despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
 Iarna bucureșteanului începe tot mai departe. Acum vreo doi-trei ani o găseai după Cîmpina, anul trecut mai pe la Sinaia, iar azi s-a furișat și mai sus: după Bușteni… după Azuga… taman la Predeal dai de zăpadă după pofta inimii.
Predeal, zici? Dar asta-i departe; și-n plus, n-ai ce face aici; e cam pustiu…
Ce minune, însă, că toate gîndurile astea pot fi alungate.
Predeal e la mai puțin de două ceasuri pe calea ferată: ajungi, cobori din vagon și-n zece minute deja te și dai pe derdeluș. E atît de simplu.
Bilet la tren? Îl poți lua chiar din aplicația cu care-ți plătești acasă biletul de tramvai. E atît de simplu.
Și-n locul ăsta încîntător – după ce ostenești de săniuș și bulgăreală – îs o droaie de restaurante unde-ți pui, pe-ndelete, burta la cale în timp ce se zbicesc hainele. Estimp, cît te gîndești dacă mai intră, totuși, și papanașii ăia și faci și-o plimbare printre brazi, șoferul s-a și încadrat în coloană – pui pariu c-ajungi acasă înaintea lui?
… trenul de plăcere nu merge-ncet.
De ce nu? Ne place aici, chiar dacă-i departe, așa departe.
Da’ drumu-i cunoscut și nu atît de cumplit. Mai ales cînd te-apropii, cînd simți că nu mai e atît de mult, și-ncepi să privești cu drag la locurile astea frumoase.
Toamna, de partea noastră: Soare, cît cuprinde. Ici-colea să te mai ia cu frig, prin cîte-un lighean dintre dealuri, ori sus pe urcușul Rarăului – care se cheamă, totuși, că-i munte.
Bogăție, hărnicie: mere roșii dintr-alea care se șterpelesc din cămară, de poftă; nuci; doar hribii s-au cam trecut – noroc că pe-aici îi găsești în meniu, la loc de fală!
De te trezește cocoșul devreme – pățăști și-n concediu – vezi cum din prima geană a soarelui, de după brazi, parcă se și-aprinde strălucirea crucilor aurite de la mănăstire.
Și toate mănăstirile-s tot acolo, neschimbate – și ce bine că-s neschimbate. Pe lîngă ele, oameni vrednici care te-mbie cu atîtea lucruri: mai multe decît încap în orice portbagaj.
Gura Humorului, drăguț, vesel; Pojorîta, ca dintr-o poveste; Cîmpulungul, cochet; Vatra Dornei, trist orășel – dar pus într-o minunată țară; Rădăuți, mereu cuminte…
Amarnic, doar traficul de marfă. Mii de camioane aleargă dinspre Siret încoace: ce să faci? stai și cu grija lor. Dar și cînd părăsești șoseaua principală, ce dulceață, ce huzur: ai timp și de peisaje, și de toată minunăția Toamnei.
Mîndră-i Suceava asta, acuma, înainte să vină zilele scurte, gri și reci.
        
Locuri ce ne rămîn în suflet: Neamț • Iași • Suceava • toate vacanțele noastre
Cred că și voi, de-acuma, ne știți; deci nu putea fi altfel nici anul ăsta – vacanța de vară tot acolo ne-am făcut-o. Aceeași Grecie. Aceeași Bulgarie. Toate la fel, sub același Soare neiertător, pîrjolitor, dar după care tînjisem.
Am luat-o iar la drum: Podul Prieteniei și mai apoi șoseaua bulgărească, pe care simți cum șoferul român caută deja din Ruse să se pună ca exemplarul alfa; da’l lași, tu știi mai bine că n-ai de ce să gonești, fiindcă te-așteaptă pauza. Și iar Plovdiv: iar plăcerea plimbărilor de seară printre oameni, iar amestecul de vechi, turism, graiuri și aere din toată lumea.
Însă pe undeva tot cu gîndul la Grecia stai. Așa că o iei mai departe, cu tot tabietul de an cu an. Ultima benzinărie, ultimul plin. Trecutul de Kîrgeali, locul de după care știi că toate-s tot mai aproape: la un pas. Și locul unde alegi pe unde intri în Grecia. Stînga, ca restul celor cu care-ai împărțit șoseaua pîn-acum? Ori dreapta, tu singur, printre dealuri și sătucuri, ca să cobori apoi munții pe cel mai frumos drum din lume? Da, răspunsul doar unul este: pe acolo unde numai ție se-arată frumusețea Rodopilor.
De-acum, gata: șosea iar, autostradă, și mai apoi iar șosea; semnal dreapta și intri-n curte, printre leandri și măslini.
Ai ajuns acasă, dar în vacanță! Știai că toate o să fie la fel. Doar că te și convingi, și te liniștești, te oprești din zbaterea care te-a însoțit pîn-aici.
Plaja e goală, așa cum o visai. Apa?
… limpede, lină, răcoritoare: recunoști departe capetele cu cipilici și pălării decolorate care se ițesc deasupra luciului. Îs aceiași moși, aceleași babe din verile trecute. Doar aici, în apă, se mai mișcă sprinten, vioi; pînă cînd coboară la plajă îi vezi deșchiolați, cu mișcări chinuite de crabi. Îți găsești locul printre ei, ieși înapoi pe nisip doar cînd îți dai seama că te-ncearcă tot mai tare foamea.
Foamea, ai uitat de ea! Ce bine că ți-e foame aici, unde știi că o să mănînci și plăcintă, și gyros, și creveți, și iar plăcintă, și iar gyros; și pește – pește bun, pește nobil, pește gustos – și apoi dulce, dulce – atîta de dulce.
Marea, iar: cu atîtea culori! Albastru adînc, misterios; albastru vesel, clipocitor; albă, lăptoasă sub vipia amiezii; roz în liniștea înoptării. Se unește cu înaltul cerului, ca-ntr-o „infinity pool” – oare i-o da cineva de margine?
Păi… hai să vezi. În portuleț așteaptă un barcaz inimos; te duce pe lîngă coastă, spre insule și insulițe: pietre, stînci, golfuri neștiute, peșteri.
   
Ți-amintești de comoara lui Spînu, dar nu-i aici, asta-i sigur; și căpitanul care mînă barcazul e-n șlapi și vorbește cu prietenii lui să meargă diseară să caște gura pe la tîrgul din piață; ce să știe el?
Dar ești pe mare, țărmul e departe, Soarele se lasă cuminte peste apă. Te bălăcești iar și – of! – îți dai seama că te trage iar foamea înapoi.
La un ceas distanță e peștera Alistrati: aici sînt comorile pe care le căutai înainte, sub formă – și forme, milioane de forme – de stalactite și stalagmite. E copleșitor de frumos, dar n-am cum s-o v-o arăt; înăuntru fotografiatul e oprit, și asta e cea mai înțeleaptă idee turistică pe care-am întîlnit-o. Cu telefonu-n buzunar, omul redevine curios, se-ncarcă cu emoție pe care caută s-o împărtășească celui de lîngă el. Peștera asta – unde-i răcoare chiar în cea mai cumplită amiază – e o minune.
Zilele trec. Seamănă-ntre ele, deși în fiecare faci altceva. Kavala e lîngă tine, știe c-o să treci pe la ea. Fierbinte, lipicioasă, furnicar de oameni care de-abia așteaptă o masă pe undeva, să mănînce; pîndesc fiecare scaun care se eliberează. Ah; și cînd apuci să prinzi masa aia liberă, imediat vine și mîța aia care-ți caută slăbiciunea din privire; de-abia mai apoi apare și cineva să-ți pună o sticlă cu apă rece-n față. Tot pe-aici, și niște dulăi grași ca focile; cînd îi apucă și pe ei zăduful, se trag la răcoare, în cîte-un magazin cu aer condiționat: trai!
Foc, dogoare, vipie: e vară în Grecia. Verdele e stins, pîrjolit.
E și rugină – multă rugină – și decădere. Cum te abați spre interiorul țării, îți sar în ochi fabrici, ateliere, case părăsite; mașinile – să mă credeți! – li-s mai prăpădite ca ale noastre, ba chiar și ca ale bulgarilor. Șade, șade pe loc Grecia, se simte.
… și iar mare, iar nisip, iar seri lungi și dimineți liniștite; toate – toate – pe care le știai și de care aveai nevoie. Știi: oricîte planuri îmbietoare de vacanță or fi în jurul tău, tot aici e locul pe care-l visezi – așa s-au potrivit lucrurile!
Nu, nu mai e nimic de zis; a venit și ultima seară, ultima noapte. Cum să fii supărat? De-aia pleci, ca să știi că vrei să vii iar înapoi.
Și-n plus, vacanța nu s-a terminat de tot; mai e o feliuță de Bulgarie. De-acuma le faci loc pe șosea celor care se grăbesc spre Grecia, îi înțelegi.
Iar Kîrgeali – e, aici, la marginea drumului, o patiserie așa de bună!
Și iar Stara Zagora. Pare mai prăfuit, mai puțin vesel ca odinioară. Dar restaurantul „Ștastliveța”… oameni buni, restaurantul e mai bun ca niciodată.
Șosea și tot șosea; te-nsoțești cu muzică, fiindcă pe-aici la posturile de radio se mai dă și muzică: și, de-o dată, te nimerești la Dunăre – gata?
Da, e gata, hai acasă.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
 Tot acolo e. Ne cheamă, ne așteaptă – și știm și noi cam ce să ne așteptăm, așa că nu ne-ntoarcem acasă trași în piept.
Marea, deci. Ca să ajungă aici, bucureșteanul – mai nou – se cocoață și pe un pasaj șui și deșelat, construit în preajma zonei comerciale a fostului „Policolor”; așa e cînd lași pe oricine să se ocupe de ceea ce zicem că-i infrastructura.
Dar mai apoi, treburile-s știute și răs-știute; asfaltul se-ntinde fierbinte sub roate, vine Dobrogea – piatră și praf – și te apropii tot mai mult.
E și acum, după atîția ani, o senzație pe care nu știi s-o pui în cuvinte atunci cînd revezi Marea de departe, cînd îi simți aerul: vacanță? griji lăsate pe altcîndva? libertate?
N-am mai oprit să văd nici Mamaia, nici Constanța – nu s-o fi schimbat mare lucru la ele – dar m-am fîțîit prin stațiunile cele vechi.
Olimp: aici se termină – sau începe? – civilizația. Nu-i nici pustiu, nici animat. Se simte o creștere în preajma fostului complex hotelier „Amfiteatru”, readus la viață de binecunoscutul hotelier Murad; strălucește, nu zic nu, dar îl simți mai încărcat ca un talcioc!
Neptun: curățel; dar fără nici o bucurie, fără vreo plăcere pentru plimbat – strada principală ce-l străbate e neînbietoare de-a dreptul – parcă te-ai duce la piață, nu la plajă.
Mai jos, Saturn se ține binișor pe picioare; e destul de plin, de popular – aici sînt și mari magazine, și o plajă plăcută ce se-ntinde spre Venus, și ceva mai multă ieftinătate.
Dar, vai, Mangalia… zici că străbați Adjudul, nu un orășel de coastă, de vacanță. O șosea urîtă, fără vreun copac, fără nimic: doar treci printr-o localitate. Nimic; nimic mai mult.
2 Mai! O mai fi Casa Margo? Uite că e și-acum, și-i neschimbată de pe vremea cînd opream înainte să fugim mai departe, spre Balcic. Grădina umbroasă, cu flori, pitici și liniște.
Vama veche e la un pas; satul a devenit tot mai comercial – șaorme, magazine, plictis – și mai toată partea bărbătească se simte datoare să poarte un soi de șalvari vărgați: o fi un soi de uniformă.
Altfel, pe aici, peste tot, se trage tare. Se muncește, se ține de fiecare leu, se dă bon oriunde.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Sînt locuri vii, năucitoare, mustoase, lipicioase, unde ne-a rămas inima – Napoli, Istanbul. Și Lisabona, da. Știți, cred că-s două feluri de oameni lăsați pe pămîntul ăsta: unii au fost, alții n-au fost încă aici.
Primăvară la Lisabona? … fugind din București, unde verdele timid și prăzuliu de sfîrșit de martie încă nu ascundea orașul, zici că-i vară-n celălalt cap al continentului nostru.
Ce bine! Orașul ăsta e din alea pe care nu trebuie să le vezi; pentru Lisabona-ți folosești toate, toate simțurile; nu merge altfel.
E strașnic de turistic – și plin de toate capcanele alea delicioase în care se răsfață vizitatorul – dar și-o lecție de locuire, de viețuire: ce s-o mai lungim, le are pe toate.
Firește, are și zone largi, scumpe, mai reci, monumentale; le ocolești, le traversezi ca să te pierzi apoi pe nenumărate străduțe care urcă, coboară, se-mpleticesc… care parcă-și pun piedică una alteia!
Și urci… și te abați… și urci iar, fiindcă deja nu ți-ai dat seama c-ai coborît: așa-i Lisabona.
La un pas huruie-n viteză binecunoscutele vagoane de tramvai; te claxonează tuk-tukuri care-i plimbă pe alții ca tine; și din cinci în cinci minute te mai oprești într-o piațetă încîntătoare.
Și lume peste tot: unii cîntă, unii stau; unii au venit doar să simtă; turistul cu harta-n buzunar trece pe lîngă căpiatul care-n legea lui caută ceva-n telefon și – ce minune! – au loc cu toții.
Oameni, cum am putea fi și noi: cu griji, cu frustrări de margine de Europă, cu tras de dimineața pînă noaptea: ne-nțelegem cu cei de-aici.
Dar nu-nțelegem cum de le ies numai lor și numai aici atîtea lucruri. Ia, de pildă, mîncarea. Internetul îți spune, conștiincios, ce să mănînci și parcă-ți vine s-o iei în rîs. Cum să fie un amărît de pește atît de bun? Da’ o friptură? Da’ un cîrnat… un cîrnat, dom’le, un cîrnat, cum să fie aici – oriunde te-ai opri să mănînci – atît de bun?
Și-apoi, patiseriile: multe, locante de cartier unde la tejghea doi muncitori asudați termină iute berile, funcționarul soarbe o cafea și-o babă – alta și aceeași în fiecare dimineață – uită de fiecare dată ce vrea să-și cumpere. Sînt pe puțin douăzeci de feluri de produse-n galantare: cum s-alegi… de ce s-alegi?
… în fine, minunat oraș:
                                                   
Odată ajuns aici, totul pare lesnicios, la-ndemînă. Chiar și-n labirinturile strduțelor de pe dealurile Lisabonei, tot îți dai seama că nu te pierzi cu adevărat: poți hălădui fără teamă, fără grijă: simți că te prinzi cum să găsești drumul cel bun.
Orașul, mare; întins; odată ce-l părăsești, suburbiile-s cale de kilometri. Și trebuie să-l și părăsești, fiindcă la nici trei sferturi de mers cu trenurile se află alte minunății.
E Sintra: orășel și mai întortocheat, cu case una peste alta, cu trepte și stradele, mărginit de colțuri înalte pe care șed castele… două castele, unul mai năucitor ca altul.
                
Mai încolo, luînd-o pe una din cele mai frumoase și dulci șosele pe care-am fost vreodată, e Cabo da Roca: locul unde se termină Pămîntul și unde Atlanticul mugește, sub stîncă. E cald, e blînd Soarele, dar și cînd se repede cîte-un nor, totul se schimbă: simți cît de mic, de mărunt, cît de om ești – și cîtă măreție-i în cei care-au stăpînit Marea.
      
Tot Marea – aceeași mare, dar mai blîndă, mai casnică, mai jucăușă – o găsești pe rivieră, la Cascais, la Estoril. Plaje, iahturi, restaurante, culori, umbră și veselie: vacanță, carevasăzică, vacanță fără grijă. Nisipul arde, dar apa-i încă rece, rece rău: te uiți la calendar și-ți dai seama că n-are cum să fie altminterea!
              
Te plimbi, deci; trebuie; dar te-ntorci iar în Lisabona. Nu, nu te-ai săturat de urcat, de trepte, de funiculare, de pasaje, de pasarele, de miradoare – cum sună! – nu te saturi niciodată.
Nu: de Lisabona nu te saturi. O iei de-a dreptul, de la sine; nu te trage-n piept cu nimic; se poartă frumos cu tine.
Fiecare cartier vechi, cu ale lui: Bairro Alto cu viață de noapte, Chiado cu prăvălișul spre Tejo și – de ce nu? – Piața de pește, Alfama cu biserici și cetate; în mijloc Baixa – acolo unde coboară toată lumea – și mai apoi, sigur, Belém – cu mănăstire, cu turn, cu parcuri, peluze și aer, aer liber.
Și cîte mai are. Muzee; muzee fără număr. Biserici, catedrale, mănăstiri: la cea a ieronimilor stai mai mult la coadă afară, decît petreci admirînd-o dinăuntru – dar la doi pași e patiseria unde chiar se fac cele mai bune pasteis din lume; și și la patiserie coada e pe măsură.
Și piețe, piețe largi, cu oameni în ele; esplanade nesfîrșite spre estuar; și iar tramvaie – cîte-or avea, că par cu zecile? – care fug nebunește și se pierd după colțuri.
Și urme de măreție: regi, miniștri, conducători; și – acolo unde nu-s statui – amintiri ascunse ale trecutului contemporan.
Și iar restaurante, și cluburi, și patiserii. Și magazine, anticariate, librării.
Și faianță – nenumărate modele de faianță, îmbrăcînd clădiri – și un pavaj de-ți vine să mergi desculț.
Și seri lungi… lungi, bune, calde, luminoase.
Și fado – trebuie să fie ceva în fado; dacă te uiți din stradă prin geam într-un loc unde se cîntă, vezi cum cei de la mese au încremenit, cu mîinile lîngă pahar, uitînd de farfuria din față: deci e, e sigur.
Of: puteam să scriu ceva și mai frumos. Puteam să fac alte poze: multe, frumoase. Da’ pîn-la urmă, am fost aici – cum s-o zic fără să vă supărați? – ca să simțim.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Bucureșteanul pe care-l apucă nevoia de fugit din Oraș – după obiceiurile încetățenite – o ia spre munte.
Mergînd pe DN1, cam la un kilometru înainte de-a ajunge la giratoriul de la intrarea-n Ploiești – pe raza localității Bărcănești, cum se spune oficial – găsiți o brutărie la care zău că-i bine să vă opriți ca să vă luați cîte ceva. E și loc de tras mașina în față.
Nici nu intrați bine în Sinaia și – la primul giratoriu întîlnit, cel mai nou adică – zic să faceți stînga spre Platoul Izvor și să căutați, la parterul unui bloc, o cofetărie. Se cheamă „Cake Art”. Și acolo… știți? – se fac prăjituri. Da, da: dintr-alea care mai au și blat și cremă; și gust…
Reconfirmăm, pe această cale, și două din restaurantele ce se păstrează bune-n părțile astea. La Sinaia, „Palas” – se ține, nu dezamăgește și nu sare calul; pentru cine n-ajunge așa departe și vrea să se-oprească-n zona Cîmpinei, rămîne de-ncredere „Povestea Ceaunului Paprika”.
mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos
Nu toate plimbările se povestesc, viața nu funcționează așa; nu orice merită înfățișat, nu?
Dar înțelesuri se desprind la fiecare ieșire din lumea de zi cu zi.
… iacătă, se mai întîmplă ba să dăm roată Capitalei, ba să ne mai băgăm nasul prin împrejurimi – uneori doar din pricină că Waze știe mai bine-n clipa aia pe unde să îndrume; și-l lași, dacă-ți iese și vreun folos din asta!
În fine: îi vine oricui, uneori, să se abată, să exploreze drumuri, drumeaguri, sate. Care-i viața pe aici, la cîțiva pași de iureșul orașelor mari?
Una peste alta, e trist. Soarta părților periurbane atîrnă mult de aglomerările citadine aflate la juma’ de ceas de mers cu mașina… dar nu într-atît de mult încît să se simtă.
Cum s-o zic? Uite, poate te sastisești de Valea Prahovei și-ți zici să vezi cu se se mănîncă zonele deluroase ale Prahovei.
Turism? Nu, turism nu există.
Ce să faci? Peisaje… da, să vezi peisaje. Urci un deal și te lași hămăit de-un cîine. În fiecare sat poți să te urci pe un deal; chiar pe un deal frumos. Pînă cînd te saturi: și de dealuri, și de cîini.
Nu te-atrag nici rămășițele postindustriale ale cine știe ce căror fabrici, exploatări, ateliere: e de-ajuns de multă mizerie-n restul vieții, ce să mai cauți în plus și pe alte plaiuri?
În nici un sătuc, în nici o comună nu găsești un loc de unde să-ți cumperi ceva proaspăt, ceva de-al locului. Nu-s brutării, nu-s patiserii – și de ce-ar fi? Localnicii n-au bani, turiștii vin cu pachețelul de-acasă.
Nu-i de rîs – orice așezare începe să poată fi considerată vie și cît de cît bogată de-abia cînd își permite… o șaormerie.
Te gîndești: dar cei care s-au tras pe-aicea fugind din Oraș, or fi adus vreun folos comunității? Chiar și pentru un weekend petrecut la aer curat, ar trebui să se simtă.
Dar „provenitul” nu dă pe la magazinul sătesc; vine cu portbagajul deja umplut de la hipermarket. Și chiar dacă locuiește zi de zi în sat, a-nceput să i se pară tot mai simplu să-și comande totul – curierii și livratorii se abat numaidecît.
Și-atunci, care e salvarea locurilor astea – dacă „salvare” o fi cuvîntul potrivit? Turismul… ai zice. Dar cît turism încape pe lîngă cel cu care deja ne-am obișnuit deja? Și totul, oare, chiar trebuie să fie neapărat turistic?
Cît despre istorie, toți nu doar că și-o ignoră, dar pe deasupra chiar o rescriu, o batjocoresc. Nu găsești nici măcar un muzeu cumsecade prin partea asta de țară.
Brașovul, deși o duce bine de pe urma oaspetelui, dă semne că s-a săturat de el: e, parcă, tot mai rece și mai urîcios; de ani de zile n-a produs nimic nou, nimic în plus, nimic mai mult. Ploieștiul – altminterea un oraș cu străzi întregi și bulevarde minunate – nu e vizitat de nimeni. Cîmpina-i moartă: de cîte ori să te duci să vezi castelul Iuliei și să te plimbi pe strada aia care-i frumoasă?
… ici-colea, aruncat la o margine de pădure, cîte un „resort” scump, cu meniuri bibilite, cu nenumărate posibilități de relaxare și distracție; dar genul ăsta de turism nu trage-n sus restul zonei – zonă în care dacă te oprești, nu dai nicăieri peste ceva-ul local care să te îmbie.
Așa-s lucrurile – atît.
… iar pe-aici, plaiuri depărtate, dragi, frumoase – cît de frumoase!
Și ce mai toamnă, cu tot ce-nseamnă ea: raze năucitoare, păduri minunate, dealuri ascunse-n ceață moinească, biserici, iar biserici, și sute de saci – zic bine sute! – cu bureți și ghebe.
Moldova, toată, în sărbătoare, fiindcă ne-am nimerit în preajma Sfintei și nu toată lumea lua calea Iașiului.
De Suceava, ce să zici? Grozav ce ne-a mai făcut-o; știa ea c-am venit mai mult ca s-o folosim de punct de plimbări prin împrejurimi așa că-n dimineața plecării acasă… ne-a servit un Soare atît de minunat doar așa, ca să ne bată obrazu’ de turiști nerecunoscători!
Rădăuțiul – cuminte, la locul lui – bucuros că n-am uitat nici acum să-oprim măcar pentru cîteva plăcinte.
Marginea – așteptîndu-ne și acum cu atîtea lucruri ieșite din mîna omului care pot împodobi orice casă.
Mănăstirile, cum le știm și cum avem nevoie de ele.
Putna… cu istoria, cu Ștefan, în colțul ei de lume.
         
Voronețul, încă albastru – dar cu un gard uriaș în juru-i, de zici că l-au făcut de teama tătarilor. E și cea mai „comercială” dintre toate: străbați o alee lungă plină cu fel de fel de jucărioare, atracții, suveniruri, dar care nu păcătuiește prin stridență pînă să ajungi la mănăstire.
       
Humorul – atît de dulce, de blajin. Un pic mai ascuns de iureșul șoselelor, dar ce bine-i șade așa!
           
Și Moldovița – aruncată undeva-ntre dealuri – la care te-ai întoarce imediat ce-i ieși pe poartă. Tihnă, colțuri înflorite; doar șina de tren părăsită ce șerpuia pîn-aici ba de-a dreapta, ba de-a stînga șoselei te-ntristează.
                 
Drumul într-acolo? Greu, îl știți prea bine; doar ce mai scutiți Bacăul pe autostradă. Și adevăru-i că atît Suceava, cît și Rădăuțiul se simt mai ușurate de ceva vreme, după ce și-au construit șosele ocolitoare.
Pandemia și scumpirea vieții se văd, nu se poate altfel. S-au închis restaurante, s-au schimbat obiceiuri de-ale turiștilor, tot mai atenți la risipirea banilor.
Bucovina-n bucate nu-i lesne de găsit. Suceava n-are patiserii tradiționale la-ndemînă și mai degrabă dai peste vreun restaurant care experimentează formidabil rețete noi, decît să frigă pastrame!
Bogăție, totuși, în multe locuri. Vicovul de Sus propășește; celebra fabrică „Marelbo” – cum să nu te-oprești la ea? – s-a mărit; lîngă vechile ateliere s-au ridicat clădiri noi, elegante, ce-ar sta fără rușine-n oricare centru urban. Peste tot, sumedenie de mici cafenele „drive-thru”, unde cei pe fugă trag să mai schimbe vorbe.
Și… da, trebuie s-o spun iar: ghebe, bureți – zeci de mașini pe marginea pădurilor, cu oameni veniți să-și umple sacii pentru iarnă. În fiecare parcare unde oprești, dă năvală o liotă de puradei să-ți vîndă măcar o pungă plină!
Da: ne-am oprit și noi, sigur c-am luat; cum să nu luăm măcar cîteva din cele mai nobile și gustoase ciuperci din lume – hribii? Și-am fugit să-i aruncăm iute-n tigaie, cu oleac’ de usturoi și cu niște pîine caldă.
          
… ei, uite c-am fost iar pe la Suceava.
Locuri ce ne rămîn în suflet: Neamț • Iași • Suceava
toate vacanțele noastre
Da, aveam nevoie: aveam nevoie și de vacanță, dar mai ales de vacanță acolo – unde e liniște, frumos, unde știm totul cum e și unde nu se schimbă nimic.
Ne era dor de Grecia noastră și visam s-o regăsim așa cum o lăsasem, înainte de necazurile pandemiei.
Și… uite-o! E la fel. Păi a trecut, ea, peste sute și mii de ani de istorii… nu s-a-mpiedicat de un hop, căci – pînă la urmă – nici omenirea n-a făcut-o.
Și-n Grecia… toți la locul lor, toate la locul lor: ce confort, ce bucurie cînd simți asta; cît de bine e cînd te-nvăluie sentimentul ăla pe undeva burghez de turist cocoloșit.
Mi-era, odată trecut granița, c-o să mă așez pe asfaltul ăla fierbinte, să-l simt că-i adevărat: e adevărat c-am ajuns iar aicea?
Dar nu m-am coborît din mașină: era cald, era lume și – peste toate – mai era așa puțin pînă să și ajungem la căsuța care ne-așteptase.
E, deci, Grecia la fel? Da. Zice că s-a scumpit; da, dar toată viața de oriunde s-a scumpit. Poate, pe ici-colo, nu mai dai de grecii ăia care nu făceau nimic, la o cafea… nici acuma nu fac nimic, dar nu-și mai iau cafeaua.
Da-n rest, e atît de la fel, încît te lași purtat de toate tabieturile pe care ți le regăsești – ce repede te obișnuiești la loc cu binele!
Și aveam nevoie și de vacanța cealaltă – plină de pauze mici și mari, plină de minunate surprize, plină de oboseala drumului dar și de bucuria popasului. Vacanța cealaltă înseamnă, în fiecare an, Bulgaria: și ne-a umplut de bucurie și acuma.
Și le-am făcut pe amîndouă: fix așa cum ne dorisem: și ne-am ales, în plus, cu o droaie de lucruri atît de frumoase!
Drumul de anul ăsta ni l-am lungit un pic, ca să vedem poate cel mai frumos oraș al vecinilor – Plovdiv.
Face toți banii; și face să vii aici nu-n goană, ci pe-ndelete, pentru două-trei zile. Atîtea case, atîtea ruine, atîtea dealuri, atîtea parcuri; și ce bucată uriașă de centru doar pentru mers pe jos și făcut… nimica!
Plovdiv – fără îndoială – e grozav; are o atmosferă cosmopolită, plăcută, prietenoasă; și are cum să ne dea niște lecții umilitoare despre cum să ții-n funcțiune civilizația.
Orașul are foloase mari de pe urma deschiderii sale tradiționale – obișnuit fiind cu străinii – dar ce bogăție istorică și arhitecturală înăuntru! Ne-om lăuda noi cum ne tragem din romani, dar uite cîte rămășițe, cîte ruine, pe ce cantitate de veritabilă istorie poate pune mîna aici vizitatorul!
Urci, cobori, caști gura, intri-n case vechi care, dacă nu-s muzeu, atunci adăpostesc fel de fel de anticariate; și cînd te ia oboseala te duci frumușel în centrul cel viu, unde-s sute de terase. De mirare lucru, nu se găsește aici restaurant „Ștastliveța”; dar ce-are a face, căci se mănîncă bine, interesant, meșteșugit: e o plăcere să te oprești la o masă.
                                                                                                       
Și, ca să ne dea peste nas odată-n plus, fac și gogoși; bune gogoși!
Unde te-ntorci, e ceva care să te-aducă iar înapoi în trecut: cîte-o piatră, o scară, o coloană. Ba pe stradă, ba-ntr-un magazin.
Parcurile au un aer splendid: nu știu cum de reușesc bulgarii să păstreze același mobilier pe care-l avem și noi, aceleași locuri de joacă pe care le montasem și noi, într-o stare perfectă ani și ani de-a rîndul. Adică… știu; și nu-mi place să vorbesc mai mult despre asta: neisprăviți mai sîntem! Nu găsești un găinaț, un gunoi, ceva care să fie stricat; un iaz mai mic decît cloaca Cișmigiului nostru e transformat într-o uriașă fîntînă arteziană, veselă, senină, răcoritoare.
Dar trebuie – nu-i așa? – să pleci mai departe; promiți că te-ntorci, dar te-așteaptă drumurile. Aglomerate: turiștii gonesc, să fie cît mai iute la graniță. Șiruri nesfîrșite de camioane huruie de-a lungul Bulgariei. Orășele, limitatoare de viteză, benzinării, ocolișuri și scurtături; și de-o dată ajungi la Kîrgeali – știi că de-acuma mai e un hop și Grecia-i după colț, cum se zice.
Hopul ăla e, desigur, trecerea vămii. Am cam tras la sorți, alegînd Makaza, în care-am pierdut aproape un ceas, ceea ce se poate considera rezonabil în plin sezon turistic. La-ntoarcere nu ne-a lăsat inima să nu venim prin Zlatograd: mai greu, mai solicitant, dar atît de sălbatic și liber! Nici o mașină românească n-am întîlnit luînd-o pe aicea; poate și pentru că foarte rar Waze recomandă traseul ăsta.
Ce contează?
Grecia: am ajuns.
Le-am făcut pe toate: toate la care visasem de cîțiva ani încoa.
Kavala… e tot acolo! Și-i atît de lipicioasă, de plină de oameni în faptul serii! Cu cetatea, cu apeductul, cu portul și restaurantele unde chelnerii cară chintale de salată, de cartofi prăjiți, de creveți, de carne friptă: și toată lumea mănîncă tot: cum să lași ceva în farfurie?
Și uite că și-aici, la o margine de stradă, dădurăm peste cineva care… tot gogoși face! Și ce gogoși…
Dar le știi pe toate, cum se zice. Le-ai văzut! Trece o zi, mai trece una, și parcă îți vine să cauți și alte locuri.
Nu departe de Kavala asta – chiar la doi pași! – e Filippi. Hei, ce ruine! Ce amfiteatru! Ce istorie, dintr-aia pe care poți și să te așezi, cînd te bate Soarele-n cap! E și muzeu, dar amfiteatrul rămîne cel mai frumos lucru pe care-l vezi aicea.
                        
După ce-ți tragi sufletul o țîră, vezi că nu-i departe nici orășelul Drama. N-are nimic special în plus față de orice alt orășel grecesc – asta dacă ratezi parcul din centru. Rîușoare care izvorăsc chiar aici se-mpleticesc printre alei, apa e atît de limpede încît nu-ți vine să crezi. Și în liniște și răcoare, deasupra apei ce susură, n-ai decît să te așezi la o masă pentru cină. Nu-i rău să te oprești, zău așa.
          
Alte drumuri – înapoi – și alte planuri. Salonicul? Lasă-l pe altcîndva. Ce-ar fi să te-ntorci spre măruntul Xanthi?
Xanthi!
Cred că e primul orășel grecesc prin care am trecut, acum zece ani cînd am început să venim prin părțile astea. Cum să-l uităm? Cum să trecem peste senzația de nedescris de lume, de lume împreună, de viață… vie?
Xanthi, zău așa!
Xanthi cel nou e oraș grecesc, nu-ncape îndoială. Dar Xanthi cel vechi – cel pentru care te abați aici – nu e! E o amestecătură. Ici-colea ți se pare că nici n-ai trecut încă granița, și-ai rămas în Bulgaria. Dar, cînd îl simți mai bine, îți aduci aminte de Istanbul – și nu-i de mirare, întrucît pentru mulți ani turcii au lăsat urmă și-n bucata asta de Grecie.
Se simte: se simte și-n comerț, și pe undeva în mîncare – și mai ales la dulciuri…
Și ce aer, ce lume e seara aici!
Și magazine, și case vechi, și muzee, și lucruri care se-ntîmplă; și un popas la nemaipomenita Casă a umbrelor, să te uimești.
Xanthi chiar a fost surpriza vacanței!
                                                                     
Dar zilele trec. Faci baie, faci plajă; la prînz tragi pe dreapta; seara iei tavernele de pe coastă la rînd, mulțumit că e bine, că Grecia nu se schimbă, că pare solidă și neclintită.
V-am zis? Și oamenii-s tot aceiași, tot acolo. Și gazda, și cei de la magazin, și de la tavernă, și de la cofetărie, și de la patiserie, și de la benzinărie, și chiar și de pe plajă. Oare ce an e? Oare chiar au trecut, și ierni, și veri, și pandemii? Da, au trecut; au trecut și peste ei: au mai îmbătrînit, s-au mai asprit. Camionetele cu care umblă de colo-colo-s tot mai rablagite; în spate scrie Toyota, în față Nissan, pe volan Isuzu: peste cîțiva ani, cînd o să fie tot mai greu de pornit, ce-o să le ia locul?
Ceva-ceva tot s-a schimbat. Rușii, ucrainienii nu mai vin. Bulgarii gonesc încoace cu mașini mai scumpe. Și ne-am înmulțit și noi, românii, atrași pe bună dreptate de zona asta, în care e încă loc pentru fiecare.
Mai sînt trei zile, apoi două; și mai rămîne doar una. Îți iei la revedere de la toți și la toate – și n-ai ce să faci, pleci. Îți vine să te tot oprești, să lungești vacanța, dar tot te-ntorci acasă; nu să te lauzi, ci doar – mulțumit și înțelepțit – să să poți zice, odată-n plus: da! a fost bine.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Alt oraș ca ăsta nu-i.
Atît de frumos și-atît de trist – ca-n vremea cînd poetul își trăia exilul aici, la malul mării.
… greu, greu să-l așezi pe-o poliță și să-i lipești o etichetă.
Atîtea urme – bătrînul Tomis, măreția orașului-port, iureșul estival dintotdeauna – ce-ți ies în cale la fiecare pas: atîtea visuri neîmplinite, atîtea rămășițe.
Ți-așa greu să crezi cum un loc de vacanță pare așa de lipsit de aer de vacanță.
Și… cu toate astea, greu de asemenea să spui că nu-ți place Constanța: ba dimpotrivă!
În clipa-n care lași deoparte „ce are”, „ce n-are” și „ce-ar putea să aibă” îți dai seama că pur și simplu e bine aici, că e prietenos, că e vesel.
Orașu-i lipicios, năucitor de peticit: case vechi frumoase, blocuri noi urîte, vile vechi părăginite, blocuri vechi păstrate, blocuri noi frumoase; bulevarde umbrite, cu nenumărate prilejuri să-ți hodinești picioarele pe margine, la o masă; un centru aproape pietonal – așa, cam cum îl avem și noi – plus muzee, statui, locuri de promenadă și belvedere, plajă – plaje – faleză, scări, port, delfini, terase și… și mai multe terase.
Da, da, mare oraș: le are pe toate; și – dar ce păcat că nu-ți ies în cale cum ți-ai dori! – baclavale și plăcinte dintr-alea cum nu mai știai că se pot face.
Și-i aici, aproape, la două ceasuri de Capitală: ca să nu-ncurcați drumul, e lîngă Mamaia.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
Iarna bucureșteanului începe tot mai departe. Acum vreo doi-trei ani o găseai după Cîmpina, anul trecut mai pe la Sinaia, iar azi s-a furișat și mai sus: după Bușteni… după Azuga… taman la Predeal dai de zăpadă după pofta inimii.
comentarii