despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

comentarii

arhiva

Interesul public este calitatea vieții.

Toate din jurul nostru evoluează, și chiar dacă nu credem, o facem și noi.

V-am mai spus – demult – cum ne-am mutat interesele publice, odată cu trecerea vremii. Am vorbit despre civilizație; mai apoi ne-am ocupat de cetățean, ca să ajungem să ne pese de Om.

Încotro duce escaladarea asta? Care-i interesul, cel fără de care începem să ne dăm seama că viitorul n-o să fie bine?

Interesul public este calitatea vieții.

Poate, la repezeală, fiecare o să zică „da, așa e: să trăiești bine, să-te ajungi cu banii, să ai o mașină jos la geam și așa mai departe”

Din păcate, calitatea vieții nu-nsemnează asta… sau doar asta: ce bagi la maț e doar o mică părticică din înțelesul ei cuprinzător.

Calitatea vieții e mult mai mult: e și un oraș prietenos, și o vecinătate prielnică, și încredere în administrație, și înțelegere a celor cerute și așteptate pentru propășirea tuturor…

Calitatea vieții… of, oameni buni!

Știți? Vorbim despre ce merge și ce nu merge în Capitala noastră. Ni-i silă de primari, de la mic la mare; și folosim prea puțin din timpul și osteneala noastră pentru a-i face să funcționeze în interesul nostru. 

Și chiar mai puțin… pentru a pune sămînța viitorului.

Mai sînt doi ani; așa debilă cum pare, administrația Dan va lăsa atunci un oraș mai pus pe roate decît sîntem dispuși să recunoaștem azi.

Nu-i nici un motiv ca următorul primar să nu fie un primar al viitorului; acum e momentul să vorbim despre lucurile astea, să le dăm nume, să le dăm formă; și lucrurile astea sînt interesul public, tradus în calitatea vieții: nu „investițiile”, nu „proiectele”, nu „modernizările”, care sunt lucruri importante doar în sine.

Din fugă, din Obor: AVERSA… la final!

scris de Ando

In aceste zile, după trei ani de… aşteptare, se lucrează cu mult spor la demolarea completă a halelor (de altfel, părăsite şi devastate de mulţi ani de zile) fostei fabrici de pompe AVERSA, aflată pe strada Ziduri Moşi, adică vizavi de Piaţa şi Hala Obor.

  

Nimic surprinzător! Aversa împărtăşeşte, astfel, soarta celorlalte întreprinderi de pe platforma Obor, adică Intreprinderea de Mecanică Fină (actualmente, aproape integral, aflată la stadiul de schelet de beton) şi cea de Mase Plastice.

ce nu e bicicleta

Pare că sîntem într-un soi de punct mort.

Bicicleta – în București – stagnează.

Cine o folosea ca mijloc plăcut de deplasare o face-n continuare, conștiincios: înțelegînd limitările, constrîngerile, minusurile.

Cine o-nțelegea – pieton ori șofer – o face de asemenea și acum: respectînd locul tuturor de pe stradă.

Doar că interesul pentru bicicletă n-a crescut!

O vedem: serviciile de închiriere sînt la fel de prăpădite, scumpe și-n nici un caz socotite ca o utilitate publică. Pistele n-au fost încurajate și nici duse la nivelul următor, de folos adus cetățenilor care vor să ajungă de colo-colo și nu bicicliștilor în sine.

Bicicleta – în București – nu aduce plăcere. Pasionatul își urcă mai degrabă bicla pe mașină și pleacă unde vede cu ochii.

Și, să fim tare drepți, bicicleta nici măcar nevoie nu este: și nici aparentul schimbat al obiceiurilor din ultimii doi ani n-a încurajat oamenii să se deplaseze pe două roate.

A – e folosită ca mijloc de deplasare utilitar de curieri și livratori; dar asta-i cam altceva!

… bicicleta a retrogradat din statutul firav de obiect de fițe; nu-i privită nici ca mijloc de practicare a sportului.

Deocamdată am stabilit ce nu e: nu e aproape nimic; nu aici, în Capitală.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

schimbări mari

scris de Florin

Blocul care adăpostea pe vremuri cinematograful Volga a fost demolat. Era și timpul mai ales că nimeni nu prea avea tragere de inimă să-l consolideze și să-l aducă la forma originală. Este interesant ce va fi în locul lui, mai ales că zona nu prea ar suporta o clădire mai mare de 8-10 etaje.

scris de HM

Cît de trist și de urît arată colțul dintre Dorobanți și Iancu de Hunedoara! Alt colț… altă perspectivă… alte construcții noi: la Icoanei.

… iar aici – unde altundeva? – în parcul Modroganului: merge, merge, se construiește.

singurul lucru bun

… iată și noile clădiri ce-au schimbat total groapa din zona Matei Millo – Cîmpineanu. Nu tragem vreun cine știe ce folos estetic de pe urma lor, de aia nici nu ne-am dat un pas în spate ca să le pozăm pe-ndelete. Dar măcar tentativele de spațiu verde pe care le găsim pe lîngă ele nu-s prea rele: copacii deja mărișori mai îmblînzesc hectarele de sticlă și beton.

O analiză.

Să mai vorbim și de lucruri serioase și importante.

Azi, despre urbanism – așa cum se vede dinspre sectoare.

Analiza pe care vă rog s-o citiți a făcut-o Andrei Popescu – spicuim un pic concluziile:

„am remarcat diferențele enorme între sectoare. Din păcate sectorul 5 are ghinion (sau are ce a ales) și va rămâne în continuare cu probleme extraordinare. În 3 și 4 lucrurile se vor face în continuare în același mod, o administrație clasică românească în care se întâmplă ce dorește primarul. Câteodată poate să iasă prost, câteodată ilegal, câteodată bine, dar suntem încă în era unor baroni locali. Pentru sectoarele 1 și 2 ar trebui să mai așteptăm. Să vedem ce se întâmplă și în realitate. La 1 pare că va fi mai mult discurs decât realizări. La 2 există șanse de durabilitate și profesionalizare. Sectorul 6 mi se pare că are cel mai bun „start”, cu un mod mai profesionist de a face administrație.

Însă toate sectoarele încearcă să preia din atribuțiile primăriei generale. Proiecte de pasaje, administrare de bulevarde, spații publice sau clădiri sunt pe lista de „preluări”. Iar asta nu este o chestie nouă, nu putem spune că este o slăbiciune a actualei administrații generale. Asta s-a întâmplat și în trecut și așa au apărut chiar și proiecte ilegale sau doar tocarea unor bani.

Nu există coerență între proiectele sectoarelor și, în unele cazuri evidente, fiecare trage doar pentru zona lui. Bucureștiul va rămâne un oraș divizat, de la imaginea urbană la ritmul de dezvoltare și doar o administrație generală mai puternică va putea schimba asta.”

Subscriu, firește. Lucrurile – și nu doar din perspectiva urbanistică – cam așa se și văd.

Și, dacă-mi dați voie c-o încheiere care să ne pună pe gînduri, vedem că din partea Primăriei Generale… iar nu vedem nimica; de cîteva luni de zile deja.

bun, am înțeles, a fost greșit

… să fie zece ani – cam așa, timpul trece iute – de cînd zona din fața Universității are înfățișarea pe care-o știm: o piață largă, urît betonată, în care-s plantate cele patru celebre statui.

N-am fost printre ăia care să plîngă neapărat după pierderea vechii configurații – cu alei, scuare înverzite – pentru că folosul de-a avea un așa spațiu public generos mi se pare în continuare superior.

De-atunci încoace, cîte lucruri drăguțe s-au petrecut aici! Tîrguri, concerte, expoziții: tot atîtea prilejuri ca bucureștenii să se simtă bine împreună la „coada calului”.

Cu toate astea, în sine, spațiul n-a prins. Fără veselele evenimente – cît de des le putem organiza? – locul rămîne golaș, neprietenos, nefolosit, neprielnic socializării.

Nu cred neapărat că s-a greșit în concepție; poate, desigur, în punerea ei sărăcăcioasă-n execuție.

Dar, cu siguranță, exploatarea și valorificarea urbană pieței a fost din ce în ce mai nepricepută.

Și? Rămînem cu ea așa? A trecut un deceniu… și sîntem mai proști decît acum un deceniu.

Piața Rușinii

Mereu un spațiu public ratat, Piața Unirii e și azi una din rușinile Capitalei. Un parc generos, dar nepriceput pus în valoare; o zonă de fîntîni care atrage pe timp frumos, în sfîrșit, oamenii; și trafic; lume fugind de colo-colo fiindcă tot deșertul ăsta citadin nu se poate străbate eficient cu transportul public nici acum, după mai bine de trei decenii de la mutilarea edilitară impusă de Ceaușescu.

Ce-i cu adevărat scîrbos aici e spațiul „pietonal” din dreptul magazinului Unirea: o însăilare nesfîrșită de barăci și chioșcuri unde se vînd toate mizeriile imaginabile, silindu-i pe oameni să se strecoare pe trotuarul oricum prea îngust printre piedici și gunoaie.

Spurcînd întregul peisaj, mastodontul comercial nefericit de pe care – rînd pe rînd – au fost demontate marile reclame ce mai înveseleau atmosfera rămîne, probabil, una din marile ghinioane urbanstice ale noastre.

Prefacerea Pieței Unirii din anii ’80, venită la pachet cu demolările smintite și construirea Centrului Civic, a păstrat vechiul magazin – nici el vreo fală arhitecturală – și l-a adaptat complet stilului impus.

Dacă ne gîndim bine, „coaja” actuală… e a treia!

Deplasîndu-ne-n sus, spre Sfînta Vineri, găsim următorul simbol ratat al pieței: fostul Circ al Foamei, inutil gîndit să preia fluxul comercial al vechii hale.

Încercarea din ultimii ani de a-l transforma a eșuat și avem doar o ruină gigantică spurcată, care nu poate avea nici un viitor.

Piața Unirii e un spațiu imens care niciodată n-a fost frumos, niciodată n-a fost prietenos: care nu și-a găsit cheia și nici n-o va găsi.

întrebările reabilitării

Zic eu că pentru cele mai multe din blocurile noastre reabilitarea termică însemnează și un cîștig estetic uriaș. Jocuri de culori rezonabile, o oarecare ordine și uniformitate: nu rar vedem cum vreun cvartal de blocuri reușește să devină mai plăcut chiar decît în înfățișarea originară. Unele rezultate-s superioare și noilor edificii rezidențiale.

Cred c-ați băgat și voi de seamă că în ultima vreme reabilitările încearcă să fie cît mai vesele: să se vadă frumos, știți.

Dar ce facem cu nu puținele blocuri – și locuri – unde atît arhitectura cât și soluția constructivă erau deja interesante, deosebite, plăcute și reușite? Cu încărcătură emblematică, gîndite să aibă un rost în ansamblul vecinătății?

Hai să zicem așa. Putem reabilita toată Rahova, tot Drumul Taberei, tot Berceniul, toată Balta Albă și – de la un cap la altul –  bulevarde ca Mihai Bravu, Ștefan cel Mare, Iuliu Maniu; dar, din loc în loc, merită să ne oprim și să cugetăm cum procedăm mai bine.

Iată, de exemplu, interesantul exemplu de la Budapesta, unde reabilitarea a adus și-un mural de zile mari, ce a schimbat grozav întreaga zonă.

Succesul intervenției începe să se replice la nivelul întregului sector 4, dar rezultatul ajunge strident… bălțat… obositor. Ca să nu mai spunem că agresivitatea culorilor degradează intenția inițială a arhitecturii-tip din ’60.

Cred că mai degrabă ar trebui adusă generozitatea și fantezia asta în interiorul cartierelor, acolo unde oamenii-și duc viața privind zidurile din față:

Dar bulevardele speciale ale Bucureștiului? Cum o să rezolvăm, cînd i-o veni rîndul, Victoria Socialismului – adică bulevardul Unirii? Tare-s curios.

Sau ce-o să se întîmple cu partea „domnească” din 13 Septembrie, toată numai jocuri din elemente nobile – cărămidă, travertin – și soluții arhitecturale nemaiîntîlnite altundeva în orașul nostru?

Iată: deja la intersecția cu Panduri putem ghici cît de „vesel” e viitorul Căii 13 Septembrie.

Fără a crede că reabilitarea termică trebuie să se oprească, socot că dimensiunea ei estetică și urbanistică trebuie reconsiderată în locuri ca astea.

… îmbrăcarea-n scîrț a cărămidei aparente, de exemplu, e o pierdere uriașă pentru oraș; deja s-au banalizat blocuri precum cel cu spațiile comerciale de pe Glinka.

Mai mult – cînd e vorba de bulevardele mari ale Capitalei – primăriile de sector au dovedit că aleg soluții mărginite, neinspirate, „gospodărești”, care nu urmăresc imaginea unitară și coerentă a întregului oraș.

Matache: greșeala unui oraș.

Acuș-acuș se fac opt ani – Doamne, cum au trecut! – de cînd putem circula iar pe la Matache, pe noua stradă Buzești-Berzei. Îi zicem „noua”, dar, firește, nu mai e de mult așa: opt ani însemnează, desigur, ceva.

Înaintea anilor ăștia, au mai fost și alții – deloc puțini la număr – în care zona s-a scufundat în mocirlă, ciudă și nepăsare, culminînd cu începerea demolărilor pentru bulevard: unșpe ani se fac de-atuncea, să știți!

Au fost vremuri îngrozitor de pocite. Demolărările-s îngrozitoare – n-au cum să fie altminterea – însă de data asta, interesul Capitalei a izbîndit și s-a putut construi bulevardul visat încă cu-n secol în urmă: știți cît și l-a dorit orașul nostru!

Au fost și vremuri în care societatea civilă a privit demolarea zonei Matache ca pe un război. Și societatea civilă a pierdut războiul, însă-n realitatea victima acestuia a fost viața de la Matache.

Vina societății civile a fost pe măsura obtuzității primăriei. Toți oamenii bine-intenționați care-au încercat să salveze haznaua n-au reușit decît să întîrzie lucrările, conducînd, întîi de toate, la omorîrea întregii zone; mai apoi, cînd nu mai era nimica de salvat și lupta fusese pierdută, societatea civilă s-a retras – parcă-n ciudă! – și nu și-a mai întors privirea către locurile astea nenorocite.

Și nici azi nimănui nu-i mai pasă de Matache: locul a fost lăsat să se „regenereze” de la sine… dar cîtă putere și știință are Capitala să se regenereze, să se reinventeze, să scoată iar capul deasupra mlaștinii?

Matache nu-și revine de la sine: n-are cum. Nu-și poate răzbuna soarta – și mai e un motiv, altul decît dezinteresul administrațiilor publice actuale și fuga societății civile: vedeți voi, zona Matache murise dinainte.

Matache murise deja – precum steaua Poetului – cînd lumea s-a gîndit c-ar fi frumos să fie salvată. Matache murise încă din anii ’90, degradarea se simțea de la an la an, de la sezon la sezon: doar că nimeni nu luase-n seamă asta.

Iar cetățeanul de azi, pe bună dreptate, se poate întreba: oare merită să mai ținem astfel de o piață aici? Oare – în înțelepciunea noastră civică – nu-i putem găsi locului alt folos, alt rost?

Am greșit ca oraș? Nu-i nimic!

… dar de ce continuăm să ne purtăm în greșeală?