despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

nu așa 73

I-au pus să facă o treabă – și oamenii au făcut-o.

E o campanie-n momentul ăsta, se schimbă gardurile model vechi din stațiile de tramvai. De ce, habar n-am; cea mai mare parte a lor erau într-o stare foarte bună, chiar dacă nu mai erau deloc noi. Nu-mi spuneți mie că astea pe care le montează acum o să țină mai bine; nu cred. Dar, pe lîngă banii aruncați – bani aruncați în contextul în care atît Primăria, cît și Societatea de Transport nu au bani – montarea în sine a gardurilor noi este o batjocură.

Pavajele au fost rupte și sparte; bucăți din ele o să cadă pe șosea, să zboare-n cap la oameni cînd le-or lua mașinile-n roți.

de la jeg.

… acum două săptămîni a nins: se cheamă c-am avut iarnă și iarna asta. Că o să fim de fiecare dată nemulțumiți de reacția administrațiilor locale, e firesc – mai ales cînd de’zăpezirea din primele zile e dintotdeauna precară.

Doar că reacția asta nu privește doar curățarea zăpezii de pe străzi, trotuare și stații și darea jos a țurțurilor – pentru că doar cam atît ne-am obișnuit să așteptăm să se facă.

Reacția-nsemnează și la înlăturarea completă a urmărilor zăpezii.

Iar în Capitala noastră urmările astea sînt jegul, noroiul, praful, mizeria.

Poate vă-ntrebați de ce e atîta murdărie pe culoarele liniilor de tramvai, pe unde circulă și autobuzele și mașinile de intervenție în caz de urgență.

De ce, de ce… de la jeg. Fiindcă tot noroiul, toate pietricelele, tot nisipul, toate gunoaiele de pe carosabil au fost împinse pe șinele de tramvai.

Autobuzele patinează, tramvaiele deraiază – culoarele astea trebuiau deja măturate și spălate; iar imediat apoi și bulevardele…

Odată-n plus funcționarea transportului public – taman una din așteptările și nevoile esențiale ale oamenilor – este batjocorită chiar de Primărie.

Noroc tot cu Dumnezeu drăguțul – a mai dat ceva ploaie să curețe din jegul nostru.

din presa vremii (129) – lucrări și… lucrături

Vremuri noi… Războiul se sfîrșise și nici n-apucase Capitala să-și tragă sufletul după anii de mizerie și sărăcie, că lucrurile se schimbau de tot. Puterea populară, Republica, Naționalizarea – lumea devenea alta… a altor oameni. În sfîrșit, nedreptățile de dinainte trebuiau îndreptate; și nimeni nu putea îndrăzni să zică nici că înainte era bine, nici că lumea nu se cerea refăcută.

Pe scurt – așa, din punct de vedere urbanistic – ce mersese rău între Războaie? „Până în anul 1935 Capitala tării noastre nu avea un plan de sistematizare, pe baza căruia să se desvolte din punct de vedere urbanistic şi edilitar. Dacă în 1935 s’a trecut la alcătuirea unui astfel de plan, apoi acest lucru nu se datoreşte grijei pe care foştii «edili» o purtau oraşului în plină desvoltare industrială, ci faptului că, lipsit de cea mai elementară planificare a construcţiilor, Bucureştiul se sufoca realmente. Dar şi după alcătuirea planului de sistematizare, desvoltarea oraşului a continuat să fie tot anarhică, lăsată la bunul plac al diferiţilor proprietari speculanţi, care cumpărau «bunăvoinţa» aparatului administrativ în frunte cu primarul general al Capitalei.”

„Iar în ceeace priveşte împărţirea oraşului in zone, abuzul şi bunul plac au stat la temelia construcţiilor. In zona aşa numită rurală, din afara oraşului, nu s’a construit nici un spital, nici un sanatoriu sau instituţie universitară, aşa după cum glăsuia «planul» din 1935. In schimb, societăţile de construcţie bazate pe specularea oamenilor muncii, vindeau parcele în care se clădeau locuinţe, cartiere întregi. In acelaş timp, în mijlocul ancestor cartiere apăreau ateliere, depozite, garaje, fără a se ţine seama de sănătatea şi nevoia de linişte a locuitorilor.
In zonele verzi, destinate parcurilor şi grădinilor a fost un adevărat jaf. Aci concepţia de clasă, a unei clase ghiftuite care-şi avea rezidenţa în cartierul vilelor şi palatelor, şi-a arătat colţii de fiară nesătulă. O serie de suprafeţe verzi au fost năpădite cu construcţii, iar cele câteva păduri din jurul Capitalei au fost distruse. Parcurile şi grădinile existente au fost în permanenţă obiectul privirilor de lupi ai exploatatorilor de tot soiul. La unele parcuri sau grădini găseai câte-un intrând de vilă în spaţiul verde, casă ridicată prin abuz de câte-un potentat, cu tendinţa avidă ca întregul parc sau grădină să fie năpădit de locuinţele unor «persoane înstărite».”

Cam asta rămîne direcția lucrurilor: ce a fost înainte, rău; ce o să fie de-acum, bine. Ghidușia istorică e că Bucureștiul nostru a continuat să se dezvolte în următoarele decenii – pînă după Revoluție – tot pe liniile trasate la mijlocul anilor ’30.

Dar deslușirea anilor nenorociți de după Război nu se face cu ușurință. Bucureștiul era un oraș ale cărui resurse erau deja risipite de rechiziții și bombardamente, capitala unei țări secătuite, care acum se lovea de foamete, devalorizare și plata despăgubirilor către Uniunea Sovietică.

Iar locuirea – imediat ce părăseai zonele centrale și pătrundeai în mahalale și suburbane – era într-adevăr cumplită, neomenească. Cine poate feri privirea la toate astea? Cine nu înțelege efortul de a ridica periferia: pentru ce se construiau fabrici, se clădeau blocuri, se curățau maidane?

Mai puțin luată în seamă de articolele laudative ale presei, ameliorarea infrastructurii bucureștene se petrece în toți acești ani. Munca voluntară și gospodărirea oamenilor muncii încep să tragă din noroi Capitala.

Grija regimului se îndreaptă spre lărgirea și refacerea șoselelor principale; deschiderea de noi artere de circulație nu putem zice că-i decît o excepție: Magistrala? îndreptarea șoselei Grozăvești? bulevardul Constructorilor? prelungirea șoselei Kalinin spre Floreasca? N-ar fi prea multe; ca să nu mai zici că parcă niciodată șantierele nu se terminau cu adevărat.

        

Sigur – erau prea multe de făcut și de îndreptat; dar, urmărind ziarele, cazi în capcana de a crede că totul se făcea acum: nicidecum că erau lucruri făcute și începute dinainte.

Să luăm doar cazurile liniilor de tramvai din Militari și din Chitila, inaugurate la 1950 și respectiv 1952: așa scrie, așa ne-a rămas.

 

… dar ce putem noi face acum, cînd știm că liniile astea fuseseră construite în anii 1942-43, laolaltă cu alte importante legături precum Giulești, Olteniței și Ferentari?

     

Că nu fuseseră construite chiar cu gîndul la viitor – liniile erau simple, cu dublaj pe alocuri pentru încrucișări – e adevărat. Că nici exploatarea nu fusese corectă… știm; nu ne mirăm. Dar nici măcar azi tramvaiul, de pildă, nu ajunge… în Chitila!

Mai cinstită era presa anului 1948, care relatează cum tramvaiul de pe Ferentari – închis temporar pentru uriașele lucrări de canalizare – e refăcut complet apoi.

surse: Digiteca Arcanum 

Tărîțe-n cap.

Ăștia au tărîțe-n cap; părerea mea.

Din multitudinea de șantiere care s-au deschis în Capitala noastră, ăl mai nou e cel de pe Mihalache, dintre Piața Victoriei și Banu-Manta. Se scot șinele de tramvai ca să se lucreze la țevile de dedesubt.

Bun; cine-i ăla care să zică ceva rău despre asta? Eu în nici un caz.

Ca urmare, tramvaiul 42 nu se mai poate duce mai departe, spre Buzești, așa că a fost trimis pe Doctor Felix, să-ntoarcă la Banu-Manta. De acord… cred.

Doar că Societatea de transport trimite pe aici, pe strada asta cumplită – Doctor Felix – tramvaiele obișnuite, cu trei vagoane, în care nu se urcă nimeni. Las’că în general nici dracu’ nu le folosește, fiindcă vin rar și oamenii nu se-ncred în ele.

Dar uite: în tot acest timp, mai avem disponibile cîteva tramvaie „Tatra” – scurte, de un vagon – care s-ar putea preta de minune cererii de pe traseul lui 42!

În schimb, Societatea de transport a trimis vagoanele astea mici în Giulești, pe linia lui 44… în care – ghici ce? – giuleștenii se-nghesuie fără confort.

Tărîțe-n cap, nene: asta au.

A – și au mai înființat și o linie de autobuz specială, temporară – 642 – care să se plimbe imbecil între Basarab, Gara de Nord, Titulescu, Victoriei, Buzești, Matache și Berzei.

gata și cu 313

Iar un soi de ferpar din transportul nostru bucureștean din care au dispărut recent linii celebre ca 131, 133, 232, 300 și 336.

Azi, 313 – linia care-a descărcat Berceniul spre Unirea pentru toți cei care ori n-aveau chef de schimbat metrou, ori n-aveau bani de el; da, în anii ’90 călătoria pe dedesubt putea fi scumpă pentru unii.

313 a fost una din primele reparații istorice de imediat după Revoluție, cînd s-au reînființat 300 și 103. De ce? Întrucît odată cu masacrarea liniilor de transport centrale din 1986, traseul ei (dintre Berceni și Romană) fusese desființat.

313 revine în Berceni în ianuarie 1990, inițial pînă la Budapesta; mai apoi la Unirea și de-abia din 1997 la Sfînta Vineri. Regimul din primii ani a fost de linie rapidă: de exemplu, oprea la Nițu Vasile, dar nu și la BIG (pentru ca bercenarii să n-o folosească pentru legătura cu metroul, sarcina asta rămînînd troleelor).

Ce ziceam? A – că 313 a dispărut din nou; e înlocuită cu troleul 73, care se va ajuta de motorul pe baterii acolo unde nu-s fire.

„Ce bine” – am zice, văzînd că, în sfîrșit, troleul revine-n Berceni; ba chiar și că tramvaiele se-ntorc pe Olteniței. N-a durat decît doi ani jumate pentru ca administrația transportului public să pună-n funcțiune substația electrică care a ars în 2022.

„Ce bine” – am zice, dacă n-am ști că nici azi nu circulă troleele pe Emil Racoviță. De ce? Fiindcă odată cu edificarea pasajului de la Metalurgiei, rețeaua a fost dezafectată în zona unde avea înainte capătul 74.

„Ce bine” – am zice iar, dacă n-am fi uitat că toate aceste nenorocite de trolee nu mai pot întoarce pur și simplu la BIG, pentru că odată cu săparea pasajului de acolo nu s-a priceput nimeni să prevadă și o țîră de loc pentru asta.

Semne bune 191

Diferența, oameni buni, e uriașă.

Între ce și ce? Uite: acum pe strada Occidentului oamenii au, în sfîrșit, loc să meargă pe trotuar.

 

…un exemplu care nu e singular de ceva vreme-n București!

dar cine l-a oprit!

De ceva vreme-ncoace toată activitatea vizibilă a Primarului nostru e legată de Referendum. În fiecare zi ni se mai arată cîte ceva – un filmuleț, un grafic, o animație, o statistică – ca să ne convingă că felul în care funcționează Capitala noastă, împărțită în șase felii diferite, e greșit.

Pe mine nu trebuie să mă convingă; îs sută-n mie de acord și am zis-o mereu.

Așa că eu pot doar să-mi pun legitima întrebare: din moment ce toată ziua-bună ziua Primarul se găsește în a doua campanie electorală pe anul ăsta... cînd mai muncește pentru noi? Știți, chiar avem cu adevărat nevoie să muncească.

Ca să nu mai zic că referendumul ni s-a băgat pe gît imediat ce Primarul s-a văzut ales și cu sacii-n căruță; nici măcar o clipă în campania alegerilor locale nu ni s-a lăsat să-nțelegem că referendumul ăsta a fost pe masă. De promis, ni s-a promis doar că N. Dan va lucra-n continuare pentru binele Capitalei, în condițiile deja cunoscute.

Deci… eu aș vrea să-l văd lucrînd, nu băgîndu-ne pe gît filmulețe și poze colorate!

Da: fiindcă nu l-a oprit și nu-l oprește nimeni să se ocupe în tot timpul ăsta de binele Capitalei.

Noi – cei direct afectați de munca administrației noastre – ne uităm pe stradă, căutînd semnele muncii ăsteia.

Și… căutăm; mai ales atunci cînd ședem ca proștii-n stație, așteptînd!

Poate așteptăm tramvaiul pe Olteniței și troleele pe Metalurgiei și Emil Racoviță: și așteptăm, ca proștii, de doi ani-jumate, fiindcă de atîta vreme nu s-a reparat substația electrică de la Nițu Vasile!

Poate vrem să vină mai des autobuzul… dar de un an încoace de cînd avem autobuze electrice, putem folosi doar juma’ din ele, fiindcă… ghici ce: nu le putem încărca pe toate în garaje!

Poate ne-o fi de folos vreo îmbunătățire de traseu… dar de astă-vară n-am mai văzut nici una!

Poate am vrea să vedem că liniile și macazurile se întrețin, ca să nu mai sară tramvaiele de pe șine!

Poate – chiar! – vrem să știm cît stăm în stație… dar aplicația oficială de transport public poate să nu funcționeze cînd ești „pe date” ci doar cînd ești legat la wi-fi; ca să nu mai zicem că incidentele nu sînt niciodată anunțate în timp real.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

o porcărie la Metrou Eroilor.

Lumea-l știe-n fel și chip, însă forma l-a făcut celebru. „Castravetele” – adică accesul noii stații de metrou de la Eroilor de pe colț cu bulevardul Eroilor Sanitari.

O fi din cauza caniculei drăcești, care face imposibilă munca personalului de la intrare? o fi din cauza scărilor rulante care se mai strică? – nu știu; doar văd că minunea asta de acces e de ceva vreme închisă.

Călătorii? Să se descurce, n-au decît să iasă pe altundeva. Treaba lor.

din zbor (490)

De ceva vreme, troleul 70 a fost prelungit de la Vasile Pârvan pînă la Medicină. Foarte bine; dar… hai să ne uităm la harta traseului.

La ce folos ditai bucla pe care-o face pe Carol Davila ca să revină spre Eroilor, dacă nici un călător nu poate lua troleul de pe Carol Davila, întrucît nu e stație?

Alt caz recent: autobuzul 182, care – spre Gară – merge mai rapid, pe strada Maltopol.

Și iar: la ce folos, dacă pe-aici n-are nici o stație?

Sau schimbarea traseului lui 105, care-ntoarce pe Cuza.

Iar: nici o stație; de la Titulescu pînă la Gară nu oprește nicăieri, nu folosește nimănui.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

de 32 nu i-a păsat nimănui.

Mizerabilă, după două decenii de la modernizarea liniei de tramvai 32 ce unește Rahova de Centru – una din axele principale de transport ale Capitalei! – atitudinea tolerată de a lăsa traficul auto pe șine între Chirigiu și Piața Unirii.

Da; de acord – aglomerație… chin pentru șoferi… toate argumentele șubrede care ne-au otrăvit viața în orașul ăsta. Înțelegem! E-n regulă: știm că nu e loc, așa că oricine poate depăși pe linia tramvaiului… doar să nu o blocheze; să nu meargă, să nu stea în fața tramvaiului.

Dar situația cetățeanului de bună credință care ar putea străbate la orice oră de vîrf acest tronson în doar șase-șapte minute cu transportul public?

Cîtă ușurință ar fi pentru cei care folosesc și 32, și 23, și 7, și 47, și 117: fără nici un timp pierdut.

Au trecut 20 de ani; ani în care – chiar dacă nu prea vă vine a crede – noi, ca oraș, am crescut, ne-am mai deșteptat, ne-am mai umanizat. Dar nimeni din Administrația acestui oraș nu s-a ridicat vreodată din spatele biroului sau de pe bancheta mașinii de serviciu ca să zică măcar că situația tramvaiului de pe Coșbuc – Regina Maria e o rușine pentru oamenii din București.

Și de data asta nu e vorba nici că pe 32 circulă încă cele mai jegoase, jupuite și ruginite tramvaie, nici că întreținerea liniilor nu s-a efectuat niciodată după modernizare, nici că legătura prin Piața Unirii e distrusă de aproape 40 de ani: e vorba doar că interesul public legitim e călcat în picioare.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici