despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
… nu, nu s-a schimbat nimic în felu-n care noi – oamenii, cetățenii – sîntem văzuți de fiecare Administrație. Mă puse dracu’ să mă uit – nu știu de ce – într-o secțiune numită „campanii” a site-ului Societății noastre de transport. Pe lîngă nenumărate alte tîmpenii, dădui acolo de una din cele mai grosiere flegme: „data viitoare când aștepți un autobuz sau un tramvai, nu te gândi la o simplă deplasare, ci la un ritual de relaxare de 15 minute, necesar pentru a face față ritmului alert al Capitalei”.
Chiar atunci îmi scria fii-mea, să-mi zică că cele 15 minute de mindfulness bucureștean sînt, de fapt… 20: anume cele pe care trebuie să le piardă-n stație după unul din nenorocitele autobuze bucureștene: și asta într-una din zilele lucrătoare ale săptămînii.
Dar noi sîntem, în continuare, făcuți să ne simțim vinovați cînd putem să alegem să nu fim prizonierii disprețului; că putem să alegem să mergem cu mașina în loc să se cace primăria pe noi prin stații.
 
… mult mai tragem și acum, după aproape 40 de ani, cu una din improvizațiile ceaușiste!
Este vorba despre linia de tramvai 5 – știți, care a fost construită după mijlocul anilor ’80 pe Barbu Văcărescu, spre Aviației pînă la Băneasa. O linie care în toți anii de operare nu a devenit cu adevărat utilă: nu leagă neapărat nimic, nu a fost vreodată rapidă, nu a scurtat deplasarea nimănui. Dar – întrucît o avem; asta e! – măcar să o facem să meargă mai bine: de asta administrația noastră se cîcîie de cîțiva ani să schimbe șinele montate la 1987!
Pînă om vedea iar tramvaiele circulînd… cîteva vorbe despre trecut. Într-un mod surprinzător – orice e surprinzător cînd e vorba despre transportul public bucureștean – linia 5 este cam cea mai veche linie operațională din Capitală. Nu doar pentru că Societatea de transport nu mai are indicativele istorice 2, 3 4, 6, 8 și 9: dar și pentru că 5-ul de la-nceput de secol XX avea un traseu destul de… similar!
Primul 5 mergea de la Sft. Gheorghe pînă la Bariera Dorobanților; după primul Război se prelungește pînă la actuala Piață de azi – numită a Confederației Balcanice în epocă – iar odată cu avîntul industrial din Floreasca tramvaiul ajunge, pe străduțele care se desfac din Radu Beller, pînă la fabrica „Ford”.
Lungirea traseului spre Pipera este luată în calcul încă de la 1943, cînd podul cel nou de pe Calea Floreasca de peste lacuri e prevăzut cu spațiu pentru liniile de tramvai pe margine, însă de-abia la 1957 se înfăptuiește și 5-ul ajunge unde e azi stația de metrou Aurel Vlaicu.
Odată cu reamenajarea Căii Dorobanților – vorbim de blocurile noi de la mijlocul anilor ’70 de după „Perla” – se renunță la tramvai, care e mutat direct pe Calea Floreasca. Zece ani merge pe aici… pînă cînd este scos și mutat pe Barbu Văcărescu.
Sigur, în aparență se căuta o rocadă urbană care să evite parcursul central al transportului public de suprafață, care în anii aceia era supus unor ajustări discreționare ce au distrus pentru totdeauna legăturile organice dintre zonele bucureștene. În viziunea epocii, tramvaiul urma să plece de la Băneasa pe noul pasaj peste calea ferată, apoi pe o nouă arteră – Aviator Șerbănescu, azi – spre proaspăt ridicatul cartier Aviației și – pe prelungirea Barbu Văcărescu – să iasă spre Tunari, Piața Galați, străpungerea Armand Călinescu, urmînd ca după încrucișarea Căii Călărașilor să taie Centrul Civic în direcția Nerva Traian-Timpuri Noi; ultimul segment nu s-a mai realizat.
Doar că – de atunci încoace, cum ziceam – 5-ul n-a convins; e mai lesne pentru oricine din zona rezidențială și de birouri Aviației să se folosească de metrou. De mers, a mers dintotdeauna poticnit; chiar dacă pare că duce în Centru, în realitate tramvaiul ăsta șerpuiește, ajungînd într-o zonă moartă – Sft. Gheorghe, Sft. Vineri – de unde legăturile cu restul orașului sînt debile. Nici în anii ’90, cînd s-a transformat într-o linie mamut care continua pe Calea Călărașilor, Muncii și Titan, segmentul nordic n-a fost mai folosit.
Citiți și:
    
Deloc o veste rea: „Citylink” a intrat pe piața bicicletelor de închiriat de oriunde, precum defunctul „Ape Rider”. Adăugăm posibilitatea de a lua o trotinetă „Lime” direct din contul „Uber” și apariția trotinetelor „Bolt” și ne uimește cum în conurbația noastră sugușată de ambuteiaje e tot mai la-ndemînă posibilitatea de a te deplasa cu viteza gîndului, fără să te oprească nici mașinile ce nu înaintează, nici tramvaiele ce n-au peste tot prioritate.
E mai simplu ca niciodată să te repezi de ici-colea cu bicicleta și cu trotineta – mai ales dacă nu-i a ta!
Deși vedem genul ăsta de sharing ca o drăguță șansă de a ne distra și de a petrece vremea agreabil, în realitate foloasele utilitare-i sînt indiscutabile.
Din ce în ce mai facile ca acces, aceste platforme de mobilitate presupun o infrastructură flexibilă de pe urma căreia beneficiază o largă și variată plajă socială de oameni implicați în tot ce ține de funcționarea serviciilor oferite.
Deschizi telefonul și totu-i la deștul tău: taxi, uber, mașină de închiriat, cineva care-ți aduce de mîncare, cineva care-ți face tîrguielile, cineva care-ți rezolvă actele și problemele; doar la toaletă mai trebuie – încă – să te duci personal.
De curînd s-a deschis clădirea de birouri „Afi Tech Park”. Ea se află pe Trafic Greu, doar la o stație de intersecția cu Rahova, fix vizavi de centrul comercial „Vulcan”.
Să înțelegem bine: în fața clădirii este stație – opresc aici tramvaiele 1/10, 8, 11, 25 și 47.
Este un amplasament strașnic – de la Unirii vii cu 32-ul patru stații și apoi n-ai decît, dacă n-ai chef să-ți miști picioarele, să mai iei alt tramvai o stație.
Cu siguranță, unul din plusurile acestei clădiri de birouri este taman accesul facil la transportul public rapid și neaglomerat!
Ce-ți poți dori mai mult?
De exemplu, îți poți dori… autobuz dedicat!
Este incredibil, dar dimineața pleacă din Piața Unirii două autobuze mici particulare către „Afi Tech Park”!
În plin oraș, la zece minute de centru, într-o zonă unde transportul public este cu adevărat funcțional și comod, cei de la „Afi Tech Park” au nevoie de transport particular!
 Așa cum știm, acum aproape două luni Regia de transport din Capitală a devenit, în sfîrșit, istorie. Avem S. T. B. – așa ca pe vremurile de demult.
Singura schimbare – ce s-o ascundem – o vedem pe tablele stațiilor și pe mijloacele de transport: sigla veche a fost înlocuită cu cea nouă.
Nu știu cine-o fi desenat-o, da’ n-a făcut treabă rea.
Nici bună – dar nici nu se aștepta cineva să ne procopsim cu cine știe ce logo cu poveste, care să sugereze, care să te facă să te scarpini în creștet încercînd să-l deslușești.
Așa cum e noua siglă, e bună – mie-mi place.
N-are nimica modern; pare ceva ce-ar fi putut fi desenat, la repezeală, pentru vreun orășel mai nepricopsit de prin anii ’70…
Ei, și?
Tare m-am săturat de concursuri de creație la sfîrșitul cărora ești nevoit să arunci la gunoi tone de „concepte”!
Să lăsăm lucrurile simple; să nu ne mai fie frică să le lăsăm simple; să nu mai pierdem vremea crezînd că imaginea e totul.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici.
 Ne-am obișnuit să socotim că Bucureștiul nostru se-ntinde pîn’la linia de Centură și nu-i deloc așa. În realitate, cu puține excepții, Capitala noastră-i mult mai mică: localitățile periurbane își întind hotarele cu mult dincoace de Centură.
De-asta, deși-s la un pas de metrou, sutele de blocuri noi dinspre Berceni țin de Popești – să dăm numai un exemplu.
Ce-nsemnează asta?
Simplu – că avem, între limita Bucureștiului (cea despre care zicem că-i acolo „unde-ncepea porumbul”) și Centură o zonă gri, a…. nimănui.
De ce-i a nimănui? Pentru că nici Bucureștiul (prin administrația centrală ori prin sectoare) și nici localitatea vecină n-au conlucrat niciodată pentru a o dezvolta.
De cîte ori nu-ntîlnești o stradă ce iese din București că se-oprește tîmp, în cîmp – și peste cîmp, la un kilometru, străzile ce țin de Ilfov nu-i corespund?
Nu conlucrează localitățile ilfovene între ele, darămite s-o facă cu municipiul…
De asta, între București și Centură – în zona asta gri de care ziceam – e o-ncrengătură formidabilă de drumuri nevalorificate. Chiar așa le și găsim numite pe hărți – drumul cutare, drumul cutare.
Cum ar fi ca doar o parte din drumurile astea să fie deschise traficului?
Am avea, poate, ieșiri alternative din Capitală spre zonele limitrofe – și aceste ieșiri le-ar degreva pe cele existente.
Dar nu trebuie să gîndim doar radial, ci și inelar: fiindcă ar fi absolut genial ca fiecare „felie de tort” desemnată de două ieșiri tradiționale din București să fie străbătută de-un drum care să meargă paralel cu Centura. Da, dincolo de Centură există asemenea legături, dar dincoace nu!
Să luăm iar exemplul celor din Popești: dacă au treabă-nspre Jilava sînt siliți ori s-o ia pe Centură, ori să coboare prin oraș. Cu vreo două asemenea „drumuri” puse în valoare, le-ar fi așa de simplu să scutească timp, nervi, consum de carburant.
Beneficiile se văd cu ochiul liber. Chiar dacă acest trafic inelar, de rocadă, nu este chiar așa consistent, fiecare mașină mai puțin care-ncearcă să acceseze șoseaua de Centură ar conta. Ce să mai zici de fiecare mașină mai puțin care pătrunde-n București: s-ar simți inclusiv prin fluidizarea transportului public pe ieșirile din oraș tradiționale.
Cheia e, însă, la conlucrarea între administrații și consilii: între Primăria mare și cele mici; între ele și cele ilfovene; și între toate astea și executiv, deoarece acestea-s uneori investiții ce implică multe responsabilități.
Ce-i frustrant? Că nu-i inginerie atomică; că nu-i vorba de cheltuieli uriașe; că e doar o chestiune de vrut și de trecut peste niște obstacole formale…
Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.
 Sînt poze care chiar le au pe toate.
Cum ar fi asta – o știm prin cei de la Cartierul Uranus la expoziția deshisă la hotelul Marriott.
Ce poză! Ce belșug de detalii! Cîte povești de spus – povești mici, căci poveștile mari sînt legate de loc, de atmosfera distrusă; doar ne aflăm la Niță Stere, acolo unde Uranusul se-ntretăia cu 13 Septembrie.
Poate aerul trist și mohorît te-ar face să crezi că zonei îi lipsea viața – canci! Era foarte vie; ia doar să privim cît comerț se făcea aici, în fața micului scuar!
Avem în dreapta un chioșc-tip de înghețată! Ținea exclusiv de fosta Intreprindere de Industrializare a Laptelui (era-n Militari, unde s-a făcut Cora Lujerului). Știm cum în anumite zone unde magazinele se nimereau mai rare, în astfel de chioșc se vindea lapte, iaurt…
După el, unul mare de „loto-prono”; era mare deoarece puteai intra-n el, ca într-un magazinaș, să te așezi chiar în tihnă cît îți căutai inspirația să-ți alegi numerele norocoase. S-ar putea să mai fie vreunul prin București? Acum nu mulți ani încă-mi săreau în ochi!
Al treilea e de ziare – difuzarea presei; cît am povestit despre frații lui!
Ne sar în ochi și vreo două tarabe; cea din mijloc are clar un lacăt. Oare ce s-o fi vîndut la ele? Poate ceva covrigi, în cea albă din dreapta? Tot în partea dreaptă se mai vede o cutie; nu e tarabă, ci avea-n ea nisip pentru pus pe șine, să nu patineze tramvaiul – treceau vreo cinci linii pe-aici…
În colțul din stînga mai zac niște chestii care nu se pot identifica – ne mulțumim doar să le vedem, și atît.
lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici
 Legea nescrisă a Capitalei: cînd ceva merge… ciocu’ mic!
Dacă – cu greu, cu opinteli – am reușit să punem ceva pe picioare… ciocu’ mic!
E vorba de lucrările noastre de infrastructură… alea care sînt! O mînă de străzi noi; o mînă de pasaje…
Fiecare a fost un mic pas pentru îmbunătățirea conviețuirii noastre; un mic pas care s-a simțit; pe care l-am simțit cu toții.
Iată, astă vară s-a pus în funcțiune pasajul subteran din Berceni, de la BIG.
… ciocu’ mic!
Ce-nsemnează ciocu’ mic?
Însemnează că merge! Însemnează c-aduce folos oamenilor din Berceni – din vechiul Berceni și din noul Berceni: tot mai mulți! Însemnează că se simte că-i ceva mai bine!
Așa cum e mai bine cu Basarabul, așa cum e mai bine cu Buzeștiul, așa cum e mai bine cu pasajul de la Scînteia – așa cum e mai bine cu fiecare mic pas pe care Capitala noastră l-a făcut spre binele oamenilor săi.
cu fotografia lui Cristian Malide
… uneori fotografului i se mai întîmplă ghidușia de a i se suprapune cadrele; dar cînd din asta iese o imagine nemaipomenită, nu face să se supere!
… Cît de genial a ieșit poza asta care te face să te gîndești la o pantă lină care se scoboară spre Herăstrău, lăsîndu-ți vederii o așa panoramă!
Îl găsiți pe Cristian Malide și aici.
„Bucureștiul meu drag” devine, pe zi ce trece, o resursă tot mai bogată de imagini care ne-nfățișează trecutul: munca lui Andrei Bîrsan este așa de folositoare tuturor – vedem și înțelegem orașul nostru așa cum a fost.
S-au mai adăugat vreo sută de imagini de-ale lui Șerban Lăcrițeanu; dar de curînd fotografiile făcute de Norihiro Haruta s-au înmulțit: sunt, acum, peste 530.
530 de poze din Bucureștiul lui 90-91: ce minunăție. Nu; nu-s frumoase – chiar nu; dar ne-ajută enorm să pricepem cum era. Jos pălăria!
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii