despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

la Constanța

Alt oraș ca ăsta nu-i.

Atît de frumos și-atît de trist – ca-n vremea cînd poetul își trăia exilul aici, la malul mării.

… greu, greu să-l așezi pe-o poliță și să-i lipești o etichetă.

Atîtea urme – bătrînul Tomis, măreția orașului-port, iureșul estival dintotdeauna – ce-ți ies în cale la fiecare pas: atîtea visuri neîmplinite, atîtea rămășițe.

Ți-așa greu să crezi cum un loc de vacanță pare așa de lipsit de aer de vacanță.

Și… cu toate astea, greu de asemenea să spui că nu-ți place Constanța: ba dimpotrivă!

În clipa-n care lași deoparte „ce are”, „ce n-are” și „ce-ar putea să aibă” îți dai seama că pur și simplu e bine aici, că e prietenos, că e vesel.

Orașu-i lipicios, năucitor de peticit: case vechi frumoase, blocuri noi urîte, vile vechi părăginite, blocuri vechi păstrate, blocuri noi frumoase; bulevarde umbrite, cu nenumărate prilejuri să-ți hodinești picioarele pe margine, la o masă; un centru aproape pietonal – așa, cam cum îl avem și noi – plus muzee, statui, locuri de promenadă și belvedere, plajă – plaje – faleză, scări, port, delfini, terase și… și mai multe terase.

Da, da, mare oraș: le are pe toate; și – dar ce păcat că nu-ți ies în cale cum ți-ai dori! –  baclavale și plăcinte dintr-alea cum nu mai știai că se pot face.

Și-i aici, aproape, la două ceasuri de Capitală: ca să nu-ncurcați drumul, e lîngă Mamaia.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

La Belgrad!

Ne ținem de vizite prin vecini și facem una pe care ne-am dorit-o mult.

Belgrad!

Ce-o fi avînd, oare, orașul ăsta la care atîția ani am visat, privindu-l, poate, ca pe cel mai occidental loc de lîngă noi?

Are… are și azi Belgradul ceva; ceva între «ce-a fost cîndva» și «ce-ar fi putut să fie»… ceva ce-nțelegem bine de tot.

… hai la drum, deci.

Turist, te lași răsfățat și asta-nsemnează și să-ți permiți mici naivități pe care localnicii ți le tolerează. Sîrbii se dovedesc gazde bune; și cînd nu te-nțeleg chiar îi vezi oftînd că nu pot să te-ajute cum trebuie.

Te descurci: una peste alta, Belgradul e un oraș unde chiar dacă te pierzi, tot ajungi unde trebuie. Te poți încrede-n mersul lucrurilor: și cele mai multe funcționează așa cum trebuie, așa cum te-aștepți.

Te-ncurcă, desigur, chirilicele și droaia de semne  – Ђ, Đ, Dž, Љ, Њ, Ћ, Џ – care-n nici unul din cele două alfabeturi ce se folosesc aicea nu-ți par prietenoase. Da’ eu zic că dup-o săptămînă-ncepe să-ți fie mai ușor și, mai ales, poți să-nțelegi destul de multe din ce se vorbește.

Ce poți face-n Belgrad? Nu prea-i oraș turistic, precum altele; n-are mari atracții, n-are palate, cetăți și locuri emblematice – așa cum sîntem obișnuiți să le socotim.

Are o cetate, sus pe locul unde Sava se varsă-n Dunăre; dar nu-i mai socotită decît zecile pe care le știi deja – ziduri… istorie…

Muzee? Cîteva; mai mult mergi de la unul la altul decît mergi prin ele.

Catedrala Sfîntul Sava? Da, e mare… chiar e mare, chiar nu-ți pare rău că te-abați s-o vezi… dar o vezi, o vezi și gata.

Și totuși!

Reușești să te simți bine; reușești să-ndrăgești orașul – el e viu, vesel, vibrant – reușești să te simți de-al locului ca nicăieri altundeva; și-ți dai seama că turismu-n sine nu-i scopul plecatului de-acasă-n vacanță. Nu, nu te duci la Belgrad ca turist: te duci ca om… în vizită.

… poate de-aia nici n-am făcut cine știe ce poze? Nu că n-ar fi destule de fotografiat; atmosfera, peisajul, confluența marilor ape ce curg aici, sumedenia de străzi în pantă – unele zici că nu se mai termină, și-s întretăiate de nenumărate ori, încît nu te-ar mira să-ți apară-n față un Mustang fugărit de-un Charger, amîndouă cu motoarele urlînd ca-n „Bullitt”.

În vizită – știi prea bine! – te-alegi cu burta plină. Cît de bine se pricep să pună-n valoare carnea tocată, fără să plictisească, fără să repete, și fără să-ți umple masa cu chestii grele. Au micișorii lor – buni, fără îndoială, deși parcă ai noștri-s mai gustoși, mai zemoși – și plecînd de la ei, amestecîndu-i cu un pic de brînză și afumătură, creează ceva minunat. Și-apoi, da, e pleșcavița.

Pleșcavița arată cu un burger, ca o chiftea lătăreață. În ea poți să scapi ceapă… ori și mai multă ceapă; condimente – și s-o faci mai groasă, mai subțire, după cum ți-i pofta. Ei, ce, plăcere! Poți s-o-ncerci peste tot: la colț de stradă, în restaurante mici, de cartier, sau în localuri scumpe: nu te saturi de ea și de felu-n care sîrbii o respectă.

Naiba știe: și noi ne pricepem la carne tocată – ne ies sarmale minunate, ardei umpluți delicioși, facem acasă chiftele și pîrjoale excepționale… dar cînd le punem în meniul restaurantelor, zici că ne batem joc și de ele… și de noi. Bre, mare păcat.

Carnea tocată o găsim și-n plăcinte. Doamne, în sfîrșit am mîncat plăcintă cu carne: dintr-aia cum știam și noi să facem odinioară! Au și-o sumedenie de alte bunătăți la patiserii – ele-s peste tot! – dar cînd s-apuci să le-ncerci pe toate? … și unde să le mai faci loc?

Dulciuri… au ajuns și la cofetăriile lor „torturile Oreo” – ce să faci? – dar găsești și alte delicii. Prăjitura „Reform”: bună de tot; maghiara „Esterházy”: senzațională! Și vînzătorului parcă i se luminează ochii cînd comanzi dintr-astea: însemnează că știi tu ce știi, că-ți meriți dulcele.

Mai poți să faci ceva aici: să bei cafea. Cere-le cafea-cafea, adevărată, tradițională; primești o cafă tare, cu zaț greu, la care nu merită să te grăbești; de-aia nici vezi pe stradă pe nimeni cu paharul de carton umplut la automat, sau zoindu-l prin stația de autobuz.

În rest, magazine, magazinașe; au și „Shop&Go”, dar e colorat cu galben și mov; și-n piață miroase de te-mbată a mere, a mere din livadă; iar narcisele din gălețile de pe trotuar sînt înmiresmate, așa cum le știm din grădină.

Ne-ntoarcem la oraș, la cum e el. Funcționează: unele lucruri îs altfel: ia, de pildă, încălzirea centrală merge peste zi, cînd ți-i frig să stai în casă, dar se mai oprește noaptea, cînd oricum stai învelit. Curtea școlii-i deschisă pentru toată vecinătatea: copiii se joacă, tinerii socializează, babele-și plimbă potăile… dar naiba știe cum de nu vezi să rămînă după toți, seara, vreun gunoi! Nu poți zice că-i cel mai îngrijit oraș – se simte că-i rămas, cumva, în urmă, că-s ani buni de cînd nu s-a mai făcut ceva, că-s multe imobile scorojite și dărăpănate, că-n multe tramvaie, autobuze, microbuze și trolee cursa-i o pitorească aventură – dar nu te scîrbește nimic; nu ca-n Capitala noastră!

Oamenii conduc bine, știind care-i dreptul lor, dar și care-i dreapta. Semafoarele par nesfîrșite – mai ales cînd ești pieton – dar șoferii reușesc să treacă-ntotdeauna de intersecții. Naiba știe cum le iese, dar să lăsăm asta.

Oarecum în afara mersului lucrurilor pe care le știm, aici poți să-ți aprinzi țigara nestingherit înăuntru; cu toate astea n-am văzut nici un local înecat în fum.

Era să uit: Belgradul nu-i scump. Singurul lucru la care te arzi rău de tot e roamingul. N-ai de ales și-ți cumperi cît poți de repede o cartelă sîrbească, fiindcă nu se poate altminterea – dacă nu pentru altceva, măcar pentru orientare tot ai nevoie de toate facilitățile telefonului. V-am zis că nu-i greu să te rătăcești pe-aici: orașul chiar pare mare, te năucesc răspîntiile, străzile care ba se duc în sus, ba se duc în jos, plus piețele largi cărora trebuie să le dai ocol. Din fericire, transportul public – doar metroul lipsește – e de-ncredere, rapid și deloc greu de folosit.

E multă arhitectură rămasă din anii-n care betonul era socotit frumos; se adaugă edificii ce se voiau moderniste, îmbătrînite ghinionist; și ici-colea orașul trage ponoasele plombărilor nouăzeciste. În ziua de azi se construiește mult, încercînd să se dea un aer prea îndrăzneț părții dinspre rîul Sava.

… cele două Belgraduri – ăl vechi și ăl nou – nu-s chiar așa de unul lîngă altul: rîul care le desparte-i lat și podurile-s lungi. Mai încolo e și Dunărea; oftezi la vederea insulelor și-a zăvoaielor nesfîrșite.

Mai aproape ca niciodată e Novi Sad. De nici o lună de zile s-a repornit traficul pe calea ferată, pe o linie pe care unele trenurile zboară de-a dreptul, făcînd cei 70 de kilometri pîn-aici în puțin peste juma’ de ceas.

E păcat, deci, să nu vezi și orașul ăsta! Are un centru drăguț, curat, vesel și – peste Dunăre, că fără trecut poduri nu se poate – și-o cetate parcă mai frumoasă ca cea a Belgradului. Ne-am bucurat de ea și pe-o vreme capricioasă, de aprilie veritabil: ba cu soare, ba cu vînt, ba c-o măzăriche păcătoasă; nu faci mofturi cînd ești în vizită!

Înapoi în capitala Serbiei, ce-ar mai fi de zis, așa, mai pe îndelete?

Mult verde – destule parcuri, locuri largi, plus o droaie de posibilități de recreere de-a lungul malurilor. Cetatea-i, de fapt, și un parc mare, cu locuri de belvedere, muzeu mlitar și grădină zoologică. Zemun – socotit un cartier, odinioară localitate de sine stătătoare – merită văzut. Nikola Tesla are o casă memorială unde-nțelegi multe despre viața și invențiile lui uimitoare. Celebra familie Zepter ține un muzeu de artă-n mijlocul orașului. Nu departe, într-o hală pe lîngă care treci fără s-o bagi în seamă, e o colecție încîntătoare și valoroasă de automobile vechi. Pe străzi găsești destule mașini autohtone Yugo/Zastava, folosite încă cu mîndrie. Gara cea nouă încă nu-i gata și te cam sperie cînd o vezi, da-i altminterea funcțională, modernă și curată.

Cu avionul – cele mai multe zboruri sînt convenabil programate, lăsîndu-ți timp să cîștigi cîte-o juma’ de zi de plimbare – faci un ceas și-un pic; ajuns acolo, orașul-i accesibil cu fel de fel de autobuze, dacă nu te-ncrezi în taxiuri. Ce-i drept, pe noi ne-a transportat gazda noastră – un tip fenomenal; dacă vă bate gîndul să vă duceți în vacanță, căutați-i pe booking apartamentul: „Sensitive Apartment”.

Atît? Atît: a fost bine la Belgrad: ne-a plăcut, ne-a mers la suflet.

         

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

la munte – nu pe munte.

Frumoasă țară – de ce n-ar fi scăparea ei turismul? De-aia, căci turismul vine la urmă: după civilizare, după comunitate, după creșterea nivelului de trai.

Fiindcă-i a nu știu cîtelea an în care nu vedem zăpada-n București, pornirăm s-o căutăm mai spre munte: să știți că de-abia pe la Sinaia începe iarna.

Localitatea, la fel ca-ntotdeauna: frumoasă, dichisită, mulțumită de sine fără să se chinuie prea tare. Sigur că – folosind comparația – restul stațiunilor nici nu merită băgate-n seamă, da’ uite că te-ntrebi: e de-ajuns, Sinaia, doar să fie mereu un pic deasupra?

Parcă e prea puțin; parcă-ți dai seama că – de la sezon la sezon – turismul prahovean ar putea să-ți dea mai mult.

Eu nu-nțeleg de ce ne uităm așa urît la ageamii, la cocalari, la familiști. Aștia-s cei mai buni turiști; ăștia umplu buzunarele tuturor. „Iubitorul de munte” poate petrece o zi-ntreagă fără să lase un leu… nu ăsta-i criteriul după care cîntărim omul care vizitează Valea Prahovei, dar nici să-l călcăm în picioare.

Știți? Nici măcar cocalarul nu vizitează muntele în calitate de cocalar; poate s-ar plimba zece minute prin pădure, dac-ar ști unde-i pădurea, unde să-și lase mașina și pe unde-ar ajunge mai repede după aia la șaormerie.

Dar mult noroc să faci lucruri de plăcere prin preajma stațiunilor! După ce merge 50 de metri printre brazi, omul de azi știe că nu știe pe unde s-o ia: și tot ce și-ar dori sînt niște nenorocite de tăblițe pe care să scrie încotro ajunge la dreapta și încotro ajunge la stînga.

Poate-ar vrea să se ferească de urs; dar eternii zevzeci care administrează pădurile se mulțumesc să monteze panouri în care ne explică, doct, că ursul face pui, e omnivor și hibernează: foarte de folos!

Dar poate vrea doar să se dea un ceas cu sania, fără să fie nevoie să se urce „la cotă”, fără să caute parcare, fără să stea la coadă la cablu, încurcîndu-i pe schiori…

Da: omul de azi – ageamiu, cocalar, familist – știe că n-are nici suflu, nici antrenament, nici autonomie. A făcut însă pîn-aici mai mult decît trebuia, și acum pierde pe-aici restul timpului încercînd să găsească și chestii simple, ușoare, drăguțe.

… și de-aia redevine iar jmecher, obtuz, încrîncenat atunci cînd se vede luat de prost.

Sinaia doar pentru tine.

… și mîndră, și pocită mai poate fi toamna! Dar vacanța-i-nainte de toate vacanță și – știi tu mai bine! – vremea ține cu tine, pînă la urmă.

E frumoasă vacanța și-acum, în afara momentelor turistice, cînd ziua se face tot mai mică și cînd trebuie să te-ngrijești de haine groase. Pentru că-ți dă numai ție frumusețile pe care altminterea tre’ să le-mparți cu mii și mii de alți oameni.

Ia, de pildă, ajungi la munte numaidecît, fără să te-ncurce nimenea pe deneu; restaurantele-s mai tot timpul goale și bucuroase de oaspeți; și nu rareori te nimerești singur-singurel pe cine știe ce potecă ori în vreun muzeu.

Mde, dar și cînd seara cea mohorîtă se lasă peste orășel și-ți dai seama că-i tot mai frig și pentru că nu mai e aproape nimeni altcineva pe stradă, parcă nu-ți vine s-o treci la cîștiguri; însă – din fericire – Sinaia-i un orășel luminos, vesel și prietenos și lași de la tine!

Mai ales că cine-i venit acum, aici, sigur e venit de plăcere, de drag pentru locul ăsta.

Și dacă-i nor la Sinaia, dincolo de Bușteni e chiar soare – nu strică să te repezi să te convingi, dacă tot ești pe-aici. Te-ntorci cu oasele-ncălzite și gata să te-nfrunți cu bură, pîclă și ceață – că dai cu nasul de ele negreșit, dacă-i s-o iei spre Babe. Dar dacă-i prea neademenitor, mai degrabă te lași în jos, prin păduri, pe lîngă Bolboci, spre peștera cea minunată a Ialomiței; găsești, dup-aia, și unde să te hodinești lîng-o sobă, punîndu-ți burta la cale.

E o încîntare să te plimbi pe șoselele astea ce se-nnoadă și se unduiesc prin locurile astea și să le ai numai pentru tine, fără trafic, gîtuiri și mașini parcate-n toate părțile!

… nimeni în față, nimeni în spate – doar tu și cîte-o vulpe șmecheră ce-ți ține calea să ceară mîncare: una hăpăia chiar și gogoși.

Nu-i așa că-i bine toamna la Sinaia, cînd o ai doar pentru tine?

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

unde stăm bine

Serios, de cîțiva ani buni, oriunde ne-am duce-n vacanță la noi în Țară, stăm bine!

N-ar strica să ne gîndim serios la asta și la cît de bine e.

N-am mai călcat prin hoteluri ori pensiuni de multă vreme, mai ales fiindcă ofertele lor de cazare-s îndeobște nepotrivite: camere mici, camere simple; rar să aibă vreun apartament!

În schimb, turismul particular îți pune sub nas tot ce-ți trebuie.

Apartament în centru? Căsuță cu iarbă și livadă? Zi ce vrei – și găsești.

Întreprinzătorul deja a făcut niște pași mari înspre viitor. Din ce-n ce mai des standardul include bucătărioară echipată și mașină de spălat: lucruri care, la o adică, te pot îmbia să-ți lungești șederea cît mai mult; spațiile-n sine au crescut, ceea ce pretează locul nu doar turismului, ci și închirierii.

Ce să mai zici ce amenajarea interioară – am întîlnit mai peste tot exemple splendide în care se simțea interesul și mîna unui designer inspirat.

… nu doar aer condiționat, televizor, internet și uscător de păr, nu?

Vrem mai mult, așteptăm mai mult – e bine că primim mai mult. Plătim mai mult? Poate; dar pentru ce altceva nu plătim mai mult?

Și-n atitudinea gazdei e mai mult. Nu rareori primești un cadouaș, o sticlă de vin-ceva; te poți bucura de-o mînă de ajutor; iar dacă ești mai mizantrop de fel, se prea poate nici să nu fie nevoie să dai nasul cu ea nici la venire, nici la plecare: îți iei cheile singur de undeva și le lași fără grijă înapoi.

E un turism bun pe care-l întîlnim, cu bucurie, din ce-n ce mai des. E un semn de încredere – e un semn că-n vacanță ne putem chiar simți fără griji – doar bine.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

întotdeauna o s-avem Brașovul.

Cînd ni se ia de Capitală, unde să fugim? La Giurgiu, la Buzău, la Ploiești? Haida-de! – tot la Brașov ajungem.

Contăm pe el – e un fapt – dar și el contează pe noi – neîdoielnic. Știm și noi, știe și el: știe prea bine!

Ne-nțelegem, deci, noi cu Brașovul. Ne-așteaptă mereu, ba chiar de fiecare dată cu ceva-n plus; și nu știu cum îi iese, dar cînd ne pomenim pe-aici, face el ceva și-și ascunde norii după al doilea rînd de vîrfuri, lăsîndu-ne cu Soare și vreme bună.

Ce-i drept, începe să se cam simtă toamna de-acuma, dar peste zi încă te mai păcălește dogoarea și seninul; și tot locul e cuminte și cald.

Dar cînd și ce nu-i frumos pe la Brașov?

Orașul, turnurile, Piața, Cetatea, Poiana, Rîșnovul și Branul, ba chiar și nenorocitele alea de drumuri care par tot mai lungi, indiferent că-s pe Valea Prahovei ori prin Cheia.

Despre oraș, n-ai ce să mai zici: l-ai tot văzut, îl știi, tot ce te face să-l cauți din nou și din nou e la locul său; o duce atît de mulțumitor, încît nu-i nevoit să facă niciodată pași mari înspre cine știe ce îmbunătățiri. Da, peisaje; da, istorie; da, turismul: da, noroc cu toate astea, dar nu-i doar noroc în Brașov. Fără să fie neapărat excelența autohtonă nici în civilizație, nici în civism, nici în arhitectură, nici în atracții, uite că rămîne un etalon al căii de mijloc, cea pe care are loc fiecare.

Puține orașe-s alea care nu se sinchisesc de faptul că nu-s buricul țării; Brașovul e unul din ele – pe de-o parte ferit de păcatul meschinăriilor provinciale și pe de alta avînd înțelepciunea să nu caute să dea lecții. Și uite că-i iese.

alte articole de pe-aici: Braşov după sufletul omului  • spre Brașov prin depresiune • FundataPrejmer

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

Ratatouille pe Ciucaș

scris de Sonia Ratatouille

Cu toții am fost la munte, nu?

Ei, dar nu toți puteți spune că ați urcat pe unul.

Dar eu pot.

Deși trezitul la 5:30 nu mă atrage, nu puteam să nu fiu entuziasmată.

La început mi s-a părut extrem de ușor. Apoi a trecut juma de oră.

Aveam impresia că nu se termină. Ceea ce era parțial adevărat, deoarece asta era doar o zecime din drum. După o oră jumătate de chin, mă obișnuisem deja cu mersul și mă simțeam mai bine.

Și fix când mă descurcam mai bine, Cabana Ciucaș se zărește în depărtare (prin depărtare mă refer la 50 de metri).

După o pauză pe iarbă, am pornit iar la drum. Am avut drum domol, dar apoi a început partea grea – stâncile.

Traseu ușor, au zis ei, traseu ușor.

Am ajuns, în sfârșit, sus, de unde am ajuns în vârf. M-am gândit tot drumul că partea cea mai grea e să ajungi în vârf. Nuuuuuu! Se pare că nu știam ce e aia „coborât”. Nu doar că era abrupt, dar era și alunecos.

După alte două ore de coborât, timp în care am compus și un cântec minunat despre munte, am ajuns înapoi la cabana. O oră ne-a luat să ne revenim și nici atunci nu eram „fully charged”.

Am continuat să mergem prin altă parte, în speranța că ajungem înainte de a se întuneca. Am reușit, dar deși partea asta era cea mai ușoară, eram deja obosiți, așa că a fost foarte greu.

Cea mai mare bucurie e că am văzut lumea de sus, de mai sus decât am văzut-o vreodată.

 

În concluzie: Mi-a plăcut? DA

Plănuiesc să mai încerc asta curând? Nu

E o experiență super, dar e și foarte obositor.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

gînduri din Oradea

E la noi, da’ zici că nu-i ca la noi!

… și-am putea încheia aici, întrucît ce să zici despre Oradea, cînd te lasă cu gura căscată?

Un oraș de văzut, de simțit, de admirat – un oraș norocos.

Norocos, fiindcă-n ultimul deceniu a trecut prin refaceri și prefaceri, înflorind de-a dreptul.

Norocos, fiindcă n-a plătit același tribut ca alte orașe-n vremea cînd comunismul rădea cartiere-ntregi și le distrugea sufletul.

Norocos, mai ales, fiindcă… fiindcă gospodarul de azi are ce renova, ce repara și ce readuce la viață!

Și uite-așa, Oradea – Oradia! – e, poate, cel mai frumos oraș din Țară. Ce mai contează că-i așa departe? Te duci la el cu inima caldă și-așa.

Ce să faci aici? În afară de faptul că poți să boierești fără să faci nimic, le poți face pe toate. Să te plimbi toată ziulica printre palate, să te hodinești la o bere rece oriunde-ai chef, să te plimbi iară – și după toate astea, să vezi ce mai e: nenumărate moduri de distracție, toate pe bază de bălăceală.

Să-ți pui burta la cale – bucătăria maghiară se simte-n meniuri! – să mînci plăcinte, prăjituri și… hai, înc-o bere rece!

  

Văzurăți, da? Fain oraș! Și-i încă mult, mult de muncă la el. Destule case-și așteaptă vremea renovării! Însă-i nedrept să ne uităm numai la centrul cel colorat și strălucitor; străzile ce se depărtează de el sînt și ele încîntătoare; găsim scuaruri și parcuri umbroase peste tot; ne putem plimba-n pofta inimii pe malul Crișului; dăm tîrcoale bisericilor; căscăm gura la sumedenia de detalii frumoase și – peste toate astea – ne binedispune atmosfera plăcută. Chiar și zilele caniculare-s respirabile iar serile-s lungi, mai lungi ca acasă.

Terase, v-ați prins, sînt; locuri pietonale unde să te strîngi și de unde să pleci mai departe, aidoma; și peste tot case vechi, în care să poți locui cîteva zile avînd tot confortul.

Amestec de civilizație și năzuințe – se simte la fiece pas, de la palatele ridicate-n celelalte vremuri, despre care rușinos de puțin vrem să știm, pîn-la forfota de azi a orădenilor, pentru care statul degeaba-i mare rușine – locul te atrage și te pune pe gînduri totodată: grozavă-i Oradea așa cum e, dar și cum vrea să fie.

Și are tot dreptul să vrea să fie, dacă ne gîndim la ce-a fost și de cînd a fost: oraș vechi, viu, important, de pe vremea cînd în partea asta de lume se cam termina lumea.

 

Ce să mai zici dacă te abați nițeluș spre Complexul baroc, unde pe lîngă palat și surprinzătoarea biserică (interiorul te dă pe spate) mai ai și-o colonadă podită cu lemn de-un sfert de kilometru? Și-n cea mai călduroasă zi e răcoare pe Șirul canonicilor. Păcat că-s locuri care mai degrabă pot fi admirate pe dinafară, intrarea oamenilor în palat – și nu numai în palatul ăsta, ci și-n altele din oraș! – nefiind încurajată.

A – reiese din poze lipsa mașinilor, nu? Nu-i o păcăleală: traficul în Oradea e lejer de tot; dar poate și pentru că poți să te duci de colo-colo cu tramvaiul ori cu taxiul.

Ce-ar mai fi? Bunăoară, merită cu vîrf și-ndesat să te abați pîn-la Grădina zoologică! Nu-i mai mare decît cea din Pădurea Băneasa; n-are mai multe animale; dar poți sta-n ea cîteva ore bune, simțindu-te bine, nu s-alergi un ceas printre țarcuri, la fel de chinuit precum animalele dinăuntru. Aici ai un parc veritabil, cu umbră și aer bun; poți da de mîncare animalelor – de la găini la capre și de la porcușorii de Guineea la cămile. Orădenii vor să mute grădina mai în afara orașului, într-un loc și mai mare, și mai aerisit; să vedem cînd o fi gata.

Mai e și cetate, și-un deal pe care să te sui și să cuprinzi cu privirea toată zarea; mai sînt și bucuriile din apropiere de la Băile Felix…

Fără să țipe asta, Oradea-i plăcut și bun cu turistul. Ce fel de turist vrea aici, nici Oradea nu știe deocamdată. Poate veni amatorul de-un city break splendid; poate veni familia cu chef de joacă și distracție – pentru care s-a construit ditai parcul acvatic la care chiar poți ajunge și pe jos – oricine poate veni aici.

Cum vii aici, firește, e mai complicat. Capitala-i departe rău, așa că cel mai cuminte-i să iei avionul, deoarece chiar nu-s puține zboruri zilnice – ba chiar pare că mai e loc și pentru altele. Aeroportul local e mare, plăcut, apropiat de oraș și taxiurile-s de încredere. Singura belea cu zburatul este că bagajele de cală întîrzie îngrozitor de mult, din ce în ce mai mult, pe aeroportul Otopeni. E trist și că a cam dispărut obiceiul nostru de a aplauda pilotul la aterizare; parcă nu mai are nici un haz acum.

… ei, și uite-așa, ne-am mai făcut o vacanță: una bună. Hai la Oradea!

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

rînduri din Nesebar

M-aș duce și pe jos.

Doar știți că-mi place Bulgaria; poate și pentru că-s printre norocoșii care-o văd ca o țară și-o destinație în sine, nu locul unde te duci de nevoie cînd n-ai bani de greci și nici alternativa mai sclivisită a litoralului autohton.

Nu: în Bulgaria mergi pentru Bulgaria – așa trebuie și așa merită.

Ce poate fi mai Vacanță decît să simți cum cobori Podul Prieteniei, te-nvîrți de două ori în vamă și să te pui cuminte pe șosea?

Din Ruse drumul te poartă spre Razgrad și mai apoi Șumen. De-acolo se poate practica autostrada pîn-la Varna ori mai acana, pe șosele obișnuite, în direcția Burgasului: pe măsură ce te apropii de Mare, peisajul începe s-aducă cu cel grecesc: dealuri pîrjolite de Soare, copăcei piperniciți, capre buimace la umbră; doar că-n loc de măslini îs corocoduși – atît.

Rămîne o plăcere să conduci pe la bulgari. Deși parcul lor auto s-a modernizat considerabil, rămîn în funcțiune îndeajuns de multe rable încît să-ți potrivești viteza și ambițiile după putirința lor; se poate să traversezi un pas montan întreg în spatele unei furgonete încărcate cu lubenițe, fără să poți și – mai ales! – fără să te necăjești că nu poți s-o depășești.

Nesebar nu-i Nesebar: bulgarii-i cam zic Nesebăr, dar să lăsăm lucrurile cum le-am găsit; de altfel, nu știu pe nimeni într-atît de scrupulos care să zică c-a fost la Zlatni piasăți și Slîncev briag, deși Nisipurile de aur și Sunny Beach sînt stațiuni celebre.

Marea Neagră e de-a dreptul splendidă aici, și are atîtea culori și nuanțe de nici nu-ți vine să crezi. Plaja-i bună, apa limpede și curată și-i loc pentru fiecare.

Nesebar e drăguț chiar și fără orașul cel vechi, care-i atracția turistică principală. E cuminte, cochet, curat, organizat și îngrijit.

Înspre Ravda s-a întins cu un cartier nou, în care blocurile-s construite aerisit, oamenii avînd trotuare, terenuri de sport și locuri unde să-și ție mașinile. Firește că-s și zone unde casele, vilele și bloculețele-s mai îngrămădite, dar sînt mai vechi: ideea îmbucurătoare e că în zilele noastre au învățat să construiască mai cumsecade. Aceeași senzație și-n direcția cealaltă, înspre Sunny Beach, unde cartierul Fregata, de asemenea mai nou, lasă pentru oameni surprinzător de mult loc liber: bravo lor.

Firește, puhoiul de lume vine aici să viziteze Orașul vechi. Sînt fel de fel de titicare, autobuze turistice și vaporașe cu care – la alegere – te poți duce-n celelealte stațiuni învecinate. Casele vechi, străduțele-ntortocheate, restaurantele cu nenumărate terase etajate înspre Mare, puzderia de magazinașe cu dulciuri și suveniruri te farmecă.

  

Cu cît locul e mai turistic, cu atît o să te tragă cineva de mînecă-năuntru; firește, într-un mod vesel și plăcut. Aproape toți vînzătorii și chelnerii din orașul vechi rup cîteva vorbe-n română; dacă e nevoie cheamă iute pe cineva care știe să vorbească mai bine, ca să nu te piardă de client.

Se mănîncă bine – foarte bine – în Nesebar. N-am întîlnit vreun restaurant să-și bată joc de ingrediente și de cantități, nici măcar la „împinge-tava”. Au mai introdus și cîteve lucruri noi – mai sofisticate – în meniuri, dar felurile de bază-s ireproșabile. Și, oriunde-ai merge, berea și apa ți se dau cu adevărat de la rece.

Pescărușii – nenumărați – îs obraznici: una-două te pomenești cu unul venit să-ți fure din farfurie.

Deși e într-adevăr aglomerație mare seara, e destul loc și pentru plimbări liniștite; sînt locuri de recreere, biserici de văzut și muzee bogate.

Rămîne atît de plăcut stilul de-a servi clientul, de a-l ține minte cînd revine și de a-l ajuta fără să se facă preș în fața lui; impresionantă, ca întotdeauna, puterea de muncă a personalului bulgar: peste vară se lucrează zi de zi, zi după zi. Nu rar vezi, într-un colțișor de terasă, cîțiva copii de-ai chelnerilor jucîndu-se la o măsuță fiindcă n-au cum să fie lăsați singuri acasă.

Nu fugiți de familiile bulgărești cu copii mulți; se poartă frumos, se înțeleg bine, sînt veseli și foarte, foarte rar găsești printre ei echivalentul cocalarilor noștri.

Sînt și români, firește; nu lipsesc ucrainieni, sîrbi, ruși și polonezi: te uiți în jur – pe stradă, pe plajă, prin restaurante și magazine – și-ți dai seama de ce se simt așa de bine cu toții-n Bulgaria și de ce nu-i întîlnești pe litoralul nostru.

E așa de bine-n Nesebar că nici n-am mai plecat prin alte locuri, nici prin Varna, nici prin Burgas.

Bulgarii încă citesc și cumpără ziare. O ediție de weekend se tipărește-n peste 300 de mii de exemplare și are o sută de pagini; se vinde cu aproape cinci lei.

Fac pateuri de toată isprava. Reușesc și prăjiturile foarte bine. Înghețata-i bună peste tot. Preferă plata cu bani gheață, e adevărat;  peste tot îți dau restul pîn-la ultima stotincă și bon.

La-napoiere ne-am oprit în Ruse; oraș tipic bulgăresc: aceleași blocuri la periferie, aceleași bulevarde largi, aceleași parcuri nesfîrșite, același centru pietonal. Stînd un pic să ne tragem sufletul la umbră, ne-am dat seama de ceva-ul ăla care ne-nsoțise peste tot la plecarea din Țară: fiecare petec de iarbă era tuns, îngrijit, curat.

Am fost în Bulgaria de drag.

vacanțe în Bulgaria: zile frumoase prin Bulgaria – 2010 • după Balcic III • după Balcic II • după Balcic – 2013 • Balcic: a doua venire – 2014 •  tot Balcicul de sub Soare – 2015 • Stara Zagora – 2017 • Veliko Tîrnovo – 2018 • Sofia – 2019

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

la conacul Bellu de la Urlați

Ce-i pe-aici, știm de pe etichetele sticlelor de vin. Dealul Mare, Valea Călugărească, Ceptura, Tohani, Cricov, Pietroasele – și, firește, Urlați: podgorii, una și una. Dealuri însorite, domoale, de pe care vezi întinzîndu-se-n zare bogăția Bărăganului.

Merită să te-abați un pic, fără îndoială.

Urlați e un orășel dichisit – se simte că-i la juma’ de ceas de Ploiești – și are, ascuns într-un pădurice răcoroasă, conacul unei familii de strașnici oameni, care-au dat destule și Bucureștiului: pe la 1850 baronul Bellu scotea viile de pe pămînturile sale și lăsa locurile pentru amenajarea cimitirului….

Dar aici, la Urlați, conacul Bellu e o încîntare veselă. Nu-i vreun palat, nici vreo vilă, ci doar o frumusețe de casă înconjurată de sute de mii de flori; și-un foișor de pază care-ți face cu ochiul din stradă, să știi unde să te-oprești.

Un ceas, două de liniște și de gînduri frumoase, asta te-așteaptă.

Și cînd o iei pe potecile ce se pierd prin pădurice parcă dup-un colț te-aștepți să dai nas în nas cu vreun boier ieșit la plimbare și n-o să știi ce să-i spui.

 

Odinioară erau mai multe clădiri; ce vedeți e doar ce-a rămas.

Drumul, lesnicios: lumea-l face pe autostradă și mai apoi abătîndu-se oarecum spre Mizil – traseu folosit din ce-n ce mai des și de cei ce merg spre Moldova, pentru a scuti segmentul Urziceni-Buzău.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor