despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Vizionare plăcută.

Am intrat, în sfîrşit, în rîndul lumii. Ba chiar, aş îndrăzni să zic, sîntem deja cu mult înaintea lumii.

Că ce capitală din Europa – da’ ce Europă, vere, din lumea-ntreagă! – se mai poate lăuda cu aşa concerte, cu aşa artişti, cu aşa nume-ndrăgite de vin să-ncînte publicul?

Să dai cu tunul şi nu ştii un’ să mergi mai întîi!

Să mergi la Bad Boys Blue? Da’ oare Bad Boys Blue, ei ştiu că încă mai cîntă? Le-o fi zis cineva să-şi tragă izmene groase pe ei şi să-şi ieie bilet de ieşire de la sanatoriu în weekendul în care-o să vie aici?

Să mergi la Mungo Jerry? Băăă! Parcă se-nchisese Surprize, surprize – cine l-a mai găsit pe cetăţeanul ăsta? Au luat playlistul de la Radio Leşinat FM şi au început să taie nume: “bă, ăsta-i mort? … nu? Sigur îi viu? Hai să-l aducem să cînte la noi!”

Dar poate să mergi la Ricchi e Poveri! Aici mă tem că s-ar putea să luăm ţeapă, vă zic eu. Îi cunosc eu pe impresarii noştri! Sigur nu s-au interesat să vadă dacă vreunul dintre italienii ăştia (mai mult ca sigur ăl’ cu mustaţă şi nasu’ mare) nu cumva trebe să steie acasă s-aştepte pensia în ziua concertului de la noi…

Mi-e şi frică să mă mai uit pe stîlpi! Cine ştie ce trăznaie mai văd! Alte şuşe ordinare ale lu’ alde Dan Puric şi Beligan, vreo altă comedie delirantă cu Bendeac, vreo reîntregire mintală a cine ştie cărei trupe rock moartă de-acu’ dooj’ dă ani?

de unde îţi iei informaţiile

după cum ştiţi bine – scriu; asta presupune, în primul rînd, că ştiu literele – pot chiar să le citesc.

… şi chiar îmi place să citesc: cărţi, subtitrări, etichete de borcane, titlurile mari din ziar – ce găsesc şi eu prin Biblioteca Academiei.

Presa economică a rămas cam ultimul lucru care se mai poate citi în ziua de azi. Deocamdată nu am văzut scris cu litere de-o şchioapă în Ziarul Financiar: “N-ai să ghiceşti niciodată cine a dat faliment azi! Intră în articol şi cruceşte-te!!!!” – dar nu ştiu dacă mai e mult.

Din păcate, cînd e vorba de consistenţă, nici presa economică nu prea rupe gura tîrgului. “Nu-i aşa că aţi avut profit anul ăsta, domnule director?” – cam ăsta e nivelul.

Uite că, în generozitatea binecunoscută, mai am un sfat pentru cei de pe economic. Cînd vă interesează cum îi merge companiei X, n-are rost să bateţi drumul pînă sus, la biroul de presă. Nu – opriţi-vă vizavi, la buticurile de unde-şi cumpără angajaţii ţigări, iaurt şi napolitane.

Vînzătoarea ştie mai bine decît oricine cum îi merge companiei de peste drum. Ştie cînd angajaţii nu mai au bani, ştie cînd sînt ocupaţi, ştie cînd sînt preocupaţi, ştie cînd sînt daţi afară – vînzătoarea ştie tot.

… şi – gata articolul. Dacă găsiţi trei buticuri, aveţi chiar trei surse 😉

zece cadouri gratis de Moş Nicolae

… citirăm azi în Adevărul un articol inspiraţional – “Zece cadouri care nu costă nimic“. Drept să spui, m-a cam dezamăgit; mă aşteptam să scrie în care cimitire găsim flori mai proaspete – chestii de-astea – dar, cînd colo, cadourile erau mai mult spirituale: “zîmbeşte” sau “spune mulţumesc”…

Ei, cum să te duci la persoana dragă fără un cadou? Nu se face. Iar mulţumirile să le păstrăm pentru cei care ne fac loc la coborîre, în tramvai.

Aşa că ne gîndirăm… şi ne gîndirăm! – şi găsirăm zece cadouri care-s la îndemîna oricui. Şi mai ales, sînt gratis!

  1. O pisică de pe stradă (cadou ideal într-o relaţie aflată la debut.) Trebuie doar s-o prinzi; eventual ai nevoie de vreo două felii de salam ca s-o ademeneşti – poate reuşeşti şi fără.
  2. O brichetă cadou. Tot sîntem în campania electorală, sigur o să primeşti în staţie vreo brichetă cu useleul.
  3. Un pachet special pentru intelectuali – un 7 seri şi 24 fun (plus Ring.)
  4. Un cadou ce nu va fi niciodată demodat: catalogul Ikea, care aduce un plus de clasă în fiecare casă.
  5. De ce nu? Nişte mostre pe scobitoare de la hipermarket (telemea şi costiţă pentru un cadou gourmet.)
  6. Un cadou tradiţional: o porţie de ciolan şi fasole de la Onţanu (dac-o mai fi rămas de la-ntîi decembrie.)
  7. O idee spontană de cadou – şi toată lumea ştie cît de importantă e spontaneitatea! – nişte pliante de la o policlinică.
  8. O invitaţie la măsurat tensiunea gratis la farmacie (să nu ne uităm seniorii).
  9. …fără a fi ostentativ, un set de 12 pahare de plastic de la Cumpăna va încînta pe oricine.
  10. Nu mă pot gîndi la nimeni care să nu se bucure cînd va primi un poster cu Ştefan Bănică, dezlipit de pe-un gard din oraş.

nu tropăiţi

… nu tropăiţi, nu vorbiţi tare, nu strănutaţi, nu sughiţaţi. E mai sigur.

prostuar: meritam un Nobel

Bucureşteanul

Ce-l face pe bucureştean foarte bucureştean este îndîrjirea cu care nu recunoaşte că-i place să fie bucureştean.

Bucureşteanul nu mîncă şaorma.

Încă nu ştiu ce mîncă bucureşteanul, dar nicidecum şaorma; nici covrigi, nici merdenele. Oricum, şaorma – niciodată. E prea de neam-prost; şi şaorma cu fructe de mare încă nu se face.

Nu ştiu cui anume vinde Dristorul, Maverickul, Geninul – poate or veni oameni din Teleorman, Giurgiu şi Călăraşi ca să ia cu sacul pentru acasă? Că bucureşteanul, pare-se, ţine post.

Chiar dacă n-o mănîncă, bucureşteanul e surprinzător de priceput la şaormă. Oricine ştie că Dristorul e doar pentru cocalari. Oricine-ţi zice că “Geninul nu mai e ce-a fost” – şi aud replica asta cam de şase ani. Bucureşteanul e la curent cu ce şaormar a plecat de la Matache la Gară, cu cine face sosurile azi la Apărătorii Patriei – doar că bucureşteanul nu mănîncă, dom’le, şaorma!!!

Bucureşteanul e mare şofer.

N-am cunoscut – pînă azi – vreun bucureştean care să nu ştie să conducă. Ştie pe unde s-o ia – nu se încurcă niciodată. Pe lîngă mine şade un coleg care, pe orice vreme şi pe orice trafic, face 12 minute pînă la serviciu. L-am crezut, pînă cînd am început să-l întîlnesc pe drum. De obicei îl depăşeam pe la Gară şi ajungeam în Victoriei cam cu trei minute-naintea lui. Nu ştiu nici azi cum de făcea 12 minute pe acel traseu – mie-mi lua vreo 20.

Bucureşteanul face pînă la Sinaia fix o oră şi 25 de minute – fireşte, din faţa casei (nu contează că stă în Băneasa, Pantelimon, Berceni sau Drumul Taberei). Niciodată nu face mai mai mult – e drept că alt prieten a recunoscut, odată, ca a făcut o oră şi 35 de minute; dar prinsese patru radare pe drum şi două blocaje. Nu ştiu cine sînt şoferii aceia care zac cu orele pe deneu sîmbăta, pe la Comarnic; sigur-sigur, bucureşteni nu sînt.

Bucureşteanul nu şi-a buşit niciodată maşina, fireşte – drept e că uneori se mai întîmplă cîte-un necaz; dar întotdeauna a fost vina celuilant.

Bucureşteanului nu-i place-n Centrul vechi.

Nu-mi dau seama cine merge în Centrul vechi – or fi ăia veniţi din Dîmboviţa să-şi ia şaorma? or fi străini? or fi extratereştri? că bucureşteanul nu doar că nu merge, dar şi urăşte Centrul Vechi.

Mă rog – cîţi dintr-ăştia n-am ginit tupilaţi pe la cîte-o măsuţă fix unde-i iureşul mai mare!! Cînd îi mai iau la-ntrebări, îmi răspund c-au ajuns de-acolo ba din obligaţie, ba din curiozitate, ba din cine ştie ce alt motiv copilăresc. Mai ştiu şi p-unii care, după ce-au înjurat mizeria, hipstereala şi cocălareala din Centrul vechi, s-au dus şi şi-au deschis cîte-o mică afacere acolo: probabil ca să lupte din interior.

La fel ca şi cu Centrul vechi, bucureşteanul nu recunoaşte că merge nici în Mall – pesemne că amărîţii ăia care conduc centrele astea comerciale angajează gură-cască care să se plimbe din magazin în magazin, nu?

Bucureşteanu nu dă cu bormaşina.

E drept că are şi el o bormaşină în debara – dar e aşa, să fie; nu c-ar folosi-o. Să fiu cinstit, bucureşteanul are atîta bun-simţ încît sîmbăta preferă să dea găurile la 7 dimineaţa, doar ca să termine la 7 şi un sfert – pentru ca după aceea, tot blocul să poată dormi liniştit pînă la prînz; că doar sîmbăta ne odihnim cu toţii.

Bucureşteanul nu ţine cu Steaua.

… de-aia, în fiecare lună a lui Mai, îşi ia o faţă solemnă şi vorbeşte despre nea Imi, despre Puiu, Ducadam, Lăcă şi Valentin ca şi cum ar fi fost şi el la Sevilia. Bucureşteanul nu scapă ocazie să-l înjure pe oier, dar îi ascultă şi-i disecă toate declaraţiile; ba chiar ţine minte şi toţi antrenorii din primele zece etape de anul trecut. Da-n rest, nu – nu ţine cu Steaua.

prostuar: mutarea Halei Matche

arhitecţii voluntari loveşte iar

M-am mai rîs de arhitecţii ăştia voluntari şi anul trecut. Da’ dacă insistă – ce să fac? Mai mă rîd şi anul ăsta.

Pe scurt, nişte oameni care n-au pace au pus mînă de la mînă cîte-un neuron şi s-au gîndit cum să salveze atît zona Matache, cît şi zona Gării.

Să vedem, deci, la ce s-au gîndit:

Cum ar fi dacă: Hala Matache Măcelaru ar fi renovată şi redeschisă pentru măcelarii. Ar avea un punct de informaţii şi comunicare cu cartierul. Piaţa ar fi mai mare, cu zonă centrală de tarabe, iar pe margini ar fi magazine pe două niveluri. Ar fi intrari din toate părţile şi un parcaj subteran. Ar fi magazine de alimente, dar şi cafenele şi restaurant. Peste piaţă ar fi un acoperiş modern, cu panouri fotovoltaice care generează energie curată. (…) înspre Gară magazinele s-ar schimba, s-ar mări…(…). Ar veni lume din tot oraşul, dar şi călători abia sosiţi cu trenul. În apropiere s-ar construi noua Filarmonică din Bucureşti. Ar fi concerte şi festivaluri, ar veni multă lume, turişti…

… ar fi frumos, nu am ce zice. Dar urşii panda sînt şi mai frumoşi – de ce n-am face Hala Matache grădină zoologică cu ursuleţi panda?

Lăsînd în direcţia opusă nasului obsesia pentru străzi şi bulevarde pietonale, ajungem la apogeul urbanismului – ia, un pic de atenţie, acolo-n fundul clasei!

Cum ar fi dacă: Aş veni pentru prima dată în Bucureşti. Din Gară aş ieşi într-o piaţă largă pietonală, într-un colţ ar fi multe taxiuri, ar fi terase şi restaurante, chioşcuri de flori, ar fi plin de lume, copaci şi locuri de stat. Aş putea traversa strada şi aş merge liniştit pe bulevardul pietonal, pe lângă un parc frumos şi vesel. (…) într-un sfert de oră aş ajunge în Piaţa Matache.

Da! Văd – din trenuri aşteptîndu-se unele pe altele să intre-n Gară – puhoiuri de turişti obosiţi, neraşi, dar cu ochii scîntîietori care sar de pe treptele vagoanelor şi se duc glonţ la măcelăriile de la Matache, să se tocmească pentru nişte fleici, nişte garfuri şi nişte şorici!

… de-abia atunci Bucureştiul va fi un oraş minunat; bravo, aplauze, ura – arhitecţii voluntari!

Continuaţi – rîsetele sînt în direct, nu înregistrate pe bandă.

oameni şi administratori

Nu m-am prins niciodată. Care e mecanismul prin care un cetăţean normal, obişnuit, se transformă într-o jivină comunitară, care-şi duce viaţa lipind anunţuri, socotind maşinile din parcare şi căutînd pisicile din apartamente? Probabil cînd cetăţeanul ăla devine adminstrator de bloc.

Atunci cetăţeanul poate, în fine, să scrie fel de fel de afişe ca să fie sigur că e luat în serios – un soi de monitor oficial al scării de bloc – ca şi ăsta:

agentul de pază de la intrarea în bloc are funcţia de portar, nu de uşier

… să se ştie!

prostuar: the day the music died