despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

întrebările reabilitării

Zic eu că pentru cele mai multe din blocurile noastre reabilitarea termică însemnează și un cîștig estetic uriaș. Jocuri de culori rezonabile, o oarecare ordine și uniformitate: nu rar vedem cum vreun cvartal de blocuri reușește să devină mai plăcut chiar decît în înfățișarea originară. Unele rezultate-s superioare și noilor edificii rezidențiale.

Cred c-ați băgat și voi de seamă că în ultima vreme reabilitările încearcă să fie cît mai vesele: să se vadă frumos, știți.

Dar ce facem cu nu puținele blocuri – și locuri – unde atît arhitectura cât și soluția constructivă erau deja interesante, deosebite, plăcute și reușite? Cu încărcătură emblematică, gîndite să aibă un rost în ansamblul vecinătății?

Hai să zicem așa. Putem reabilita toată Rahova, tot Drumul Taberei, tot Berceniul, toată Balta Albă și – de la un cap la altul –  bulevarde ca Mihai Bravu, Ștefan cel Mare, Iuliu Maniu; dar, din loc în loc, merită să ne oprim și să cugetăm cum procedăm mai bine.

Iată, de exemplu, interesantul exemplu de la Budapesta, unde reabilitarea a adus și-un mural de zile mari, ce a schimbat grozav întreaga zonă.

Succesul intervenției începe să se replice la nivelul întregului sector 4, dar rezultatul ajunge strident… bălțat… obositor. Ca să nu mai spunem că agresivitatea culorilor degradează intenția inițială a arhitecturii-tip din ’60.

Cred că mai degrabă ar trebui adusă generozitatea și fantezia asta în interiorul cartierelor, acolo unde oamenii-și duc viața privind zidurile din față:

Dar bulevardele speciale ale Bucureștiului? Cum o să rezolvăm, cînd i-o veni rîndul, Victoria Socialismului – adică bulevardul Unirii? Tare-s curios.

Sau ce-o să se întîmple cu partea „domnească” din 13 Septembrie, toată numai jocuri din elemente nobile – cărămidă, travertin – și soluții arhitecturale nemaiîntîlnite altundeva în orașul nostru?

Iată: deja la intersecția cu Panduri putem ghici cît de „vesel” e viitorul Căii 13 Septembrie.

Fără a crede că reabilitarea termică trebuie să se oprească, socot că dimensiunea ei estetică și urbanistică trebuie reconsiderată în locuri ca astea.

… îmbrăcarea-n scîrț a cărămidei aparente, de exemplu, e o pierdere uriașă pentru oraș; deja s-au banalizat blocuri precum cel cu spațiile comerciale de pe Glinka.

Mai mult – cînd e vorba de bulevardele mari ale Capitalei – primăriile de sector au dovedit că aleg soluții mărginite, neinspirate, „gospodărești”, care nu urmăresc imaginea unitară și coerentă a întregului oraș.

Matache: greșeala unui oraș.

Acuș-acuș se fac opt ani – Doamne, cum au trecut! – de cînd putem circula iar pe la Matache, pe noua stradă Buzești-Berzei. Îi zicem „noua”, dar, firește, nu mai e de mult așa: opt ani însemnează, desigur, ceva.

Înaintea anilor ăștia, au mai fost și alții – deloc puțini la număr – în care zona s-a scufundat în mocirlă, ciudă și nepăsare, culminînd cu începerea demolărilor pentru bulevard: unșpe ani se fac de-atuncea, să știți!

Au fost vremuri îngrozitor de pocite. Demolărările-s îngrozitoare – n-au cum să fie altminterea – însă de data asta, interesul Capitalei a izbîndit și s-a putut construi bulevardul visat încă cu-n secol în urmă: știți cît și l-a dorit orașul nostru!

Au fost și vremuri în care societatea civilă a privit demolarea zonei Matache ca pe un război. Și societatea civilă a pierdut războiul, însă-n realitatea victima acestuia a fost viața de la Matache.

Vina societății civile a fost pe măsura obtuzității primăriei. Toți oamenii bine-intenționați care-au încercat să salveze haznaua n-au reușit decît să întîrzie lucrările, conducînd, întîi de toate, la omorîrea întregii zone; mai apoi, cînd nu mai era nimica de salvat și lupta fusese pierdută, societatea civilă s-a retras – parcă-n ciudă! – și nu și-a mai întors privirea către locurile astea nenorocite.

Și nici azi nimănui nu-i mai pasă de Matache: locul a fost lăsat să se „regenereze” de la sine… dar cîtă putere și știință are Capitala să se regenereze, să se reinventeze, să scoată iar capul deasupra mlaștinii?

Matache nu-și revine de la sine: n-are cum. Nu-și poate răzbuna soarta – și mai e un motiv, altul decît dezinteresul administrațiilor publice actuale și fuga societății civile: vedeți voi, zona Matache murise dinainte.

Matache murise deja – precum steaua Poetului – cînd lumea s-a gîndit c-ar fi frumos să fie salvată. Matache murise încă din anii ’90, degradarea se simțea de la an la an, de la sezon la sezon: doar că nimeni nu luase-n seamă asta.

Iar cetățeanul de azi, pe bună dreptate, se poate întreba: oare merită să mai ținem astfel de o piață aici? Oare – în înțelepciunea noastră civică – nu-i putem găsi locului alt folos, alt rost?

Am greșit ca oraș? Nu-i nimic!

… dar de ce continuăm să ne purtăm în greșeală?

dosuri noi.

… cu siguranță renovarea a ieșit bine, nu?

Da – doar că binele ăsta e venit, firesc, cu un preț. Ne-am procopsit cu un cvartal întreg, în loc de-o simplă și singură clădire.

Treacă-meargă, de la nivelul străzii parcă impactul nu-i așa mare. Jocul suprafețelor din sticlă e pe cît de reușit s-a putut. Ideea e că atunci cînd mergi pe aici să nu ți se pară că totul năvălește peste tine. Cum zisei – cam cu atîta poți să te alegi.

În realitate, însă, Bucureștiul e mult mai vătămat de asemenea construiri. Ridicînd privirea, omul observă regimul tot mai înalt de înălțime al clădirilor retrase ce fac parte din complexurile astea, care spurcă orizontul fiindcă sînt cuburi banale, mediocre, ce nu au beneficiat de materialele și finisajele scumpe întîlnite „la stradă.”

Dosurile-s tot urîte.

V V C XL

Multă vreme m-am gîndit că genul ăsta de model decorativ e o găselniță relativ recentă, menită să atenueze impactul vizual al calcanelor urîte ce au rezultat în orașul nostru îndeosebi după Cutremur și demolări.

E, însă, mai veche. Regăsim, iată, chiar în 1955 celebrul calcan al fostei bănci Marmorosch-Blank, care a rezistat pînă de curînd.

Eu acum m-am prins și m-am gîndit să vă zic și vouă.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

din zbor (304)

… mai mult actualizări și frînturi amestecate de prin Oraș, ca să fim la curent cu ce se mai petrece.

O casă ce se se văruiește, să arate mai bine pe Splai, aproape de Națiunile Unite.

O casă ce se depreciază tot mai mult, în Cotroceni, jos lîngă părculeț.

Pe Budișteanu, la fosta Tipografie Lupta se vede binișor cum și ce s-a făcut… și refăcut.

Progresul lucrărilor de refacere a minunatei clădiri din Grădina Botanică.

De data asta chiar e pe bune.

Se construiește, pînă la urmă, pe terenul viran din spatele „Arcub” de pe Batiștei. Ce?

„2S+P+3E+4ER” – ceea ce nu-i vreo chestie pe care-am uitat-o de la ora de matematică, ci, pe înțelesul nostru, un bloc cu 7 etaje (pardon – 4).

din zbor (302)

De ce n-o fi mers? De ce n-o fi continuat? Habar n-am.

Vedem doar că spațiul ăsta de pe prelungirea Dacia care anul trecut reușise să fie valorificat, igienizat și redat Orașului, e din nou mizerabilă pîrloagă.

Unul din lucrurile de care e disperată nevoie e ca nici un spațiu să nu zacă. Nimic să nu fie nefolosit – indiferent pentru ce motiv. Nimic să nu aducă mizeria și delăsarea în stradă, acolo unde o vedem cu ochii noștri în fiecare zi.

ce schimbare!

Nicăieri nu stau lucrurile pe loc. Mai iute ori mai încet, mai la dos ori mai la față, Capitala-și schimbă, zi după zi, înfățișarea.

Dacă nu te uiți atent o vreme, te pomenești cu vreo surpriză – de unde-o fi apărut cartierul ăsta de blocuri? Parcă nu era aici…

Iată-ne din nou pe Șoseaua Viilor, unde putem exemplifica de minune ceea ce ziceam mai sus. Case vechi care se renovează la stradă, doar ca să te facă, parcă, să nu vezi că-n spatele lor lucrează de zor macarale; ascunse încă-n vegetația abundentă, șantierele par că avansează discret; dar mereu, într-o spărtură a frontului vechi al șoselei, se ițește un mastodont – și o răscruce care și-a schimbat cu totul fața…

Dar și un orizont alterat în totalitate – odată cu ridicarea noilor ansambluri de la fosta „Flora” și de pe Trafic Greu.

Și nu e nici măcar un sfert din ceea ce se poate preschimba aici și încă stagneză.

„pe unde băgăm”

Toată lumea, bag-sama, se coiește întrebîndu-se „dar pe unde să băgăm noi benzile pentru biciclete”.

Mă tem că întrebarea e greșită – anume că benzile pe care să poată circula bicicleta, trotineta și chiar scuterul cu cel mult 30 la oră nu trebuie băgate nicăieri.

Ele doar trebuie trasate cît mai natural, convenabil și sigur și de-abia dup-aia ne putem întreba… „pe unde să mai băgăm mașinile”.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

«celelalte» clădiri ale Bucureștiului

Că-i un oraș – totuși – frumos, e fără îndoială. Că frumusețea asta o fac și o seamă de clădiri celebre și încîntătoare, o știm.

Că pe lîngă ele-s și o droaie de altele, pe care – fir-ar să fie! – ne-am obișnuit să nu le băgăm în seamă și, mai ales, să nu le oferim turistului curios, e o nedreptate pe care nu izbutim s-o reparăm: prea multe-s clădirile ce suferă de o nefericită punere în valoare.

Ministerul Agriculturii – bate orice alt palat: CEC-ul, al Poștei; oricare – da-i amplasat în direcția opusă intereselor și plimbărilor noastre. Mare ghinion!

Ar putea fi, cu siguranță – și ar merita mai mult: e vorba de spitalul Colțea. Din păcate, fațada-i tratată mai degrabă ca un dos și renovarea clădirii a fost țipătoare; timpul scurs încă n-a îmblînzit-o.

Iată Universitatea! Emblematică, nu? Dar care-i intrarea ei principală, care-i corpul de fală? Parcă-i făcută numai din intrări de servitori – iar faptul că nu e deloc retrasă, că n-are nici un trotuar ori vreo scară monumentală e de rușine.

Aidoma, Tribunalul mare: deși ne place, deși e bine renovat, meschinăria cu care-au fost reduse scările îi ciuntește enorm din potențial.

În afara colonadei, Gara de nord nu se fălește cu nimic: e o înlănțuire de clădiri adăugate aiurea.

Palatul „regal” n-are nimica regal, nici monumental – un depozit banal, ceva ca și cum s-ar fi unit o gară, o școală, o judecătorie și-un sfat popular.

Ministerul de interne – fostul CeCeu – e cea mai urîtă clădire veche din oraș. La categoria ei – ca să zic așa – e mult mai prejos decît Casa Scînteii

Am stat mult să mă gîndesc ce cred despre „Președinție” – adică despre clădirea guvernului. Da, e mare. Da, nu e nereușită. Da, ar fi putut fi. Dar… nu: nu e nemaipomenită, nu e grozavă, nu-ți inspiră admirație, nu-ți încîntă ochiul.

Tot cam din același leat, palatul cel nou al Băncii Naționale – dinspre strada Doamnei – e plictisitor de-a dreptul; iar felu-n care esplanada din față a fost îngrădită și făcută parcare e o batjocură.

Facultatea de drept te bucură cu parcul veritabil din față; că nu-i nici amenajat, nici îngrijit și că nici clădirea-n sine nu-i vreo operă de artă, nici nu contează – amplasamentul face toți banii!

Rămîne un valoros reper al Gîrlei, deși-i cam departe de centru ca să-l băgăm în seamă: complexul actualei facultăți sportive.

Una din cele mai valoaroase deschideri: blocurile hotelurilor „Union” și „Stănescu” – ulterior, „Negoiu” – care îmbogățesc răspîntia străzii Cîmpineanu, fostă și 13 Decembrie.

E, totuși, bine. Avem de unde alege. Avem ce îmbunătăți.