despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Cu o discreție prostească, Bucureștiul a primit un soi de cadou – anume, pe Calea Victoriei se circulă cu 30 la oră. Măsura se va extinde și pe o sumedenie de străzi și de străduțe din centru, acuș-acuș.
Că e bine – sau de bine – socot că da; experiența civilizației occidentale nu tăgăduiește nicidecum faptul că atunci cînd se circulă mai domol, totul devine mai plăcut și mai sigur. Iar noi, nu o dată, am arătat cît de păguboase sînt șoselele astea din inima orașului și cît de ușor ar fi să le îngustăm pentru a îmblînzi iureșul.
Dar ce păcat: măsura în sine a fost introdusă hoțește, pe furiș, cu fereală; nu vezi nicăieri panouri generoase care să arate faptul că în centrul Capitalei circulăm încet. Semnele de circulație însele îs agățate pe unde s-a mai găsit vreun stîlp liber – nu zic că șoferul cam prea poate să le treacă cu vederea, deși n-ar trebui: că de-aia-i șofer, să le vadă – ci doar că asemenea măsuri majore, atîta vreme cît nu se iau cu oarecare asumare și mîndrie, lasă doar de înțeles că cineva din niște birouri a catadicsit să semneze pe-o foaie ceva care, mai apoi, nu a ajuns aplicat adecvat la beneficiar – la cetățean.
… felu-n care zona centrală trece la viteza de 30 la oră nu-l face pe acest cetățean decît să vadă un pretext de amenzi – și nu un folos adus locuirii bucureștene.
listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
 Ei bine, nu știu cum de s-a întîmplat; pot doar să mă bucur, pot doar să fiu liniștit.
Țineți minte sinistrul și criminalul „smac” anti-îngheț cu care Primăria noastră stropea străzile-n fiecare iarnă din 2010-ncoace?
Da, ăla care ținea carosabilul umed și pe vreme însorită, ăla care te făcea să frînezi greu și să circuli chinuit, fără aderență bună?
Ăla de care se lipea tot gunoiul, care se amesteca cu noroiul, care rămînea mîzgă de toamna pînă primăvara?
Nu l-am mai întîlnit!
Nu știu – repet – cum de s-a renunțat la el; doar notez și mă bucur.
Ăștia au tărîțe-n cap; părerea mea.
Din multitudinea de șantiere care s-au deschis în Capitala noastră, ăl mai nou e cel de pe Mihalache, dintre Piața Victoriei și Banu-Manta. Se scot șinele de tramvai ca să se lucreze la țevile de dedesubt.
Bun; cine-i ăla care să zică ceva rău despre asta? Eu în nici un caz.
Ca urmare, tramvaiul 42 nu se mai poate duce mai departe, spre Buzești, așa că a fost trimis pe Doctor Felix, să-ntoarcă la Banu-Manta. De acord… cred.
Doar că Societatea de transport trimite pe aici, pe strada asta cumplită – Doctor Felix – tramvaiele obișnuite, cu trei vagoane, în care nu se urcă nimeni. Las’că în general nici dracu’ nu le folosește, fiindcă vin rar și oamenii nu se-ncred în ele.
Dar uite: în tot acest timp, mai avem disponibile cîteva tramvaie „Tatra” – scurte, de un vagon – care s-ar putea preta de minune cererii de pe traseul lui 42!
În schimb, Societatea de transport a trimis vagoanele astea mici în Giulești, pe linia lui 44… în care – ghici ce? – giuleștenii se-nghesuie fără confort.
Tărîțe-n cap, nene: asta au.
A – și au mai înființat și o linie de autobuz specială, temporară – 642 – care să se plimbe imbecil între Basarab, Gara de Nord, Titulescu, Victoriei, Buzești, Matache și Berzei.
Iar un soi de ferpar din transportul nostru bucureștean din care au dispărut recent linii celebre ca 131, 133, 232, 300 și 336.
Azi, 313 – linia care-a descărcat Berceniul spre Unirea pentru toți cei care ori n-aveau chef de schimbat metrou, ori n-aveau bani de el; da, în anii ’90 călătoria pe dedesubt putea fi scumpă pentru unii.
313 a fost una din primele reparații istorice de imediat după Revoluție, cînd s-au reînființat 300 și 103. De ce? Întrucît odată cu masacrarea liniilor de transport centrale din 1986, traseul ei (dintre Berceni și Romană) fusese desființat.
313 revine în Berceni în ianuarie 1990, inițial pînă la Budapesta; mai apoi la Unirea și de-abia din 1997 la Sfînta Vineri. Regimul din primii ani a fost de linie rapidă: de exemplu, oprea la Nițu Vasile, dar nu și la BIG (pentru ca bercenarii să n-o folosească pentru legătura cu metroul, sarcina asta rămînînd troleelor).
Ce ziceam? A – că 313 a dispărut din nou; e înlocuită cu troleul 73, care se va ajuta de motorul pe baterii acolo unde nu-s fire.
„Ce bine” – am zice, văzînd că, în sfîrșit, troleul revine-n Berceni; ba chiar și că tramvaiele se-ntorc pe Olteniței. N-a durat decît doi ani jumate pentru ca administrația transportului public să pună-n funcțiune substația electrică care a ars în 2022.
„Ce bine” – am zice, dacă n-am ști că nici azi nu circulă troleele pe Emil Racoviță. De ce? Fiindcă odată cu edificarea pasajului de la Metalurgiei, rețeaua a fost dezafectată în zona unde avea înainte capătul 74.
„Ce bine” – am zice iar, dacă n-am fi uitat că toate aceste nenorocite de trolee nu mai pot întoarce pur și simplu la BIG, pentru că odată cu săparea pasajului de acolo nu s-a priceput nimeni să prevadă și o țîră de loc pentru asta.
Diferența, oameni buni, e uriașă.
   
Între ce și ce? Uite: acum pe strada Occidentului oamenii au, în sfîrșit, loc să meargă pe trotuar.
 
…un exemplu care nu e singular de ceva vreme-n București!
Notăm demolarea ciudatei și dezagreabilei coșmelii de pe strada Sfînta Ecaterina, fix vizavi de Teologie.
 
Și – cu adevărat un semn bun, un exemplu modest dar necesar de normalitate – pe strada asta s-a terminat cu „accesul interzis cu excepția șmecherilor riveranilor”. E sens unic cinstit, înspre Bibescu Vodă.
De-abia în 1989 se termina Centura Capitalei noastre, odată cu construirea bucății lipsă din nord-vest – dintre Dragomirești și Chitila.
 
Dar chiar și „terminatul” ăsta nu prea era adevărat, căci între Chitila și Mogoșoaia drumul nu exista direct, ci ocolea prin localitățile astea – și a mai durat aproape două decenii să se construiască; astea-s chițibușuri. Infrastructura rutieră nu fusese niciodată vreo prioritate în comunismul nostru.
Despre tronsonul menționat în articol șoferul bucureștean ține, desigur, minte că a fost cel mai prost făcut. Odată cu începerea traficului serios de după Revoluție, betonul s-a măcinat și s-au căscat gropi între plăci; ce mai – se circula cumplit. Călătoria cu autobuzul 150, care mergea pe Centură între Autostrada București-Pitești și Chitila, era o aventură!
Ce mai e Centura azi?
Avem un segment lărgit între Militari și Colentina, cu niscai pasaje chiar, dar și cu o droaie de giratorii; în rest, a rămas o șosea județeană săracă, cu intersecții la nivel chinuite și periculoase la care adăugăm miile de accesuri în curțile firmelor riverane.
În continuare legătura Bucureștiului spre Cernica este închisă – se face un deceniu de cînd trebuie ocolit prin Pantelimon!
Cît despre transportul public, în afara segmentului tradițional dintre Străulești și Otopeni, nu mai circulă nimic pe șoseaua asta. Puținele legături inelare ilfovene se realizează în exteriorul sau interiorul Centurii, pe unde – de fapt – sînt și localitățile. Acum 50 de ani, odată cu construcția șoselei, se vorbea și despre trenuri suburbane pe linia ferată care o dublează; că nu s-a realizat atunci, nu e de mirare; că nu s-a mai realizat nici apoi… la fel.
Planuri în lucru? – pentru autostrada care va înconjura întreaga zonă periurbană în viitor și – tîrîș-grăpiș – eterna lărgire a toată Centurii la patru benzi.
listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
 Știți? – oricare-ar fi felu-n care noi ne vedem, pentru ceilalți o să fim întotdeauna niște etichete; și de cîte ori îs din cele mai banale!
De cînd ne aflăm pe lumea asta, sîntem ai cuiva; dup-aia, în fiecare cerc omenesc în care ne-vîrtim, sîntem altcineva: tata lu’… vecinu de la… colegu’ de… șefu’ la… și tot așa!
Și, în parcare, „ăla-cu”.
Și, dacă tot am ajuns aici, hai să mai rămînem un pic… parcați.
Cic-ar fi două feluri de oameni: unii au număru-n geam, alții nu.
Greșeala celor care nu e că presupun că ceilalți îs nesimțiți, dintr-ăia care mereu o să parcheze aiurea.
Cînd colo… e taman pe dos!
Cetățeanul care-și ține numărul la vedere știe el ce știe. Poate-și lasă odată farurile aprinse; poate uită un geam coborît; poate se sparge, se strică ceva pe stradă, poate trebuie pompierii să intre, poate are un vecin nevoie să manevreze ceva – cîte și cîte cazuri dintr-astea care se rezolvă frumos, omenește și cetățenește nu sînt!
Fiindcă sîntem printre oameni, de-aia.
N-am mai vorbit de multișor de felu-n care noi – oamenii care viețuim împreună – ne vedem unii pe alții. Ce să se fi schimbat? Nimic; sîntem la fel: cum dăm de o țîră de bine, cum uităm și de unde ne-am ridicat, și că nu toată lumea poate să se ridice.
Nu vrem, nu putem, nu știm să pricepem că viețuirea noastră cît mai bună însemnează să fie cît mai bine pentru cît mai mulți dintre noi.
Și – la fel – nu pricepem că, de multe ori, mai binele de care celălalt are nevoie se contrazice cu mai binele nostru.
De fiecare dată cînd aflu de vreo îmbunătățire a infrastructurii periurbane prin care ilfoveanul și bucureșteanul ajung să fie mai aproape, sînt mîhnit de „s-au mutat acolo, acum să rabde”… „de ce să le facem ălora”… „nu ne plătesc impozite, de ce să beneficieze”… care, nespus, ascund „mie mi-e bine aici, ia nu mai veni și tu să-mi iei din binele ăsta”.
Doar că… sîntem împreună; nu scoți Bucureștiul din Ilfov, nu iei Ilfovul fără București.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii