despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

comentarii

arhiva

mai multe întrebări decît răspunsuri

Nu toate plimbările se povestesc, viața nu funcționează așa; nu orice merită înfățișat, nu?

Dar înțelesuri se desprind la fiecare ieșire din lumea de zi cu zi.

… iacătă, se mai întîmplă ba să dăm roată Capitalei, ba să ne mai băgăm nasul prin împrejurimi – uneori doar din pricină că Waze știe mai bine-n clipa aia pe unde să îndrume; și-l lași, dacă-ți iese și vreun folos din asta!

În fine: îi vine oricui, uneori, să se abată, să exploreze drumuri, drumeaguri, sate. Care-i viața pe aici, la cîțiva pași de iureșul orașelor mari?

Una peste alta, e trist. Soarta părților periurbane atîrnă mult de aglomerările citadine aflate la juma’ de ceas de mers cu mașina… dar nu într-atît de mult încît să se simtă.

Cum s-o zic? Uite, poate te sastisești de Valea Prahovei și-ți zici să vezi cu se se mănîncă zonele deluroase ale Prahovei.

Turism? Nu, turism nu există.

Ce să faci? Peisaje… da, să vezi peisaje. Urci un deal și te lași hămăit de-un cîine. În fiecare sat poți să te urci pe un deal; chiar pe un deal frumos. Pînă cînd te saturi: și de dealuri, și de cîini.

Nu te-atrag nici rămășițele postindustriale ale cine știe ce căror fabrici, exploatări, ateliere: e de-ajuns de multă mizerie-n restul vieții, ce să mai cauți în plus și pe alte plaiuri?

În nici un sătuc, în nici o comună nu găsești un loc de unde să-ți cumperi ceva proaspăt, ceva de-al locului. Nu-s brutării, nu-s patiserii – și de ce-ar fi? Localnicii n-au bani, turiștii vin cu pachețelul de-acasă.

Nu-i de rîs – orice așezare începe să poată fi considerată vie și cît de cît bogată de-abia cînd își permite… o șaormerie.

Te gîndești: dar cei care s-au tras pe-aicea fugind din Oraș, or fi adus vreun folos comunității? Chiar și pentru un weekend petrecut la aer curat, ar trebui să se simtă.

Dar „provenitul” nu dă pe la magazinul sătesc; vine cu portbagajul deja umplut de la hipermarket. Și chiar dacă locuiește zi de zi în sat, a-nceput să i se pară tot mai simplu să-și comande totul – curierii și livratorii se abat numaidecît.

Și-atunci, care e salvarea locurilor astea – dacă „salvare” o fi cuvîntul potrivit? Turismul… ai zice. Dar cît turism încape pe lîngă cel cu care deja ne-am obișnuit deja? Și totul, oare, chiar trebuie să fie neapărat turistic?

Cît despre istorie, toți nu doar că și-o ignoră, dar pe deasupra chiar o rescriu, o batjocoresc. Nu găsești nici măcar un muzeu cumsecade prin partea asta de țară.

Brașovul, deși o duce bine de pe urma oaspetelui, dă semne că s-a săturat de el: e, parcă, tot mai rece și mai urîcios; de ani de zile n-a produs nimic nou, nimic în plus, nimic mai mult. Ploieștiul – altminterea un oraș cu străzi întregi și bulevarde minunate – nu e vizitat de nimeni. Cîmpina-i moartă: de cîte ori să te duci să vezi castelul Iuliei și să te plimbi pe strada aia care-i frumoasă?

… ici-colea, aruncat la o margine de pădure, cîte un „resort” scump, cu meniuri bibilite, cu nenumărate posibilități de relaxare și distracție; dar genul ăsta de turism nu trage-n sus restul zonei – zonă în care dacă te oprești, nu dai nicăieri peste ceva-ul local care să te îmbie.

Așa-s lucrurile – atît.

iar la Suceava

… iar pe-aici, plaiuri depărtate, dragi, frumoase – cît de frumoase!

Și ce mai toamnă, cu tot ce-nseamnă ea: raze năucitoare, păduri minunate, dealuri ascunse-n ceață moinească, biserici, iar biserici, și sute de saci – zic bine sute! – cu bureți și ghebe.

Moldova, toată, în sărbătoare, fiindcă ne-am nimerit în preajma Sfintei și nu toată lumea lua calea Iașiului.

De Suceava, ce să zici? Grozav ce ne-a mai făcut-o; știa ea c-am venit mai mult ca s-o folosim de punct de plimbări prin împrejurimi așa că-n dimineața plecării acasă… ne-a servit un Soare atît de minunat doar așa, ca să ne bată obrazu’ de turiști nerecunoscători!

Rădăuțiul – cuminte, la locul lui – bucuros că n-am uitat nici acum să-oprim măcar pentru cîteva plăcinte.

Marginea – așteptîndu-ne și acum cu atîtea lucruri ieșite din mîna omului care pot împodobi orice casă.

Mănăstirile, cum le știm și cum avem nevoie de ele.

Putna… cu istoria, cu Ștefan, în colțul ei de lume.

Voronețul, încă albastru – dar cu un gard uriaș în juru-i, de zici că l-au făcut de teama tătarilor. E și cea mai „comercială” dintre toate: străbați o alee lungă plină cu fel de fel de jucărioare, atracții, suveniruri, dar care nu păcătuiește prin stridență pînă să ajungi la mănăstire.

Humorul – atît de dulce, de blajin. Un pic mai ascuns de iureșul șoselelor, dar ce bine-i șade așa!

  

Și Moldovița – aruncată undeva-ntre dealuri – la care te-ai întoarce imediat ce-i ieși pe poartă. Tihnă, colțuri înflorite; doar șina de tren părăsită ce șerpuia pîn-aici ba de-a dreapta, ba de-a stînga șoselei te-ntristează.

   

Drumul într-acolo? Greu, îl știți prea bine; doar ce mai scutiți Bacăul pe autostradă. Și adevăru-i că atît Suceava, cît și Rădăuțiul se simt mai ușurate de ceva vreme, după ce și-au construit șosele ocolitoare.

Pandemia și scumpirea vieții se văd, nu se poate altfel. S-au închis restaurante, s-au schimbat obiceiuri de-ale turiștilor, tot mai atenți la risipirea banilor.

Bucovina-n bucate nu-i lesne de găsit. Suceava n-are patiserii tradiționale la-ndemînă și mai degrabă dai peste vreun restaurant care experimentează formidabil rețete noi, decît să frigă pastrame!

Bogăție, totuși, în multe locuri. Vicovul de Sus propășește; celebra fabrică „Marelbo” – cum să nu te-oprești la ea? – s-a mărit; lîngă vechile ateliere s-au ridicat clădiri noi, elegante, ce-ar sta fără rușine-n oricare centru urban. Peste tot, sumedenie de mici cafenele „drive-thru”, unde cei pe fugă trag să mai schimbe vorbe.

Și… da, trebuie s-o spun iar: ghebe, bureți – zeci de mașini pe marginea pădurilor, cu oameni veniți să-și umple sacii pentru iarnă. În fiecare parcare unde oprești, dă năvală o liotă de puradei să-ți vîndă măcar o pungă plină!

Da: ne-am oprit și noi, sigur c-am luat; cum să nu luăm măcar cîteva din cele mai nobile și gustoase ciuperci din lume – hribii? Și-am fugit să-i aruncăm iute-n tigaie, cu oleac’ de usturoi și cu niște pîine caldă.

   

… ei, uite c-am fost iar pe la Suceava.

Locuri ce ne rămîn în suflet: NeamțIașiSuceava

toate vacanțele noastre

da! – iar Grecia, iar Bulgaria

Da, aveam nevoie: aveam nevoie și de vacanță, dar mai ales de vacanță acolo – unde e liniște, frumos, unde știm totul cum e și unde nu se schimbă nimic.

Ne era dor de Grecia noastră și visam s-o regăsim așa cum o lăsasem, înainte de necazurile pandemiei.

Și… uite-o! E la fel. Păi a trecut, ea, peste sute și mii de ani de istorii… nu s-a-mpiedicat de un hop, căci – pînă la urmă – nici omenirea n-a făcut-o.

Și-n Grecia… toți la locul lor, toate la locul lor: ce confort, ce bucurie cînd simți asta; cît de bine e cînd te-nvăluie sentimentul ăla pe undeva burghez de turist cocoloșit.

Mi-era, odată trecut granița, c-o să mă așez pe asfaltul ăla fierbinte, să-l simt că-i adevărat: e adevărat c-am ajuns iar aicea?

Dar nu m-am coborît din mașină: era cald, era lume și – peste toate – mai era așa puțin pînă să și ajungem la căsuța care ne-așteptase.

E, deci, Grecia la fel? Da. Zice că s-a scumpit; da, dar toată viața de oriunde s-a scumpit. Poate, pe ici-colo, nu mai dai de grecii ăia care nu făceau nimic, la o cafea… nici acuma nu fac nimic, dar nu-și mai iau cafeaua.

Da-n rest, e atît de la fel, încît te lași purtat de toate tabieturile pe care ți le regăsești – ce repede te obișnuiești la loc cu binele!

Și aveam nevoie și de vacanța cealaltă – plină de pauze mici și mari, plină de minunate surprize, plină de oboseala drumului dar și de bucuria popasului. Vacanța cealaltă înseamnă, în fiecare an, Bulgaria: și ne-a umplut de bucurie și acuma.

Și le-am făcut pe amîndouă: fix așa cum ne dorisem: și ne-am ales, în plus, cu o droaie de lucruri atît de frumoase!

Drumul de anul ăsta ni l-am lungit un pic, ca să vedem poate cel mai frumos oraș al vecinilor – Plovdiv.

Face toți banii; și face să vii aici nu-n goană, ci pe-ndelete, pentru două-trei zile. Atîtea case, atîtea ruine, atîtea dealuri, atîtea parcuri; și ce bucată uriașă de centru doar pentru mers pe jos și făcut… nimica!

Plovdiv – fără îndoială – e grozav; are o atmosferă cosmopolită, plăcută, prietenoasă; și are cum să ne dea niște lecții umilitoare despre cum să ții-n funcțiune civilizația.

Orașul are foloase mari de pe urma deschiderii sale tradiționale – obișnuit fiind cu străinii – dar ce bogăție istorică și arhitecturală înăuntru! Ne-om lăuda noi cum ne tragem din romani, dar uite cîte rămășițe, cîte ruine, pe ce cantitate de veritabilă istorie poate pune mîna aici vizitatorul!

Urci, cobori, caști gura, intri-n case vechi care, dacă nu-s muzeu, atunci adăpostesc fel de fel de anticariate; și cînd te ia oboseala te duci frumușel în centrul cel viu, unde-s sute de terase. De mirare lucru, nu se găsește aici restaurant „Ștastliveța”; dar ce-are a face, căci se mănîncă bine, interesant, meșteșugit: e o plăcere să te oprești la o masă.

      

Și, ca să ne dea peste nas odată-n plus, fac și gogoși; bune gogoși!

Unde te-ntorci, e ceva care să te-aducă iar înapoi în trecut: cîte-o piatră, o scară, o coloană. Ba pe stradă, ba-ntr-un magazin.

Parcurile au un aer splendid: nu știu cum de reușesc bulgarii să păstreze același mobilier pe care-l avem și noi, aceleași locuri de joacă pe care le montasem și noi, într-o stare perfectă ani și ani de-a rîndul. Adică… știu; și nu-mi place să vorbesc mai mult despre asta: neisprăviți mai sîntem! Nu găsești un găinaț, un gunoi, ceva care să fie stricat; un iaz mai mic decît cloaca Cișmigiului nostru e transformat într-o uriașă fîntînă arteziană, veselă, senină, răcoritoare.

Dar trebuie – nu-i așa? – să pleci mai departe; promiți că te-ntorci, dar te-așteaptă drumurile. Aglomerate: turiștii gonesc, să fie cît mai iute la graniță. Șiruri nesfîrșite de camioane huruie de-a lungul Bulgariei. Orășele, limitatoare de viteză, benzinării, ocolișuri și scurtături; și de-o dată ajungi la Kîrgeali – știi că de-acuma mai e un hop și Grecia-i după colț, cum se zice.

Hopul ăla e, desigur, trecerea vămii. Am cam tras la sorți, alegînd Makaza, în care-am pierdut aproape un ceas, ceea ce se poate considera rezonabil în plin sezon turistic. La-ntoarcere nu ne-a lăsat inima să nu venim prin Zlatograd: mai greu, mai solicitant, dar atît de sălbatic și liber! Nici o mașină românească n-am întîlnit luînd-o pe aicea; poate și pentru că foarte rar Waze recomandă traseul ăsta.

Ce contează?

Grecia: am ajuns.

Le-am făcut pe toate: toate la care visasem de cîțiva ani încoa.

Kavala… e tot acolo! Și-i atît de lipicioasă, de plină de oameni în faptul serii! Cu cetatea, cu apeductul, cu portul și restaurantele unde chelnerii cară chintale de salată, de cartofi prăjiți, de creveți, de carne friptă: și toată lumea mănîncă tot: cum să lași ceva în farfurie?

Și uite că și-aici, la o margine de stradă, dădurăm peste cineva care… tot gogoși face! Și ce gogoși…

Dar le știi pe toate, cum se zice. Le-ai văzut! Trece o zi, mai trece una, și parcă îți vine să cauți și alte locuri.

Nu departe de Kavala asta – chiar la doi pași! – e Filippi. Hei, ce ruine! Ce amfiteatru! Ce istorie, dintr-aia pe care poți și să te așezi, cînd te bate Soarele-n cap! E și muzeu, dar amfiteatrul rămîne cel mai frumos lucru pe care-l vezi aicea.

        

După ce-ți tragi sufletul o țîră, vezi că nu-i departe nici orășelul Drama. N-are nimic special în plus față de orice alt orășel grecesc – asta dacă ratezi parcul din centru. Rîușoare care izvorăsc chiar aici se-mpleticesc printre alei, apa e atît de limpede încît nu-ți vine să crezi. Și în liniște și răcoare, deasupra apei ce susură, n-ai decît să te așezi la o masă pentru cină. Nu-i rău să te oprești, zău așa.

 

Alte drumuri – înapoi – și alte planuri. Salonicul? Lasă-l pe altcîndva. Ce-ar fi să te-ntorci spre măruntul Xanthi?

Xanthi!

Cred că e primul orășel grecesc prin care am trecut, acum zece ani cînd am început să venim prin părțile astea. Cum să-l uităm? Cum să trecem peste senzația de nedescris de lume, de lume împreună, de viață… vie?

Xanthi, zău așa!

Xanthi cel nou e oraș grecesc, nu-ncape îndoială. Dar Xanthi cel vechi – cel pentru care te abați aici – nu e! E o amestecătură. Ici-colea ți se pare că nici n-ai trecut încă granița, și-ai rămas în Bulgaria. Dar, cînd îl simți mai bine, îți aduci aminte de Istanbul – și nu-i de mirare, întrucît pentru mulți ani turcii au lăsat urmă și-n bucata asta de Grecie.

Se simte: se simte și-n comerț, și pe undeva în mîncare – și mai ales la dulciuri…

Și ce aer, ce lume e seara aici!

Și magazine, și case vechi, și muzee, și lucruri care se-ntîmplă; și un popas la nemaipomenita Casă a umbrelor, să te uimești.

Xanthi chiar a fost surpriza vacanței!

Dar zilele trec. Faci baie, faci plajă; la prînz tragi pe dreapta; seara iei tavernele de pe coastă la rînd, mulțumit că e bine, că Grecia nu se schimbă, că pare solidă și neclintită.

V-am zis? Și oamenii-s tot aceiași, tot acolo. Și gazda, și cei de la magazin, și de la tavernă, și de la cofetărie, și de la patiserie, și de la benzinărie, și chiar și de pe plajă. Oare ce an e? Oare chiar au trecut, și ierni, și veri, și pandemii? Da, au trecut; au trecut și peste ei: au mai îmbătrînit, s-au mai asprit. Camionetele cu care umblă de colo-colo-s tot mai rablagite; în spate scrie Toyota, în față Nissan, pe volan Isuzu: peste cîțiva ani, cînd o să fie tot mai greu de pornit, ce-o să le ia locul?

Ceva-ceva tot s-a schimbat. Rușii, ucrainienii nu mai vin. Bulgarii gonesc încoace cu mașini mai scumpe. Și ne-am înmulțit și noi, românii, atrași pe bună dreptate de zona asta, în care e încă loc pentru fiecare.

Mai sînt trei zile, apoi două; și mai rămîne doar una. Îți iei la revedere de la toți și la toate – și n-ai ce să faci, pleci. Îți vine să te tot oprești, să lungești vacanța, dar tot te-ntorci acasă; nu să te lauzi, ci doar – mulțumit și înțelepțit – să să poți zice, odată-n plus: da! a fost bine.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

la Constanța

Alt oraș ca ăsta nu-i.

Atît de frumos și-atît de trist – ca-n vremea cînd poetul își trăia exilul aici, la malul mării.

… greu, greu să-l așezi pe-o poliță și să-i lipești o etichetă.

Atîtea urme – bătrînul Tomis, măreția orașului-port, iureșul estival dintotdeauna – ce-ți ies în cale la fiecare pas: atîtea visuri neîmplinite, atîtea rămășițe.

Ți-așa greu să crezi cum un loc de vacanță pare așa de lipsit de aer de vacanță.

Și… cu toate astea, greu de asemenea să spui că nu-ți place Constanța: ba dimpotrivă!

În clipa-n care lași deoparte „ce are”, „ce n-are” și „ce-ar putea să aibă” îți dai seama că pur și simplu e bine aici, că e prietenos, că e vesel.

Orașu-i lipicios, năucitor de peticit: case vechi frumoase, blocuri noi urîte, vile vechi părăginite, blocuri vechi păstrate, blocuri noi frumoase; bulevarde umbrite, cu nenumărate prilejuri să-ți hodinești picioarele pe margine, la o masă; un centru aproape pietonal – așa, cam cum îl avem și noi – plus muzee, statui, locuri de promenadă și belvedere, plajă – plaje – faleză, scări, port, delfini, terase și… și mai multe terase.

Da, da, mare oraș: le are pe toate; și – dar ce păcat că nu-ți ies în cale cum ți-ai dori! –  baclavale și plăcinte dintr-alea cum nu mai știai că se pot face.

Și-i aici, aproape, la două ceasuri de Capitală: ca să nu-ncurcați drumul, e lîngă Mamaia.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

La Belgrad!

Ne ținem de vizite prin vecini și facem una pe care ne-am dorit-o mult.

Belgrad!

Ce-o fi avînd, oare, orașul ăsta la care atîția ani am visat, privindu-l, poate, ca pe cel mai occidental loc de lîngă noi?

Are… are și azi Belgradul ceva; ceva între «ce-a fost cîndva» și «ce-ar fi putut să fie»… ceva ce-nțelegem bine de tot.

… hai la drum, deci.

Turist, te lași răsfățat și asta-nsemnează și să-ți permiți mici naivități pe care localnicii ți le tolerează. Sîrbii se dovedesc gazde bune; și cînd nu te-nțeleg chiar îi vezi oftînd că nu pot să te-ajute cum trebuie.

Te descurci: una peste alta, Belgradul e un oraș unde chiar dacă te pierzi, tot ajungi unde trebuie. Te poți încrede-n mersul lucrurilor: și cele mai multe funcționează așa cum trebuie, așa cum te-aștepți.

Te-ncurcă, desigur, chirilicele și droaia de semne  – Ђ, Đ, Dž, Љ, Њ, Ћ, Џ – care-n nici unul din cele două alfabeturi ce se folosesc aicea nu-ți par prietenoase. Da’ eu zic că dup-o săptămînă-ncepe să-ți fie mai ușor și, mai ales, poți să-nțelegi destul de multe din ce se vorbește.

Ce poți face-n Belgrad? Nu prea-i oraș turistic, precum altele; n-are mari atracții, n-are palate, cetăți și locuri emblematice – așa cum sîntem obișnuiți să le socotim.

Are o cetate, sus pe locul unde Sava se varsă-n Dunăre; dar nu-i mai socotită decît zecile pe care le știi deja – ziduri… istorie…

Muzee? Cîteva; mai mult mergi de la unul la altul decît mergi prin ele.

Catedrala Sfîntul Sava? Da, e mare… chiar e mare, chiar nu-ți pare rău că te-abați s-o vezi… dar o vezi, o vezi și gata.

Și totuși!

Reușești să te simți bine; reușești să-ndrăgești orașul – el e viu, vesel, vibrant – reușești să te simți de-al locului ca nicăieri altundeva; și-ți dai seama că turismu-n sine nu-i scopul plecatului de-acasă-n vacanță. Nu, nu te duci la Belgrad ca turist: te duci ca om… în vizită.

… poate de-aia nici n-am făcut cine știe ce poze? Nu că n-ar fi destule de fotografiat; atmosfera, peisajul, confluența marilor ape ce curg aici, sumedenia de străzi în pantă – unele zici că nu se mai termină, și-s întretăiate de nenumărate ori, încît nu te-ar mira să-ți apară-n față un Mustang fugărit de-un Charger, amîndouă cu motoarele urlînd ca-n „Bullitt”.

În vizită – știi prea bine! – te-alegi cu burta plină. Cît de bine se pricep să pună-n valoare carnea tocată, fără să plictisească, fără să repete, și fără să-ți umple masa cu chestii grele. Au micișorii lor – buni, fără îndoială, deși parcă ai noștri-s mai gustoși, mai zemoși – și plecînd de la ei, amestecîndu-i cu un pic de brînză și afumătură, creează ceva minunat. Și-apoi, da, e pleșcavița.

Pleșcavița arată cu un burger, ca o chiftea lătăreață. În ea poți să scapi ceapă… ori și mai multă ceapă; condimente – și s-o faci mai groasă, mai subțire, după cum ți-i pofta. Ei, ce, plăcere! Poți s-o-ncerci peste tot: la colț de stradă, în restaurante mici, de cartier, sau în localuri scumpe: nu te saturi de ea și de felu-n care sîrbii o respectă.

Naiba știe: și noi ne pricepem la carne tocată – ne ies sarmale minunate, ardei umpluți delicioși, facem acasă chiftele și pîrjoale excepționale… dar cînd le punem în meniul restaurantelor, zici că ne batem joc și de ele… și de noi. Bre, mare păcat.

Carnea tocată o găsim și-n plăcinte. Doamne, în sfîrșit am mîncat plăcintă cu carne: dintr-aia cum știam și noi să facem odinioară! Au și-o sumedenie de alte bunătăți la patiserii – ele-s peste tot! – dar cînd s-apuci să le-ncerci pe toate? … și unde să le mai faci loc?

Dulciuri… au ajuns și la cofetăriile lor „torturile Oreo” – ce să faci? – dar găsești și alte delicii. Prăjitura „Reform”: bună de tot; maghiara „Esterházy”: senzațională! Și vînzătorului parcă i se luminează ochii cînd comanzi dintr-astea: însemnează că știi tu ce știi, că-ți meriți dulcele.

Mai poți să faci ceva aici: să bei cafea. Cere-le cafea-cafea, adevărată, tradițională; primești o cafă tare, cu zaț greu, la care nu merită să te grăbești; de-aia nici vezi pe stradă pe nimeni cu paharul de carton umplut la automat, sau zoindu-l prin stația de autobuz.

În rest, magazine, magazinașe; au și „Shop&Go”, dar e colorat cu galben și mov; și-n piață miroase de te-mbată a mere, a mere din livadă; iar narcisele din gălețile de pe trotuar sînt înmiresmate, așa cum le știm din grădină.

Ne-ntoarcem la oraș, la cum e el. Funcționează: unele lucruri îs altfel: ia, de pildă, încălzirea centrală merge peste zi, cînd ți-i frig să stai în casă, dar se mai oprește noaptea, cînd oricum stai învelit. Curtea școlii-i deschisă pentru toată vecinătatea: copiii se joacă, tinerii socializează, babele-și plimbă potăile… dar naiba știe cum de nu vezi să rămînă după toți, seara, vreun gunoi! Nu poți zice că-i cel mai îngrijit oraș – se simte că-i rămas, cumva, în urmă, că-s ani buni de cînd nu s-a mai făcut ceva, că-s multe imobile scorojite și dărăpănate, că-n multe tramvaie, autobuze, microbuze și trolee cursa-i o pitorească aventură – dar nu te scîrbește nimic; nu ca-n Capitala noastră!

Oamenii conduc bine, știind care-i dreptul lor, dar și care-i dreapta. Semafoarele par nesfîrșite – mai ales cînd ești pieton – dar șoferii reușesc să treacă-ntotdeauna de intersecții. Naiba știe cum le iese, dar să lăsăm asta.

Oarecum în afara mersului lucrurilor pe care le știm, aici poți să-ți aprinzi țigara nestingherit înăuntru; cu toate astea n-am văzut nici un local înecat în fum.

Era să uit: Belgradul nu-i scump. Singurul lucru la care te arzi rău de tot e roamingul. N-ai de ales și-ți cumperi cît poți de repede o cartelă sîrbească, fiindcă nu se poate altminterea – dacă nu pentru altceva, măcar pentru orientare tot ai nevoie de toate facilitățile telefonului. V-am zis că nu-i greu să te rătăcești pe-aici: orașul chiar pare mare, te năucesc răspîntiile, străzile care ba se duc în sus, ba se duc în jos, plus piețele largi cărora trebuie să le dai ocol. Din fericire, transportul public – doar metroul lipsește – e de-ncredere, rapid și deloc greu de folosit.

E multă arhitectură rămasă din anii-n care betonul era socotit frumos; se adaugă edificii ce se voiau moderniste, îmbătrînite ghinionist; și ici-colea orașul trage ponoasele plombărilor nouăzeciste. În ziua de azi se construiește mult, încercînd să se dea un aer prea îndrăzneț părții dinspre rîul Sava.

… cele două Belgraduri – ăl vechi și ăl nou – nu-s chiar așa de unul lîngă altul: rîul care le desparte-i lat și podurile-s lungi. Mai încolo e și Dunărea; oftezi la vederea insulelor și-a zăvoaielor nesfîrșite.

Mai aproape ca niciodată e Novi Sad. De nici o lună de zile s-a repornit traficul pe calea ferată, pe o linie pe care unele trenurile zboară de-a dreptul, făcînd cei 70 de kilometri pîn-aici în puțin peste juma’ de ceas.

E păcat, deci, să nu vezi și orașul ăsta! Are un centru drăguț, curat, vesel și – peste Dunăre, că fără trecut poduri nu se poate – și-o cetate parcă mai frumoasă ca cea a Belgradului. Ne-am bucurat de ea și pe-o vreme capricioasă, de aprilie veritabil: ba cu soare, ba cu vînt, ba c-o măzăriche păcătoasă; nu faci mofturi cînd ești în vizită!

Înapoi în capitala Serbiei, ce-ar mai fi de zis, așa, mai pe îndelete?

Mult verde – destule parcuri, locuri largi, plus o droaie de posibilități de recreere de-a lungul malurilor. Cetatea-i, de fapt, și un parc mare, cu locuri de belvedere, muzeu mlitar și grădină zoologică. Zemun – socotit un cartier, odinioară localitate de sine stătătoare – merită văzut. Nikola Tesla are o casă memorială unde-nțelegi multe despre viața și invențiile lui uimitoare. Celebra familie Zepter ține un muzeu de artă-n mijlocul orașului. Nu departe, într-o hală pe lîngă care treci fără s-o bagi în seamă, e o colecție încîntătoare și valoroasă de automobile vechi. Pe străzi găsești destule mașini autohtone Yugo/Zastava, folosite încă cu mîndrie. Gara cea nouă încă nu-i gata și te cam sperie cînd o vezi, da-i altminterea funcțională, modernă și curată.

Cu avionul – cele mai multe zboruri sînt convenabil programate, lăsîndu-ți timp să cîștigi cîte-o juma’ de zi de plimbare – faci un ceas și-un pic; ajuns acolo, orașul-i accesibil cu fel de fel de autobuze, dacă nu te-ncrezi în taxiuri. Ce-i drept, pe noi ne-a transportat gazda noastră – un tip fenomenal; dacă vă bate gîndul să vă duceți în vacanță, căutați-i pe booking apartamentul: „Sensitive Apartment”.

Atît? Atît: a fost bine la Belgrad: ne-a plăcut, ne-a mers la suflet.

         

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

la munte – nu pe munte.

Frumoasă țară – de ce n-ar fi scăparea ei turismul? De-aia, căci turismul vine la urmă: după civilizare, după comunitate, după creșterea nivelului de trai.

Fiindcă-i a nu știu cîtelea an în care nu vedem zăpada-n București, pornirăm s-o căutăm mai spre munte: să știți că de-abia pe la Sinaia începe iarna.

Localitatea, la fel ca-ntotdeauna: frumoasă, dichisită, mulțumită de sine fără să se chinuie prea tare. Sigur că – folosind comparația – restul stațiunilor nici nu merită băgate-n seamă, da’ uite că te-ntrebi: e de-ajuns, Sinaia, doar să fie mereu un pic deasupra?

Parcă e prea puțin; parcă-ți dai seama că – de la sezon la sezon – turismul prahovean ar putea să-ți dea mai mult.

Eu nu-nțeleg de ce ne uităm așa urît la ageamii, la cocalari, la familiști. Aștia-s cei mai buni turiști; ăștia umplu buzunarele tuturor. „Iubitorul de munte” poate petrece o zi-ntreagă fără să lase un leu… nu ăsta-i criteriul după care cîntărim omul care vizitează Valea Prahovei, dar nici să-l călcăm în picioare.

Știți? Nici măcar cocalarul nu vizitează muntele în calitate de cocalar; poate s-ar plimba zece minute prin pădure, dac-ar ști unde-i pădurea, unde să-și lase mașina și pe unde-ar ajunge mai repede după aia la șaormerie.

Dar mult noroc să faci lucruri de plăcere prin preajma stațiunilor! După ce merge 50 de metri printre brazi, omul de azi știe că nu știe pe unde s-o ia: și tot ce și-ar dori sînt niște nenorocite de tăblițe pe care să scrie încotro ajunge la dreapta și încotro ajunge la stînga.

Poate-ar vrea să se ferească de urs; dar eternii zevzeci care administrează pădurile se mulțumesc să monteze panouri în care ne explică, doct, că ursul face pui, e omnivor și hibernează: foarte de folos!

Dar poate vrea doar să se dea un ceas cu sania, fără să fie nevoie să se urce „la cotă”, fără să caute parcare, fără să stea la coadă la cablu, încurcîndu-i pe schiori…

Da: omul de azi – ageamiu, cocalar, familist – știe că n-are nici suflu, nici antrenament, nici autonomie. A făcut însă pîn-aici mai mult decît trebuia, și acum pierde pe-aici restul timpului încercînd să găsească și chestii simple, ușoare, drăguțe.

… și de-aia redevine iar jmecher, obtuz, încrîncenat atunci cînd se vede luat de prost.

Sinaia doar pentru tine.

… și mîndră, și pocită mai poate fi toamna! Dar vacanța-i-nainte de toate vacanță și – știi tu mai bine! – vremea ține cu tine, pînă la urmă.

E frumoasă vacanța și-acum, în afara momentelor turistice, cînd ziua se face tot mai mică și cînd trebuie să te-ngrijești de haine groase. Pentru că-ți dă numai ție frumusețile pe care altminterea tre’ să le-mparți cu mii și mii de alți oameni.

Ia, de pildă, ajungi la munte numaidecît, fără să te-ncurce nimenea pe deneu; restaurantele-s mai tot timpul goale și bucuroase de oaspeți; și nu rareori te nimerești singur-singurel pe cine știe ce potecă ori în vreun muzeu.

Mde, dar și cînd seara cea mohorîtă se lasă peste orășel și-ți dai seama că-i tot mai frig și pentru că nu mai e aproape nimeni altcineva pe stradă, parcă nu-ți vine s-o treci la cîștiguri; însă – din fericire – Sinaia-i un orășel luminos, vesel și prietenos și lași de la tine!

Mai ales că cine-i venit acum, aici, sigur e venit de plăcere, de drag pentru locul ăsta.

Și dacă-i nor la Sinaia, dincolo de Bușteni e chiar soare – nu strică să te repezi să te convingi, dacă tot ești pe-aici. Te-ntorci cu oasele-ncălzite și gata să te-nfrunți cu bură, pîclă și ceață – că dai cu nasul de ele negreșit, dacă-i s-o iei spre Babe. Dar dacă-i prea neademenitor, mai degrabă te lași în jos, prin păduri, pe lîngă Bolboci, spre peștera cea minunată a Ialomiței; găsești, dup-aia, și unde să te hodinești lîng-o sobă, punîndu-ți burta la cale.

E o încîntare să te plimbi pe șoselele astea ce se-nnoadă și se unduiesc prin locurile astea și să le ai numai pentru tine, fără trafic, gîtuiri și mașini parcate-n toate părțile!

… nimeni în față, nimeni în spate – doar tu și cîte-o vulpe șmecheră ce-ți ține calea să ceară mîncare: una hăpăia chiar și gogoși.

Nu-i așa că-i bine toamna la Sinaia, cînd o ai doar pentru tine?

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

unde stăm bine

Serios, de cîțiva ani buni, oriunde ne-am duce-n vacanță la noi în Țară, stăm bine!

N-ar strica să ne gîndim serios la asta și la cît de bine e.

N-am mai călcat prin hoteluri ori pensiuni de multă vreme, mai ales fiindcă ofertele lor de cazare-s îndeobște nepotrivite: camere mici, camere simple; rar să aibă vreun apartament!

În schimb, turismul particular îți pune sub nas tot ce-ți trebuie.

Apartament în centru? Căsuță cu iarbă și livadă? Zi ce vrei – și găsești.

Întreprinzătorul deja a făcut niște pași mari înspre viitor. Din ce-n ce mai des standardul include bucătărioară echipată și mașină de spălat: lucruri care, la o adică, te pot îmbia să-ți lungești șederea cît mai mult; spațiile-n sine au crescut, ceea ce pretează locul nu doar turismului, ci și închirierii.

Ce să mai zici ce amenajarea interioară – am întîlnit mai peste tot exemple splendide în care se simțea interesul și mîna unui designer inspirat.

… nu doar aer condiționat, televizor, internet și uscător de păr, nu?

Vrem mai mult, așteptăm mai mult – e bine că primim mai mult. Plătim mai mult? Poate; dar pentru ce altceva nu plătim mai mult?

Și-n atitudinea gazdei e mai mult. Nu rareori primești un cadouaș, o sticlă de vin-ceva; te poți bucura de-o mînă de ajutor; iar dacă ești mai mizantrop de fel, se prea poate nici să nu fie nevoie să dai nasul cu ea nici la venire, nici la plecare: îți iei cheile singur de undeva și le lași fără grijă înapoi.

E un turism bun pe care-l întîlnim, cu bucurie, din ce-n ce mai des. E un semn de încredere – e un semn că-n vacanță ne putem chiar simți fără griji – doar bine.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

întotdeauna o s-avem Brașovul.

Cînd ni se ia de Capitală, unde să fugim? La Giurgiu, la Buzău, la Ploiești? Haida-de! – tot la Brașov ajungem.

Contăm pe el – e un fapt – dar și el contează pe noi – neîdoielnic. Știm și noi, știe și el: știe prea bine!

Ne-nțelegem, deci, noi cu Brașovul. Ne-așteaptă mereu, ba chiar de fiecare dată cu ceva-n plus; și nu știu cum îi iese, dar cînd ne pomenim pe-aici, face el ceva și-și ascunde norii după al doilea rînd de vîrfuri, lăsîndu-ne cu Soare și vreme bună.

Ce-i drept, începe să se cam simtă toamna de-acuma, dar peste zi încă te mai păcălește dogoarea și seninul; și tot locul e cuminte și cald.

Dar cînd și ce nu-i frumos pe la Brașov?

Orașul, turnurile, Piața, Cetatea, Poiana, Rîșnovul și Branul, ba chiar și nenorocitele alea de drumuri care par tot mai lungi, indiferent că-s pe Valea Prahovei ori prin Cheia.

Despre oraș, n-ai ce să mai zici: l-ai tot văzut, îl știi, tot ce te face să-l cauți din nou și din nou e la locul său; o duce atît de mulțumitor, încît nu-i nevoit să facă niciodată pași mari înspre cine știe ce îmbunătățiri. Da, peisaje; da, istorie; da, turismul: da, noroc cu toate astea, dar nu-i doar noroc în Brașov. Fără să fie neapărat excelența autohtonă nici în civilizație, nici în civism, nici în arhitectură, nici în atracții, uite că rămîne un etalon al căii de mijloc, cea pe care are loc fiecare.

Puține orașe-s alea care nu se sinchisesc de faptul că nu-s buricul țării; Brașovul e unul din ele – pe de-o parte ferit de păcatul meschinăriilor provinciale și pe de alta avînd înțelepciunea să nu caute să dea lecții. Și uite că-i iese.

alte articole de pe-aici: Braşov după sufletul omului  • spre Brașov prin depresiune • FundataPrejmer

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

Ratatouille pe Ciucaș

scris de Sonia Ratatouille

Cu toții am fost la munte, nu?

Ei, dar nu toți puteți spune că ați urcat pe unul.

Dar eu pot.

Deși trezitul la 5:30 nu mă atrage, nu puteam să nu fiu entuziasmată.

La început mi s-a părut extrem de ușor. Apoi a trecut juma de oră.

Aveam impresia că nu se termină. Ceea ce era parțial adevărat, deoarece asta era doar o zecime din drum. După o oră jumătate de chin, mă obișnuisem deja cu mersul și mă simțeam mai bine.

Și fix când mă descurcam mai bine, Cabana Ciucaș se zărește în depărtare (prin depărtare mă refer la 50 de metri).

După o pauză pe iarbă, am pornit iar la drum. Am avut drum domol, dar apoi a început partea grea – stâncile.

Traseu ușor, au zis ei, traseu ușor.

Am ajuns, în sfârșit, sus, de unde am ajuns în vârf. M-am gândit tot drumul că partea cea mai grea e să ajungi în vârf. Nuuuuuu! Se pare că nu știam ce e aia „coborât”. Nu doar că era abrupt, dar era și alunecos.

După alte două ore de coborât, timp în care am compus și un cântec minunat despre munte, am ajuns înapoi la cabana. O oră ne-a luat să ne revenim și nici atunci nu eram „fully charged”.

Am continuat să mergem prin altă parte, în speranța că ajungem înainte de a se întuneca. Am reușit, dar deși partea asta era cea mai ușoară, eram deja obosiți, așa că a fost foarte greu.

Cea mai mare bucurie e că am văzut lumea de sus, de mai sus decât am văzut-o vreodată.

 

În concluzie: Mi-a plăcut? DA

Plănuiesc să mai încerc asta curând? Nu

E o experiență super, dar e și foarte obositor.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor