duce clienții la complexul „Therme” staționează aici fără nici o frică.
Înc-un pic și o s-ajungem la bălăceală… bălăcindu-ne-n gîrlă. Ne vedem la ecluză!
 … unul dintre cele mai proaste lucruri despre viața în acest oraș este tentația de-a deveni mitocan. Începe tipitil; întîi devii Mitică, apoi miticismul ăsta nu-ți mai e de-ajuns: se transformă în altceva, mai nociv, mai greu de dezbărat: în mitocănie.
Ni se dau mii și mii de cazuri de oameni pe care Bucureștiul i-a schimbat, i-a stricat. Se dă vina pe anii în care s-a construit omul cel nou, societatea cea nouă, ani în care bunul om venit de la țară, dînd de viața liberă și permisivă din marele oraș, a lăsat de-o parte și bun-simț, și bună-creștere, și a devenit un orășean murdar, hoțoman și fără caracter.
Însă acest proces continuă; nu s-a oprit. Și azi, tentația provincialului de-a ajunge în București și de-a fi unul de-al locului îl face să se poarte ca noi, se zice.
Iar imaginea noastră printre restul românilor este proastă, desigur. Cine nu știe că sîntem răi, mitocani, că înjurăm, scuipăm, aruncăm gunoaie pe jos și că trăim într-o grabă neoprită?
Așa sîntem, probabil – ce s-o mai dăm cotită.
Nu mi-a plăcut niciodată acela care priveşte de sus pe cel care nu-i bucureștean; fiindcă cei mai mulți dintre noi nu sîntem bucureșteni din negura timpurilor. Bucureștenii sînt – și-i grozav asta – toți oamenii născuți, veniți, crescuți, primiți, fugiți aici.
Sîntem împreună în orașul nostru – oraș pe care nici nu-l iubim și nici nu vrem s-o facem; oraș pe care nu-l înțelegem și nici nu vrem s-o facem; oraș pe care însă nu vrem să recunoaștem că nu-l putem lăsa…
Doar că faptul e fapt; are Bucureștiul ăsta ceva în aer care te-ndeamnă să lași, uneori, garda jos: să-ți înjuri aproapele; să vezi cum e să-i iei fața; să simți cum e cînd îți găsești dreptatea urlînd.
Dar nu-i dracul ăsta bucureștean atît de negru – nu toți rămînem așa; altminterea am ajunge să ne dăm în cap pe stradă cu toții. Cu toată tentația de-a deveni mitocani, nu devenim niciodată nici cu toții, nici pe de-a-ntregul, nici pentru totdeauna mitocani – cumva ajungem să trăim binișor împreună aici, în București.
Păcat că nu asta e eticheta Bucureștiului – deși ar trebui.
Amenințarea Statului Islamic e mai aproape decît credeam noi.
Frați români, stați de veghe.
alte limuzine – aici.
Nu cred că e vreun popor mai grijuliu cu aspectele ecologiei ca al nostru. E de-ajuns să te uiți în juru-ți: de grija mediului înconjurător, românul se teme așa de tare să arunce vreun recipient de plastic, încît îl folosește pînă la acel moment în care acesta se distruge, de la sine…
Aruncă, românul, vreo pungă? Doamne-ferește! – ce bine ţine şi azi, punga aia de Billa, luată de cînd s-a inaugurat magazinul, în ’98! Sticla de cola, ajunge ea la gunoi? Văleu – păstreaz-o, să iei lapte sau vin de la țară! Iar caserola de înghețată… ehei, dragii moșului, aici povestea e lungă… o seară de iarnă ne-ar trebui s-o depănăm…
Cum ajunge să intre caserola de înghețată-n viața noastră? … de cele mai multe ori, o primim; să nu vie cu mîna la spate, oaspeții noștri trec mai-nainte pe la butic, și aleg – din lada frigorifică – o caserola, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Înghețata, de obicei, se mănîncă repede – și aici, în nouă din zece culturi occidentale, destinul recipientului în care s-a vîndut se încheie: ajunge la gunoi, în secțiunea dedicată materialelor plastice – de unde e gata, după ce-a fost reciclat și topit, să aducă bucurie altei generații de oaspeți…
Nu în România.
Caserola de înghețată – linsă – ajunge în chiuvetă și e spălată. Mai apoi e pusă bine, în raftul din debara unde zac celelalte cutii şi caserole: de înghețată, de salată, de icre, de margarină, de iaurt la găletușă…
… caserola e gata să-nceapă drumul său inițiatic: va cunoaște familii, civilizații, obiceiuri – îşi va desăvîrşi existenţa.
Cît de curînd, cu prilejul altei vizite, rămîne sigur ceva de dat la pachet oaspeților; de aceea există, deci, raftul cu caserole în casa românului.
Caserola ajunge în altă casă, în altă chiuvetă, în alt raft. O vreme face naveta: mama-soacră aduce-n ea tocăniță, prăjiturele, șnițele pentru copii; mai apoi – maturizîndu-se – caserola ajunge să meargă și ea la serviciu. Aici e cît pe ce s-o-ncurce.
Dacă doamna casei își duce la muncă prînzul în caserolă, atunci sînt toate șansele ca aceasta să revină acasă în bună stare; dar dacă domnul o folosește pentru aceleași scopuri, destinul caserolei se poate îndrepta spre un trist final. Domnul detestă organic ideea de a spăla caserola la serviciu; la fel de mult cum detestă ideea de-a o mai plimba acasă.
Dar caserola are noroc. Un coleg sau vreo colegă se-ntîmplă s-aibă nevoie, în acea zi de cumpănă, de un recipient pentru a duce acasă ceva – poate restul comandat de la prînz.
Caserola intră, acum, pe coordonatele altei orbite. Altă familie, alte obiceiuri…
Are, noua familie, vreun băiat la cămin? Iată caserola – înghesuită printre oale şi sticle, în sacoșa de rafie încredințată mecanicului, la locomotivă. Iat-o respirînd aerul altui oraș. Iat-o, poate, cu noroc, cîndva, ajungînd în Spania – plină cu sarmale făcute de mama, ca la mama acasă…
Noroc că n-am trimis pe nimeni, încă, pe Stația Spațială Internațională. Căci, undeva prin bagajul spațial, ascunsă de bunicuţa cosmonautului, s-ar regăsi, plină cu chec şi-nvelită în punga de Billa, ea – caserola între caserole – gata să facă pasul cel mare…
„Marirea si decaderea covrigului, de la origini si pana in prezent” continuă… mîine!!!
… că oameni sîntem. Și ne-ajunge; un pic de pauză, rău nu face. Nu ştiaţi: Ando e-n conced; iar eu – cîteva zile – aş cam lăsa în urmă Bucureștiul, că s-o descurca el singur acasă.
Matty continuă ca de obicei.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii