despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul 
|
Grigore Mora e una din străzile subevaluate ale Capitalei. O găsim paralelă cu Aviatorilor; după ea vine Ermil Pangratti și Televiziunea. Pe lîngă frumuseți și adaosuri contemporane, hop! – și matahala asta; o chestie gigantică, construită în anii noștri pe locul unei vile.
Un bloc care – fără să exceleze – avea dichisul lui, ajutat de frumoasele ferești.
Iată-l șters cu buretele de renovarea recentă.
Pe strada Vasile Vasilievici Stroescu, la un pas de Foișor. Iată un nou mic giratoriu orășenesc – și de data asta nu pot să zic că-i nepotrivit; îmblînzește interescția rahoveană dintre Spătarul Preda și Doina. A apărut literalmente peste noapte – după ce ani de zile Primăria Capitalei s-a văicărit că orice lucrare se face greu, acum, înainte de alegeri, se lucrează de mama focului.
Serios, ne-am obișnuit să ne crucim doar de intervențiile urbane din sectoarele 3, 4 și 5: poduri, pasaje, borduri, garduri… nebuneală nu doar inutilă, ci și dăunătoare orașului. Dar cînd vedem o porcărie dintr-asta apărînd și-n sectorul 1, într-una din cele mai frumoase zone!
E vorba de piața străzii Alexandru Constantinescu, dintre Cașin și Domenii; în locul discretului ronduleț a apărut un giratoriu lăbărțat: intrarea pe autostradă mai lipsește. Văleu! Iată o clădire nouă care reușește să pară de la început nu doar învechită, demodată, ci și improvizată; cu un aer cumplit de nereușit.
O găsim în scuar, lîngă biserică, la Popa Rusu.
Cum-necum, Foișorul de foc s-a renovat. Cam țipător, nu știu; îl mai lăsăm o țîră să vedem cum „lucrează” sub patina timpului. Avîntul primenirii, din păcate, n-a ocolit scuarul din față.
Unde s-a pierdut ideea de alee simplă, de gărduț modest, de petec verde? Habar n-am; parcă împingem prea departe conceptul brutal de spațiu pietonal, deschis, public.
Știți și voi: a fost o vreme în care chiar părea c-o să fie o soluție – doar că nu s-a întîmplat. Sigur, sînt mulți bicicliști pe străzi. Sînt oameni care chiar se deplasează pe două roți – indiferent că-i vorba de biclă, trotinetă ori scuter – dar nu e o masă cetățenească. Miile de curieri care-și cîștigă pîinea strecurîndu-se printre mașini, gonind cu comenzile noastre-n cîrcă, nu se pun; mai degrabă ne fac să asociem și mai tare bicicleta cu sărăcia. Însumăm lipsa infrastructurii dinăuntrul Capitalei, chinul de a te simți tolerat în trafic, imposibilitatea de a ieși din periferie fără mașină. Pistele de biciclete-s făcute de unii care nu-s bicicliști, trotuarele și trecerile de pietoni de alții care nu merg niciodată pe jos, traseele transportului public de oameni care nu s-au suit vreodată-n tramvai… iar infrastructura rutieră de niște personaje care, atunci cînd circulă, se folosesc de girofar și de legitimația de serviciu. Jinduim la „normalitate”, la „civilizație”, așa cum le vedem în alte orașe din lume; sunt, însă, lucruri care în aceeași măsura de a fi oferite de către administrație, sînt cu adevărat cerute și asumate de cetățean. Nu zic că e vina societății, chiar dacă nici ei nu i se pare important nici transportul public, nici transportul alternativ. Vina, desigur, e a oricărei administrații, căci prin grijă și viziune publică se plănuiește și se construiește viitorul. Estimp, bicicleta nu e o soluție, așa cum încă speram acum 10-15 ani. Capitala nu are un serviciu public prin care oamenii să folosească bicicleta. Serviciul particular „I’velo” – singurul rămas funcțional – continuă să nu acopere decît un segment central și a ajuns să fie foarte scump: poate prețul abonamentului anual de 250 de lei să fie corect pentru operator, dar pare foarte mare pentru cel care s-ar da cu bicla! Alternative din trecutul recent ca „Citylink” și „Aperider” n-au trecut de stadiul experimental. Mie-mi place ce se-ntîmplă în Sectorul 2. Refacerea străzilor, începută anii trecuți, merge mai departe. Se lucrează mulțumitor, pe cît se poate îngrijit, și rezultatul e – în sine – bun. Rezultatul e chiar splendid prin comparație cu intervențiile din sectoarele 3, 4 și 5: fără bile de beton, fără lanțuri, fără borduri peste borduri, fără pavele de toate culorile și modelele. În sfîrșit – omul se poate și plimba pe străzile astea, poate respira, poate merge fără să ocolească gropi, mașini parcate, fără să-i mai fie silă și frică. Iar pe străzile mai centrale – cum ar fi Negustori – iată, totul iese mai bine decît mă așteptam. În sfîrșit, treceri line între trotuar și carosabil: gata cu escaladatul bordurilor. S-a reușit și minunea de a se planta copaci pe margini, în locuri unde înainte aproape nici nu era trotuar Sînt și parcaje, și alveole – și poate, cătinel, s-or mai îndura și riveranii să-și folosească curțile pentru a-și ține mașinile.
O revenire pe strada Olimpului, cu două noutăți. Prima: vedem cum arată clădirea cea nouă.
Nu-și găsește locul aici; altundeva n-ar fi de lepădat.
A doua: iată și refacerea și înălțarea – mai banal nu se putea.
Ce păcat! Giurgiului e o șosea în toată puterea cuvîntului întrucît nu s-a transformat într-un bulevard urban prietenos. Trotuare înguste și chinuite între stîlpi, gogoloaie uriașe de piatră și lanțuri; vegetație precară; treceri de pietoni rare; blocuri înalte, lungi și mediocre; nu e un loc îmbietor. Culmea, premisele sistematizării de după Război n-au fost deloc nefericite. Segmentul de început – cel după Șura Mare – a fost păstrat întrutotul, avînd norocul ca în perioada interbelică să facă parte din cuprinsul orașului și să se dezvolte după oarecare reguli. Bucata următoare, ce ținea de comuna suburbană Șerban Vodă, firește că ducea cu gîndul la o periferie rurală.
Blocuri răsfirate, retrase, au apărut convenabil, pe bucata șoselei adiacentă zonei Stoian Militaru care nu avea vreo valoare urbanistică ridicată.
Pe măsură ce trecem de Toporași-Găzarului ne dăm seama și că blocurile devin din ce-n ce mai banale, ajungînd o bordură rece, seacă. Mă tem că mulți ani de-acum înainte șoseaua asta va rămîne depreciată. Să vedem, dacă tot am ajuns pe aici, și cîteva frînturi din viața locurilor astea; ce desprindem din ele? Păi, poate un pic din atmosferă – la-nceput șoseaua nu era deservită decît de autobuz; el ajungea cam pînă în zona Găzarului. Tramvaiul se prelungește de la Bellu pînă după intersecția cu Luică/Alexandru Anghel în 1938; o ocazie ca industria locală să ia un pic de avînt, fără să apară, totuși, nici o întreprindere foarte mare, fiindcă deja fabricile mari se construiau în afara orașului. Ceea ce urma să devină marele combinat de cauciuc de la Jilava, de pildă, a apărut tot pe atunci. Despre viață-n sine, ce să zici? Din cînd în cînd, în ajun de alegeri, ziarele mai scriu una-alta: trei ani rău, unul bine; ca azi. După dispariția lui Dumitru Voicu, cel care mulți ani a condus comuna după primul Război, regăsim printre numele vremelnicilor primari pe cel al tatălui lui Nick – pe doctorul Iordan Șoimu Minciulescu. Amator și practicant al sportului, apare și-n conducerea echipei Sportul Studențesc; mai apoi activează în structurile de vîrf ale federației de fotbal. După Război se dedică medicinei și… popicelor. Sărăcie? Condițiile precare de trai erau normale. Judecînd totuși de la adăpostul timpului, vedem că prefacerile de-a lungul anilor ’30 sînt consistente, comuna schimbîndu-se mult în cîțiva ani. Școala pomenită într-una din frînturile presei înfățișate mai jos e și azi, pitită prin spatele fostului cinematograf „Flamura”; i-a fost adăugat apoi un corp nou. Cea de pe Toporași mai are și acum pe frontispiciu scris „Școala primară de băieți nr. 56” Da, se juca destul de mult fotbal; cu cît era vreun patron ori vreun chivernisit de pe-aici mai dezagreabil, cu atît îi întîlneai numele-n ziar, ca susținător de echipă. Locul primăriei? Nedeslușit; poate pe bucata dinainte de Stoian Militaru, de unde-ncep blocurile.
Nu lipsesc, mai ales în anii de avînt dintre Războaie, idei care-ar fi putut aduce folos și azi zonei. Aducerea mai spre Pieptănari a Gării Filaret; poate construirea unei halte în zona Toporași de azi (strada se chema Bumbăcari); edificarea unui pasaj denivelat la trecerea căii ferate de la Progresu. Aflăm că ideea depoului de tramvai de pe Giurgiului e mai veche decît credeam. După Eliberare nu prea mai aflăm cine știe ce despre viața de pe-aici.
Iată și-un plan realizat parțial al începutului arterei. Deja, pe sfîrșit de ani ’50, se pornise sistematizarea pieței Pieptănari. Ar fi fost interesant dacă s-ar fi ridicat cele opt blocuri propuse pe unde se găsește azi cimitirul eroilor căzuți la Revoluție. De asemenea, dacă cele două turnuri – primul pe locul liceului și al doilea unde-i azi fostul mall – ar fi fost construite!
Dar atmosfera șoselei, în zilele noastre, e dezolantă: un pustiu de fugă, fără comerț, cu trotuare îngustate cumplit, unde oamenii merg pe lîngă ziduri și gardurile nesfîrșite de tablă cu care primăria a ascuns cimitirele. Partea unde rezistă clădiri interesante e umbrită de adaosuri contemporane mediocre, paragină, proastă îngrijire și de brutalitatea pieselor de mobilier urban; mai departe vin cumplitele labirinturi de beton apărute în ultimii ani.
|
articolele noastre sînt preluate și de: 
|
|
Copyright © 2005 - 2024 Simply Bucharest Log in Powered by WordPress & Atahualpa |
||
comentarii