despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Nu o dată, băgîndu-ne prin spatele blocurilor construite în ansamblurile stradale proiectate începînd cu sfîrșitul anilor ’50, ne uimește meschinăria spațiilor.
Nici un pic de aer, curticele minuscule, ganguri greu practicabile, alei care se-nfundă chiar și pentru pieton, clădiri lipite.
Sigur: cauza e că pentru blocurile ridicate atunci la marile bulevarde s-a demolat cît mai puțin – ceea ce, față de sistematizarea din ultimii ani ai ceaușismului, e lăudabil.
Nu putem ignora că nici față de abordarea interbelică nu era vreo schimbare: accesibilitatea dosurilor frumoaselor imobile edificate în epocă nu era vreun sănătos exemplu de urbanism!
De aceea, cînd pașii ne duc prin spatele blocurilor construite-n anii ’60, ne frapează blocurile fără lumină, străzile transformate-n potecuțe…
  
Sau chiar interesantele artificii pentru a păstra imobile sănătoase – precum celebra fațadă falsă care întregește frontul din fața Sălii Palatului.
… dar mai ales o modificare a tramei inițiale: pentru contrucția impresionantelor aliniamente de blocuri care au preschimbat locuri precum Grivița, 1 Mai, Ștefan cel Mare, Magistrala, Pieptănari, Gara de Nord, Piața Romană s-au „astupat” nenumărate străzi de corespondență.
… cînd chiar mă întrebam dacă mai există, iată că serviciul de închiriat biciclete „I’velo” s-a relansat: biciclete noi și… mai ales, prețuri noi: căci asta ne interesează.
Mai ales pentru că putem face o comparație.
Acum zece ani, cînd am început să mă folosesc de bicicletele astea, mă costa 35 de lei pe lună. Acum ar veni 99. Da, ce mai înseamnă un milion – ai zice? Ei, parcă totuși înseamnă.
Abonamentul anual, la vremea aceea, era 100 de lei. L-am reînnoit cîtă vreme a rămas așa; l-am reînnoit și cînd se făcuse 150 de lei – prin Pandemie – dar apoi, cînd a-nceput să se tot scumpească, m-am lăsat.
Acum doi ani era deja 250…
Azi a ajuns 365 de lei – și-i mult pe an pentru un serviciu care operează doar în inima Capitalei: în continuare, stațiile de biciclete nu s-au apropiat de cartiere.
Și, atîta vreme cît deplasarea în București te costă trei lei – și de banii ăștia poți merge oriunde și oricît timp de o oră-jumate cu transportul public de suprafață, care-n Centru, pe alocuri, a-nceput chiar să aibă o predictibilitate netăgăduită – bicicleta publică „I’velo” văzută ca alternativă ocazională e scumpă.
… chinuit de ceva ce se poate numi criza primăriei a doua, iată-l ieșit în oraș pe dl. Ciucu. Dînd din mîini – și pe unde e, dar și pe unde nu e cazul – a înfăptuit și cîteva schimbări.
Piațeta dintre Vraca, Millo și Brezoianu a fost interzisă. Aș putea zice c-a fost dată oamenilor, dar eu văd doar c-a fost interzisă. Și nu era nevoie decît de reglementarea parcajului – atît, în loc de fușereala asta artificială.
   
Estimp, pentru folosul entităților Primăriei Capitalei, strada Zalomit se poate păstra rezervată doar mașinilor „de serviciu”.
Terenul viran dintre Splai și Gutenberg a fost scos la lumină; iată că se pot face și lucruri bune!
 
… care, dacă ar continua, poate ar ajunge și-n Cișmigiu: parc care, deși a fost „renovat” acum doi ani, în realitate… nu e gata. Băncile… băncile lipsesc și acum de pe cele mai multe alei.
   
Nu: nu simțim niciodată că transportul public, ca serviciu pentru cetățeni, este o prioritate a administrației.
Avem tramvaie noi care se rup pe șine vechi; trolee și autobuze noi care-n continuare zac în trafic; facem în fiecare zi experimente care ne dovedesc, repetat, că vine mai comod, mai sigur și mai iute să ne folosim de mașini, trotinete și biciclete decît să ne-ncredem în prestația Societății de transport.
Așa-zisele benzi dedicate, separate de restul traficului, sînt glume proaste atît timp cît ele nu funcționează pe întregile trasee, ci doar pe segmente. Da, mergi mai iute trei-patru stații… dar înainte și după ele te blochezi – și nu știi cît.
Avem o „autoritate” care nu înțelegem ce face; avem societatea de transport bucureșteană care nu poate fi condusă și responsabilizată nici măcar de către Primarul General, avem societăți de transport ilfovene care fac ce vor… nu ne mirăm că, în fapt, NU FUNCȚIONEAZĂ.
… și am ajuns într-o stare unde nu ne mai pasă de ameliorarea serviciilor de transport: de schimbarea totală a traseelor, a legăturilor și a fluxurilor ca să oglindească nevoile oamenilor.
Pentru că doar aici e cheia – în schimbarea viziunii; în crearea unor minime condiții, în asigurarea unei linii directe și fiabile din fiecare cartier către măcar un punct important din Centru, unde legăturile cu restul orașului să se facă cu ușurință.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici
… știți că fostul „Bancorex” dispare. Bucata dinspre Calea Victoriei se demolează, turnul rămîne-n picioare.
Iar eu, în continuare, n-o să privesc clădirea asta care se pierde ca pe una din greșelile Capitalei.
  
Duminică-ncercăm să ne alegem iar un Primar și noi – proștii! – aruncăm înc-o privire cu aproape un veac în urmă, cînd – naiba știe cum – părea că ne era limpede ce vrem și ce trebuie să facem.
Bucureştiul ve deveni o metropolă a ţinuturilor Sud-Estului European numai atunci când locuitorii lui vor avea pătruns în sufletul lor convingerea în posibilităţile şi în misiunea ce trebue să o îndeplinească acest oraş. Numai atunci şi aleşii acestor cetăţeni vor lucra în această direcţiune.
Condiţiuni foarte favorabile sunt întrunite şi nu mai rămâne decât să ştim ce vrem, să vrem cinstit şi fiecare dintre noi să aşeze interesul oraşului peste acela personal, al mahalalei lui sau al sectorului său politic.
Cine trăeşte în colectivitate trebue să respecte sau să i se impună respectarea intereselor colectivităţei înaintea celor individuale.
Să nu acoperim toată Dâmboviţa căci dânsa reprezintă un admirabil drum de primenirea aerului dela Vest la Est tocmai în regiunea cea mai joasă a oraşului.
Spectacolul zăpezei murdare adunată în grămezi trebue să înceteze. Sunt zile de iarnă în care Bucureştiul îmbracă aspectele unui oraş de acum două secole. Nimeni nu a ţinut seama de această problemă cu toate că în fiecare an ninge. Străzile nu au fost dimensionate în consecinţă, canalele nici ele iar Municipiul nu posedă mijloace speciale pentru ridicarea ei.
In câţiva ani numai ca prin farmec, oraşul întreg s’a populat cu palate înalte, birouri şi mai ales mii de locuinţe în comun formând aşa zisele blok-housuri, adevărate fenomene de desvoltare orăşenească. Fără vre-un suspin sau regrete după forma veche de viaţă, locuitorii Capitalei părăsesc vechile grădini optând pentru viaţa nouă, mai confortabilă, citadină, cu calorifer, terase, băi şi apă caldă, pentru o arhitectură nouă, raţionalizată şi economică.
Poate cea mai puternică din forţele inerte care au ţinut în loc desvoltarea Bucureştilor a fost lipsa de continuitate a lucrărilor. Cum se schimba regimul gospodăresc al Municipiului, se schimbau şi preocupările edililor. Dacă predecesorul s’a străduit să înzestreze oraşul cu apă şi canale cel următor a abandonat lucrările subterane şi s’a ocupat de lucrări de suprafaţă. Când a plecat primarul care se ocupa de înfrumuseţarea Capitalei cel următor, neapărat, a decretat că ce-l interesează e opera culturală. Când unul din edili a spus că e bine să se deschidă o stradă în cutare punct al oraşului, cel care l’a urmat a făcut tot ce i-a stat în putinţă să zădărnicească pentru vecii vecilor proectul. Şi aşa mai departe…
… „putem invida cu drept cuvânt pe bucureștenii din anii 2000” – așa se încheia un articol din 1907, dedicat unor proiecte de sistematizare a Capitalei. Dar noi, în anii de acum, nu o dată invidiem vremurile de-acum un veac, considerîndu-le dacă nu de aur, măcar pline de avînt și ambiție.
Vorbim un pic despre parcurile orașului nostru – și azi neîndestulătoare. Carol, Kiseleff, Cișmigiu? Chiar și-naintea Primului Război păreau puține. Ce bucurie, pe atunci, deschiderea micii grădini din fața Ateneului!
      
Anii interbelici, desigur, ne aduc măcar amenajarea Herăstrăului! Și zona periurbană propășea, la Băneasa și Snagov.
        
După Eliberare – sigur – ne alegem, pentru început, cu parcuri despre care se vorbise, nu o dată, înaintea Războiului: cel din preajma noului Stadion, cel din Bucureștii-Noi. Marile desfășurări verzi – Tineretului (să nu uităm: și el un plan interbelic), I.O.R., Drumul Taberei – urmau să apară mult mai încet, odată cu îndesirea locuirii în noile cartiere edificate. Preocuparea dispare însă în anii sistematizării ceaușiste.
    
Parcurile noastre, după atîta timp trecut peste oraș, încă nu-s altceva decît niște enclave tolerate. Nu, bucureșteanul de la-nceput de secol XX, n-avea de ce să ne invideze; l-am fi dezamăgit.
surse: Digiteca Arcanum
 Mă uitam la noile șine de tramvai de pe bulevardul Expoziției.
De ce nu am ales soluția atît de frumoasă cu iarbă între ele?
Uite ce bulevard splendid avem pe Timișoara, unde de la bun început șinele au fost refăcute „green track”; și ce bine merg tramvaiele pe aici – după aproape 20 de ani! Chiar și Pantelimon e sînt îmblînzit un pic de spațiul verde.
Iar Giurgiului, Vitanul, și Trafic Greu, și Ferentariul arată chiar bine cu iarbă, deși soluția a fost improvizată ulterior.
Cît despre Rahova – rușinea transportului pe șine din Capitală – aici nu înierbarea a distrus șinele, ci lipsa întreținerii de dinainte – de care vinovată este doar Primăria Capitalei, prin societatea de transport.
Dar revenind aici, în nordul orașului, bulevardul ăsta ar fi ieșit mai plăcut dacă era mărginit de un culoar verde, în loc de… încă un bulevard!
Înțeleg, desigur, că pe șine pot circula și autobuze și sînt de acord cu toate îmbunătățirile aduse transportului public; doar că Expoziției e deja o arteră largă, îndestulătoare, fără gîtuiri îngrozitoare – așa că ar fi putut rămîne, pur și simplu, mai mult frumoasă și mai puțin eficientă.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii