despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
V-aduceți aminte – nu-i așa mult de-atuncea – cum, odată cu venirea vremii călduroase, șoseaua Kiseleff se-nchidea între Bufet și Piața Victoriei pentru ca tot omul să se joace, să bată mingea, să se dea cu rolele, trotineta, bicicleta. Cum ar veni, sport – sport pentru toată lumea.
Primăvara asta s-a schimbat calimera: nu mai facem mișcare… decît de la o furgonetă la alta; deja a fost al treilea weekend cînd șoseaua a fost închisă pentru evenimente de „street food”.
Nu că n-am fost; nu că n-am luat; nu că n-a fost frumos – cîrcotaș, nu sînt.
Doar zic așa… că pare c-am trecut cu ușurință de la sport la haleală.
Se fac doi ani de cînd pe Splai s-au practicat benzile speciale pentru biciclete.
N-a murit nimeni; chiar putem zice că șoferii – de silă, de frică – nu se bagă.
Ce nu pot pricepe, însă, e felu-n care sînt folosite de autobuzele transportului public. Uneori șoferii gonesc pe ele, parcurgînd o stație în 30 de secunde. Alteori șed conștiicioși în trafic și tu – prostul de călător – pierzi cinci minute.
Aș vrea să ne fie clar care-i înțelegerea și – oricare-ar fi ea – s-o respectăm.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
Da, știu, vedem mizerie, delăsare, trafic. Dar ce nu vedem?
 
Simplu de tot: nu vedem trecerea de pietoni… fiindcă nu e!
Mă rog, pînă acum juma’ de secol se putea traversa cu ușurință… și la un moment dat se găseau, de fapt, chiar două treceri între „Scala” și intersecția cu George Enescu: la „Patria” și la „Lido”.
  
Azi, sincer, ne-am mulțumi și cu una, care să conecteze bucățile ciuntite ale străzii Arthur Verona. Vorbim de 10-15 ani despre ideea realizării unui „pietonal” pe aici – una din ideile bune din uitatul „PIDU” – dar… nimic!
Da, e greu și costisitor să fi săpat un pasaj pe sub Magheru. Dar la ce ne-ar trebui pasaj? Cu ce încurcă o zebră obișnuită? Se pierd două minute ale traficului auto care oricum e aproape mereu gîtuit pe axa asta centrală și se scade viteza cînd șoseaua e mai liberă!
Din păcate nu-i singura situație în care oamenii-s chinuiți și puși să ocolească sute de metri din comoditate și din „respect” pentru șoferi.
Ticăloșii ca astea care se perpetuează an după an trebuie îndreptate; și e treaba administrației să se ocupe, să-i pese.
scris de Ando
La început de martie au fost montate primele instalaţii de suprailuminare a trecerilor de pietoni, iar primarul Radu Mihaiu spune că „…în următoarea lună peste 20 de astfel de treceri vor fi îmbunătățite prin sisteme de iluminare care scot în evidență pietonii atunci când traversează”.
Chiar dacă nu este o premieră (am înţeles că primăria sectorului 6 a început treaba asta încă de anul trecut), mi se pare firesc să remarcăm orice astfel de iniţiativă care vine să reducă pericolul de accidente pe trecerile de pietoni.
   
O noutate nu mai e, dar rămîne un lucru de lăudat; intersecția pocită dintre Traian și Matei Basarab e îmblînzită, de ceva vreme, de un rond:
Alături de alte lucrări asemănătoare ale Primăriei Sectorului 3, ajută mult traficul.
Ce nu vedem aici – și, de fapt, nici altundeva în sectorul ăsta – e că lucrările se și termină: mereu rămîne un trotuar nepeticit, pămînt și pietriș risipit, iar curățenia e precară.
Prin Rahova se lucrează. Zeci de blocuri s-au îmbrăcat în schele. Se sparg trotuarele vechi. Se înfig borduri groase, se aștern pavele, se croiesc trotuarele noi.
Cum se lucrează? La fel cum știm: cu hei-rup, fără minte și fără milă, doar cu „rezultatul” în cap.
Rezultatul, pesemne, va fi cîte o stradă mai lată, un trotuar mai liber, locuri în plus de parcare contracost.
Pierderile – cum știm, cele asumate: mai dispare un sfert dintr-o grădină de bloc; mai multă foială pe sub geamurile oamenilor; nu, încă nu se poate altfel.
E la mintea cocoșului că lucrările presupuse de modernizarea unei străzi circulate fac deranj și cer spațiu. Excavatoare și buldozere bîntuie-n sus și jos, camioane grele descarcă borduri, pavele, pietriș, nisip – și toate astea mai trebuie și depozitate pe undeva.
Bieții pietoni sar de pe-o piatră pe alta, ca pisicile. Iar șoferii… cum li-i norocul. Dacă se pricep, se bagă; dacă nu… stau.
Una din străzile pe care acum se lucrează e Dumbrava nouă, cunoscută de ani de zile pentru traficul chinuitor: mașinile negociază milimetric în ambele sensuri și nu doar la orele de vîrf.
La sfîrșitul lucrărilor, strada asta va avea sens unic (dinspre Petre Ispirescu spre Buzoieni), ceea ce nu va fi rău.
Dar cum ar fi fost ca sensul unic să se fi făcut dinainte de începerea lucrărilor? Păi, cu siguranță ar fi fost mult mai puțin trafic în timpul lucrărilor, mai mult confort pentru locuitori și chiar mai îndeajuns front de lucru pentru muncitori.
listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
Se face anul de cînd s-au creat premisele lărgirii accesului pietonal principal dinspre Sebastian către zona comercială Vulcan. Și de-abia acum, după un an… chiar se și-ntîmplă, lărgirea:
Faptul că oamenii s-au chinuit să meargă timp de vreo paișpe ani pe un trotuar de-un metru nu-l mai punem la socoteală!
De fapt, problema Bucureștiului e că e un ghiveci uriaș de probleme. Și pe lîngă cele mari – știute! – toate celelalte au ajuns să fie văzute ca – cum naiba să zicem? – acceptabile… de trăit cu ele… neimportante.
Asta nu-nseamnă că și noi trebuie să ne uităm doar la cele mari.
Trebuie să le luăm în seamă pe toate: pe toate care ne fac viața proastă.
Uite, de exemplu, genul ăsta de marcaj rutier practicat de curînd pe străzile cu sens unic din cartierul Cotroceni.
Maniacal, se vopsesc linii pe mijlocul străzii. De ce, cînd toată lumea știe că nu e și n-o să fie niciodată loc pentru două benzi pe străzile astea?
Și de ce – dacă tot vrem să facem o treabă, nu trasăm parcaje pe margini și marcăm elegant și eficace o singură bandă centrală, așa cum deja se practică pe alte străzi?
O să explicăm însă și de ce s-a vopsit așa: fiindcă strada asta a fost, de curînd, spartă pentru schimbarea țevilor de apă, iar executantul lucrării e obligat s-o dea înapoi orașului fix în aceeași configurație – proastă! – ca înainte.
Clădirile aduc trafic. Știe oricine; s-o mai demonstrăm noi acuma, chiar n-are rost.
Dar de ce aduc trafic și clădirile de birouri „deștepte”, pe care le vedem – cel puțin în aparență – construite cu parcări îndestulătoare, cu alei de acces, cu benzi de așteptare?
Pentru că nu ele în sine fac probleme, ci felu-n care sînt folosite.
Ne lovim, peste zi, mai tot timpul de mașini lăsate pe avarii-n fața lor. Ni-i simplu, taxăm șoferii ca nesimțiți, ocolim și mergem mai departe.
Dar de ce-s șoferii ăia nesimțiți? Pentru că – nu doar o dată! – cei care administrează clădirea-s pe măsură.
Degeaba clădirea e prevăzută cu acces subteran și pentru marfă, mentenanță și aprovizionare, dacă acolo accesul nu-i… accesibil.
Taman mașinile care creează trafic și gîtuiri în fața clădirii-s cele care n-au cum intra lesne înăuntru. Și-s multe!
- Sînt curierii – cei de corporație – care dimineața aduc corespondențe și mai spre seară trec din nou, să ridice ce-i de trimis. Ăștia, măcar, nu stau mult: au treabă la recepție.
- Bașca, nenumărații curieri de „chiloțăraie” care livrează comenzile personale ale celor care lucrează-n clădire. Aici durează: unii clienți trebuie să plătească, alții să returneze, mai sînt cei care au ieșit cinci minute și trebuie așteptați… și dubița stă, stă parcată pe prima bandă!
- La prînz… normal, livratorii de mîncare: și nu vin toți cu bicla sau pe scuter!
- Se mai adună, apoi, cei care livrează diferitele „beneficii” corportiste: fructe proaspete, bidoane cu apă; gustări și cafea pentru feluritele aparate de vînzare dinăuntru.
Și e doar vina celor care operează clădirea de birouri fiindcă-i lasă „cinci minute” să stea în față. Celor de la pază le convine așa, fiindcă-i o bătaie de cap mai puțin decît să-i bage-n parcare, să le deschidă bariere, să-i mai treacă și pe vreun registru.
Și le convine, desigur, și celor despre care am scris mai sus: scutesc cîteva minute cu intratul, cu ieșitul, căci parcările subterane n-au fost gîndite cu adevărat pentru genul ăsta de du-te-vino: și – în orașul ăsta al nostru – minutele astea care se adună ajung să cîntăreasă mult.
Înainte de Crăciun s-a întîmplat o nenorocire: un autocar s-a înfipt în poarta de gabarit de dinaintea Pasajului Unirii; a murit un om.
„S-a întîmplat” – nu e de ajuns să zici asta: omul cu minte vrea să înțeleagă de ce; de ce s-a întîmplat.
Sînt cauze directe, de netăgăduit. Șoferul nu trebuia s-o ia pe acolo; semnalizarea pericolului reprezentat de înălțimea joasă a pasajului e proastă.
Și mai e o cauză, nu directă – dar cu adevărat înspăimîntătoare.
Lucrurile astea se întîmplă fiindcă administrația orașului a fost scăpată din mînă cu o seninătate prostească.
Neștiința, nepăsarea și neputința Primăriei Capitalei din ultimul deceniu a dus la creșterea puterii primăriilor de sector.
NU: primăriile de sector nu trebuie să construiască nimic.
Nici bulevarde, nici poduri, nici pasaje; infrastructura Bucureștiului e numai și numai treaba Bucureștiului.
Plătim acum, cu chin și sînge, ușurința cu care ne-am bucurat că „uite, ăștia sînt în stare să facă”.
NU: adevărul e că nu-s în stare să facă; că nu trebuie lăsați ei să facă.
Am dat briciul la-ndemîna maimuței.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii