despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Să zicem că te găsești prin Romană și – din cine știe ce capriciu – ridici privirea la chioșcul de bilete de autobuz pe care scrie… „Vînătorul”.
Ce vînător – care? Ăl din Scufița roșie, poate? Zău că rămîi fără cuvinte.
Asta, dacă nu cumva ești bucureștean vechi, care încă – prin maldărul de reziduuri din amintiri – parcă-parcă deslușește explicația: anume, că se cheamă așa întrucît odinioară în spate se afla magazinul „Vînătorul”.
Magazinul s-a deschis în toamna anului 1960, odată cu edificarea ansamblurilor de blocuri, sub numele „Polar”, specializat în desfacerea produselor congelate; în 1975 devine „Vînătorul” – într-adevăr, vindea produse alimentare cu specific vînătoresc.
Mă rog, pe lîngă astea, magazinul – căci avea ditamai spațiul! – era cunoscut și drept bună patiserie, dar nu am deslușit de cînd precis; poate dinainte de mjilocul anilor ’80, cînd unitatea se profilează și pe preparate culinare obișnuite în regim „Gospodina”. Cremșnitul era căutat de clientul pofticios. Odată cu lucrările la metrou care afectează masiv bulevardul și aleea de parcaj, spațiul comercial trece și prin cîteva reamenajări.
… să nu încurcăm, însă, cofetăriile: la o sută de metri mai încolo se găsea celebra „Casata”: deschisă în iulie 1963, după ce ia locul precedentei „Trandafirul alb”, ca unitate specializată în înghețate, parfait-uri și profiterol. Blocul ei urma să se prăbușească la Cutremur și să reconstruiască doi ani mai tîrziu (între 1977 și 1979 cofetăria funcționează adiacent, în „Grădinița”)
Între ele, desigur, și „Comaliment” – primul magazin de Stat deschis în anii puterii populare, la 1947 – știut însă de tot bucureștanul drept „Leonida”.
În fine; „Vînătorul” dispare ca magazin după Revoluție; cofetăria se restrînge, dar se bucură și acum de succes – după ce a funcționat, succesiv, ca „Sanda”, „Kremschnitte & Kaffe” și „Casandra” – iar Societatea de transport, prin anacronismul ei, tocmai ne-a prilejuit o mică lecție de istorie.
Cîteva lămuriri:
- „Vînătorul” e azi „Casandra”
- „Leonida” e azi „KFC”
- „Casata” e azi „Mesopotamia”
- „Grădinița” e azi „Mc Donald’s”
… mai țineți minte cum ne dădeam cu curul de pămînt de grija transportului nostru public, spurcat de cumpărarea autobuzelor „Otokar”?
Ce ziceam? Că s-or rupe cu noi în drum, că una… că alta…
Na: uite că turceștile au înfruntat nu atît vremea, cît mai ales exploatarea nenorocită a Societății de transport pe infrastructura nenorocită a Primăriei Capitalei.
Uite că ne duc și acum – în condiții… bucureștene.
Zicem că n-au fost chiar șapte ani de ghinion: nu s-a spart nici o oglindă cu autobuzele astea.
Se face un an și jumătate de cînd autobuzul 311 nu mai întoarce-n Piața Rosetti. Asta-nseamnă un singur lucru: că, după deceniile-n care piața a fost și cap de linie, acum nu mai e nimic, fiindcă toate troleele și autobuzele care merg pe Bulevard opresc doar la Ministerul Agriculturii și mai apoi la Armenească. Nefiind un nod urban – căci pe Hristo Botev nu circulă, firește, transport public – piața este un loc fără interes, care parcă s-a sălbăticit.
Dar, în încremenirea ei, Societatea de transport încă ține aici, la Rosetti, un chioșc de bilete funcțional, deși – așa cum v-am zis – nu mai e stație. Chioșc nu este nici la Ministerul Agriculturii… nici la Armenească… dar e aici: unde nimeni nu are nevoie de el!
Anul trecut pe vremea asta…
Da, atît e de cînd pe bulevardul Mihalache, între Filantropia și Banu-Manta, s-a-nceput schimbarea țevilor de apă caldă și căldură. Cu chiu, cu vai, lucrarea în sine s-a gătat cam prin iunie.
Dar de atunci încoace, noi – cetățenii – tot cu șantier stăm: deoarece șinele tramvaiului – care au trebuit, știți, scoase, pentru săpături – nu s-au montat încă la loc decît pe jumătate.
Nu-i nici o grabă.
Oricum din Piața Victoriei pînă-n Dămăroaia e nevoie de reabilitarea completă a căii de rulare, nu? Ar fi fost doar minunat să se fi făcut deja acum, cît oamenii încă înghit mizeria.
Nu-i nici o grabă.
Pesemne că o să pună șinele la loc și după aia o să le scoată iar. Sau mai stăm cu ele așa un an… doi…
Nu-i nici o grabă.
Viața bucureșteană se duce în două-trei orașe, cel mult – și orașele astea sînt, distincte, chiar înăuntrul Capitalei.
Se poate să locuim ori într-un mare cartier construit în anii comunismului, ori într-unul apărut, în vremea de acum, în locul vreunei foste întinderi industriale; și să muncim ba într-o zonă corporatistă artificială, ba la cine știe ce periferie. Înțelegeți, așadar: astea-s orașele care ne mănîncă viața și – cel mult – mai avem de-a face cu încă vreo altă felie de București călătorind dintr-unu-ntr-altul.
Dar, tot lîngă noi, fără să-l cunoaștem neapărat – sau fără să ținem să-l cunoaștem – există un uriaș București neinteresant. Cartiere întregi care au rămas după ce se termină blocurile: ce-s altceva Giuleștii, Chitila, Bucureștii-Noi, Andronache, 23 August, Apărătorii și R.F.G-ul?
Nu ne pasă de ele, nu ne plimbăm prin ele, nu ne atrag cu nimic – n-au cu ce! – sînt sute de kilometri de străzi modeste, provinciale, pe unde poți rătăci un ceas fără să găsești vreo clădire cu etaje ridicată între Războaie; fără vreun edificiu nobil și chiar fără școli accesibile, fără spații de joacă și de întîlnire – locuri neatinse atît de binefacerile urbanismului și sistematizării, cît și de distrugerile edilitare comuniste.
Aflate în afara vechiului cerc administrativ, alipite prea tîrziu Capitalei, străzile li-s nu rareori înguste, chiar fără trotuare și fără măcar vreun copac pe margine: canioane meschine de garduri și porți, tablă și beton – nimica nu se mai poate schimba pentru ameliorarea locuirii.
Nu pot repeta îndeajuns: Bucureștiul ăsta mărginaș, monstruos de neatrăgător și de necivilizat, există – doar că nu avem de ce să ne interesăm de el; în fond, nu e sălbatic, nu e periculos: e doar uitat.
… da, oi fi și eu bătut periferiile noastre, dar n-am avut niciodată de ce s-o fac în adîncime: recunosc, mai degrabă, că le știu din fuga vreunui autobuz murdar și zdrăngănitor, care deservește doar șoseaua din care acestea se desfac.
Dintre toate, firește, una-i celebră – oricine știe că nu se face să te-abați pe aici, că te pîndesc primejdii: „dacă ai treabă prin Ferentari, termin-o cît e ziuă încă”! Cînd colo, bucata asta uriașă de București e așezată, surprinzător de așezată… exploratorul urban, cel mult, își dă seama cum plictiseala, monotonia și ceva-ul care continuă să nu se întîmple se așează, precum o ceață de toamnă, peste toate.
Nu cred să fie călătorie mai interesantă și mai plină de învățăminte pentru a pricepe acest București mărginaș decît cea cu autobuzul 139: el pleacă din curu’ Ferentariului, ajunge pe la piața cartierului și apoi – pe o înșiruire aiuritoare de străzi înguste și sinuoase precum Bachus, Cîrlibaba și Amurgului – după ce întretaie Sălajul, iese la piață, la Rahova.
În părți, străzi kilometrice – cîtorva nelipsindu-le o oarecare cochetărie, cu ceva prăvălii vechi pe la răspîntii, cu pomi bătrîni ce umbresc trotuarele – precum Trompetului și Munții Carpați; unele se pot îmbîrliga iar altele să o țină oblu pîn’la ieșirea-n cîmp…
… șapte-opt stații incredibile: autobuzul nu trece decît pe lîngă case, case și doar case! Dacă nu ți-ar mai ieși-n cale reclama vreunui „Lidl” te-ai crede pierdut – departe de orașul știut, înapoi în timpuri uitate.
Mai departe de Rahova, pînă ajunge la Mărgeanului, e drept că autobuzul merge cale de o stație printre blocuri, dar după aceeea casele rămîn pe mîna stîngă – cît o ia pe Petre Ispirescu și Drumul Sării.
N-o să mint, e un voiaj nebucureștean, fascinant și atemporal – traseul lui 139 e aproape neschimbat de 70 de ani; e printre cele mai vechi indicative în uz din punct de vedere istoric.
citiți și despre: periferiile în anii puterii populare • fosta șosea Măgurele • cartierul Mărgeanului • cum s-a făcut Ferentariul în anii ’50 • proiectele pentru Ferentari în anii ’80 • piețele după Război
Este, cu siguranță, cel mai cumplit și mai periculos an în transportul nostru public. S-a ajuns să moară oameni – și nu din cauza „traficului” și nici a „nesimțirii bucureștene” ci taman din nepăsarea criminală a autorităților noastre.
Deraieri de tramvaie… și cît să mai dăm vina doar pe „proasta infrastructură” care nu a fost întreținută: trebuia cumva s-o întreținem noi, cetățenii?
Accidente în intersecții… autobuze care intră în tramvaie și tramvaie care intră în autobuze, de fiecare dată fiindcă unul dintre conducători a „forțat” un roșu și celălalt nu s-a asigurat că poate, totuși, să intre în acea intersecție!
Tamponări în stații: aproape toți conducătorii vorbesc neîncetat la telefon… dar nu toți folosesc dispozitive hands-free.
Pe astea le vedem: dar nu vedem niciodată măsurile luate de conducerea Societății de transport: sesizările cetățenești primesc răspunsuri politicoase, dar nu rezolvări. Noi nu aflăm dacă acei conducători care au nenorocit pietoni și călători au fost dați afară sau – fără nici o stînjeneală – au rămas să nenorocească și pe alții.
Dar – mai ales acuma, că e campanie electorală – o să fim otrăviți doar cu „importanța transportului public”, cu „viitorul Capitalei”, cu „renunțatul la mașina personală”: pentru că, în realitate, nimănui nu-i pasă de felu-n care care ni se bagă pe gît cel mai important serviciu public bucureștean.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici
 Mă uitam la noile șine de tramvai de pe bulevardul Expoziției.
De ce nu am ales soluția atît de frumoasă cu iarbă între ele?
Uite ce bulevard splendid avem pe Timișoara, unde de la bun început șinele au fost refăcute „green track”; și ce bine merg tramvaiele pe aici – după aproape 20 de ani! Chiar și Pantelimon e sînt îmblînzit un pic de spațiul verde.
Iar Giurgiului, Vitanul, și Trafic Greu, și Ferentariul arată chiar bine cu iarbă, deși soluția a fost improvizată ulterior.
Cît despre Rahova – rușinea transportului pe șine din Capitală – aici nu înierbarea a distrus șinele, ci lipsa întreținerii de dinainte – de care vinovată este doar Primăria Capitalei, prin societatea de transport.
Dar revenind aici, în nordul orașului, bulevardul ăsta ar fi ieșit mai plăcut dacă era mărginit de un culoar verde, în loc de… încă un bulevard!
Înțeleg, desigur, că pe șine pot circula și autobuze și sînt de acord cu toate îmbunătățirile aduse transportului public; doar că Expoziției e deja o arteră largă, îndestulătoare, fără gîtuiri îngrozitoare – așa că ar fi putut rămîne, pur și simplu, mai mult frumoasă și mai puțin eficientă.
La începutul lunii decembrie din anul trecut au început lucrări la țevile de apă caldă pe bulevardul Ion Mihalache, așa că au fost scoase șinele de tramvai dintre Banu-Manta și Filantropia.
Cu greu, țevile au fost schimbate; prin iunie lucrarea asta s-a terminat.
Doar că din iunie și pînă acum, lucrarea nu s-a terminat – cel puțin, pentru noi, cetățenii: deoarece bulevardul a rămas cu șanțurile pe mijloc neastupate – șinele nu s-au mai montat.
Ne-am obișnuit cu tărăgănarea, disprețul și mizeria cu care lucrează Primăria noastră; n-am zis nimic.
Dar… dar ce minune: de ceva timp încoace se lucrează cu o grabă și o fușereală de zile mari; șinele se pun la loc.
   
Unul din motive este – țineți-vă bine! – „Săptămîna europeană a mobilității”: eveniment la care și societățile de transport bucureștene participă în fiecare an.
Pentru acest eveniment, cîteva tramvaie vechi – cu valoare istorică netăgăduită – vor face plimbări prin oraș; iar pentru unul din trasee a fost nevoie de reactivarea acestui nefericit segment de care v-am zis.
Așadar, se lucrează; dar nu poți face în cîteva zile ce nu ai făcut în cîteva luni… așa că s-a găsit soluția ca doar unul dintre firele de circulație să fie repus în funcțiune și să se monteze două macazuri temporare, ca tramvaiele să se poată trambala de pe o șină pe alta.
   
… deci: atîția bani aruncați… atîta muncă inutilă… pentru un un eveniment care – culmea! – e dedicat mobilității: adică, în esență, eficienței și bunei gospodăriri citadine!
Frumos, mereu frumos scuarul dintre grădinile Icoanei și Ioanid, acolo unde se întretaie atîtea străzi: Polonă, Dumbrava Roșie, Calderon, Xenopol, Eremia Grigorescu…
Lumea a uitat, dar demult aici chiar a fost un capăt de linie – circulau autobuze pe Polonă, pe Calderon (îi zicea Alexandru Sahia) și prin apropiere erau și troleele care ajungeau apoi în Tei…
Cu vremea capătul de linie s-a mutat la Cosmonauților – adică Lahovari – loc de asemenea căzut în desuetudine pentru transportul public.
Dar – revenind în zilele noastre – clădirea asta parcă-i mereu fără noroc. Ba funcționează ceva, ba nu; și – colac peste pupăză – zugrăveala cea mai recentă este atît de cuminte, de banală, de modestă, de lipsită de viață, încît e dezagreabilă.
 
Întîi, ne vine a rîde – ia te uită, ce vînd ăștia la chioșcul de bilete! – dar uite că ne dăm seama că „mașinile electrice” astea-s doar o urmă… o amintire… a faptului că aici, unde azi ne aflăm la mall la „Afi”, fusese Uzina de Mașini Electrice; de-aia a rămas agățat și uitat, în nomenclatorul societății de transport, numele ăsta.
Tot e bine; bine că n-au lăsat… Ho Și Min.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii