despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
De-abia în 1989 se termina Centura Capitalei noastre, odată cu construirea bucății lipsă din nord-vest – dintre Dragomirești și Chitila.
 
Dar chiar și „terminatul” ăsta nu prea era adevărat, căci între Chitila și Mogoșoaia drumul nu exista direct, ci ocolea prin localitățile astea – și a mai durat aproape două decenii să se construiască; astea-s chițibușuri. Infrastructura rutieră nu fusese niciodată vreo prioritate în comunismul nostru.
Despre tronsonul menționat în articol șoferul bucureștean ține, desigur, minte că a fost cel mai prost făcut. Odată cu începerea traficului serios de după Revoluție, betonul s-a măcinat și s-au căscat gropi între plăci; ce mai – se circula cumplit. Călătoria cu autobuzul 150, care mergea pe Centură între Autostrada București-Pitești și Chitila, era o aventură!
Ce mai e Centura azi?
Avem un segment lărgit între Militari și Colentina, cu niscai pasaje chiar, dar și cu o droaie de giratorii; în rest, a rămas o șosea județeană săracă, cu intersecții la nivel chinuite și periculoase la care adăugăm miile de accesuri în curțile firmelor riverane.
În continuare legătura Bucureștiului spre Cernica este închisă – se face un deceniu de cînd trebuie ocolit prin Pantelimon!
Cît despre transportul public, în afara segmentului tradițional dintre Străulești și Otopeni, nu mai circulă nimic pe șoseaua asta. Puținele legături inelare ilfovene se realizează în exteriorul sau interiorul Centurii, pe unde – de fapt – sînt și localitățile. Acum 50 de ani, odată cu construcția șoselei, se vorbea și despre trenuri suburbane pe linia ferată care o dublează; că nu s-a realizat atunci, nu e de mirare; că nu s-a mai realizat nici apoi… la fel.
Planuri în lucru? – pentru autostrada care va înconjura întreaga zonă periurbană în viitor și – tîrîș-grăpiș – eterna lărgire a toată Centurii la patru benzi.
listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
 Știți? – oricare-ar fi felu-n care noi ne vedem, pentru ceilalți o să fim întotdeauna niște etichete; și de cîte ori îs din cele mai banale!
De cînd ne aflăm pe lumea asta, sîntem ai cuiva; dup-aia, în fiecare cerc omenesc în care ne-vîrtim, sîntem altcineva: tata lu’… vecinu de la… colegu’ de… șefu’ la… și tot așa!
Și, în parcare, „ăla-cu”.
Și, dacă tot am ajuns aici, hai să mai rămînem un pic… parcați.
Cic-ar fi două feluri de oameni: unii au număru-n geam, alții nu.
Greșeala celor care nu e că presupun că ceilalți îs nesimțiți, dintr-ăia care mereu o să parcheze aiurea.
Cînd colo… e taman pe dos!
Cetățeanul care-și ține numărul la vedere știe el ce știe. Poate-și lasă odată farurile aprinse; poate uită un geam coborît; poate se sparge, se strică ceva pe stradă, poate trebuie pompierii să intre, poate are un vecin nevoie să manevreze ceva – cîte și cîte cazuri dintr-astea care se rezolvă frumos, omenește și cetățenește nu sînt!
Fiindcă sîntem printre oameni, de-aia.
N-am mai vorbit de multișor de felu-n care noi – oamenii care viețuim împreună – ne vedem unii pe alții. Ce să se fi schimbat? Nimic; sîntem la fel: cum dăm de o țîră de bine, cum uităm și de unde ne-am ridicat, și că nu toată lumea poate să se ridice.
Nu vrem, nu putem, nu știm să pricepem că viețuirea noastră cît mai bună însemnează să fie cît mai bine pentru cît mai mulți dintre noi.
Și – la fel – nu pricepem că, de multe ori, mai binele de care celălalt are nevoie se contrazice cu mai binele nostru.
De fiecare dată cînd aflu de vreo îmbunătățire a infrastructurii periurbane prin care ilfoveanul și bucureșteanul ajung să fie mai aproape, sînt mîhnit de „s-au mutat acolo, acum să rabde”… „de ce să le facem ălora”… „nu ne plătesc impozite, de ce să beneficieze”… care, nespus, ascund „mie mi-e bine aici, ia nu mai veni și tu să-mi iei din binele ăsta”.
Doar că… sîntem împreună; nu scoți Bucureștiul din Ilfov, nu iei Ilfovul fără București.
scris de Ando
Se lucrează la realizarea structurii exterioare metalice necesare punerii în siguranță a clădirii aflate în stare avansată de ruină. Operaţiune pregătitoare, absolut necesară, pentru începerea lucrărilor propriu-zise de refacere a monumentului.
 
Oricum, trebuie reamintit că, datorită acestor lucrări, accesul auto pe Calea Moşilor, pe tronsonul cuprins între Bd. Carol şi strada Paleologu este oprit până în luna septembrie.
Știți și voi: a fost o vreme în care chiar părea c-o să fie o soluție – doar că nu s-a întîmplat.
Sigur, sînt mulți bicicliști pe străzi. Sînt oameni care chiar se deplasează pe două roți – indiferent că-i vorba de biclă, trotinetă ori scuter – dar nu e o masă cetățenească.
Miile de curieri care-și cîștigă pîinea strecurîndu-se printre mașini, gonind cu comenzile noastre-n cîrcă, nu se pun; mai degrabă ne fac să asociem și mai tare bicicleta cu sărăcia.
Însumăm lipsa infrastructurii dinăuntrul Capitalei, chinul de a te simți tolerat în trafic, imposibilitatea de a ieși din periferie fără mașină. Pistele de biciclete-s făcute de unii care nu-s bicicliști, trotuarele și trecerile de pietoni de alții care nu merg niciodată pe jos, traseele transportului public de oameni care nu s-au suit vreodată-n tramvai… iar infrastructura rutieră de niște personaje care, atunci cînd circulă, se folosesc de girofar și de legitimația de serviciu.
Jinduim la „normalitate”, la „civilizație”, așa cum le vedem în alte orașe din lume; sunt, însă, lucruri care în aceeași măsura de a fi oferite de către administrație, sînt cu adevărat cerute și asumate de cetățean.
Nu zic că e vina societății, chiar dacă nici ei nu i se pare important nici transportul public, nici transportul alternativ. Vina, desigur, e a oricărei administrații, căci prin grijă și viziune publică se plănuiește și se construiește viitorul.
Estimp, bicicleta nu e o soluție, așa cum încă speram acum 10-15 ani. Capitala nu are un serviciu public prin care oamenii să folosească bicicleta. Serviciul particular „I’velo” – singurul rămas funcțional – continuă să nu acopere decît un segment central și a ajuns să fie foarte scump: poate prețul abonamentului anual de 250 de lei să fie corect pentru operator, dar pare foarte mare pentru cel care s-ar da cu bicla! Alternative din trecutul recent ca „Citylink” și „Aperider” n-au trecut de stadiul experimental.
Mie-mi place ce se-ntîmplă în Sectorul 2.
Refacerea străzilor, începută anii trecuți, merge mai departe. Se lucrează mulțumitor, pe cît se poate îngrijit, și rezultatul e – în sine – bun.
Rezultatul e chiar splendid prin comparație cu intervențiile din sectoarele 3, 4 și 5: fără bile de beton, fără lanțuri, fără borduri peste borduri, fără pavele de toate culorile și modelele.
În sfîrșit – omul se poate și plimba pe străzile astea, poate respira, poate merge fără să ocolească gropi, mașini parcate, fără să-i mai fie silă și frică.
Iar pe străzile mai centrale – cum ar fi Negustori – iată, totul iese mai bine decît mă așteptam.
În sfîrșit, treceri line între trotuar și carosabil: gata cu escaladatul bordurilor. S-a reușit și minunea de a se planta copaci pe margini, în locuri unde înainte aproape nici nu era trotuar
Sînt și parcaje, și alveole – și poate, cătinel, s-or mai îndura și riveranii să-și folosească curțile pentru a-și ține mașinile.
         
Strada Sfînta Ecaterina trece pe lîngă Teologie. Începe din Bibescu-Vodă și se duce spre Principatele Unite. Ghinionul ei? Că se află în „zona protejată” a Bisericii, laolaltă cu Dealul Mitropoliei, cel închis cu barieră.
Pe străduța asta, ce-i drept, n-au avut cum să blocheze traficul; s-au mulțumit să planteze indicatoare care să interzică accesul cu excepția riveranilor – riverani care, desigur, tot de-ai Bisericii sînt: Teologia, căminul și biserica ce dă numele străzii. Încă o porcărie pe care trebuie s-o-nghițim: avem de ales?
Ei, uite că „riveranii” nu se satură de cît ne-au luat din oraș. Ca să poată circula și mai confortabil, au umplut parbrizele mașinilor parcate pe strada Sfînta Ecaterina cu hîrtii pe care scrie: „VĂ RUGĂM RESPECTUOS SĂ PARCAȚI CU O ROATĂ PE TROTUAR. ÎN FELUL ACESTA AJUTAȚI LA FLUIDIZAREA CIRCULAȚIEI”.
Hai să vedem încă o dată și strada, și trotuarul de care riveranii B. O. R. dispun după plac, scuipînd pe cetățeanul din București.
Iată-ne la magazinul „Lidl” de pe Tudor Vladimirescu. Pare a fi o unitate de succes, ținînd seama că parcarea e plină-ochi aproape tot timpul. Să tot fie 110-120 de spații pentru mașini și… uite că toate-s ocupate, clienții trebuie să-și găsească loc pe lîngă vreun gard chiar și în afara orelor de vîrf.
Dar ce curios: cînd intri-n magazin, dacă numeri 50-60 de cumpărători înăuntru – și-or veni dintre ei și cu tramvaiul!
Cum nu cred că am ajuns, în Capitală, să prindem atît de drag de mașini încît să mergem cu două în același timp, reiese că aproape din jumătate din parcarea magazinului e folosită de altcineva și nu de clienți.
Că „Lidl” tolerează practica, fie. Dar mă face să mă chinui și să pierd vremea… nu-mi convine.
  
Cum nu-mi convine, de pildă, nici că școlile de șoferi folosesc toate parcările astea drept poligon.
Dar ce să zic, atunci cînd tai, scurtez și ocolesc trafic și semafoare prin aceleași parcări sînt mulțumit!
De fiecare dată cînd mă nimeresc pe Știrbey mă miră gîtuirea traficului dintre Berzei și Popa Tatu. Mereu două-trei, chiar patru dube de curierat parcate pe o bandă-ntreagă. „Ce naiba de corespondență or primi ăștia de pe-aicea?” mă-ntrebam, pînă cînd m-am prins.
Porcăria e adusă taman de sediul companiei de curierat „Fan Courier”; dubele, săracele, n-au altă vină decît aceea că birourile companiei funcționează tîmpit, într-o clădire care nu are nici un loc destinat staționării celor care lucrează acolo.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii