despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
… cum noua autostradă ne duce deja pîn’ la Tișița, nu rămîne apoi decît să ținem, cuminte, drumul Vasluiului: în cinci ceasuri și-un pic gata – am ajuns.
Ne aștepta – ne-am dat cuvîntul că-l revedem și, chiar dacă i-am tot amînat promisiunea, nu s-a supărat. Știa c-o să ne-ntoarcem.
Ne aștepta cu Soare, cu frig dintr-ăla bun, cinstit și vesel, îmbietor; ne aștepta cu frumusețea lui, cu ritmul lui, cu bogăția lui: mîndru oraș.
Palatul, refăcut: o minune; o zi să stai prin el: atîtea săli, atîtea expoziții, atîtea muzee; iar la fix te poți urca-n ceas, să auzi Hora Unirii de sus.
Sfînta Treime, unde zace bunul nostru Cuza, de care ne-amintim iară, acum că se-apropie 24 Ianuarie.
Doi pași mai încolo, o lumînare aprinsă și-un gînd bun pus la Sfînta, acolo unde se strînge-n fiecare toamnă pelerinul.
Casa Muzeelor, unde înc-o zi-ți ia să scotocești prin ale literaturii, teatrului și poeziei – toate strînse cu har și migală sub același acoperiș.
Și istorie – parcă toți au fost aici, toți au pornit de-aici, toți au dat ce-i mai bun aici; dar și istorie rea, urîtă: Pogromul neomenesc, fuga de războaie și foame: încercat oraș!
Da! Aproape-Capitala asta rămîne mare.
… și nicăieri n-am mîncat mai bine ca-n Iași, asta-i sigur: restaurantul „Toujours” e o minune. Ținut de două familii – într-o zi se ocupă una de mersul lucrurilor, într-altă zi cealaltă – e cel mai bun loc în care-am fost vreodată.
Cum să nu ne placă?
                    
Înc-o toamnă prin Italia; unde să fie mai frumos decît pe unde e verde, lumină, unde serile-s dulci și calde?
După atîtea voiaje citadine-n țara asta, acum am simțit c-am ajuns – în sfîrșit – și la ea acasă. Sigur, Milano-i splendid; Napoli e dulcea nebunie a lumii; Roma rămîne cel mai frumos oraș de oriunde… dar aici, la Bari și prin împrejurimi, simți c-ai scăpat de iureș: că ești – repet – la Italia acasă.
Nu că părțile astea n-ar fi turistice – îs senzațional de turistice – dar le simți și omenești, obișnuite; dac-am pleca de-o dată toți călătorii, oamenii locului s-ar întoarce la viile lor, la măslinii lor, la viața lor.
Bari – cu el începem; aici e și aeroportul, aici e și locul de unde te pornești mai departe. Ca oraș, e pur și simplu tipic: gălăgios doar unde trebuie, liniștit așijderea; are un centru nou și un centru vechi: amîndouă-s de toate isprava, dar turistului lacom îi ajunge o zi să le vadă pe toate.
La fel de tipic e și felul celor de-aici. Se lasă seara și încă vezi că nu-i nimeni pe stradă, doar cei ce se risipesc spre casă; de-odată însă te pomenești înghițit de-un puhoi omenesc și toată lumea se plimbă, se așează la masă, se adună. E ca-n „scaunele muzicale”: dacă nu te-nvrednicești să-ți găsești un loc unde să te-oprești să mănînci, rămîi pe dinafară!
Pînă la turism, hai să lămurim iute cu cele de-ale gurii: mîncarea e foarte bună – pizza e fără cusur! – și au, desigur, destule feluri de mîncare regionale, de la paste pîn’la niște langoși de numa-numa. Ce să mai zici de dulciuri și de înghețată? Nu mai zici nimic, decît că-ți promiți că mîine o să faci cîțiva kilometri-n plus ca să scapi de ce-ai mîncat și-n seara asta.
Așadar – terminăm cu paranteza – Bari e simplu: are gara centrală, din care numaidecît intri-n orașul cel nou, cu magazine care-s deschise și dup-amiaza, înțelegeți.
                                            
Mai încolo dai de Adriatica și – pe o peninsulă frumoasă – vine orașul cel vechi; cu biserici – e și catedrala unde zace sfîntul Nicolae – străduțe-ntortocheate, piațete dulci: locul e cuminte, fără să sufere de îmbulzeala din alte părți – nu e nevoie să-ți faci programări să vizitezi nimic, nu stai pe la cozi la bilete: doar te plimbi și te pierzi prin ganguri, pe sub balcoane, în fel de fel de cotloane.
                                                  
E și fireasca cetate, căreia merită să-i faci o vizită!
                                       
Oamenii mai și trăiesc pe-aici, ceea ce-nseamnă că găsim și mici afaceri – ateliere, garaje, una-alta. De fapt, să ai un garaj în Italia nu-nseamnă neapărat să și repari ceva: e de ajuns să te-ntîlnești cu cîțiva vecini și să ai unde să pui sticlele de bere. În lipsa garajului, domnii locului – unul nu vezi să iasă din casă fără geacă albastru-nchis – se mai strîng pe la vreo mezelărie sau tutungerie.
Dar de la Bari, oameni buni, mai și pleci: te-așteaptă alte locuri minunate.
Fleți, ne gîndisem c-o să ne urcăm în tren și poposim din atracție-n atracție: o oră acolo, două ore dincolo; părea simplu de-acasă, cînd ne uitam la hărți și orare.
Nu-i așa. Partea cu urcatu-n tren, da: pîn-aici se descurcă aproape orice turist. Gara lor centrală e frumoasă, funcțională; e drept că în ea mai operează încă alte trei gări – fiecare pentru altă companie feroviară, că doar n-am uitat cum e-n Italia – dar să zicem că nimeni nu rămîne pe peron, chiar și cînd în loc de tren află că-n ziua aia circulă doar autobuzul.
Problema, oameni buni, e atunci cînd ajungi în prima atracție plănuită; nu, nu prea poți doar s-o bifezi: te atrage, te îmbrățișează, nu te lasă s-o părăsești; ba chiar, cînd îți rămîne inima la ea, te-ntorci și-n ziua următoare.
Da… ne-am zis c-o să ajungem și la Brindisi, și la Lecce, și la Matera, și la Trani… cînd colo ne-am mulțumit cu Polignano a Mare, cu Monopoli și cu Alberobello. Nu-nțelegeți greșit: această mulțumire a fost atît de plină și de… mulțumitoare, încît ne-a ajuns, ne-a încărcat cu bine și cu frumos.
Prima oprire – și cea mai apropiată – e Polignano a Mare. Faci juma’ de ceas; trenul te lasă într-o gară micuță și-o iei pe prima stradă mare și frumoasă pe care-o vezi. Imediat te găsești în obișnuita piață a orașului, unde, pentru început, trebuie să cauți un locșor care arată – cum să zic? – ca un snack bar de pe la noi, din anii ’90: aici, însă, se găsește cea mai bună înghețată din Puglia; așa zic toți și – după cele cîteva kile de gelato din vacanța asta – zicem că au dreptate. Locului îi spune „Bar Turismo” și-i ținut de zeci de ani de aceiași oameni.
       
După asta, Polignano ți se desface ca același orășel vechi întortocheat: piațete, scări, ganguri, biserici unde ți-i drag să intri, balcoane și sumedenie de magazinașe drăguțe care – însă – nu strigă, nu țipă, nu te tîrîie înăuntru; de fapt, cam așa-i peste tot prin părțile astea.
                                          
După ce te umpli de tot tipicul și drăguțul ăsta ajungi la Mare, care aici e jos, sub tine, înspumată sub stîncile pe care s-a cocoțat orașul. Puzderie de bărci și vaporașe duc turiștii pe lîngă malul impresionant și stai cuminte să-ți vină rîndul la pozat cu albastrul în spate.
         
Și… atît? Nu: căci de-abia după asta începe minunatul Polignano. Golful lui pietros te face să uiți să pleci, să te faci una cu lespedea pe care te-ai așezat. Știi prea bine că vine vremea să te-ntorci acasă dar, după ce te mai uiți odată-n jur, știi c-o să vii aici și-n ziua următoare. Da: și noi care chiar credeam c-o să facem două orașe pe zi!
                          
Sigur că ne-am întors; noi și alții ca noi, fiindcă da, are ceva golful, cu marea, cu stîncile; și noi avem nevoie de acest ceva. Cu îngăduință-i privim de sus pe cei aduși din larg, să admire grotele și abruptul de deasupra mării; cînd se apropie de mal în fiecare barcă începe să cînte „Nel blu dipinto di blu”. Cum altfel, cînd Domenico Modugno s-a născut chiar aici, în orașelul ăsta minunat?
                                          
La cîteva minute mai departe e Monopoli; ăsta e un pic mai oraș – mai mare, cu mai multă viață, cu mai multe cotloane.
                                                
… și cu un golf nu sălbatec, ci așa, mai citadin. Cum să nu-ți lași și aici o parte din suflet? Dar, of, biet Monopoli: ne place de tine, dar am promis că mai trecem odată înapoi în Polignano; te lăsăm.
             
Și la Alberobello acum; el nu-i pe coastă: din Bari ajungi aici cu alte trenuri ori autobuze. Pitulat în mijlocul pămîntului, e celebru pentru căsuțele lui din piatră – trulli – care fac un orășel întreg, ghiduș. Te cocoți printre ele, te sui pe lîngă acoperișuri, faci loc cuviincios mîțelor – unele chiar cu scaunul lor, nu-ți închipui că cineva le-ar da-ncolo.
                                                          
Și localitatea în sine e drăguță, fără îndoială. Doar, pe măsură ce te depărtezi de satul ștrumfesc, totul devine tăcut, adormit; pășești pe trotuar cu gîndul că după perdele te urmăresc cu privirea doamnele primar, notar și farmacist și nu-ți vine să le tulburi dup-amiaza.
                             
Sigur: în Puglia mai e încă pe-atîta – dacă nu mai mult – de văzut; însă ce folos dac-am fi înghițit, fără să ne priască, prea multe? Căci și locurile te-ndeamnă să te bucuri de toate pe-ndelete, ușor. Nu-nseamnă deloc că oamenii de-aici nu-s harnici: pămînturile-s grijite – nimic nu-i pîrloagă – viile se-ntind bogate și livezile de măslini îs nesfîrșite. Nicăieri nu-s măslini ca ăștia!
              
Ai prilejul – ajuns la ea acasă, așa cum am zis – să găsești și Italia cuminte, chibzuită: e încredibil cîte mașinuțe folosesc oamenii ăștia. Fiatul Panda – da, acel Panda, legenda anilor ’80 – e și azi întîlnit pe fiecare stradă; versiunea sa 4×4, cea fabricată împreună cu Steyr-Puch, nu are moarte. Iar gărgărița de 500 nu-i doar ținută de fală, în fața vreunui butic; cînd n-o folosesc încă, se ocupă s-o pigule, s-o restaureze și mai apoi o conduc cu mîndrie.
    
Cum să zic – știam c-o să ne placă; dar că ne-a plăcut atît de mult toamna asta în Puglia ne-a umplut de bine.
toate vacanțele noastre
Nu: nu se poate să-ncheiem vara altfel și altundeva decît în Bucovina. Toamnă, aici, e doar dimineața devreme și seara tîrziu – și zilele, încă lungi, îs pline de soare îndestulător, atît de prielnic.
… să te tot duci, s-o tot apuci în toate părțile, cum să stai pe loc?
Drumurile… drumurile-s minunate. Ce lumină, ce plaiuri, ce mai țară-i Bucovina asta. Ici-colea, cînd te-afunzi printr-o vale, printre dealuri, Soarele se ascunde și – chiar și-n miezul zilei – dăm să ne scoatem o jantilică din sac.
Rarăul, doar pentru noi – liber, urcuș fără grabă, cu răgaz să cuprindem tot restul lumii de dedesubt.
Și coborîșul de la Palma spre Moldovița – nu-i drum pe lume mai frumos, mai dulce!
Sau să ne pierdem printre păduri, de la Vicovu de Sus mai departe.
… drumurile merg mînă-n mînă cu popasurile; și-n Bucovina sigur că orice popas e o sărbătoare.
De data asta am lăsat mănăstirile-n urma noastră. E drept că ne-am oprit oleacă pe la Sucevița: doar să ne amărîm că tocmai au tăiat toți brazii ce străjuiau aleea ce duce la intrare… ce-or fi avut cu ei, Doamne?
Dar ne-am îmbunat: păstrăv în toate felurile-n care te poți gîndi că se poate prepara; hribi care-nnobilează meniurile; patiserii unde cornurile și plăcintele, dimineața, aburesc geamurile; și – undeva într-un colț de rai, între dealuri, între păduri, undeva nu ne-am fi gîndit niciodată c-o să mîncăm cea mai bună masă – o ciorbă rădăuțeană pe care-o s-o pomenim.
Și parcă ziua se lungește ca prin minune – seara se lasă greu, cu milă, și dealurile se înnegresc domol, fumul de prin curți și cîmpuri se lasă-n jos, Soarele rămîne să ne mai mîngîie… ce bine c-am ajuns iar aici!
De la an la an, călătorul vede cîte se schimbă-n Bucovina: drumuri prăpădite care-s acum ca-n palmă, investiții-n dezvoltare, în utilități; poate și pentru că oamenii-s harnici și țin la locurile lor, chiar și cînd viețuiesc departe.
În plus, nici nu-ți dai seama cum te pomenești de la Buzău pînă la Focșani, pe noua autostradă.
Iași – 2014 • Neamț – 2015 • Suceava – 2019 • 2022 • 2023 • 2024 • toate vacanțele noastre
După niște ani-încolo, nu te mai duci în vacanță, ci te-ntorci acasă-n Grecia; semn că – deși știi prea bine că n-o să fii niciodată de-al locului – te-ai apropiat îndeajuns încît să-i înțelegi legenda, jinduiala… odiseea.
Iată-ne, deci, înapoi. Căsuța dintre măslini, Soarele bun, albastrul fără sfîrșit: toate, toate regăsite, așteptîndu-ne; doar pe noi? – nu; dar noi așa le simțim.
Toate-s acolo unde le știam, așa cum le știam: senzația asta, de tot-acolo, e uluitoare.
Era caniculă; nu ca pe-aici, dar cald – și cu tot caldul ăsta, ne-am dat seama de ce ei vin la plajă pe la prînz, pe la unu, pe la două… Or dormi pînă tîrziu… atunci or închide magazinul… sau – ce minune! – atunci plaja e numai și numai a lor: fără turiști, fără colace, fără lopățele. Ne-am ținut pliscul și ne-am lăsat plutind pe apa cuminte; și ne-am dat seama că putem uita de noi cîtu-i ziua de lungă.
… mereu lăsasem „pe data viitoare” Salonicul: devenea un soi de tradiție de vacanță. De data asta chiar ne-am dus să-l vedem. Neah, nu ne-am trezit devreme, așa c-am ajuns mult după prînzișor, la ceasul în care bunii oameni de-aici sînt cam la a doua cafea a zilei. Orașul are ceva – e aerul, locul, golful, istoria; nu știu – și te-ndeamnă nu să-l scotocești, ci să-l citești pe îndelete, mai degrabă de pe-o margine de trotuar c-o plăcintă-n față.
… odată ce-am terminat cu nenorocirea vămilor, am cîștigat timp, dar am pierdut altceva: dus e ocolișul prin Zlatograd, dus e coborîșul sălbatec spre Xanthi; acum Bulgaria-i mai mult ca oricînd doar un coridor de fugă. Dar cine ne-oprește să oprim măcar două ceasuri – alea pe care odinioară oricum le pierdeam pe la gheretele pașapoartelor – la așteptat popas, la un restaurant „Ștastliveța”?
Drumul – drumul îl știți: e lung, cunoscut, cu încercările sale; dar ni-i drag de el, e un drum bun, care-n ambele sensuri ne duce acasă.
            
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
 Nu-i aproape, și poate-i mai bine așa: zău – altfel l-am strica.
Plăcut oraș, cuminte, grijit; domnesc, așezat, închegat; verde, liniștit, cu ritmul lui.
Nu-l văzusem, nu-l știam – era acolo-undeva, fără să strige, fără să cheme turistul. Dar, odată ce-l primește, se poartă cu el frumos, deschis – cum să zic? – mai european parcă-n alte orașe cunoscute ale țării.
Tîrgu Mureș nu-i mic și reușește și să aibă un centru frumos, păstrat, drăguț, dar și să țină de-o parte cartiere de blocuri din mai multe vremuri construite cu cap, fără urîțenie.
Dar și să pitulească bucăți boierești, vechi, spectaculoase!
Da-ntîi de toate, te bucuri de Centru, cu palatele lui administrative – superbe -, cu o Cetate – nu dintr-aia măreață, ci mai degrabă o întăritură; dar ce loc plăcut de stat pe iarbă la umbră, de petrecut seara! -, cu fireasca mare biserică ortodoxă ridicată după Unire – zici că-i un aparat de radio uriaș! -, cu o nemaipomenită biserică greco-catolică – azi cunoscută drept Catedrala mică, după ce-a fost pierdută de cultul ardelean.
Case frumoase, amestecate și gospodărite cum se cade. Nu-s excese în renovări care să le urîțească ori să răcească stilul; și foarte puține dărăpănături; mai puține ca nicăieri!
… apoi, urcușul de poveste spre pădurea de pe dealul Corneștilor, unde-i ascunsă și grădina zoologică; mai dă ursul pe-aici, da’ nu-n fiecare zi: pare că oamenii s-au obișnuit.
Au, pe-aici, și alte feluri de-a fi. Pîinea, de pildă, magazinul de pîine. Liniștea de dup-amiază. Hărnicia care nu pare decît normalitate. Plăcerea de-a se îmbăia – fürdő: ștranduri, mari piscine-n toate părțile.
Și flori; un oraș verde, cu curți din care nu miroase-a cîine, ci a roze.
Și un aer bun, prielnic; sînt evenimente, e cultură, e viață universitară; se-ntîmplă să intri să bei o cafea-ceva și să-ți vină, de-o dată, să comanzi în engleză, simțindu-te undeva – oriunde – în altă țară; și nu, n-are a face cu marea comunitate maghiară din Mureș!
Și mîncare. Cofetărie unde prăjitura-i bună, grea și gustoasă. Restaurant unde… unde nu trebuie să vă mai conving de nimic; căci de nimic nu-și bat joc aici.
Să faci aici… vezi, ai ce face; să faci pe-aici – găsești: Sovata nu-i departe; nici Sighișoara, la o adică. Clujul? și el. Ești în Ardeal, pînă la urma-urmei, unde poți ajunge pe autostradă aproape oriunde numaidecît.
                                                                  
Că-i departe de noi, fără îndoială. Drumul spre Mureș e mai scurt pe Valea Prahovei… dar uneori mai rapid pe Valea Oltului. Că-i și greu, ce-are a face: cine se-abate o țîră prin Rîmicu Vîlcii se bucură de un oraș cuminte, plăcut… și cu vreo două patiserii pentru care merită micul ocoliș.
toate vacanțele noastre
Vulcanii-s tot acolo; de cînd lumea și pămîntul ani fac ce știu mai bine, conștiincioși și modești: noroi.
Știți, avem noroi și-acasă, dar tot venim aici – fiindcă-i mai spectaculos cînd nu-i adunat lîngă bordură…
Uscat sub Soare – ca o piele de rinocer – pășești pe el cu un soi de involuntar respect; cît despre ochiurile bolborosinde, mereu ceva te face să te dai un pas îndărăt: mic mai ești în fața burzuluielii naturii!
Cum altfel, prea mult nu stai pe-aici; poate doar să te-oprești un pic la umbră și să-ți pui burta la cale, că-i ținutul celor mai buni cîrnați de Pleșcoi.
… și-a vinului, că doar treci pe lîngă atîtea dealuri pe care le știi nu de la Geografie… ci de pe sticle.
Sau să te-abați prin Buzău, oraș pe care mereu dai să-l ocolești – da-n care descoperi cotloane îmbietoare și străzi nesfîrșite cu castani înfloriți.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
 Deci: Roma. Știți, toate numele și renumele primite i se potrivesc. E minunată – și cînd toamna e dulce și zilele-s încă lungi, cu seri frumoase, cu ferestre neașteptate de senin deschise între o ploaie scurtă și-un nor, e vremea pentru Roma. Pînă și turiștii par mai puțini și au loc să se risipească-n piețe, printre palate.
Hei, asta nu-nseamnă că nu e lume – e plin – ci doar că e plăcut, mai ales că atunci cînd te-ndepărtezi o țîră de atracțiile bine-cunoscute te bucuri de un oraș în sinea lui, în care respiri, ale cărui cotloane splendide-ți rămîn la-ndemînă. Și parcă totu-i splendid: mai ales lumina Romei.
Conștiincios – nu se poate altfel – te lași prins întîi de locurile emblematice. Le găsești ușor; și dacă n-ai chef să stai la atîtea cozi ca să și intri, nu-i bai; îți rămîne mai multă vreme de hălăduit.
… fiindcă orașul – partea turistică a orașului, mai precis – e mare. Plus că, fir-ar să fie, e totuși un oraș vechi, ceea ce-nseamnă că nu-i chiar la-ndemînă să locuiești în centru: e scump și de multe ori te nimerești în cine știe ce chițimii nepotrivite odihnei. Așa că alegerea unui cartier liniștit, pe una din liniile metroului, e cîștigătoare: doar mergi cîteva stații și ajungi oriunde-i nevoie.
Aici trebuie să-ți pui nădejdea în transportul public. E metrou, firește; dar una-două se lucrează pe undeva la el și nu te miri cînd rămîi pe dinafară, să te-ntorci seara cu autobuzul. Autobuzul, în Roma, e cam ca pe la noi – adică poate să vină… poate să nu. Ce să mai zici că aceleași lucrări – care, tot cam pe la noi, se mișcă încet sau foarte încet – îl pot trimite pe cine știe unde. Dar nu-i necaz; pentru că pe oriunde-ai lua-o, orașul rămîne prietenos, o încîntare.
Roma-i și un bun punct de plecare dacă-ți dă prin cap să vezi și altceva. Așa am și ajuns la Napoli: trenul face o oră și-un pic; mai mult pierzi coborînd și urcînd prin metrouri, căutînd peroane, plătind bilete de autobuz, decît în tren. Drept e și că merge cu 300 la oră: strașnică infrastructură.
Dar să redevenim turiști! Găsim, deci, pe toate cele știute din filme, din fotografii, din reclame. Nici nu ne mai necăjim că, lîngă noi, sînt alții și alții care le caută și le găsesc: știm – nu se poate altfel!
                                   
Vaticanul, Coloseul, Piața Spaniei, Panteonul, Fontana di Trevi… doar atît? O, firește că nu doar atît: palate, coline, piețe, fîntîni, columne, poduri – ce-i drept, Tibrul e cel mai puțin interesant obiectiv turistic al Romei – și-apoi biserici, catedrale, galerii, muzee.
Dar Roma e-n sine, în întregul ei, un obiectiv: te lași purtat pe străduțe-mbîrligate, pe scări întunecate, pe sub porți – fugi de lume un pic și, cînd îți dai seama c-ai obosit, te așezi undeva. Unde? Aproape oriunde; fiindcă nicăieri nu-i rău. Nenumărate-s locurile pietonale, ferite și de traficul năucitor pe două roți din alte orașe italiene.
                            
Cît îți recapeți răsuflarea, lași să se-așeze-n cap senzațiile orașului. Măreția, de care-ți dai seama că poate-aici a fost inventată. Istoria lumii-n care trăim, care tot de aici s-a născut. Greu să fii turist simplu, cînd ești copleșit de toate astea!
… o iei mai ușor. Autobuze turistice trec la tot pasul, parcuri odihnitoare-n care papagali verzi zboară liberi, grădini ascunse cu lămîi, pini înalți deaupra ta… o înghețată, o cafea – trece o zi și-ți dai seama că vrei – nimic altceva – ca și-n celelalte s-o iei doar de la capăt.
                  
Odată ce ieși din Roma turistică, intri-n cea omenească. Serile și diminețile-s casnice; care-i viața-n cartierele unde locuiește lumea? E o viață plăcută; străzile principale-s pline cu magazine de tot felul – haine frumoase, încălțăminte bună, chilipiruri, pizzerii – uite că-n Italia pizza nu-i doar pentru turiști! – și cafenele, veritabile instituții cetățenești.
… și-ncepi să te simți de-al casei. Dimineața cobori să bei un espresso și să mai schimbi cîteva vorbe – găsești vreun român aici, și dacă nu, sigur pe cineva care să te facă să te simți în largul tău. Seara, restaurantele cartierului se deschid încet; toate par goale-n primul sfert de ceas, dar pînă cauți tu prin meniu deja mesele din jur s-au și umplut.
Lucrurile simple de la magazin îs bune: mezelurile-s gustoase, dulciurile… dulci, la aprozar găsești hribi – hai să le zicem și noi „funghi porcini” – iar patiseriile au un sortiment încîntător.
Dar Roma-Roma, cea pentru care-ai venit aici, te-așteaptă. Ziceai c-o lași mai încet, dar cînd se face seară și-ți numeri pașii, în fiecare zi vezi c-ai făcut din ce-n ce mai mulți. Ei, și? O să te-odihnești acasă, cînd te-ntorci de tot. De ce nu aici? Pentru că frumusețea Romei te năpădește, te răscolește: ce bine-i să nu poți să dormi de atîta frumusețe.
Mai ales dacă seara ajungi sus, pe terasa Pincio, cea deasupra pieței del Popolo. Doamne, nu e asfințit mai frumos pe lume; ce lumină, deasupra Romei; ce umbre – mîini care se-ntind, cu telefoanele strînse, să prindă clipele fermecate!
             
Lumină – și ce mai lumină iar – găsești într-unul din locurile mai puțin turistice: un ceas de dup-amiază la palatul familiei Doria-Pamphilj, printre tablouri scăldate de razele soarelui, e de neuitat.
   
Cînd sînt atîtea de zis – of! – mai bine te-oprești, taci; le lași să se-așeze, cuminte, încet.
toate vacanțele noastre
Hai că ne-am făcut de cap!
… dădurăm o fugă-n orașul ăsta nebunesc, lipicios, gălăgios, cîntător și atît de viu, de omenesc.
Da, nici alt loc nu miroase a om – a oameni – și cel care ajunge aici aruncă bănuț după bănuț în toate fîntînile, dorindu-și – ce altceva? – să se-ntoarcă să-l simtă iar și iar.
Cum naiba să nu ajungi să iubești Napoli?
Scuterele care aleargă-n toate părțile, țîșnind după orice colț, din orice stradelă; Maradona cel pictat și pictat iar pe ziduri; cea mai strașnică pizza din lumea noastră; cele mai dulci dulciuri pentru care niciodată nu-ți mai rămîne loc îndeajuns…
Și oamenii – e oraș al oamenilor, fără să aibă ceea ce credem noi azi că înseamnă sistematizare, urbanism, „cincisprezece minute” de accesibilitate: aici oamenii trăiesc, aleargă, vorbesc; nu părăsesc centrul: e locul lor.
Și istoria; și bogăția; și strălucirea dinăuntrurilor; și cotloanele. Fiecare locșor are-n spate ani – sute de ani – de povești, de întîmplări care-s lipite de piatră… și din ce piatră-i făcut orașul ăsta.
… îs destui care-l văd soios și obositor, dezamăgiți cum nimic de-aici nu e clar și așezat; ce bine-i că noi nu sîntem dintre ei.
Nimic altceva-n plus față de ce-am scris și descris acum mai bine de zece ani: Napoli nu se schimbă; rămîne; se păstrează… nu moare – și gata!
                      
toate vacanțele noastre
 … ce faci cînd pleci într-o vacanță de toamnă și te trezești într-una de vară? Taci, treci la rubrica cu plus și te bucuri de fiecare clipă.
Am luat iar drumul Sucevei, drum știut, drum plăcut, cu toată osteneala fără de care nu se poate. Ici-colea ne-ncrucișăm cu șantierele viitoarei autostrăzi și ne-ndemnăm singuri c-o să fie mai bine.
Și-am găsit – departe unde-i ea – Bucovina cea frumoasă și cuminte, de care avem nevoie.
Orașul – Suceava adică – mereu frumos, fără să aibă, la o adică, nimic frumos: dar curat, grijit și bun cu oaspetele.
Mănăstirile, toate năpădite de verde și flori.
Pădurile, încă cu miros răcoros de ferigă, cu primii hribi – i-am prins noi în tigaie și de data asta!
Și-am plecat pe drumuri. Ia să vedem ce-i cu Mocănița de la Moldovița? – ne-am zis. Și dacă am zis, am și făcut. Locomotiva-i mică, pufăie, scoate trîmbe de fum și abur de mai mare hazul; trenulețul e plin și vesel; oamenii – după ce se satură și de poze, și de filme, și de live-uri – se lasă pe spate și se uită la plaiurile încîntătoare și-și fac, pesemne, calcule: cît i-o costa o căsuță pe-aici?
„Huțulca” merge încet; pînă și cei de pe bicicletă ne lasă-n urmă. Cînd ajunge la cap de linie, locomotiva se hodinește și călătorii dau iama prin bunătățile care-i așteaptă; e o mică industrie în jurul trenulețului ăsta, cu mîncare cum se cade și suveniruri.
                       
La-ntoarcere, ghici ce? Una din cele mai năucitoare surprize din partea asta de lume: Muzeul ouălor încondeiate al Luciei Condrea. Ce-i aici, nu poate fi nici spus, nici arătat – trebuie văzut; văzut și gata.
                      
Iar Moldovița și Humorul – cum să nu te-oprești, Doamne, pe la mănăstiri? – îs îmbietoare, umbroase, liniștite: numa’ bune de cîte-un popas.
  
Dar și cînd ne tragem înapoi la Suceava nu stăm pe loc; cum Cetatea se poate vizita pînă la căderea nopții, după ce iureșul de turiști de peste zi s-a risipit, zidurile i-s numai pentru noi.
      
Și… ce-ar mai fi și dacă i-am lua urma Poetului? Ipoteștiul e ca o coborîre-ntr-o poveste, de-ți vine ție să-te așezi în livadă, să cauți un capăt de hîrtie și – dacă nu te ia picoteala – să vezi dacă-ți iese vreo poezea. Ce noroc: asta nu-ți iese – dar picoteala… picoteala da! E și aici o industrie; una care strînge foloase – Eminescu-n sus, Eminescu-n jos – cu case de vacanță, tabere, fel de fel de congrese și conferințe.
Nu se face să te necăjești; căsuța familiei, deși adăpostește o colecție precară de obiecte și amintiri, e prezentată cu suflet de cei de aici. Sigur: ai vrea să afli mai multe – mult mai multe – despre copilăria și viața de la Ipotești, dar nu se cade să tulburi memoria Poetului căutînd garduri pe care le-o fi sărit și pomi în care s-o fi cocoțat.
Un sat mai încolo, după un deal, e și lacul cel cu nuferi ascuns la margine de codru.
         
Dacă tot sîntem pe-aici, păcat e să nu vedem Botoșaniul. Oraș uitat de timp și de lume, are… ce are?… nu prea are. Uite că totuși are un centru vechi; cam pustiu el și cam năcăjit, ce-i drept.
            
Și uite că ne-a mai ieșit o vacanță de vară.
Iași – 2014 • Neamț – 2015 • Suceava – 2019 • Suceava – 2022 • Suceava – 2023 • toate vacanțele noastre
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii