despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

după o lună-jumate din viața noastră.

Merge treaba… ceva de speriat. În două săptămîni s-a reușit să se scoată dalele de beton ale liniei de tramvai între Apaca și calea ferată de după Apaca; mai departe, pînă la mall-ul Afi, s-au scos doar șinele.

Firește, pe porțiunea de mai jos de Apaca, unde șinele și dalele au fost deja scoase, nu s-a întîmplat nimic altceva; dacă vă gîndiți că poate cineva lucrează la montatul celor noi, vă-nșelați.

Poze de joi, 8 iulie. Pe scurt: într-o lună de „muncă” nici măcar încă nu s-au putut scoate de tot liniile vechi. Cumplit.

după o lună din viața noastră.

Să recapitulăm!

Tramvaiele care circulau pe la Apaca au fost oprite, pentru începerea lucrărilor de schimbare a șinelor, pe 25 mai.

Lucrările, însă, au început de-abia pe 8 iunie.

Să vedem ce s-a făcut de-atunci – că asta ne interesează: ce s-a făcut în două săptămîni de muncă!

Joi, pe 24 iunie, șinele-s scoase de jos, cam din dreptul benzinăriei și pînă înainte de Apaca – cam vreo 300 de metri. Între Apaca și Afi nu s-a întîmplat nimic în afară de demontarea gardurilor ce separau tramvaiul de traficul rutier.

  

După cum vedeți, nu se lucrează nicăieri – e drept c-a plouat cîinește și că-i caniculă; însă… pe alte șantiere din București munca n-a stat și nu stă pe loc.

Ce mai tura-vura! A trecut o lună de cînd oamenii nu mai pot folosi tramvaiul și-n luna asta, practic, nu s-a făcut nimic.

din zbor (280)

… două vești din București!

Se-apucară să facă ceva pe linia tramvaiului, mai jos de Apaca. De ieri pînă azi, deteră gardurile de fier ce separau liniile de șosea.

Firește, la ora 9 dimineața nu muncește nimeni – dar nimeni.

Iar între Apaca și „Afi”… nimic.

Revin containerele de selectare-n sectorul 5; de data asta avem unele mai elegante, pe care să se poată lipi frumos abțibildurile primăriei.

două săptămîni din viața noastră!

Nu-s cuvinte să descriem ticăloșia.

Circulația tramvaielor pe una din cele mai importante trasee ale Capitalei a fost oprită acum două săptămîni, pe 25 mai.

A fost oprită degeaba, fiindcă de-atunci și pînă azi nu s-a apucat nimeni de treabă!

Șantierul n-a-nceput, șinele vechi n-au fost scoase: nu s-a întîmplat nimic.

E un singur vinovat pentru asta: administrația bucureșteană. Nimeni altcineva.

Nimeni altcineva nu poate zori pe nimeni, nimeni altcineva nu poate desluși orice hîrtie neaprobată care întîrzie începerea lucrărilor.

Nimeni altcineva nu trebuie să explice locuitorilor de ce încă nu se lucrează și nimeni altcineva nu poate să găsească pe fiecare vinovat și să-l facă să plătească.

Ticăloșii ăștia ne-au mîncat pînă acum degeaba două săptămîni din viață.

„pe unde băgăm”

Toată lumea, bag-sama, se coiește întrebîndu-se „dar pe unde să băgăm noi benzile pentru biciclete”.

Mă tem că întrebarea e greșită – anume că benzile pe care să poată circula bicicleta, trotineta și chiar scuterul cu cel mult 30 la oră nu trebuie băgate nicăieri.

Ele doar trebuie trasate cît mai natural, convenabil și sigur și de-abia dup-aia ne putem întreba… „pe unde să mai băgăm mașinile”.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

o săptămînă din viața noastră

Marți, pe 25 mai, s-au oprit tramvaiele care circulau pe la Apaca pentru începerea lucrărilor de schimbare a șinelor.

Începerea, însă, nu a… început!

… nici după o săptămînă.

De ce, atunci, tramvaiele n-au putut fi lăsate să mai circule și săptămîna asta, în care nu s-a întîmplat nimic?

Deci, o săptămână în plus oamenii din București au fost obligați să se chinuie în trafic – fapt absolut inutil și gratuit!

Că tot costul și consumul presupus de devierea mijloacelor de transport în comun nu e gratuit… e altceva!

Fiindcă nu mai merg tramvaie, avem o linie-navetă de autobuz, care se chinuie între Șura Mare și Piața Victoriei pe unele din cele mai aglomerate artere bucureștene: funcționarea ei în plus timp de o săptămînă se poate calcula.

începe bine: fără tramvaie la Apaca.

După cum știm… dar, stai: de fapt, nu știm, deoarece cei mai mulți dintre noi nu află lucrurile astea decît cînd se lovesc de ele, s-a-nceput, în sfîrșit, repararea infamei bucăți de linie de tramvai de la Apaca.

Că de ce nu s-a făcut asta acum zece ani, cînd tramvaiele oricum nu circulau pe-aici fiindcă se construia pasajul Basarab, nu mai are rost să ne-ntrebăm.

Acum putem doar să mergem să ne uităm cum se mișcă treaba, fiindcă reparațiile astea presupun oprirea circulației tramvaielor. Da: unul din cele mai importante trasee ale Capitalei nu mai funcționează și asta o să ne chinuie mult timp.

Cît timp anume – pentru un kilometru amărît de linie – e cea mai mare problemă. Oficial, contractul zice că lucrarea ține un an: ceea ce e cumplit și nejustificat de mult. Cu o mobilizare rezonabilă, la sfîrșitul verii ar putea și ar trebui să fie gata.

Însă, dacă ne gîndim la toate celelalte „investiții” ale Bucureștiului care afectează tramvaiele, ne apucă, pe bună dreptate, groaza:

  • stația cea nouă din Pasajul Victoria a fost făcută în aproape două luni
  • stația de tramvai „Laborator” a fost închisă-n februarie pentru a fi modernizată; închisă e și-acum
  • linia 5 de tramvai șade-nchisă de patru ani de zile
  • capătul de linie de la Granitu nici azi nu-i gata.

Ai zice că, poate, ceva om fi-nvățat din toate astea – și acuma facem pe dracu-n patru să mișcăm lucrurile, să se lucreze ziua și noaptea pentru ca Bucureștiul să nu stea, nenorocit, fără linia circulară de tramvai.

Ei, aș! Se muncește, pesemne, așa de repede… că n-apuci să vezi nici utilajele, nici muncitorii. Tramvaiele s-au oprit marți, pe 25 mai. A doua zi, pe 26 deci, nu s-a apucat nimeni de treabă. Începe bine, ce să zici. Foarte bine.

cu geamul jos

Unul din cele mai frumoase cîștiguri ale vremii călduroase e că lumea e tot mai aproape. Nu trebuie decît să scoți mîna, s-o atingi, s-o simți. Ce bine e să poți merge cu geamurile lăsate prin oraș, de exemplu!

Simți, nu-i așa? Nu doar mizeriile, ci și tot ce-i plăcut în jur: aerul bun al dimineții, răcoarea unui bulevard umbros, zumzetul și ritmul Bucureștiului.

Plus cîte posibilități de comunicare, toate din poignet… sau cu un deșt!

«Stai dracu pe loc»
«Lasă-mă și pe mine»
«Bagă-te, fraiere»
«Mersi, colegu»

Afară e restul lumii. Ce nu-nțelegem – și-i păcat! – e că-n lumea asta nu-s „ceilalți”, ci… tot noi.

cui folosește bulevardul Eroilor?

Cine nu s-a uitat vreodată, de la poalele Academiei Militare, cu drag în jos spre restul Bucureștiului? Frumos punct de belvedere!

Firește, și viceversa-i cam la fel; din lungul Știrbeyului, găseai minunat pusă-n valoare clădirea Academiei, chit că – în sine – ea nu-i vreo pricopseală arhitectonică. Sigur, lucrurile se mai schimbă, întrucît în zilele noastre perspectiva-i spurcată de blocurile ce i se construiesc îndărăt.

Cu siguranță, bucata de bulevard dintre josul esplanadei și intersecția cu Carol Davila e una din cele mai interesante puneri în valoare realizate-n anii comunismului, dar în zilele noastre o privim altfel. Rîndurile de blocuri stradale chiar sînt meschine, cu o arhitectură depășită; degradarea lor evidentă va fi înlocuită cu o mediocritate vizuală inerentă cînd se vor reabilita.

Rostul lărgămîntului uriaș regăsit aici nu-l vedem; traficul auto îl folosește exclusiv ca zonă de stocare între segmentele mai înguste ale axei de legătură cu centrul orașului. Să fim cinstiți pînă la capăt: aglomerația din zonă durează vreo două ore dimineața și vreo trei seara; în restul zilei totul e un deșert urban, neplăcut și dificil de traversat pentru locuitorii Cotroceniului.

Ce mai tura-vura: cartierul e rupt în două! Oamenii-și fac curaj să treacă dintr-o parte-ntr-alta, fiindcă șoferii gonesc nebunește, avînd atîtea benzi la dispoziție.

O dovadă că spațiul generos, atîta vreme cît e un lucru în sine, nu folosește cu adevărat omului!

Să pornim de sus, chiar de la Academie, acolo unde bulevardul se desparte-n două bretele – Rainer și Bagdasar – și privim mai îndeaproape: iată o alee pe care Ministerul Apărării și-a însușit-o; mai lipsește și un gard cu sîrmă ghimpată! Nu-nseamnă că Ministerul o și îngrijește: gropile-s nereparate, pavajul monumentului e spart și gunoaiele-s peste tot: în drum zace și-o pasăre moartă.

 

Monumentul Eroilor, pe lîngă că-i și urît, e înconjurat de mizerie și delăsare. Lipsesc plăci întregi, coroanele depuse acum un an zac veștejite, peste tot numai buruiene și gunoi. Arborii ornamentali ce-ar putea îmbogăți ansamblul sînt neîngrijiți, netunși, inegali.

Mai departe, esplanada din fața e plină de gropi și pietre ieșite din caldarîm. Locul e ratat: nu e nici parc, nici piață, ci doar ceva larg fără frumusețe; chiar dacă ar fi îngrijit, tot n-ar aduce mai multă bucurie celor ce-ar vrea să se simtă bine aici. Însă faptul că e… e bine; cu oarece inspirație se poate valorifica avantajos.

… mașinile se bagă peste tot, mai ales la sfîrșitul săptămînii, cînd se ține și-o piață volantă mai jos. E plin de rable-n care se țin produsele și troacele comercianților; dacă te uiți la numerele de înmatriculare ale dubelor cu care vin, reiese că cei mai mulți sînt de pe lîngă București, deși altminterea originea mărfurilor se vrea mult mai… nobilă.

 

Revenind la bulevard, iată-l: șase benzi pe mijloc, plus bretelele separate care mai fac încă patru; scuarurile-s urîte, meschine, golașe și nu-mbie la nimic. Trecerea de pietoni suplimentară, de la intersecția cu Gheorghe Marinescu, a dispărut de cîțiva ani!

Intersecția cu Carol Davila e absolut imensă. Vă place? N-are nimic atractiv, nimic vizual care să justifice atîta potențială perspectivă. Doar chin pentru bieții oameni care-și tocesc tălpile traversînd.

Ce să mai spui că segmentul următor, spre bulevardul Eroilor Sanitari, e – în buna tradiție a Capitalei noastre – nu doar mai îngust, dar și nealiniat. Nu se miră nimeni! Firește, mai jos de pod, bulevardul se lăbărțează iarăși… c-a așa a rămas de pe vremea cînd ne plăcea monumentalismul.

Ar trebui să rămînă așa – așa cum e acum? Nu. Mai mult loc verde, mai multă ușurință pentru pietoni, mai multă liniște: o zonă care se cere îmblînzită, domesticită, dată înapoi oamenilor.

îndrăzneală și chibzuială.

Planul director de sistematizare păstrează, la aproape nouă decenii de cînd a fost trasat, caracterul fundamental.

Mai ales, din păcate, fiindcă e singurul – Capitala noastră a mai trecut prin trei valuri de prefaceri fără să aibă, în realitate, vreun altul.

Nici comunismul, nici ceaușismul, nici ceea ce le-a urmat n-au creat și urmărit un plan pentru viitorul bucureștean.

Neputința și nepriceperea asta ne-a făcut doar ca de fiecare dată să ne-ntoarcem la inspirația interbelică ce ne-a arătat pașii spre sistematizarea orașului nostru.

Desigur, putem găsi multe înțelesuri actuale în planul de la mijlocul anilor ’30, dar covîrșitor este cum s-a îndrăznit.

Să se taie, să se facă, să le fie mai bine celor care vin după noi: toate cu știința înțelegerii că ce-i strîmb trebuie îndreptat, că ce-i neîndestulător trebuie îmbogățit. Să-nțelegem: un plan bun, nu unul perfect, nu unul ideal – doar unul care a învins vremea; unul care nu ținea să nimicească, să taie, ci să intervină. Nu într-atît vizionar, cît chibzuit.

Devierile de la plan au apărut mai repede decît credem; monumentalismul găunos al carlismului tîrziu, costurile ridicate ale primelor intervenții urbane, nenorocirile Războiului au adus schimbări, întîrzieri, renunțări; dar e așa de ironic cum s-a revenit – mai mult sau mai puțin tacit – la ideile interbelice în vremea comunismului. Pentru că, vedeți voi, sistematizarea gîndită inițial nu era ideologică; ținea doar ca Bucureștiul să progreseze sănătos, frumos, bogat și funcțional – de-aceea a și supraviețuit!

Ne uităm la ideea celor patru inele – „ringuri” – gîndite pentru circulația din București. Un secol mai tîrziu, de-abia dacă ne putem lăuda c-avem unul, cît de cît funcțional – e cel pe care circulă astăzi liniile de tramvai 1 și 10. Al doilea, firește, e neîndestulătoarea șosea de Centură.

Alături de ele, firește, puzderie de artere de legătură – pe cîteva din ele am reușit, cu chin, să le încropim între Război și Revoluție.

Ce să mai zici? – chiar și înspăimîntătoarea distrugere cauzată de construirea Centrului Civic are cîteva reminiscențe interbelice.

   

Să parcurgem o seamă din planșele de detaliu ce prezentau, amănunțit, ceea ce urma presupună construirea noilor străzi: demolări, alinieri, străpungeri.

Iată începutul legăturii directe dintre Parcul Carol și Dîmbovița, care urma mai apoi să se continue, ciuntind Cișmigiul. O altă legătură ce pornea din părțile Filaretului ducea spre Gară; strada Hasdeu de azi face parte din ea iar impactul asupra zonei Uranus putea fi bănuit.

   

Iată și valorificarea străzilor Dr. Felix – Dr. Sergiu, în ideea conectării cu artera de lîngă Cișmigiu. Firește, piețele monumentale-s prevăzute, recunoscîndu-i-se orașului nostru lipsa acestor elemente urbanistice.

  

Nu departe, adiacent Griviței, interesantă e străpungerea dorită între Banu Manta și actuala stradă Turda.

     

În partea de jos a orașului, noua legătură Pieptănari-Drumul Sării, cu ramificația care azi duce la Filaret și o interesantă viziune asupra Chirigiului, mult mai reușită ca cea propusă patru decenii mai tîrziu!

    

Tăieri, lărgiri și îndreptări: Mihai Bravul, Traian, Mărășești:

     

Magistrala, înainte de-a fi mîndria anilor ’60…

  

… interesanta legătură directă lipsă dintre Dorobanți și Tei:

 

Și preschimbările dorite pe Vasile Lascăr, împlinite-n parte de-abia-n anii ’80.

  

Angajarea Capitalei în proiectele astea a-ntîrziat: terminarea bulevardului între Colțea și Unirii a fost o întreprindere mai anevoioasă decît s-a crezut; micile ajustări de pe Hasdeu ori Știrbey Vodă au cerut osteneală și resurse; iar instabilitatea politico-socială și regimurile dictatoriale n-au mai îmbiat pe nimeni să viseze la viitorul promis.

Surse – colecția „Gazeta Municipală” și Planul Director de Sistematizare 1935

# 106 • listă de articole selecționate din presa vremii – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici