Tulcea « Simply Bucharest

Sulina

Mare dreptate-i cînd se zice că prinzi drag de Deltă; așa că ne-am strîns cîteva lucruri la noi și i-am luat iar drumul.

Ne mîna curiozitatea – ați ghicit – să vedem și Sulina.

A fost cel mai năucitor și cosmopolit loc al țării; acum? – un sătuc, o comună, o periferie fără centru. Dar, vedeți voi, poveștile i-au rămas, nu le-a spălat apa, nu le-au tocit vînturile. Le ghicești îndărătul căsuțelor din lemn, dărăpănate și huruite; pe lîngă navele mîncate de rugină; în colțul Cimitirului aruncat în marginea cîmpului de azi, odinioară la malul mării…

Vii aici, în goana bărcii, și – mai ales acuma, în afara sezonului turistic – te năucește liniștea, pustiul, izolarea. N-ai mare lucru ce vedea: biserica, farul, formidabila colecție și expoziție a lui Comârzan, plaja, mormintele străinilor…

A – și apa: delta, marea, da-n rest, nimic. Ai zice că-i puțin, că nimicul ăsta e chiar nimic – dar ce bogat nimic.

Știți, de un secol încoace Sulina tot moare: pleacă Comisia Europeană a Dunării, nu mai e porto-franco, Războiul o afectează, traficul naval se mută și se-mpuținează, naufragiul navei „Rostok” o gîtuie; din uluitoarea împletire grească, englezească, lipovenească n-au rămas decît pietre acoperite de iarbă uscată. Străinii de azi? sînt; dar lucrează la restaurante și pensiuni.

Sărman Europolis: mîțe grase pe lîngă garduri; dulăi uriași cu ochi triști; și oameni rămași, dar cu fruntea sus.

Un cheu lung – cum ar veni, principala stradă a orășelului; aici sînt înșirate o sumedenie de restaurante unde poți mînca pe cinste în timp ce pe lîngă tine alunecă în liniște vreun cargou; au și o patiserie de toată isprava, cu minunații covrigi dobrogeni. În cap, Palatul Comisiei Dunării, azi scorojit, și Catedrala, nici ea taman-taman grijită; treci și pe lîngă clădiri năruite și ajungi la Farul cel vechi – aici e și un mic muzeu, dar și prilej de cocoțat sus-sus și de cuprins cu ochii împrejurimile.

Un sfert de ceas mai încolo, la margine, e Cimitirul – împărțit cuminte pentru mahomedani, evrei, lipoveni, ortodocși, protestanți și catolici; s-o mai găsi un colț și pentru nepalezi și pakistanezi. Aici, ajuns la ceas cuminte de amiază, rămîi îndelung, căutînd povești, legende, triste istorii – rea a fost Dunărea asta!

De-aici nu mai e mult și vine plaja – lungă, pustie încă, simplă.

Și… atît? Păi ce altceva – străzile principale, cele ce-s paralele Dunării, poartă numere; pe ele circulă ceva mașini – Doamne, aici nu auzi traficul! – dar mai multe tricicluri electrice ca nicăieri; au rămas case vechi de lemn – te crezi la turci – și, fără multă osteneală, găsești micuțul muzeu al Sulinei: nu unul oficial, ci o colecție cadă, strînsă cu har și trudă de un om – Gheorghe Comârzan – care și-a deschis casa pentru ca noi să înțelegem, să nu uităm, să păstrăm: Expoziția Sulina Veche.

E plină de legende, partea asta de lume; pe unele și le-a mai și fabricat și știe să le vîndă cu folos, fără a aduce vreun necaz nimănui. Dar ce trist, că istoria ei veritabilă – toată strădania îmblînzirii sălbăticiei! – e încă puțin recunoscută.

Înapoi la Tulcea, toate-s știute; doar că cei de la „Luca” au deschis ditai covrigărie-patiserie de mare succes. Ciudată-i lumea asta; noi am fi în stare să venim aici doar și pentru un covrig adevărat, un șuberec, o plăcintă – și ei stau la coadă pentru covridog și pizza la felie…

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

Tulcea pentru amatori

Of: cică Delta adevărată n-o fi aici, pe unde sumedenia de bărci vuiesc pe canale mai dihai ca mașninile acasă la noi, pe bulevard, dar n-are a face – nouă ni s-a părut îndeajuns de-adevărată. Plăcută, prietenoasă, încîntătoare. Da, totul sclipește acum, cînd vremea-i îmbietoare, cînd turistul-i răsfățat; cine știe cum or fi iernile, toamnele lungi și mohorîte – pesemne dai să fugi, să fugi și să nu te mai întorci.

În Deltă, lumea nu vine să se plimbe, să caște gura: ahtiații după pește-s în lumea lor, ăi care se rup de lumea noastră și de iureș aidoma. Dar așa, de drag, de turistul ajunge mai rar. O simți din goliciunea șoselelor – dar ce șosele-s în minunata Dobroge! Lungi, încîntoare, urcînd și coborînd dealuri ca niște curele peste vreun burdihan burdușit. Mărginite de copaci bătrîni – ca pe vremuri – și cu nesfîrșite deschideri peste plaiurile blînde; doar drumu-n sine-i o plăcere, un cadou, o bucurie.

Tulcea-i un oraș mic. Nu-l poți socoti ca unul vesel; e învechit, uitat la capăt de țară și de lume, fără sclipici. Mereu la mijloc între Brăila, de unde se scurgea tot comerțul, și Sulina, cu năucitoarea ei împletire omenească, nu prea mai păstrează cine știe ce amintiri. Istoria-i după calapodul știut: urme romane, grecești, turcești, cu prea puțină recunoștință timpurilor moderne-n care strădania Comisiei dunărene a preschimbat viața Deltei.

E lume pe corso, pe faleză; e plăcut să urci colinele, pe străzi întortocheate lăsate în piatră cubică; dar oamenii de aici se miră grozav cînd renunți la haina de turist, de trecător, și-ncepi să cotrobăi, să cauți mai departe decît atracțiile amintite pe hartă. Se miră și se bucură totodată – nu-s urîcioși ci deschiși odată ce uiți convenția care ți-a purtat pașii încoace.

Seara, moși și babe ies pe la porți; mîțe și potăi scot nasul de prin curți, cu un aer serios de zici că se duc undeva, la treabă.

După ce se stinge tot fumul, tot praful, tot vuietul de peste zi, Tulcea miroase a sat, a Dunăre, a apă, a mîl, a pește; dar apoi trece stropitoarea primăriei pe bulevard și clipa magică din noapte se sparge, se pierde.

Iar tu rămîi oaspete, ai venit pentru ce se-așteaptă și ei să vii.

Delta! Cu egrete, lebede, cormorani, pelicani, cu stuf și sălcii, cu misterioase canale, lacuri și cotloane de unde tu n-ai mai avea habar să ieși; ce bine, însă, că cei care te poartă pe-aici au grijă: și să-ți arate secrete, și să te ducă la miile de păsări care – conștiincioase – umplu văzduhul, exersînd în formație de zbor plecarea care se apropie.

Povești și oameni ce trag cîtu-i ziulica de mare să mulțumească vizitatorul care dup-aia o să plece.

Pește! Păi, cum altfel? Pește bun, pește mult, pește scos pentru tine. Dar aici e Dobrogea și… și n-au uitat să facă șuberec, plăcinte și covrigi – da, covrigi adevărați, din cocă cu un pic de zahăr: n-ajungi cu nimic din toate astea înapoi acasă, ți-e clar!

Ce altă lume-i Dobrogea asta: nu odată te freci la ochi, simțindu-te ba-n Bulgaria, ba chiar și-n Grecia: și calcar, și pîrjol, și hărnicie, și livezi, și vii: tot ce crește și moare sub Soarele nostru.