despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
E locul nostru aici: cum zicea poetul? «locuința mea de vară»… e-n altă țară!
Grecia – dorită, visată peste an, regăsită mereu așa cum o știm: loc unde ne-am aflat locul.
… unde nu se-ntîmplă nimic: căutăm, avem nevoie de asta – doar de la an la an, sîntem tot mai acasă. Știți? la-nceput te bucuri așa, prostește, că ți se reconectează telefonul la rețeaua tavernei; mai trece o vară și cel de-acolo te ține minte; încă una și zîmbește: «for you, my friend»; și apoi îți dai seama că te-mbrățișezi cu omul ăsta pe care nu-l știi… dar îl știi de cînd lumea.
Da: toate-s unde trebuie: plaja mereu liberă, capetele acelea cu cipilici decolorate care se ghicesc din apă – da, sînt de-acum și ale noastre printre ele, geamanduri sezoniere! – plimbările de seară, cele de dimineață, toate orășelele lipicioase pe care le revedem.
… și Bulgaria, și drumul; da, drumul e mereu parte din vacanță, nu e o povară, nu e un chin, oricît omul mărunt și-ar dovedi meschinăria – lucrări ce par că nu se sfîrșesc niciodată, taxe așa de greu de plătit, cozi neașteptate – sînt toate în urmă, iertate: căci popasul așteptat, răcoarea terasei știute, cumințenia orașelor străbătute-s lucruri de aveam nevoie.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
N-aș vrea să credeți că locurile apropiate Capitalei nu ne-ar fi apropiate și nouă. Cînd și cînd le căutăm – fiindcă-nseamnă și ele răgaz binevenit.
Ca de pildă, Marea: dăm o fugă-n Constanța, oraș mereu prietenos, deschis și – chiar în weekendurile cu omor – cu destul loc pentru fiecare. Cîteva ceasuri de bălăceală, poate un popas răcoros la senzaționalul „Öz Demir” (e aproape de Gară dar merită ocolișul, dacă nu vii cu trenul) și apoi, cu grijă și-un „Doamne-ajută” sincer, înapoi spre casă, pe autostradă.
Ori în partea cealaltă: dar la Brașov, oameni buni, de mult am renunțat să mergem cu mașina; încă ni-s dragi peisajele din goana trenului și ne prinde așa bine să ajungem aici în liniște!
Brașovul se dovedește, la fiecare ajungere, egal și plăcut, grijit și mulțumitor, chiar și pentru plimbări în afara zonelor istorice (reconversia platformei „Tractorul” în atît de aerisitul „Coresi” e de luat aminte) și, atunci cînd cauți să te smulgi din îmbietoarele capcane turistice, surprinzător de chibzuit – excelenta „Rățușcă lacomă” de peste drum de Biserica Neagră te atrage cu un «all you can eat» formidabil după care pleci pe jos la gară… nu că ai fi rămas fără bani, dar trebuie să dai jos toate bunătățile din care te-ai servit.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
De ce… de ce nu? O vacanță nu-nseamnă doar stat, ci și drum – drumuri – și, mai ales, surprize. Zürich a fost o surpriză: una de zile mari.
Nu era-n plan, însă și-a făcut loc: întîi ca o idee de scurtă escală, apoi ca una un picuț mai lungă; fix cît e nevoie ca să guști un oraș – un oraș gustos!
Am ajuns într-o duminică dimineață, devreme pentru orice loc de pe Pămînt: centrul era adormit, cuminte, un pic rece, cît să te-ntrebi dacă chiar a fost o idee bună să petreci cîteva ceasuri aici.
Dar, de la clipă la alta, Zürichul se trezea, se înveselea, se punea în mișcare, se desfăcea ca o floare: clopotele băteau pentru slujbă, oamenii se strîngeau la o cafea – doar străduțele, cotloanele și intrările erau încă numai ale noastre.
Ne așteptasem la un burg încuiat, sobru – dar nu; iată un oraș ghiduș, cu o verdeață uluitoare: e, asta, Elveția? Uite că da.
Un rîu mai limpede decît oricare altul care taie un oraș; un lac fără sfîrșit care clipește îmbietor spre margini; trepte care duc spre dealuri; dar și ceva care nu poate fi chiar descris: soliditate; putere; lucruri care-s făcute să meargă bine – și ne dăm seama și de ce locurile astea au rămas, în vremuri tulburi, ferite de măceluri și au fost propice pentru arte. Pașii ajung, de la sine, și lîngă „Cabaret Voltaire”: din locul ăsta am pornit dadaismul care i-a scos din minți pe oamenii gravi. Cum e lumea noastră… în timp – același timp! – ce aici, în saloane învăluite-n fum și idei, se tăia și se sfărîma un fel de-a gîndi, un pic mai încolo-n susul străzii un fanatic lucra la altceva care-a tăiat și sfărîmat totul – era Lenin.
Dar fără grabă, ne-am bucurat de toate: popas îndestulător, favorizat de ușurința de-a ajunge din aeroport în centru – un sfert de ceas de tren – și de plăcuta atmosferă.
                                                                                 
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Ai fost, ți-a plăcut – scrie! Doar că nu-i simplu, nu-i ușor; e despre un loc de unde-au plecat patru oameni care chiar au scris – și-au primit cîte-un Nobel pentru asta – scrii despre un loc pe care alt om l-a făcut și l-a desfăcut în mii de cuvinte: și acuma vii tu… și simți că oricît te-ai strădui, o să sune ca la școală: „eu în vacanța de vară am fost la Dublin unde a fost foarte frumos”.
Dar sinceritatea nu are de ce să fie ridicolă: Dublin e un loc cu adevărat foarte frumos; un loc în care te simți foarte bine; și nu-ți rămîne decît să te întrebi de ce. Poate pentru că irlandezul adevărat e atît cel care locuiește aici, cît și cel care se-ntoarce din orice colț al lumii – și de aia cel rămas te vede și pe tine ca pe un prieten care vine acasă?
În fapt, prietenos e mereu felu-n care ești privit – firește, atîta vreme cît arăți că meriți. Dar nu-i deloc greu să fii prietenul Irlandei.
Vă dați seama, nu știu – să zicem că e o părere; o părere care a dospit încet, cu căldură, în timp ce ne purtam pașii prin oraș.
Orașul? În sine, nici mai mare, nici cel mai spectaculos: dar e atît de plăcut, de colorat, de vesel – oriunde te găsești în el. Și – firește – plin de istorie, de încăpățînări, de furii înăbușite, de tristeți învelite-n muzică.
După fiecare colț, răsare cîte ceva care să-ți amintească de toate astea; însă orașul e în același timp și viu, și prezent: doar că – știți – nu uită.
Dublin, deci: bulevarde largi, străzi nesfîșite doar pentru oameni; puburi; pașii lui Joyce și iar puburi; biserici; cheiuri, poduri, autobuze care te duc oriunde; gări de unde te sui în tren să cauți alți pași ai lui Joyce.
                                                 
Piatră, vechime – dar nu mohorîte: fiecare fereastră e plină de flori vesele, colorate; peluze, garduri verzi: într-un moment de uitare te mai gîndești că ești dincolo, în Anglia.
Căci, cred că oricum i-ai privi, oamenii ăștia au rămas cu atîtea în comun: aceeași încăpățînare de a ține lucruri în funcțiune, aceeași prețuire pentru instituții, aceeași știință de a servi cetățeanul după măsura bunului-simț. Aici e mai frig ca la noi pe Continent, dar irlandezul are-n el un optimism fantastic: e-n stare să plece prin ploaie doar în cămașă, în speranța unei ferestre de soare de peste zi.
Poate pentru că el rămîne atît de autentic – zic bine? – mereu; și mai ales cînd e doar el, acasă sau altundeva, cînd nu-l vede nimeni.
… însă iar m-am depărtat: orașul! Muzee? Da, aproape peste tot ceva ce te trage de mînecă. Istorie? O simți. Distracție? Străzi după străzi, puburi după puburi, muzică din toate părțile – cred că nicăieri în lumea asta n-am auzit atîta muzică pop bună în magazine. A; și magazine – nu doar suveniruri: cărți, antichități, discuri – să tot intri și să caști gura.
Și Joyce: e mereu aici, dar nu doar urma lui e-n Dublin – e Yeats care a bătut 1916 în versuri mai adînci ca țintele, e Molly cea din cîntec, e Trinity, e Sfîntul cel bun – Patrick – care s-a grijit să stăm zvîntați în fiecare zi.
Catedrala lui e o carte deschisă: toată istoria Irlandei are loc pe undeva, pe un colț de perete, pe un steag, pe o placă de marmoră, pe un colț lustruit de pardoseală.
                          
Dublin privește mereu spre apă, spre zare: nu uită cum au plecat cei pentru care viața de aici era cumplită. Și, așa, a construit unul din cele mai formidabile muzee din lume: cel al emigrației – fiindcă, nu-i așa? fiecare ne tragem de undeva. E și teribil, e și vesel – precum viața însăși; te pune pe gînduri dar îți lasă și un gînd bun, anume c-o s-o scoatem la capăt. „EPIC” trebuie văzut; și dacă-l vezi, atunci o să-l și simți – cînd le scrii, par doar cuvinte, dar le înțelegi cînd ieși de-acolo.
Împrejurimile orașului sînt strașnice și atît de aproape: un sfert de ceas cu trenul și ești la Howth pe coastă: plajele nesfîrșite la vremea refluxului, falezele cu poteci fără capăt, focile care-și ițesc capetele de căței pe lîngă pescari, sumedenia de păsări: marea poate fi neînchipuit de veselă și sclipitoare dar și îngrozitor de tristă și grea – după cum e și vremea.
… dar ce aer, ce deschidere spre zări!
Rămîi una cu stînca pe care te-ntinzi, deasupra hăului cînd verde, cînd albastru – nu poți să pleci: te năpădește, te amuțește frumusețea.
             
Firește: părțile astea, ale coastei, le vezi și prin ochii celui care le-a bătut odinioară. Joyce are un mic muzeu într-unul din acele turnuri „Martello” unde, într-o zi mai burzuluită, vîntul te ciufulește deasupra stîncilor din Sandycove. Sînt, aici, niște moși formidabili care-o fac pe ghizii cu o poftă de vorbă de zile mari.
            
După o vreme, revii la ale lumii: bagi seama cum în jur, pe dealuri, e sumedenie de vile, de conace – citești și cine stă prin ele și știi că n-o să le fii vecin vreodată.
          
Mai apoi te gîndești și la celelalte lucruri ale lumii, căci ți s-a făcut foame. Găsești și restaurante scumpe, dar și pentru toată mîna – e plăcut în toate dintre ele.
N-ai cum să greșești cu fish and chips – peste tot se face așa ceva și nicăieri nu se face prost: ai zice că-i cel mai simplu lucru, asta pînă cînd vezi cît de bun e; cît de gustos e peștele și cum banalii cartofi prăjiți nu-s ca nicăieri altundeva.
Mai vin niște obrăznicături care-s în stare să se găinățeze pe tine la masă ca să te ridici și să le lași ce mai e-n farfurie.
       
Însoțești de bere, de muzică și nu-ți dai seama cînd soarele se mai ascunde – însă Sfîntul, drăguțul de el, ține ploaia departe.
… iar de mai lasă cîțiva stropi, la ceas de seară, e doar ca să-ți arate de la o margine la alta a zării curcubeul; comoara nu-i la capătul lui, ci-n toate ce-ntîlnești aici.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
… nu s-a schimbat deloc – iar asta spune totul despre acea încăpățînare legendară, vecină cu granitul.
Londra rămîne așa de englezească: mare minune!
În orașul în care-s o sută de feluri de ploaie – în fiecare dimineață, la televizor, prezentatorii meteo caută alte și alte cuvinte ca s-o descrie – se prea poate să te poți plimba zile-ntregi fără ca să te ude picăturile: n-aș fi crezut-o și nu mă pricep s-o zic, dar așa e. Asta, cînd nu năvălește un val de căldură; atunci prezentatorii deschid și pagina următoare cu adjective, începînd – de regulă – cu scorching.
… are ceva Londra: deși turistic – fără tăgadă, strașnic de turistic – rămîne funcțional, solid, loc unde parcă totul se desfășoară după ceva ce tot aici pare să se fi inventat: anume, acel inegalabil common-sense.
Bine, imaginile de tabloid – clișee nedemontabile – rămîn; bețiile și ieșirile de sîmbătă seara, musicalurile, problemele sociale ale integrării, recurența postcode lottery, pitorescul periferiilor: dar în același timp sînt însoțite de celelalte pe care le caută turistul: vesela Anglie cea atît de verde, pub-ul de la colț unde într-adevăr se oprește și cel ieșit de la serviciu, și cel care caută un ceas de răgaz c-un pahar în față, și cel care se bucură de regăsirea vecinului.
Chiar și-n zonele unde lumea-i amestecată, măsura englezească prevalează: rar să fie muzică în localuri, la telefon nu se vorbește-n public, omul caută să se oprească înainte de a-l năpădi pe cel de lîngă – oricine-ajunge-n locurile astea deja se face, cumva, britanic.
Dar turistul doar simte lucrurile astea; el a venit să vadă – și se bucură cînd văzutul e îmbogățit de o atitudine plăcută, prevenitoare, chiar lipsită de răceală.
Turistic, Londra le are pe toate: aeroporturi ușor de nimerit, gări pentru toate direcțiile, o minunăție de metrou unde chiar și fără telefon nu te rătăcești – ceea ce îți dă ocazia să stai oriunde la nici jumă’ de ceas de centru – mîncare rezonabilă, muzee – și ce muzee! – unde oricine poate intra pe degeaba, palate, catedrale, parcuri… și urme ale istoriei – istorie care-a mers mînă-n mînă cu puterea.
Nu se poate să nu le iei la rînd – căci păstrarea lor merită prețuită: schimbarea gărzilor, bijuteriile Coroanei, fotbalul, brutalismul betonului și cărămizii, porumbeii și veverițele care-ți vin la palmă să-ți fure mîncarea… să te-ntorci fără să le fi văzut îndeaproape? – e păcat.
Kilometri – hai, mile – bătături în tălpi cu folos, care se sting seara c-o bere – și nu-i rea, berea englezească – și zile-n care o iei de la capăt, lacom.
Nimic nu pare departe aici – te sui în tren și ajungi unde te trage inima -; Cambridge e unul din locurile minunate din care parcă nu ai mai pleca înapoi: un orășel prin care mergi nu doar cu respect, cît și cu incîntare, plăcere – colegiile, pajiștile, bărcile de pe rîușor… nu le explici, le simți.
Frumos.
                                                                                    
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Ce-mi place cum unele lucruri capătă, în timp, un rost al lor.
Poate vă-ntrebați care o fi cea mai turistică linie de transport a Capitalei. Poate autobuzul care leagă Aeroportul de Centru? Sau cel etajat?
Însă, înțelegînd prin „turistic” și traseul, și ușurința folosirii, și siguranța călătorului, și legăturile prestate, descoperim că cea mai strașnică linie bucureșteană este 205!
La dus spre Oraș străbate axa verde de pînă la Victoriei, și mai apoi se oprește la fiecare colț al celei mai frumoase și ofertante artere bucureștene, pînă la delicioasa capcană a Centrului Vechi. La-ntoarcere culege turistul ostenit care a văzut Casa Republicii și-l poate înapoia spre minunata zonă nordică – atît de ciudat și de mulțumitor să vezi autobuzul plin, vorbindu-se-n el toate graiurile, pe la… Matache!
… schimbarea destinației liniei astea, care odinioară a fost gîndită să lege Băneasa cu Gara, a fost una din cele mai reușite inițiative recente din transportul nostru public.
Da: iar a venit vremea aceea delicioasă în care Capitala ni-i cu adevărat o încîntare zilnică: cald, umbră bună – chiar, orașul e mai verde ca oricînd! – și o sumedenie de lucruri care se întîmplă, peste tot în jurul nostru. Doar s-alegi, odată ce te-ai văzut ieșit din casă!
Contiună – chiar fără ca noi s-o mai conștientizăm – deschiderea orașului: realmente oriunde dai peste vreun turist, chiar și – mai ales și! – în zone pe unde acum un an-doi ne era silă și frică să ne abatem. Sînt „airbnb”-uri peste tot; la cinci minute de mers pe jos e întotdeauna un loc unde să te-așezi să bei o cafea; iar ușurința de-a hălădui a străinilor și felul destul de prietenos al utilizării transportului nostru public face ca nici o destinație bucureșteană să nu mai fie peste mînă.
Ce – te miri că-n Obor îți ies în cale tot mai puțini din bișnițarii știuți și te lovești de toate celelalte neamuri ale Pămîntului? Asta-i imaginea orașului nostru de azi.
Străinul înțelege mereu că „se lucrează”; știe că oriunde-n lume se sapă, se dărîmă, se construiește – nimic din astea nu-i strică experiența vizitei bucureștene. Străinul nu nimerește azi într-un loc necunoscut, exotic, periculos: străinul scotocește, nu ocolește chilipirurile și tocmelile – între un drum la Casa Republicii și altul la Muzeul Satului nimerește și o patiserie veche și bună, ajunge și la un grătar de piață, pîndește reducerile din mall… e mai bucureștean ca bucureșteanul.
Cît de mult din toate astea ne prinde și nouă bine? Enorm; chiar dacă ne zicem că direct nu ne ajută, sinergia asta în care trăiește Capitala e un lucru extraordinar.
… greu, încet, de la un an la altul, provincia-i mai aproape: se deschide cîte-un ciot de șosea, șoferul scutește din chin; așa că planul de-a da o fugă de la Sibiu în sus nu mai e unul care să fie combătut.
Și-acum, că-i Primăvară, vine și dorul de ducă.
Primăvară, zici? – pîn-acum, capricioasă: de-abia dacă s-au legat vreo patru-cinci zile de primăvară adevărată… ce noroc să le nimerim taman pe astea în vacanță!
Sigur, Sibiul ni-i cunoscut: dăm pe aici o dată la cîțiva ani și-l regăsim mereu plăcut, așezat, fără a face vreun compromis; dar – știindu-l – îi căutăm și împrejurimile. Mai precis, mărginimile – locuri din cale, la cîteva zile, cumpărăm de la magazinele noastre mereu cîte ceva bun. Locuri unde putem întîlni și turma păzită, și jocul de cricket duminical al muncitorului străin.
Orașu-i înconjurat de plaiuri încîntătoare, cu oameni harnici, vrednici și chibzuiți: drumurile și peisajele ne duc cu gîndul la alte călătorii de neuitat, din alte țări unde ne-a rămas inima.
Așa… la un pas e Cisnădioara; un sătuc liniștit, păzit de-un cleanț pe care-i o biserică fortificată. De Paștele catolic se strîng aici sumedenie de oameni din împrejurimi, fiecare cu prăjituri, plăcinte, cozonac și ouă; le aștern pe toate și se bucură de regăsire – frumoasă imagine!
                        
După ce te cobori de la mica cetate, iei drumul Cisnădiei – mic orășel cochet, aranjat, comercial, cu fireasca liniște și curățenie transilvană. O biserică înconjurată de zid vechi se găsește aici; cînd poarta-i încuiată, chemi crîsnicul să-ți deschidă.
                       
Nu departe, Rășinariul: păzit de dealuri, întins de-a lungul a două repezi pîraie, are cîteva cotloane de neuitat; lîngă bisericuța veche – Sfînta Paraschiva – e o piețișoară-n care, dac-ai găsi-o undeva-ntr-un orășel de prin Italia ori Spania, ai căuta prima agenție imobiliară să vezi dacă-i vreo casă de vînzare.
Deși-i Soare afară, în biserică miroase a lemne, focurile duduie-n sobe: la noi e încă Săptămîna mare și n-o să-i ție nimeni pe bătrîni în frig – nu sîntem neamuri reci și chibzuite, ca sașii.
                   
… oriunde ai apuca-o, nu faci mai mult de un sfert de ceas și dai peste alte plaiuri de vis. Așa ajungi la Sibiel, sat risipit și el de-a lungul unui rîușor vesel; dacă pierzi mai mult de cîteva clipe pe-aici, oamenii îți ies în cale, te îmbie, te caută.
                    
… lîngă biserică e un muzeu cu icoane vechi pe sticlă. Cît de naive îți par, dar cu toate asta poposești în fața fiecăreia, întrucît fiecare spune și azi o poveste.
                            
Ne gîndeam ce să mai facem: muzeele Sibiului deja erau știute; ne plăcuse și orașul vechi din afara centrului vechi; ne oprisem prin cele mai bune restaurante din oraș – nu puține! -; să revedem Sighișoara? să cercetăm Mediașul mai bine? Și-atunci am înțeles frumusețea și puterea Ardealului: poți ajunge oriunde, zigzagînd de pe-o autostradă pe alta. Cum oare să nu profiți – atunci cînd îți dai seama, de exemplu, că-n nici două ceasuri ajungi la Cluj?
Sigur: e o rușine că altfel decît cu mașina nu ai cum să călătorești între orașele Țării; dar te bucuri și de ce ai la îndemînă și nu aveai anii trecuți.
Așadar, Clujul.
                                      
Ca oraș, cu unul din cele mai bune și omenești centre vechi de la noi: lărgămînt, piețe, scuaruri, loc pentru pieton, pentru biciclist – într-un cuvînt, pentru cetățean.
Altfel, un strașnic oraș de provincie; și zicînd asta, nu-i facem nici o nedreptate; Clujul e deștept să-nțeleagă că-i peste Capitală la suficient de multe – la efervescență, la deschidere, la funcționalitate; Clujul e curat, e îngrijit, e occidental… deși uneori duce lipsa unui ceva numai al lui, își păstrează identitate.
Nu-i oraș în care să te pierzi, precum Bucureștiul – și asta-i aduce cîștigul de-a avea apropiere între oameni. Nu; nu l-am văzut ca pe-o capitală a hipsterimii, nu l-am simțit prea scump pentru ce oferă… căci are ce oferi!
Chiar și pentru că aici, în Ardeal, la restaurant se mănîncă; aici cînd se mănîncă, se mănîncă bine; aici se regăsește păstrat și cultivat respect pentru tradiția cea bună; aici pînă și piața unde se vînd de toate-i un spectacol demn, civilizat, la care pitorescul n-are ce căuta.
… cu nebănuite cotloane tihnite – să stai la etajul unei librării, deasupra străzii animate, și să fii-n lumea ta, să te-afunzi în nesfîrșitele curți din spatele porților grele – vine cu surprize de necrezut, precum cea a muzeului Steampunk.
                         
Bogat popas – și frumoasă vacanță de primăvară.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
… a venit și Primăvara – cu tot cu dor de ducă.
Ne-am întors pe la Dîmbovicioara: un cotlon cuminte, tihnit, în care ai cum să-ți tragi sufletul și să te umpli de bine fără plictis.
E primăvară și pe-aici, dar încă pe jumătate: pe-un deal stai tolănit pe iarbă, pe cel de peste drum te mai dai cu sania.
Și-s oameni de treabă – mereu cu vorbe bune, cu-n fel prietenos de a te îmbia cu una-alta: face de fiecare dată să te-oprești pe la magazinașe, chioșcuri și tarabe unde-ți vînd dulciuri, brînzeturi și mezeluri care bat pe cele ale „sibienilor”.
Ah! – și-i un aer bun, tare, curat; stînci tăcute, pîraie limpezi și stelele strălucesc pe bolta nopții așa cum le ții minte din copilărie; și… și te-ntorci acasă atît de plin, de bucuros.
Locuri știute, dragi, nestricate și – deloc de neglijat – ușor de mers spre ele.
     
Drumu-i mereu plăcut, mai ales că s-au mai isprăvit șantierele la care te mai chinuiau semafoarele: se circulă binișor, dacă iei calea Tîrgoviștei. Nu-s puține localitățile interesante, deși cu prea multă decădere – Răcariul cel de la doi pași, bunăoară, e mereu o tristă apariție.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Încă o plăcere, să te repezi pîn’la munte: trenul de dimineață e vesel mereu – toată lumea fîșîie-n hainele de schi, săniuș și bulgăreală. Da, după ce ajungi la puțina zăpadă a iernii noastre și te saturi de derdeluș, îți dai seama că mai toată Valea Prahovei e tristă, rece, fără alte atracții – ce să faci: iei vinul fiert aici, cafeaua dincoace, mîncarea dincolo și desertul peste drum, ca să mai tragi de timp?
Și totuși, ziua la zăpadă-i frumoasă, copilărească, plină de bucurie – un cîștig adevărat!
Și-ntoarcerea, în vagonu-n care toată lumea, încet-încet, se culcușește după îmbujorare și aer curat nu-i tristă nici ea.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii