despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
 Deci: Roma. Știți, toate numele și renumele primite i se potrivesc. E minunată – și cînd toamna e dulce și zilele-s încă lungi, cu seri frumoase, cu ferestre neașteptate de senin deschise între o ploaie scurtă și-un nor, e vremea pentru Roma. Pînă și turiștii par mai puțini și au loc să se risipească-n piețe, printre palate.
Hei, asta nu-nseamnă că nu e lume – e plin – ci doar că e plăcut, mai ales că atunci cînd te-ndepărtezi o țîră de atracțiile bine-cunoscute te bucuri de un oraș în sinea lui, în care respiri, ale cărui cotloane splendide-ți rămîn la-ndemînă. Și parcă totu-i splendid: mai ales lumina Romei.
Conștiincios – nu se poate altfel – te lași prins întîi de locurile emblematice. Le găsești ușor; și dacă n-ai chef să stai la atîtea cozi ca să și intri, nu-i bai; îți rămîne mai multă vreme de hălăduit.
… fiindcă orașul – partea turistică a orașului, mai precis – e mare. Plus că, fir-ar să fie, e totuși un oraș vechi, ceea ce-nseamnă că nu-i chiar la-ndemînă să locuiești în centru: e scump și de multe ori te nimerești în cine știe ce chițimii nepotrivite odihnei. Așa că alegerea unui cartier liniștit, pe una din liniile metroului, e cîștigătoare: doar mergi cîteva stații și ajungi oriunde-i nevoie.
Aici trebuie să-ți pui nădejdea în transportul public. E metrou, firește; dar una-două se lucrează pe undeva la el și nu te miri cînd rămîi pe dinafară, să te-ntorci seara cu autobuzul. Autobuzul, în Roma, e cam ca pe la noi – adică poate să vină… poate să nu. Ce să mai zici că aceleași lucrări – care, tot cam pe la noi, se mișcă încet sau foarte încet – îl pot trimite pe cine știe unde. Dar nu-i necaz; pentru că pe oriunde-ai lua-o, orașul rămîne prietenos, o încîntare.
Roma-i și un bun punct de plecare dacă-ți dă prin cap să vezi și altceva. Așa am și ajuns la Napoli: trenul face o oră și-un pic; mai mult pierzi coborînd și urcînd prin metrouri, căutînd peroane, plătind bilete de autobuz, decît în tren. Drept e și că merge cu 300 la oră: strașnică infrastructură.
Dar să redevenim turiști! Găsim, deci, pe toate cele știute din filme, din fotografii, din reclame. Nici nu ne mai necăjim că, lîngă noi, sînt alții și alții care le caută și le găsesc: știm – nu se poate altfel!
                                   
Vaticanul, Coloseul, Piața Spaniei, Panteonul, Fontana di Trevi… doar atît? O, firește că nu doar atît: palate, coline, piețe, fîntîni, columne, poduri – ce-i drept, Tibrul e cel mai puțin interesant obiectiv turistic al Romei – și-apoi biserici, catedrale, galerii, muzee.
Dar Roma e-n sine, în întregul ei, un obiectiv: te lași purtat pe străduțe-mbîrligate, pe scări întunecate, pe sub porți – fugi de lume un pic și, cînd îți dai seama c-ai obosit, te așezi undeva. Unde? Aproape oriunde; fiindcă nicăieri nu-i rău. Nenumărate-s locurile pietonale, ferite și de traficul năucitor pe două roți din alte orașe italiene.
                            
Cît îți recapeți răsuflarea, lași să se-așeze-n cap senzațiile orașului. Măreția, de care-ți dai seama că poate-aici a fost inventată. Istoria lumii-n care trăim, care tot de aici s-a născut. Greu să fii turist simplu, cînd ești copleșit de toate astea!
… o iei mai ușor. Autobuze turistice trec la tot pasul, parcuri odihnitoare-n care papagali verzi zboară liberi, grădini ascunse cu lămîi, pini înalți deaupra ta… o înghețată, o cafea – trece o zi și-ți dai seama că vrei – nimic altceva – ca și-n celelalte s-o iei doar de la capăt.
                  
Odată ce ieși din Roma turistică, intri-n cea omenească. Serile și diminețile-s casnice; care-i viața-n cartierele unde locuiește lumea? E o viață plăcută; străzile principale-s pline cu magazine de tot felul – haine frumoase, încălțăminte bună, chilipiruri, pizzerii – uite că-n Italia pizza nu-i doar pentru turiști! – și cafenele, veritabile instituții cetățenești.
… și-ncepi să te simți de-al casei. Dimineața cobori să bei un espresso și să mai schimbi cîteva vorbe – găsești vreun român aici, și dacă nu, sigur pe cineva care să te facă să te simți în largul tău. Seara, restaurantele cartierului se deschid încet; toate par goale-n primul sfert de ceas, dar pînă cauți tu prin meniu deja mesele din jur s-au și umplut.
Lucrurile simple de la magazin îs bune: mezelurile-s gustoase, dulciurile… dulci, la aprozar găsești hribi – hai să le zicem și noi „funghi porcini” – iar patiseriile au un sortiment încîntător.
Dar Roma-Roma, cea pentru care-ai venit aici, te-așteaptă. Ziceai c-o lași mai încet, dar cînd se face seară și-ți numeri pașii, în fiecare zi vezi c-ai făcut din ce-n ce mai mulți. Ei, și? O să te-odihnești acasă, cînd te-ntorci de tot. De ce nu aici? Pentru că frumusețea Romei te năpădește, te răscolește: ce bine-i să nu poți să dormi de atîta frumusețe.
Mai ales dacă seara ajungi sus, pe terasa Pincio, cea deasupra pieței del Popolo. Doamne, nu e asfințit mai frumos pe lume; ce lumină, deasupra Romei; ce umbre – mîini care se-ntind, cu telefoanele strînse, să prindă clipele fermecate!
             
Lumină – și ce mai lumină iar – găsești într-unul din locurile mai puțin turistice: un ceas de dup-amiază la palatul familiei Doria-Pamphilj, printre tablouri scăldate de razele soarelui, e de neuitat.
   
Cînd sînt atîtea de zis – of! – mai bine te-oprești, taci; le lași să se-așeze, cuminte, încet.
toate vacanțele noastre
Hai că ne-am făcut de cap!
… dădurăm o fugă-n orașul ăsta nebunesc, lipicios, gălăgios, cîntător și atît de viu, de omenesc.
Da, nici alt loc nu miroase a om – a oameni – și cel care ajunge aici aruncă bănuț după bănuț în toate fîntînile, dorindu-și – ce altceva? – să se-ntoarcă să-l simtă iar și iar.
Cum naiba să nu ajungi să iubești Napoli?
Scuterele care aleargă-n toate părțile, țîșnind după orice colț, din orice stradelă; Maradona cel pictat și pictat iar pe ziduri; cea mai strașnică pizza din lumea noastră; cele mai dulci dulciuri pentru care niciodată nu-ți mai rămîne loc îndeajuns…
Și oamenii – e oraș al oamenilor, fără să aibă ceea ce credem noi azi că înseamnă sistematizare, urbanism, „cincisprezece minute” de accesibilitate: aici oamenii trăiesc, aleargă, vorbesc; nu părăsesc centrul: e locul lor.
Și istoria; și bogăția; și strălucirea dinăuntrurilor; și cotloanele. Fiecare locșor are-n spate ani – sute de ani – de povești, de întîmplări care-s lipite de piatră… și din ce piatră-i făcut orașul ăsta.
… îs destui care-l văd soios și obositor, dezamăgiți cum nimic de-aici nu e clar și așezat; ce bine-i că noi nu sîntem dintre ei.
Nimic altceva-n plus față de ce-am scris și descris acum mai bine de zece ani: Napoli nu se schimbă; rămîne; se păstrează… nu moare – și gata!
                      
toate vacanțele noastre
 … ce faci cînd pleci într-o vacanță de toamnă și te trezești într-una de vară? Taci, treci la rubrica cu plus și te bucuri de fiecare clipă.
Am luat iar drumul Sucevei, drum știut, drum plăcut, cu toată osteneala fără de care nu se poate. Ici-colea ne-ncrucișăm cu șantierele viitoarei autostrăzi și ne-ndemnăm singuri c-o să fie mai bine.
Și-am găsit – departe unde-i ea – Bucovina cea frumoasă și cuminte, de care avem nevoie.
Orașul – Suceava adică – mereu frumos, fără să aibă, la o adică, nimic frumos: dar curat, grijit și bun cu oaspetele.
Mănăstirile, toate năpădite de verde și flori.
Pădurile, încă cu miros răcoros de ferigă, cu primii hribi – i-am prins noi în tigaie și de data asta!
Și-am plecat pe drumuri. Ia să vedem ce-i cu Mocănița de la Moldovița? – ne-am zis. Și dacă am zis, am și făcut. Locomotiva-i mică, pufăie, scoate trîmbe de fum și abur de mai mare hazul; trenulețul e plin și vesel; oamenii – după ce se satură și de poze, și de filme, și de live-uri – se lasă pe spate și se uită la plaiurile încîntătoare și-și fac, pesemne, calcule: cît i-o costa o căsuță pe-aici?
„Huțulca” merge încet; pînă și cei de pe bicicletă ne lasă-n urmă. Cînd ajunge la cap de linie, locomotiva se hodinește și călătorii dau iama prin bunătățile care-i așteaptă; e o mică industrie în jurul trenulețului ăsta, cu mîncare cum se cade și suveniruri.
                       
La-ntoarcere, ghici ce? Una din cele mai năucitoare surprize din partea asta de lume: Muzeul ouălor încondeiate al Luciei Condrea. Ce-i aici, nu poate fi nici spus, nici arătat – trebuie văzut; văzut și gata.
                      
Iar Moldovița și Humorul – cum să nu te-oprești, Doamne, pe la mănăstiri? – îs îmbietoare, umbroase, liniștite: numa’ bune de cîte-un popas.
  
Dar și cînd ne tragem înapoi la Suceava nu stăm pe loc; cum Cetatea se poate vizita pînă la căderea nopții, după ce iureșul de turiști de peste zi s-a risipit, zidurile i-s numai pentru noi.
      
Și… ce-ar mai fi și dacă i-am lua urma Poetului? Ipoteștiul e ca o coborîre-ntr-o poveste, de-ți vine ție să-te așezi în livadă, să cauți un capăt de hîrtie și – dacă nu te ia picoteala – să vezi dacă-ți iese vreo poezea. Ce noroc: asta nu-ți iese – dar picoteala… picoteala da! E și aici o industrie; una care strînge foloase – Eminescu-n sus, Eminescu-n jos – cu case de vacanță, tabere, fel de fel de congrese și conferințe.
Nu se face să te necăjești; căsuța familiei, deși adăpostește o colecție precară de obiecte și amintiri, e prezentată cu suflet de cei de aici. Sigur: ai vrea să afli mai multe – mult mai multe – despre copilăria și viața de la Ipotești, dar nu se cade să tulburi memoria Poetului căutînd garduri pe care le-o fi sărit și pomi în care s-o fi cocoțat.
Un sat mai încolo, după un deal, e și lacul cel cu nuferi ascuns la margine de codru.
         
Dacă tot sîntem pe-aici, păcat e să nu vedem Botoșaniul. Oraș uitat de timp și de lume, are… ce are?… nu prea are. Uite că totuși are un centru vechi; cam pustiu el și cam năcăjit, ce-i drept.
            
Și uite că ne-a mai ieșit o vacanță de vară.
Iași – 2014 • Neamț – 2015 • Suceava – 2019 • Suceava – 2022 • Suceava – 2023 • toate vacanțele noastre
… ce-o mai face Sibiul? Ce bine, e tot acolo, tot la fel, tot plăcut, tot păstrat: oraș duminical, liniștit, în ritmul lui.
Turistic, da; și mai ales căutat pentru evenimente, festivaluri, cultură; ditai rușinea cum Bucureștiul nu mai e de mult Capitala cînd e vorba de teatru, film, carte!
Sigur, toate astea – atracțiile Sibiului – vin cu un preț, pe care-l regăsim în fireasca scumpete și a cazărilor, și a mîncării; însă omul care vine aici nu se simte tras pe sfoară: orașul e prietenos, cuminte, funcțional.
Ce-i drept, e cam tras de păr să zici că pîn-aici dai o fugă, căci – pe orice cale ai lua-o – numai iute n-ajungi. Și nu doar asta, ci nici nu știi cînd ajungi: cu mașina drumul se poate lungi cine știe cît, iar cu trenul – cu toată strădania ceferistă – la fel, mai ales că după Brașov se circulă teleap-teleap; dar te uiți măcar frumos pe geam.
Alba, Sibiu, Hunedoara – 2021 • Sibiu – 2014 • toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Sînt locuri care-ți intră-n suflet deodată și – chiar dacă treci iute pe lîngă ele – le păstrezi și găsești drum înapoi.
Mai ales acuma, pe vipia asta grozavă de Iulie, cînd ai fugi dintre pereți, ziduri, beton.
Unde să fugi, unde să te-ascunzi? Oriunde te urmăresc aceiași oameni care caută minciuna răcoarei.
Dar ce bine: la nici un sfert de ceas din Cîmpina e o pajiște cu cel mai grozav loc de picnic din lumea noastră. N-ai treabă nici cu Doftana, nici cu Telega; nici cu Paltinu, ci – pe drumul ce duce spre Slănic – te oprești în mai puțin cunoscutul Brebu.
Ce-i aici? Un lac – mult zic lac, un heleșteu – și un parc, ceva între livadă și… și o lizieră de pini mîndri.
Amenajarea e uimitoare și ca să pricepem cum de s-a întîmplat, trebuie să ne-ntoarcem un pic în timp.
E, aici, o mănăstire – frumoasă, mare, înconjurată cu vechi zid din cărămidă și piatră – care, după Secularizarea bunului Cuza, a folosit ca sanatoriu și loc de odihnă, prin stăruința Anei și lui Carol Davila. Un pic mai tîrziu, înainte de Primul Război, amenajarea parcului și a lacului e dată pe mîna unui peisagist neamț – Feifer – pentru ca „Băile Brebu” să poată atrage cît mai mult public.
Restul e istorii, basme și legende; cine să aplece urechea la zei getici, palate și mănăstiri scufundate, zîne și povești de dragoste?
Restul e și încîntare, căci aici te poți ascunde, în liniște, aer bun și proaspăt, o zi-ntreagă.
Parcul e senzațional de curat și gospodărit – un cocoloș de hîrtie nu-i pe jos! – și-ntr-o parte e chiar și-o terasă mică, cu necesarele toalete.
După ce ajungi aici și-ți cauți un locșor umbrit, cam la un sfert de ceas ți se alocă o potaie simpatică care, după ce se tolănește lîngă geanta cu sandvișuri, așteaptă să ți se facă foame; după aia te-nsoțește mai toată ziua și cînd dai firimituri la rațe, și cînd te joci pe pajiște.
Dacă te-o păli și foamea cea serioasă, n-ai decît să te-napoiezi spre Cîmpina – „Povestea ceaunului” te așteaptă, ca-ntotdeauna – ori, la juma’ de ceas peste dealuri frumoase, e Slănicul.
Doamne, ce plaiuri pe-aici. Să te miri cum Grigorescu, Sava Henția ori bietul Luchian le-au căutat?
                               
Nimeni nu merge la Ploiești.
Pentru ce? Oraș care n-are nimic, oraș pe lîngă care gonești ca să ajungi oriunde altundeva, Ploieștiul e necunoscut.
Și totuși… un necunoscut drăguț, nelipsit de ceva farmec – ia, doar să luăm la pas bulevardul cu castani!
Și totuși… are ceva, ce-i doar al lui: caii, cursele, hipodromul.
Doar aici – în toată țara asta – se mai aleargă. O dată la două săptămîni, duminica, se strîng toți care iubesc hipismul; și zău că nu par puțini!
Găzari de-ai locului, lume pestriță venită să-ncurajeze jocheii, doamne și domni, crescători și proprietari de toată mîna, gură-cască, fel de fel de legende…
Și neofiții care încă acum se prind care-i trap, care-i galop, care-i murg, care-i roib; dar care se bucură de atmosferă.
Hipodromul – la juma’ de ceas după ce scapi de București – e curat, îngrijit, cu tot ce-ți trebuie; ce să mai zici că acum, pe timp călduros, e o plăcere să stai la umbră și răcoare și să petreci o dimineață care face toți banii.
A – cinci lei intrarea. Mergeți și voi odată; marele premiu de trap e pe 7 iulie.
Citiți și despre: hipodromul Băneasa • hipodromul Floreasca • hipodromul Ploiești
… am făcut-o, da, am făcut-o. Trebuia să ne-ntoarcem aici: nu-i, oare, cel mai nebun și minunat loc din lume? E – și parcă e și mai dihai! Păi, de cînd l-am văzut ultima oară, a crescut și mai mult; cu cît? cu un București întreg…
Așa-i Istanbulul! Cum de funcționează, cum de rămîne așa cum ne-a făcut să-l iubim, cum de se lipește așa?
Și cum să nu scrii altfel decît împrăștiat, dezlînat, despre orașul care te zăpăcește, care nu se-așează niciodată-n capul tău?
Păi! Nici nu ne-am dat seama cînd am tăiat Bulgaria-n două; drum liber, plăcut, primăvăratec; doar cînd am văzut în zare fluturînd pe-un deal primul steag roșu ne-am dat seama că nu-i o vorbă goală faptul că Istanbulul e cel mai vizitat oraș de pe Pămînt. Coada din vamă e grăitoare: și turistul care pleacă în vacanțe școlare, punți și sărbători poate pierde aici și opt ceasuri!
Avion sau mașină? Zborurile s-au scumpit mult. Noul aeroport al Istanbulului (deja al treilea cel mai aglomerat din lume) e la vreo 50 de kilometri distanță de oraș și legăturile transportului public încă nu-s mulțumitoare. Zona centrală e plină de microbuze care aleargă fără oprire, asigurînd transferul turiștilor spre hoteluri.
Trafic? Da, e trafic și traficul pare mai cumplit ca niciodată, dar… nu’ș cum naiba, toată lumea are loc; turcul nu-i șofer hain: cînd vede că ai treabă, te lasă, te așteaptă, șade după tine; te miri cum chiar și pe cele mai chinuite străduțe oamenii nu se transformă-n animale. Cînd se oprește cineva să urce sau coboare o familie-ntreagă din mașină, cu tot calabalîcul, puhoiul din spate așteaptă cuminte și de-abia după vreun minut-două auzi primul claxon nervos.
Urbanistic, Istanbulul n-are nici o șansă; însă transportul public funcționează – și funcționează surprinzător de bine.
Turism, deci! Of, și cît turism: cum s-au dus vremurile alea cînd te puteai plimba și căsca gura, cînd te hotărai pe loc să intri în orice muzeu, la orice atracție. Nu se mai poate: ești tu și alți o mie ca tine care vor să facă același lucru în același timp. Cozile – aici și, de fapt, în orice oraș turistic din lume – au devent uriașe. Zici că-ți iei biletele online? Ghinion: din ceilalți o mie, cinci sute au făcut deja același lucru.
Istanbulul, însă, a perfecționat sistemul „skip the line” la maximum. Biletele-s o țîră mai scumpe, dar merită luate așa, fiindcă acolo unde restul turiștilor șade două ceasuri ca să intre undeva, tu ai intrat în cîteva minute, la ora convenită.
Intrările-s costisitoare-n sine, peste tot. Biletele pentru străini îs de zece ori mai scumpe decît cele pentru turci, fiindcă vistieria statului n-o duce bine.
Dar te descurci. Marile moschei îs gratis și le poți vizita nu peste zi sau în weekend, cînd cozile-s înspăimîntătoare, ci la ceas de seară, cînd turiștii s-au retras să se odihnească și să-și pună burta la cale: intri-n Moscheea albastră fără să te mai calci cu nimeni pe picioare; iar la Sfînta Sofia – unde-au pus de anul ăsta și taxă de intrare – nu-ți mai cere nimeni să plătești nimic.
Lume! Orașul a rămas singura destinație europeană-n care rușii-s bineveniți, așa că-i vezi peste tot. Pe la magazine și restaurante, cînd turcii te văd că-ncetinești pașii, te-mbie cu „hello” și „ce faci”; pe ruși, fiindcă-s mereu morocănoși și n-au sclipirea aia de turist bine-dispus, din prima-i ațin cu „pajalusta”.
Oameni. Lipicioși, curioși, mereu găsind cumva să țeasă o legătură cu tine – nimic nu pare că s-a schimbat, deși… deși Turcia s-a schimbat mult. Acum douăzeci de ani de-abia de vedeai turcoaice cu capul acoperit; azi doar turistele mai merg pe stradă așa.
Dar nu-ți ia mult să te regăsești de-al locului. Toate bunătățile la care-ai tînjit îți ies în cale. Și eterna conversație despre Hagi, și iar un ceai, și încă un ceai și – mai încolo – un alt ceai; nu se cade să-l refuzi!
Bazaruri. Cum să nu le calci? Chiar dacă știi că nu de-aici o să-ți umpli gențile pentru acasă, fiindcă adevăratul spectacol al comerțului e pe străzile din afară, de lîngă; cum te depărtezi, de la o stradă la alta, prețurile tot scad. Dai să te bagi într-un gang și te nimerești într-un Obor pe cinci etaje; de-abia găsești drumul înapoi!
Și ce nu se vinde aici! Să mă credeți – ce nu se vinde… încă nu s-a inventat, încă nu există.
Pisici. Oho, pisici, și cîte pisici! Dorm peste tot, la soare; nu se sinchisesc de nimic. Nu le vezi niciodată cerșind; dacă-n Grecia apar la masă înaintea chelnerului, miorlăind, aici nici măcar nu-și mișcă mustățile. Cînd, în cea mai aglomerată piață din oraș, te bucuri să vezi de departe o bancă liberă, e pentru că acolo e lungit un cotoi gras pe care nimeni nu se-ndură să-l hușuie.
Dulăi. Ăștia obișnuiesc să se-ntindă-n mijlocul străzii și toată lumea-i ocolește. O duc atît de bine, că li-i lene și să mai molfăie osul cu carne de lîngă ei.
Internet. Fără? Nu merge: tre’ să te orientezi, tre’ să-ți rezervi, tre’ să cauți. Roamingul e scump ca naiba; din fericire, soluțiile cartelelor de date virtuale e-sim sînt la îndemînă: cu douăzeci de lei ai net pe telefon să dai și la alții!
Vremea. Primăvara-i capricioasă pe aici, dar nu într-atît de mult încît să te necăjească.
Da: Istanbul e nebun, e minunat.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
 Iarna bucureșteanului începe tot mai departe. Acum vreo doi-trei ani o găseai după Cîmpina, anul trecut mai pe la Sinaia, iar azi s-a furișat și mai sus: după Bușteni… după Azuga… taman la Predeal dai de zăpadă după pofta inimii.
Predeal, zici? Dar asta-i departe; și-n plus, n-ai ce face aici; e cam pustiu…
Ce minune, însă, că toate gîndurile astea pot fi alungate.
Predeal e la mai puțin de două ceasuri pe calea ferată: ajungi, cobori din vagon și-n zece minute deja te și dai pe derdeluș. E atît de simplu.
Bilet la tren? Îl poți lua chiar din aplicația cu care-ți plătești acasă biletul de tramvai. E atît de simplu.
Și-n locul ăsta încîntător – după ce ostenești de săniuș și bulgăreală – îs o droaie de restaurante unde-ți pui, pe-ndelete, burta la cale în timp ce se zbicesc hainele. Estimp, cît te gîndești dacă mai intră, totuși, și papanașii ăia și faci și-o plimbare printre brazi, șoferul s-a și încadrat în coloană – pui pariu c-ajungi acasă înaintea lui?
… trenul de plăcere nu merge-ncet.
De ce nu? Ne place aici, chiar dacă-i departe, așa departe.
Da’ drumu-i cunoscut și nu atît de cumplit. Mai ales cînd te-apropii, cînd simți că nu mai e atît de mult, și-ncepi să privești cu drag la locurile astea frumoase.
Toamna, de partea noastră: Soare, cît cuprinde. Ici-colea să te mai ia cu frig, prin cîte-un lighean dintre dealuri, ori sus pe urcușul Rarăului – care se cheamă, totuși, că-i munte.
Bogăție, hărnicie: mere roșii dintr-alea care se șterpelesc din cămară, de poftă; nuci; doar hribii s-au cam trecut – noroc că pe-aici îi găsești în meniu, la loc de fală!
De te trezește cocoșul devreme – pățăști și-n concediu – vezi cum din prima geană a soarelui, de după brazi, parcă se și-aprinde strălucirea crucilor aurite de la mănăstire.
Și toate mănăstirile-s tot acolo, neschimbate – și ce bine că-s neschimbate. Pe lîngă ele, oameni vrednici care te-mbie cu atîtea lucruri: mai multe decît încap în orice portbagaj.
Gura Humorului, drăguț, vesel; Pojorîta, ca dintr-o poveste; Cîmpulungul, cochet; Vatra Dornei, trist orășel – dar pus într-o minunată țară; Rădăuți, mereu cuminte…
Amarnic, doar traficul de marfă. Mii de camioane aleargă dinspre Siret încoace: ce să faci? stai și cu grija lor. Dar și cînd părăsești șoseaua principală, ce dulceață, ce huzur: ai timp și de peisaje, și de toată minunăția Toamnei.
Mîndră-i Suceava asta, acuma, înainte să vină zilele scurte, gri și reci.
        
Locuri ce ne rămîn în suflet: Neamț • Iași • Suceava • toate vacanțele noastre
Cred că și voi, de-acuma, ne știți; deci nu putea fi altfel nici anul ăsta – vacanța de vară tot acolo ne-am făcut-o. Aceeași Grecie. Aceeași Bulgarie. Toate la fel, sub același Soare neiertător, pîrjolitor, dar după care tînjisem.
Am luat-o iar la drum: Podul Prieteniei și mai apoi șoseaua bulgărească, pe care simți cum șoferul român caută deja din Ruse să se pună ca exemplarul alfa; da’l lași, tu știi mai bine că n-ai de ce să gonești, fiindcă te-așteaptă pauza. Și iar Plovdiv: iar plăcerea plimbărilor de seară printre oameni, iar amestecul de vechi, turism, graiuri și aere din toată lumea.
Însă pe undeva tot cu gîndul la Grecia stai. Așa că o iei mai departe, cu tot tabietul de an cu an. Ultima benzinărie, ultimul plin. Trecutul de Kîrgeali, locul de după care știi că toate-s tot mai aproape: la un pas. Și locul unde alegi pe unde intri în Grecia. Stînga, ca restul celor cu care-ai împărțit șoseaua pîn-acum? Ori dreapta, tu singur, printre dealuri și sătucuri, ca să cobori apoi munții pe cel mai frumos drum din lume? Da, răspunsul doar unul este: pe acolo unde numai ție se-arată frumusețea Rodopilor.
De-acum, gata: șosea iar, autostradă, și mai apoi iar șosea; semnal dreapta și intri-n curte, printre leandri și măslini.
Ai ajuns acasă, dar în vacanță! Știai că toate o să fie la fel. Doar că te și convingi, și te liniștești, te oprești din zbaterea care te-a însoțit pîn-aici.
Plaja e goală, așa cum o visai. Apa?
… limpede, lină, răcoritoare: recunoști departe capetele cu cipilici și pălării decolorate care se ițesc deasupra luciului. Îs aceiași moși, aceleași babe din verile trecute. Doar aici, în apă, se mai mișcă sprinten, vioi; pînă cînd coboară la plajă îi vezi deșchiolați, cu mișcări chinuite de crabi. Îți găsești locul printre ei, ieși înapoi pe nisip doar cînd îți dai seama că te-ncearcă tot mai tare foamea.
Foamea, ai uitat de ea! Ce bine că ți-e foame aici, unde știi că o să mănînci și plăcintă, și gyros, și creveți, și iar plăcintă, și iar gyros; și pește – pește bun, pește nobil, pește gustos – și apoi dulce, dulce – atîta de dulce.
Marea, iar: cu atîtea culori! Albastru adînc, misterios; albastru vesel, clipocitor; albă, lăptoasă sub vipia amiezii; roz în liniștea înoptării. Se unește cu înaltul cerului, ca-ntr-o „infinity pool” – oare i-o da cineva de margine?
Păi… hai să vezi. În portuleț așteaptă un barcaz inimos; te duce pe lîngă coastă, spre insule și insulițe: pietre, stînci, golfuri neștiute, peșteri.
   
Ți-amintești de comoara lui Spînu, dar nu-i aici, asta-i sigur; și căpitanul care mînă barcazul e-n șlapi și vorbește cu prietenii lui să meargă diseară să caște gura pe la tîrgul din piață; ce să știe el?
Dar ești pe mare, țărmul e departe, Soarele se lasă cuminte peste apă. Te bălăcești iar și – of! – îți dai seama că te trage iar foamea înapoi.
La un ceas distanță e peștera Alistrati: aici sînt comorile pe care le căutai înainte, sub formă – și forme, milioane de forme – de stalactite și stalagmite. E copleșitor de frumos, dar n-am cum s-o v-o arăt; înăuntru fotografiatul e oprit, și asta e cea mai înțeleaptă idee turistică pe care-am întîlnit-o. Cu telefonu-n buzunar, omul redevine curios, se-ncarcă cu emoție pe care caută s-o împărtășească celui de lîngă el. Peștera asta – unde-i răcoare chiar în cea mai cumplită amiază – e o minune.
Zilele trec. Seamănă-ntre ele, deși în fiecare faci altceva. Kavala e lîngă tine, știe c-o să treci pe la ea. Fierbinte, lipicioasă, furnicar de oameni care de-abia așteaptă o masă pe undeva, să mănînce; pîndesc fiecare scaun care se eliberează. Ah; și cînd apuci să prinzi masa aia liberă, imediat vine și mîța aia care-ți caută slăbiciunea din privire; de-abia mai apoi apare și cineva să-ți pună o sticlă cu apă rece-n față. Tot pe-aici, și niște dulăi grași ca focile; cînd îi apucă și pe ei zăduful, se trag la răcoare, în cîte-un magazin cu aer condiționat: trai!
Foc, dogoare, vipie: e vară în Grecia. Verdele e stins, pîrjolit.
E și rugină – multă rugină – și decădere. Cum te abați spre interiorul țării, îți sar în ochi fabrici, ateliere, case părăsite; mașinile – să mă credeți! – li-s mai prăpădite ca ale noastre, ba chiar și ca ale bulgarilor. Șade, șade pe loc Grecia, se simte.
… și iar mare, iar nisip, iar seri lungi și dimineți liniștite; toate – toate – pe care le știai și de care aveai nevoie. Știi: oricîte planuri îmbietoare de vacanță or fi în jurul tău, tot aici e locul pe care-l visezi – așa s-au potrivit lucrurile!
Nu, nu mai e nimic de zis; a venit și ultima seară, ultima noapte. Cum să fii supărat? De-aia pleci, ca să știi că vrei să vii iar înapoi.
Și-n plus, vacanța nu s-a terminat de tot; mai e o feliuță de Bulgarie. De-acuma le faci loc pe șosea celor care se grăbesc spre Grecia, îi înțelegi.
Iar Kîrgeali – e, aici, la marginea drumului, o patiserie așa de bună!
Și iar Stara Zagora. Pare mai prăfuit, mai puțin vesel ca odinioară. Dar restaurantul „Ștastliveța”… oameni buni, restaurantul e mai bun ca niciodată.
Șosea și tot șosea; te-nsoțești cu muzică, fiindcă pe-aici la posturile de radio se mai dă și muzică: și, de-o dată, te nimerești la Dunăre – gata?
Da, e gata, hai acasă.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
Deci: Roma. Știți, toate numele și renumele primite i se potrivesc. E minunată – și cînd toamna e dulce și zilele-s încă lungi, cu seri frumoase, cu ferestre neașteptate de senin deschise între o ploaie scurtă și-un nor, e vremea pentru Roma. Pînă și turiștii par mai puțini și au loc să se risipească-n piețe, printre palate.
comentarii