despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

din zbor (313)

O demolare cu mare spor pe Trafic Greu; se dă jos ce-a mai rămas din clădirile industriale oribile de peste drum de actualul centru comercial „Vulcan”.

După cum s-a arătat și-n presă, în iureșul lucrărilor s-a dărîmat și-o bucată de zid, a ajuns moloz și pe șinele de tramvai, firele electrice s-au rupt, a căzut și-un copac. N-a fost vătămat nimeni.

Alte noutăți nu-s pe aici, deocamdată: doar clădirea a doua din „Afi Tech Park” e ridicată, în rest e încă multă mizerie înspre șoseaua Tudor Vladimirescu.

Nu-mi aduc aminte dacă – acum mai bine de cinci-șase ani – am pomenit de faptul că șoferul nerăbdător putea scurta cu mașina prin curțile astea industriale, ieșind fără probleme înspre strada Gheorghieni. E adevărat că drumul era plin de gropi dar uneori merita aventura, de care pietonul ori biciclistul mai degrabă se ferea din cauza gunoaielor și cîinilor.

Și tot nu-nțeleg de ce stația de tramvai de-aici se cheamă și azi „Inox” – cu toată îngăduința și dragostea pentru istoria noastră industrială, fabrica asta nu mai există; oamenii care coboară caută aici centrul comercial și stația spre asta ar trebui să-i îndrume.

Din fugă (103): o mică atenţionare!

scris de Ando

Fără îndoială amenajarea staţiei de tramvai de sub pasajul Victoria (deşi, inexplicabil de ce aşa târzie), este o treabă bună – mai ales că au „tras” şi autobuzul 182 pe acolo. Dacă însă aţi ajuns pe peronul subteran şi dacă sunteţi nevoiţi să aşteptaţi mijlocul de transport dorit, e bine să vă pregătiţi… urechile, pentru că vuietul maşinilor care străbat pasajul este destul de greu de suportat mai mult timp.

în continuare parte a problemei

… fiindcă noi, oamenii, nu ne schimbăm vreodată, ne place să vrem „binele”… dar mai degrabă să ne fie nouă bine.

Da, ne pasă de poluare, de fum, de emisii… Ne uităm urît la ăia de lîngă noi care nu-s la fel de implicați și ne facem că nu-nțelegem de ce nu le pasă.

Păi, pentru că nu-i simplu: pentru că pentru fiecare acțiune de-a noastră, cineva se pricopsește mereu o re-acțiune…

Ia, nu mai mergem cu tramvaiul, întrucît pute; bicla ori trotineta ne duc mai lesne la treburile noastre. Ce se-ntîmplă? Mai puțini oameni civilizați în tramvai: și-așa am ales să batem, fără s-o urmărim, un cui în sicriul transportului public.

Ia, lăsăm mașina acasă, fiindc-acolo și lucrăm: și cînd mai ieșim cu ea prin oraș, ne stă mintea-n loc de la ce trafic e-n continuare. Dar, oare, statul ăla acasă unde – din deșt – chemi la tine pe băiatul cu prînzul, pe băiatul de la Bringo, pe băiatul ce-ți aduce comanda de la eMAG pe care-ai făcut-o doar ca să vezi dacă chiar vine în două ore, ce impact are asupra orașului?

Toți băieții ăștia care aleargă de colo-colo – băieți cărora, nu-i așa, consumul nostru „le dă o pîine” – oare cu ce se deplasează… prin tot orașul? Scot, oare, dubele și scuterele de curierat parfum de trandafiri pe țeava de eșapament?

Ce aiurea – noi, cu mașina noastră servisată anual, EURO 6, hibrid sau electrică, circulăm mai puțin… și rezultatul e că alții – cu droașca EURO 3 și cu motorul segmentat pentru a doua oară – circulă mai mult… pentru noi, cei care circulăm mai puțin.

Deși majoritatea noastră covîrșitoare locuim la cinci minute distanță de orice magazin bine aprovizionat, iar ne pute: acolo vin oameni care uneori își mai dau masca jos, care se uită urît la noi… cu care, nu-i așa, nu face să interacționăm. Vedeți voi, cu concetățenii și vecinii nu putem avea o relație contractuală, dar cu livratorii și curierii, da.

De prea multe ori, chiar și cînd nu putem părăsi casa, ni-i mai „simplu” s-așteptăm să vie băiatul de la Bringo cu niște tîrguieli amărîte, decît să rugăm pe cineva să se repeadă, în drumul lui, și să ne-ajute.

Fără să ne dăm gîndim că pentru acel cineva – poate un vecin mai amărît, poate femeia de servici – ajutorul pe care ni l-ar da nouă ar însemna mai mult.

din zbor (310)

În fiecare dimineață bucureșteanul se trezește c-o mică surpriză-n drumul lui.

Pe tot mai multe străzi și bulevarde se trasează marcajele atît de necesare – ele fac traficul să fie mai clar, mai sigur, mai predictibil.

Și-i chiar bine că se-ntîmplă asta: primăria noastră nu face multe lucruri, și de-aia ne bucurăm de fiecare dată cînd le vedem.

Alături de reușite precum deschiderea stației de tramvai din Pasajul Victoriei, oprirea traficului auto pe Calea Moșilor veche, trasarea marcajelor de circulație înseamnă un folos adus cetățeanului.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

60 aiurea

Există o străduță din centrul Bucureștiului pe care poți să mergi – după pofta inimii – cu șaizeci la oră… asta:

Da, nenică: pe aici, pe segmentul vechi al Căii Șerban Vodă, pe unde-n realitate nici n-ai loc cum trebuie pe o bandă, atît e de aglomerat și de plin de mașini parcate… pe aici e legal să-i dai șaizeci.

Îți stă mintea-n loc; și tîmpenia asta nu-i de ieri, de azi, ci de ani și ani de zile!

un pas mic, mic

Încet-încet, Capitalei noastre-i mai vine mintea la cap. Iote c-aproape am reușit să interzicem circulația auto pe Calea Moșilor veche – porțiunea aceea infectă pe care tramvaiele de-abia se tîrîie, așteptînd după curu’ mașinilor.

Zic aproape, deoarece deși indicatoarele există… deocamdată nu le ia nimeni în seamă.

au mai trecut cinci luni din viața noastră

Oare ce se mai petrece pe linia tramvaiului 1?

Oare se lucrează?

Oare se simte vreun progres?

… mai ales că s-au făcut, deja, aproape cinci luni de „muncă” propriu-zisă?

Se face ceva, dar încet.

Între Pompieri și Apaca s-a reușit punerea pe poziție a noilor șine doar pe un sens.

Să recapitulăm: tramvaiele au fost oprite, pentru începerea lucrărilor de schimbare a șinelor, pe 25 mai, dar lucrările au început de-abia pe 8 iunie.

dete hărnicia-n ei… aiurea!

I se poate reproșa administrației bucureștene, cu adevărat, un singur lucru: că nu a reușit să facă să funcționeze lucrurile altfel decît așa erau ele obișnuite să meargă.

Cetățeanul atent în jurul lui a remarcat cum, în fiecare toamnă, ne apucăm brusc de lucrări stradale: asfaltări, reparații, împrospătări de marcaje.

Firește că-i un motiv – și e atît de simplu, încît ar trebui să ne fie rușine de felu-n care facem lucrurile: de-abia acuma, pe sfîrșit de an, tragem linie, adunăm, scădem și din banii pe care-i mai găsim prin buget mai facem peticirile astea.

Așa se petrec lucrurile; așa s-au petrecut și pe vremea primarilor de dinainte și tot așa se petrc și-acum. Ăsta-i obiceiul!

Nu-i, deci, nici o mirare în „surprinzătoarea” hărnicie de zilele astea din Capitală.

Da, se trasează marcaje! Se astupă gropi! Se asfaltează străzi! Da – dar așa s-a-ntîmplat în fiecare toamnă…

Spre deosebire de toamnele trecute nivelul calitativ al lucrărilor prestate e însă execrabil. Vopseaua folosită la marcaje este proastă și acțiunea e făcută la repezeală, gropile sînt astupate strîmb, asfaltarea are valuri.

Dar, de! – „se face”.

îmbucurător.

Cînd orașu-i urît – și Bucureștiul poate fi foarte urît! – toamna-i și mai mohorîtă, cu ploile, udeala, vîntul și mizeria ei.

Îs zile, fără îndoială, în care nu-ți vine să scoți nasu-afară, nici dacă ai noroc să te poți urca din casă direct în mașină…

Cu toate astea, săptămîna trecută – una cu zile-n șir friguroase și ploioase – numărul biciliștilor bucureșteni numai mic n-a fost!

Feriți de intemperii, cu haine prin care nu trece apa și vîntul, păreau că dau cu tifla celor ce suceau butonul climei mai tare în cutiile de tablă motorizate.

Mie mi-a plăcut asta: e ceva ce-am văzut nu odată, prin felurite orașe vestice – ceva ce se cheamă normalitate.

Nu: mie nu-mi place și nu mi-a plăcut niciodată să merg cu bicla prin ploaie; prea-mi aduce aminte de vremuri în care oamenii erau nevoiți să trăiască în condiții cumplite, degradante. Dar îmi place să văd că omul de azi face ce-i place, ce-i aduce mulțumire, ce i se potrivește.

E mare lucru, să știți.

Bicicleta, scuterul, trotineta sînt feluri simple și la îndemînă de a îmblînzi Orașul.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

cazul perfect

„Șantierul” schimbării șinelor de tramvai de la Apaca e cazul bucureștean perfect.

Ghilimelele ce-nsoțesc cuvîntul șantier sînt justificate pe deplin. Se lucrează – dar încet. Oameni puțini. Puține operațiuni în același timp. La ce s-ar grăbi constructorul, cînd știe că lucrarea trebuie să fie gata tocmai la primăvară? Nu-i vina lui.

Da-n schimb e vina noastră, a oamenilor, că neisprăviții din conducerea Bucureștiului nu fac pe dracu-n patru ca să terminăm cumva mai repede cu rușinea asta de „șantier”?

Lucrarea putea fi gata pînă acuma, oameni buni! Nu doar că putea fi gata, ci – mai ales – trebuia să fie gata. În patru luni poți face minuni; darămite să schimbi un kilometru de linii de tramvai!

Da-mi place mult – mult de tot! – că despre lucrarea asta nu vorbește nimeni, nicăieri. Ciuciu primar să-l văd pe aici, băgîndu-și nasul. Ciuciu presă să filmeze cum se stă pe „șantier” și mai ales cum sînt siliți bieții oameni să se deplaseze de patru luni de zile deja fără una din cele mai importante linii de tramvai din Capitală.

Cazul perfect: toată lumea și-a băgat pula.