despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Urme ale trecutului (XXXIV) – Potcoave

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Urmele evocate în povestea ce va să vină NU se găsesc în colecţia mea de vechituri. Sunt păstrate doar în sipetul memoriei şi în câteva fotografii vechi.

Nu de cai morţi! Nuuu…! De ghiuden! Sau de ghiudem! Ambele versiuni sunt acceptate şi denumesc un cârnat picant, crud-uscat, chiar foarte uscat, preparat din carne de vită, de oaie şi de porc în diverse combinaţii din care nu lipsesc amestecurile savante şi secrete de condimente. După ce cărnurile tocate au fost  îndesate în maţe de vacă „bine grijite”, capetele fiecărui cârnat se leagă dimpreună, nu prea strâns, ceva mai lărguţ şi se presează căpătând astfel forma unei potcoave.

Eu folosesc varianta „Ghiuden” pe care am preluat-o de mic de la măcelarii şi mezelarii din familia mea. Specialiştii spun că denumirea asta a fost împrumutată de noi din limba turcă. Am constatat însă că cei doi termeni cu care s-ar înrudi nu au nici în clin-nici în mânecă cu ceva ce s-ar putea mânca. Le dau totuşi crezare deoarece, pe lângă originea cuvintelor, ei studiază şi evoluţia formei şi a înţelesului lor.

Ghiudenul nu este neaoş românesc. I-am adăugat probabil, ca şi în alte cazuri, ceva specific nouă. Sorgintea acestuia şi-o dispută turcii, armenii şi tătarii. Unii afirmă că ar fi un produs balcanic. Cred că dacă e bun, nici nu mai contează! Să fie primit!

În perioada interbelică şi încă puţin după aceea, ghiudenul era un „mezelic de ţuică, lângă o telemea şi o măslină, cu niscai «icre moiu»”, nelipsit din cârciumile de mahala. Potcoavele atârnau la loc de cinste ispitindu-i pe pofticioşii cu gâtul pâlnie de argint.

Nu exista carmangerie în care, alături de alte bunătăţi, să nu se găsească ghiuden. Îl preparau micii negustori specializaţi şi măcelarii pricepuţi. Marile fabrici de mezeluri ale vremii nu se înghesuiau să-l producă. Nu era foarte profitabil: costuri mai mari, ciclu lung de fabricaţie, pierderi mari în greutate prin procesul de maturare-uscare, preţ adaptat puterii de cumpărare a mahalagiilor – principalii consumatori, vânzare greoaie, profit mic.

 

Cum ce e bun şi lui Dumnezeu îi place, ghiudenul a pătruns timid şi în viaţa celor cu gusturi mai rafinate. În 1937, pe masa de Crăciun pusă la cale de un „negustor şi meseriaş cinstit şi stimat din Obor” care avea ca invitaţi industriaşi cunoscuţi, mari comercianţi, ofiţeri, ambasadori, printre „bucatele uşoare şi reci înainte de cele grele şi calde” se afla „neapărat” şi sărăcăciosul ghiuden:

„Apoi doamnele, vesele şi foarte bine dispuse cu mastică de Chios, începeau să umple masa. Ouă umplute, cu o pastă pe bază de ficat de pasăre al cărei secret s-a pierdut, unele poate cu anşoa, decorate cu frunzuliţe de pătrunjel sau murături, mezeluri, neapărat salam de Sibiu, ghiudem, babic, kaizer, trei-patru feluri de brânzeturi, caşcavaluri, Camembert. Totul aşezat pe platouri mari de alpaca argintată! Măsline marinate, nu din cele negre. Se aduceau sticlele de ţuică, neapărat de Văleni şi Piteşti”.

Când era în zaua lui, tata-mare, Anghel Tănăsescu-Anghimoft, măcelar cu carnet de lucrător, membru cu acte în regulă al breslei, prepara o cantitate însemnată de ghiuden şi o făcea ca nimeni altul. I se dusese vestea. Îl cunoşteau toţi cârciumarii Foişorului, Dudeştiului, Vitanului şi Laboratorului. Erau clienţii lui şi cumpărau toată cantitatea de „potcoave” disponibilă.

După Naţionalizare a început să se strângă şurubul. A rămas fără piaţă de desfacere, dar s-a adaptat şi se mulţumea cu puţin. Vindea cantităţi mici, cu fereală, numai celor cunoscuţi, în rest îşi îndestula numeroasa familie.

L-am urmărit de multe ori lucrând. Mi-au rămas în memorie imagini despre ingrediente, despre ce şi cum săvârşea, dar n-am reţinut secrete (cantităţi, combinaţii, proporţii…). Eram prea mic, nu ştiam să întreb şi nici nu mă interesa… decât produsul final. Unchiul meu Lică, fratele mamei, unul dintre cei trei băieţi ai lui Anghimoft, mezelar la „Fraţii Rochus”, şi-a dorit să pătrundă tainele ghiudenului şi a ucenicit pe lângă taică-su.

Era un om dificil, răutăcios, din cale afară de zgârcit, de ahtiat după bani. Îi încolţise în minte să-şi concureze propriul tată şi să-i sufle „afacerea”, oricum muribundă. Bunicul, uns cu toate alifiile, ştia ce are la uşă şi ca un adevărat maestru, nu l-a învăţat chiar tot. Făcea şi Lică ghiuden, nu era rău, dar îi lipsea ceva, acel ceva care nu-i fusese dezvăluit.

Nu mi-a trecut niciodată prin cap să-l prepar eu însumi. Doar din curiozitate am căutat totuşi reţete care să se potrivească cât de cât cu ceea ce deja ştiam. Una singură s-a aşezat mulţumitor peste exigenţele mele. Toate celelalte, inclusiv cea tratată din goana calului de Radu Anton Roman, sunt departe. Rezultatul lor poate fi orice, numai ghiudenul pe care eu îl ştiu, nu.

Este o reţetă coborâtă tocmai din târgul Botoşanilor unde o comunitate veche de armeni prepara, se spune, cel mai bun ghiuden. Poate că era chiar aşa! A ajuns până la noi într-o monografie a oraşului scrisă în 1932 de botoşăneanul Tiberiu Crudu.

Autorul începe tranşant:

Ghedem bun de Botoşani nu mai există în comerţ. Tot ce se fabrică acum (în 1932) e contrafacere, nu mai corespunde la ceia ce a fost în trecut”.

Şi apoi continuă dezvăluind reţeta:

”Adevăratul ghedem se face dintr-un amestec de carne de oaie, vacă şi de porc. Carnea de oaie predomină, apoi cea de vacă şi la urmă cea de porc, din care nu se pune multă, pentru că-i dulce. Şi pentru carnea de oaie se caută anume batalii, căci miroasă mai puţin. Carnea de vacă nu trebuie să fie de vită îngrăşată cu borhot că nu-i bună, ci de vită crescută pe câmp şi tânără. Carnea de porc şi ea nu trebuie să fie grasă. După ce se aleg cărnurile se toacă împreună se pune piper, zamă de usturoi, chimion şi se frământă până se face o alifie. După frământare aluatul cărnos se lasă o noapte ca să-şi ieie tot sarea şi mirosul. A doua zi se umplu în fundacuri (n.r. – burdufuri) mai mari sau mai mici se dau cu sucitorul pentru a se lăţi şi se anină la svântat subt ştreaşine la umbră nu la soare. Svântatul ţine o săptămână. Dimineaţa fundacurile se dau cu sucitorul ziua stau la vânt, sara pe pun la teasc. După svântare fundacurile se pun la fum rece în pod unde ele tot fermentează  puţin şi cresc. Se coboară din când în când şi se dau cu sucitorul. Uneori trec şi trei-patru luni până sunt gata. Un ghedem în adevărat bun, trebuie să fie lucios la tăiere şi cuţitul cu care tai să n-arunce miros greu când îl pui la nas. Carnea trebuie să aibă culoarea roşcată, gust plăcut de mirodenii multe”.

Prepararea ghiudenului era o activitate sezonieră. Anghel Anghimoft se apuca de treabă toamna târziu, când pişca frigul şi soarele nu mai avea putere.

Materia primă, carnea de vacă, de oaie şi de porc şi-o alegea singur după criterii doar de el ştiute. La câtă carne îi trecea prin mână, îşi permitea. Habar n-am ce pondere avea fiecare din cele trei în amestecul final şi nici ce bucăţi folosea. Carnea era singura componentă pe care o cântărea. Se slujea de o balanţă cu un singur talger, ingenioasă aplicaţie practică a pârghiei. Pe toate celelalte le cântărea din ochi şi le corecta efectul prin degustări repetate. Cât despre carnea de batal, ce să zic? Batalul este un berbec castrat pentru ca astfel calitatea cărnii să se îmbunătăţească şi să i se atenueze mirosul specific. Nu prea cred în povestea asta. Carnea de oaie pregătită cu meşteşug nu are nici gust, nici miros supărător.

Până spre sfârşitul anilor ʼ60, împreună cu Nicu Metz, prietenul lui din copilărie, angrosist de carne, a avut vreo 50 de oi pe care le ţinea la un cioban din Baloteşti. Sunt convins că nu-şi mutila berbecii pentru atâta lucru. Tăia toamna câteva, păstra ce păstra pentru „potcoave” şi restul mergea la pastramă, o altă specialitate a casei. Prezenţa cărnii de oaie în compoziţie era discretă, cât să o înnobileze cu delicate insinuări gustative şi nu-i deranja decât pe cei foarte sensibili.

Nu toca mai mult de 10-12 kg. o dată. Ar fi fost dificil de omogenizat amestecul. Avea o maşină de tocat profesională, asemănătoare cu cea obişnuită, de bucătărie, dar mai mare, acţionată manual, cu bine cunoscuta manivelă, printr-un angrenaj multiplicator care înlesnea efortul. Folosea o sită cu găuri mărunte şi făcea o tocătură mai fină decât tocătura pentru cârnaţi.

Urmau condimentele. Alese şi combinate cu meşteşug, mlădiau gustul şi aroma ghiudenului. În lipsa lor ar fi rămas un „cârnaţ” oarecare. Între sare şi ardei iute se înşirau mai multe. Nu le ştiu. Ceva bănuieli am eu, dar e mai sănătos să nu-mi dau cu părerea.

Erau păstrate în borcane bine închise şi le măcina, cu o râşniţă dichisită, doar înainte de a fi folosite. Ardeiul iute venea din grădinile fraţilor Balaurea. Avea acolo o brazdă al cărei rod îi era destinat în totalitate. Uscarea acestuia însemna o altă pricepere pe care o profesa bunica, Ecaterina Tănăsescu (Caterina). Anghimoft adăuga mirodeniile din ochi şi din vârful degetelor în funcţie de cantitatea şi calitatea cărnii.

Frământa apoi tocătura până îl treceau năduşelile. Când aprecia că este suficient o punea să zacă la răcoare. A doua zi gusta amestecul, adăuga una sau alta (uneori chiar carne), iar frământa până îl treceau apele şi iar punea la rece. Pentru a se declara mulţumit repeta procedura de trei-patru ori.

După asta nu mai rămânea mare lucru de făcut. Umplea maţele, ceva mai îndesat, împărţea în bucăţi potrivite, lega capetele unul de celălalt, lăsa totul la svântat o zi-două şi încă două-trei zile la presat între nişte scânduri geluite peste care aşeza calupuri de piatră cubică păstrate înadins la loc sigur, timp în care întorcea repetat fiecare bucată de pe o parte pe alta. Înşirate frumos pe stinghii anume pregătite, aninate la streaşină, „potcoavele” rămâneau în grija gerului şi a vântului care desăvârşeau lucrarea.

Când primii ghiocei se iţeau din zăpadă, ghiudenul era numai bun să se însoţească prin cârciumile mahalalei cu o ţuică aurită în butoi de dud.

Anghel Tănăsescu-Anghimoft a ţinut-o aşa, când mai bine-când mai rău, până prin 1962-1963. Nici măcar pentru ai lui nu s-a mai încumetat să facă „potcoave”. Carnea de care avea nevoie se procura din ce în ce mai greu şi în comerţ se găsea un ghiuden bun, produs de ultimii mezelari adevăraţi care îşi găsiseră refugiul la GOSTAT.

Încet-încet a dispărut şi acesta. În anii ʼ70 se mai găsea încă, dar cu mare dificultate. Ultima achiziţie pe care mi-o amintesc perfect a fost în primăvara anului 1975. Eram în armată, la Caracal şi am primit o învoire de trei zile. Răstimpul petrecut acasă a fost suficient pentru ca nişte băieţi destoinici din Vitan care ştiau ce şi cum în chestia mezelurilor să mă facă fericitul posesor a trei „potcoave”. Împreună cu o ţuică de Câmpulung-Argeş, bună rău, le-am adus cu mine în unitate.

Şi într-o seară mai liniştită, în magazia de materiale a Bateriei TR, printre ţinte piept, instrumente muzicale, cremă de ghete, proiectile dezactivate, regulamente militare şi alte harţapele, cei care s-au nimerit acolo şi-au mai ostoit dorurile şi oftaturile cu un mezelic şi-o ţuică. A fost ultimul ghiuden bun mâncat de mine. De atunci îi duc dorul.

După 1989 a ajuns la mine zvonul cum că Fabrica de preperate din carne Popeşti Leordeni a început să producă ghiuden. Nu-l văzusem în comerţ, dar iniţiativa mi se părea lăudabilă. Cunoşteam câţiva oameni acolo şi un telefon a fost suficient pentru a verifica rumoarea ce se crease în târg. Am aflat astfel că la „Preparate carne” se făcea ghiuden, dar exista un dar; numai în preajma marilor sărbători (Crăciun, Anul Nou, Paşti…), în cantitate mică, doar pentru nevoile de reprezentare şi de protocol. Grozav! Am avut parte de el şi nu m-a entuziasmat. Era mai bun decât nimic!

Au venit apoi încercările economiei de piaţă şi ale capitalismului sălbatic. Fabrica a luat-o încet şi sigur la vale, eu am fost purtat spre alte responsabilităţi. Cui îi mai păsa de o comoară culinară interbelică?

Azi ghiudenul se află într-o nemeritată uitare. Cei mai tineri nici nu au auzit de el sau dacă au auzit, nu ştiu mai minic despre povestea lui. Oferta este foarte subţire, în general dubioasă. Am încercat de câteva ori şi de fiecare dată am fost dezamăgit.

Un produs bulgăresc îndoielnic, care prin descriere s-ar vrea ghiuden, este promovat drept „Salam potcoavă vită”!!

În lista de bucate pregătite pentru un „Praznic Împărătesc de Învierea Domnului”, la capitolul „Antreuri din Cana Galileii”, o locantă bucureşteană de fiţe şi de multe ifose a introdus alături de  mezelicuri pretenţioase, sofisticate, gen: „Batog de chefal pescuit în Iordan la vărsarea în Marea Moartă” (ce iordane!) sau „Galantină levantină de curcan cu fistic” şi modestul, barbarul, ghiuden: „Babic armenesc şi ghiudem tătăresc”. La Nunta din Cana Galileii Isus a transformat apa în cel mai bun vin săvârşind astfel începutul minunilor Sale. Oare nuntaşii au băut din acest vin şi au mâncat „ghiudem tătăresc”? Doamne iartă şi fereşte!

Cât despre „babicul armenesc”, aici lucrurile sunt mai complicate. Babicul, cu accent pe prima silabă, chiar este românesc. L-au făcut vestiţii grădinari sârbi din preajma Buzăului. Alături de Cârnaţii de Pleşcoi este mândria culinară a zonei.

Prin mahalalele Bucureştiului nu avea trecere. Cunoscătorii îl considerau o rudă mai de departe a ghiudenului şi îi găseau trei „bube”: nu conţine carne de oaie, nu e picant şi nu are forma potcoavei.

De câţiva ani a început să-şi facă loc pe piaţă cu mai multă hotărâre. S-au înmulţit „întreprinzătorii” care prepară babic, fiecare în legea lui, după reţete una mai năstruşnică decât alta.

Încercând să facă ordine şi să împiedice utilizarea abuzivă a denumirii şi falsificarea reţetei, câţiva producători buzoieni s-au asociat (condiţie obligatorie impusă de UE) în strădania de a depune la Comisia Europeană documentaţia pentru înregistrarea Babicului de Buzău ca produs cu denumire şi origine geografică protejate. Doar că în buna tradiţie românească se ciondănesc între ei uitând pentru ce s-au asociat. Şi timpul trece! Cârnaţii de Pleşcoi au obţinut acest statut.

Revenind la chestiune:

Constatarea cu care botoşăneanul Tiberiu Crudu prefaţează în 1932 reţeta „adevăratului ghedem” este actuală şi azi. „Ghiuden bun nu mai există în  comerţ. Tot ce se fabrică acum, în 2023, e contrafacere, nu mai corespunde la ceea ce a fost în trecut”. Mare păcat! Pentru ţuică ghiudenul adevărat este cel mai straşnic deschizător de drum.

Urme ale trecutului (XXXIII) – Portocalele copilăriei…

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Urmele evocate în povestea ce va să vină NU se găsesc în colecţia mea de vechituri. Sunt păstrate doar în sipetul memoriei şi în câteva fotografii vechi.

… ale copilăriei mele. Parcă a fost ieri deşi a trecut ceva vreme de atunci, iar acum nepoţii mei au vârsta la care eu făceam cunoştinţă cu portocalele.

Se întâmpla în prima parte a anilor 1950. Fructele astea aduse de pe alte meleaguri erau pentru noi fructe de sezon. Nu se găseau tot timpul anului. Ieşită din război cu „datorii” înrobitoare impuse de Uniunea Sovietică, ocupată de glorioasa Armată Roşie care-şi revendica şi îşi lua tainul, angajată într-un admirabil efort de dezvoltare, dar şi cu dorinţa de a îndulci, atât cât se putea, traiul chinuit al celor mulţi, România le importa numai iarna. Pentru copii, chiar şi pentru mulţi adulţi, prima zăpadă mirosea a portocale. Deveniseră  un fel de simbol al sărbătorilor de la sfârşit de an.

Aveau un preţ accesibil şi se găseau din belşug în magazinele Alimentara, la cofetării sau la Aprozar. Existau şi familii necăjite pentru care portocalele însemnau o poftă cu neputinţă de împlinit. Chiar şi acestea se bucurau măcar de una, mai ales în preajma sărbătorilor.

La vremea aia în toate fabricile, în toate instituţiile, sindicatele (care erau încă sindicate, nu „curele de transmisie”) organizau înaintea Anului Nou serbarea Pomului de Iarnă (Crăciunul fusese scos din calendarul sărbătorilor româneşti!) în cadrul căreia toţi copiii salariaţilor primeau cadouri de la Moş Gerilă (Moş Crăciun murise în război!). Pe lângă haine, încălţăminte, dulciuri, cărţi, jucării…, pachetele Moşului conţineau musai şi râvnitele portocale.

În dimineaţa zilei Naşterii Domnului şi în prima zi a noului an (Sf. Vasile cel Mare), înainte ca familia să se aşeze la tradiţionala masă de sărbătoare, femeile, săvârşind un gest creştinesc, împărţeau celor vitregiţi de soartă din belşugul mesei lor. Puneau de toate pe o tavă şi la loc de cinste potriveau şi câte o portocală-două.

Despre fructele cu coajă parfumată pe care trebuia să o îndepărtăm pentru a ne bucura de savoarea miezului lor alcătuit din feliuţe zemoase ştiam doar că sunt din aceeaşi familie cu lămâile şi că îşi au obârşia în ţările calde, acolo unde soarele zâmbea pământului încâlzindu-l tot anul şi din această pricină nu ningea niciodată.

La noi, portocalele veneau din Israel. Mari, ochioase, erau protejate una câte una în şerveţele  de hârtie subţire, rozalie, inscripţionate cu sigla JAFFA într-un chenar oval şi rânduite cu grijă în lădiţe din lemn. Nu se foloseau chimicale pentru a le prelungi viaţa. Gospodinele pricepute păstrau coaja şi o conservau sau o foloseau în stare naturală la prepararea prăjiturilor de casă.

Mi-au însoţit şi mi-au bucurat copilăria cu gustul lor specific, dulce, puţin acrişor şi cu aroma care umplea toată casa atunci când le descojeam. Savurându-le pe îndelete mă închipuiam într-o livadă de portocali încărcaţi de rod, culegând pe alese şi mâncând pe săturate.

Ani mulţi, vreo cincizeci, am purtat cu mine visul ăsta, până când Dumnezeu a îngăduit să-l trăiesc întocmai. Am regăsit atunci portocalele copilăriei mele şi acum, ştiind că există, iar le duc dorul.

Înaintea Crăciunului, cam pe la tăiatul porcilor, tata aducea acasă o sacoşă mare, din pânză, burduşită cu bulgări portocalii, bine mirositori, înfăşuraţi în hârtie fină. Era cadoul pe care eu îl căpătam de la familia Iamandi.

Cei doi, soţ şi soţie, „ţineau” Aprozarul de la intersecţia Constantin Nottara cu Dudeşti, la doi paşi de fabrica în care tata lucra.

Erau nişte oameni deosebiţi. Nu semănau defel cu vânzătorii obraznici, neciopliţi, agresivi şi îngălaţi de la multe dintre celelalte prăvălii de legume-fructe din cartierele mărginaşe ale oraşului. Aveau ceva ce atunci nu înţelegeam. Aveau carte şi educaţie. Veneau din altă lume şi asta se observa imediat.

Chiar şi magazinul arăta altfel. Îngrijit, ordonat, dichisit, curat, ispitea clienţii şi nu erau puţini. Prin faţa lui se încrucişau drumurile zilnice ale celor care munceau în unităţile economice din apropiere: Uzinele Textile 7 Noiembrie – fostă Ţesătoria Mecanică Dâmboviţa, Ţesătoria de Mătase Ilie Pintilie – fostă Lyon, Depoul I.T.B. Dudeşti şi Fabrica de Ace de Tricotat Bucureşti.

Domnul Iamandi îşi slujise Ţara şi Regele ca ofiţer al Armatei Regale. La sfârşitul războiului, întors din Cehoslovacia, a fost încorporat în noua armată a României. Apoi, pentru că nu vedea cu ochi buni regimul politic, patria recunoscătoare l-a aruncat în temniţă. Doamna Iamandi, care era învăţătoare, a fost alungată din învăţământ.

După „reeducare” n-a mai vrut nimeni să-i angajeze. Tovarăşii de la „Cadre” erau vigilenţi, nici să n-audă de „politici” sau de familiile lor. Şi aşa au ajuns la Aprozar.

Nu aveau copii. Veneau pe la noi, la curte, mai ales toamna când mahalaua mirosea a „Căpşunică” şi a „O mie una”, pentru un grătar, un şpriţ şi un taifas prelungit.

Între Crăciun şi Anul Nou, tata le „făcea” un iepure, adică îl împuşca în grădinile bulgarilor din Dosul Morii, cam pe unde se găseşte azi C.E.T. Bucureşti-Sud, îl golea de maţe fără să-l jupoaie şi îl ţinea aşa în blană două-trei zile atârnat la streaşina casei ca să-l frământe gerul. Preda apoi şoşoiul îngheţat lemn domnului Iamandi care se ocupa mai departe de cele necesare, inclusiv de pregătirea fripturii. Îl suspectam că înainte de a sta la păstrare fusese vânător. Prea ştia multe!

Totdeauna căpăta la schimb, pentru băiat (băiatul eram eu), curmale şi smochine, alte fructe din ţările calde pe care le vedeam doar iarna. Nu eram un împătimit consumator. Le asociam cu trecerea într-un an nou.

Smochinele, înşirate ca mărgelele pe un fir de rafie, veneau din Grecia. Curmalele, fără sâmbure, aduse din Iraq, erau presate într-un calup de mărimea unui pachet de unt, ambalat în celofan transparent inscripţionat cu sigla „Babylon” şi cu imaginea celebrului leu babilonian.

După 1965, pas cu pas, portocalele JAFFA au fost înlocuite de portocalele greceşti până ce au dispărut cu totul. Nu erau la fel de bune, dar se găseau încă din belşug. Cine să-şi închipuie că după câţiva ani le vom duce dorul?

Prin 1988-1989 erau o apariţie rară. Când se răspândea vestea că „au băgat portocale”, lumea reacţiona cu disperare de parcă năvăleau tătarii. Cât ai clipi se forma o coadă deprimantă. Timp pierdut, nervi, umilinţă,… pentru „doar două kile ca să apuce toţi”. Reuşita într-o astfel de întreprindere devenea o ispravă invidiată.

Nu întâmplător, în decembrie 1989, după singura reprezentaţie a spectacolului „Revoluţia română în direct”, printre primele produse alimentare aruncate pe piaţă „la liber” se găseau şi portocalele. Iată cum au fost primite:

Acum iarna nu mai miroase a portocale. Sunt disponibile tot timpul anului şi asta nu e rău, însă calitatea lor lasă de dorit. E cu mult sub standardele acceptate de ţările către care ne uităm ca la icoane. Şi peste toate sunt scăldate în chimicale nocive care le fac nemuritoare. Cu două luni în urmă am pus una în frigider, la păstrare şi arată de parcă s-ar fi întâmplat ieri.

Chiar şi aşa, nu ştiu câţi au parte de ele. E multă lume necăjită. Dar ştiu sigur că odată românii s-au desfătat cu portocale adevărate. Prin urmare eu tânjesc după portocalele copilăriei mele.

Fotografiile sunt capturi din filme documentare difuzate de CINECLIC.

Urme ale trecutului (XXXII) – Sticla de Monopol

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Azi nu se mai foloseşte. Sunt puţini aceia care au apucat-o şi poate că-i ştiu rostul.

Recipientul făcut din sticlă clară, de formă cilindrică, înalt, cu gât îngust, frumos unduit a apărut pe meleagurile noastre la începutul secolului XX. Era folosit la îmbutelierea şi comercializarea băuturilor alcoolice supuse monopolului de stat, în special a celor tari, cu o concentraţie alcoolică mare. Din această pricină i s-a spus sticlă de Monopol şi avea trei variante; cu capacitate de 1 l., de 0,5 l. (de jumate) şi de 0,25 l. (de o litră).

Cred că modelul a fost împrumutat de undeva, căci l-au utlizat şi alţii. Unii n-au renunţat încă, aşa cum am făcut noi.

Pe piaţa românească, sticlele de Monopol au avut viaţă lungă. Într-o reclamă din 1970 prin care I.C.V.A. (Întreprinderea pentru Colectarea şi Valorificare Ambalajelor) îi invita pe cetăţeni să predea contra cost la centrele de achiziţii sticlele şi borcanele nefolosite, apar două.

Cea aflată în posesia mea a fost fabricată în 1985.

Debandada cu pretenţii capitaliste de după 1989, îndreptată cu ochii spre Europa şi mai departe, a făcut ca sticla de Monopol să treacă în amintire. Ne ruşinăm ca nişte codane de tradiţia noastră şi de specificul local îngropând cu lăutari afoni cioburi de istorie.

Şi doar pentru a lăsa mărturie, iată butelca într-o suită cronologică de imagini care au fost surprinse la Întreprinderea Induatrială de Stat 1 Mai (1952) şi cu ocazia realizării filmelor artistice Directorul nostru (1954), Telegrame (1959), Valurile Dunării (1959), Titanic-Vals (1964), Un film cu o fată fermecătoare (1966) şi Brigada Diverse (1970).

Mastică de Hio (sau de Corint) scrie pe eticheta sticlelor de Monopol, aşa  cum i se mai spunea încă rachiului aromatizat cu răşina arbustului de lentisc (Pistacia lentiscus) cunoscută sub denumirea de mastic.

Spre sfârşitul anilor ʼ60 producătorii de „apă superioară” au pus ochii pe cunoscutul recipient al băuturilor alcoolice româneşti şi au stimulat apariţia unei variante adaptate nevoilor… berii. Astfel a ieşit în lume o nouă sticlă de Monopol, de culoare verde, având capacitatea de 650 ml.

Într-însa se îmbutelia o bere mai tare ca de obicei, 14% alcool, care se numea Cazino. Era fabricată  la Bucureşti (Fabrica Griviţa, fostă Luther) şi la Cluj (Fabrica de Bere Cluj, fostă Ursus).

Cum până şi sticlele ascund poveşti, „când va răsări luna, v-oi mai spune una”.

Urme ale trecutului (XXXI) – Răsplata fruntaşilor

scris de C. D. Mocanu

Precizare: NU toate urmele evocate în povestea ce va să vină se găsesc în colecţia mea de vechituri. Unele sunt păstrate doar în sipetul memoriei.

Vara anului 1992 începuse în forţă. Întors la Întreprinderea de Reţele Electrice Bucureşti – I.R.E.B., acolo unde în 1980 îmi începusem parcursul profesional, pe un post care-mi dădea dreptul să lucrez singur în birou, tocmai mă instalam în cămăruţa modestă desemnată să mă găzduiască. Fusese temeinic reparată, de curând zugrăvită şi dotată cu mobilier nou, modern, produs de o fabrică de prin Giuleşti. Băieţii de la „Telecomunicaţii” instalau aparatura radio şi telefonică fără de care activitatea ce urma să prestez nu era posibilă.

Într-un colţ, stingher, contrastând cu ce era prin preajmă, zăcea un dulap metalic tip „Fichet” cu două compartimente: unul mai mare în partea de sus şi unul mititel dedesubt.

– Ce-i cu ăsta, Viorele?

◦◦○◦◦

Viorel B…..che era tehnician. Cu doi ani mai tânăr ca mine, fuseserăm colegi la Liceul Industrial Energetic Bucureşti şi apoi colaboratori apropiaţi în cadrul I.R.E.B. unde el lucra din 1976-ʼ77 la formaţia PRAM a Şantierului de Construcţii Montaj (S.C.M.).

◦◦○◦◦

– A fost al luʼ nea Biu! Când s-a pensionat ni l-a lăsat moştenire, dar fără chei, cică le-a pierdut. Nu mai figurează în inventar. E casat. Se pare că nu-i gol. N-am îndrăznit să-l forţăm şi l-am adăpostit pe unde am putut.

◦◦○◦◦

Tovarăşul Ion Biu fusese o rotiţă importantă în mecanismul întreprinderii. „De meserie” preşedinte al sindicatului I.R.E.B., n-a făcut niciodată altceva. Legal, era socotit şi încadrat ca electrician, avea chiar  documente care-i atestau calificarea, dar cam atât. L-am cunoscut în septembrie 1980. Curând mi-a devenit subaltern şi timp de vreo trei ani ne-am tot ciocnit pe traiectorie. De fiecare dată a ieşit cam ciufulit deşi se putea mândri cu o chelie lată până la ceafă. Decizia directorului Laurenţiu Sava de a mă aduce la Serviciul Tehnic din Centrala Industrială de Reţele Electrice l-a izbăvit. Auzeam şi acolo de isprăvile dumisale, dar nu mai eram implicat.

Toamna anului 1983 a năruit construcţia la care tovarăşul Biu trudea din anii ʼ50. Într-o clipită Consiliul de Stat al R.S.R. i-a luat pâinea albă, multă şi gratuită pe care Uniunea Generală a Sindicatelor din România – U.G.S.R. i-o punea la dispoziţie fără nicio noimă.

Ca urmare a Decretului nr. 379 din 13 octombrie în fiecare judeţ s-a înfiinţat câte o „Întreprindere de Exploatare şi Întreţinere a Reţelelor şi Instalaţiilor Energetice şi de Distribuţie a Energiei Electrice şi Termice (I.E.I.R.I.E.D.E.E.T.)”. Astfel, I.R.E. Bucureşti a fost reorganizată devenind „Exploatarea Reţelelor Exterioare de Înaltă Tensiune Bucureşti – E.R.E.I.T.B.” iar activitatea de distribuţie a energiei electrice a fost preluată de noile unităţi din judeţele Giurgiu, Teleorman, Ialomiţa şi Călăraşi. Secţia de Distribuţie Sector Agricol Ilfov (S.D.E.E.-S.A.I.) a trecut în ograda I.D.E.B.-ului cu arme şi bagaje, inclusiv cu tovarăşul Biu care era prins în schema de personal a acesteia.

Doar că acolo altcineva se îndestula cu pâinea cea albă. Concurenţa venetică era aspru reprimată. Şi uite aşa Decretul 379/1983 l-a trimis pe nea Biu la munca de jos, cea de care se despărţise, credea el-definitiv, cu mulţi, mulţi ani în urmă. A început atunci o perioadă grea pentru eternul activist sindical. Întâlnirea dumisale cu meseria de electrician se producea la infinit, adică acolo unde se intersectează dreptele paralele şi în plus, frecatul mentei prin birouri timp de vreo treizeci de ani îl făcuse incompatibil cu arşiţa, cu viscolul, cu mersul pe jos. A îndurat o vreme apoi, înţelepţit, a decis să se pensioneze. S-a retras pe o străduţă liniştită din Bucureştii Noi, acolo unde avea o gospodărie frumoasă şi unde aştepta lună de lună roadele muncii sale.

La plecare a vrut să ducă acasă dulapul metalic tip „Fichet”. Avea nevoie de ajutor şi toţi cei solicitaţi să pună mâna l-au refuzat. L-a lăsat locului, dar… a pierdut cheile!

Dacă în lumea fără dor spre care a plecat există sindicate, atunci cu siguranţă se află în primul rând. Odihnească-se în pace!

◦◦○◦◦

– Lasă că îndrăznesc eu! Marian Mirea este aici?

– Esteee…! Azi are instructajul lunar.

– Roagă-l să întreupă puţin şi să ni se arate.

◦◦○◦◦

Cel solicitat era maistru PRAM crescut ca meseriaş desăvârşit de un alt meseriaş desăvârşit, maistrul Andrei Klusch, zis Neamţu. Priceput, inteligent şi inventiv, Marian avea mâini de aur. Putea face orice.

◦◦○◦◦

Când a dat cu ochii de „piesa” în jurul căreia ne învârteam s-a luminat la faţă.

– Oho! De când aştept să-l sparg! Nu m-a lăsat Viorel!

– Acum te lasă. Luaţi-l la voi în atelier! Încearcă să-l deschizi fără stricăciuni grave! Pe mine mă interesează conţinutul. Dacă dulapul mai poate fi folosit, păstraţi-l! E bun pentru aparatele mai gingaşe.

După câteva zile, la operativa de dimineaţă, m-a anunţat că „s-a izbândit”. Îl deschisese. Nu ştiu cum a făcut, nici nu l-am întrebat. Rezultatul însă era demn de un profesionist.

Am găsit într-însul multă maculatură nefolositoare pe care am aruncat-o imediat, o colecţie măricică de fotografii – oameni, locuri, evenimente – din existenţa I.R.E.B.-ului şi câteva documente vechi, scrise de mână, dactilografiate sau tipărite. O comoară aflată acum în păstrarea mea.

Printre cele din urmă se află şi nişte diplome care se acordau fruntaşilor în Întrecerea socialistă.

Întrecerea asta în muncă, numită neispirat „Întrecere socialistă” se desfăşura anual sub egida U.G.S.R. şi la ea participau numai lucrătorii direct productivi, individual sau constituiţi în colective (echipe, formaţii, brigăzi…). La nivelul I.R.E.B., în organizarea şi coordonarea competiţiei, nea Biu era vioara întâia.

◦◦○◦◦

Concursul muncii nu a fost născocit de comuniştii români. S-au inspirat doar din experienţa fraţilor mai mari de la Răsărit.

În august 1935 minerul Aleksei Grigorievici Stahanov, din bazinul carbonifer al Donbasului, a extras o cantitate de cărbune de peste şapte ori mai mare decât cea normată pentru un schimb de lucru. Nu prea se ştie cum a făcut. El zicea că prin „raţionalizarea muncii”!

Isprava nu putea trece neobservată. A fost preluată de propaganda sovietică şi transformată într-o întrecere care solicita participanţilor  „un înalt spirit de responsabilitate la locul de muncă, capacitate de inovare şi dorinţa de a depăşi sistematic normele de producţie”, mai clar spus muncă grea, foarte intensă, pe toată durata timpului de lucru. Aşa au apărut în U.R.S.S. Stahanoviştii şi Mişcarea Stahanovistă.

După Război, din experienţa sovietică s-a împărtăşit şi Partidul Muncitoresc Român. În 1951 Comitetul Central al P.M.R. şi Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române (R.P.R.) „apreciind marea însemnătate a întrecerii socialiste, a extinderii glorioasei experiențe a mișcării stahanoviste din U.R.S.S., precum și a mișcării fruntașilor și inovatorilor în producție din țara noastră în lupta pentru realizarea și depășirea planului cincinal;

  • în scopul de a se asigura cele mai bune condiții pentru desvoltarea întrecerii socialiste pe treapta ei superioară, stahanovismul;
  • pentru a stimula, recompensa și populariza pe fruntașii stahanoviști;
  • pentru a da extindere aplicării metodelor înaintate de muncă;”

au elaborat „Hotărârea cu privire la stahanoviștii și fruntașii în producție și stimularea lor morală și materială”.

Documentul stabilea normele de desfăşurare a întrecerii, organizatorii şi responsabilităţile lor, participanţii, criteriile de evaluare a rezultatelor, titlurile şi distincţiile conferite celor mai buni, sistemul de recompense băneşti, morale sau de altă natură. Fotografia înfăţişează distincţia „Steaua fruntaşului în producţie”, cea care însoţea titlul de Stahanovist.

 Aşa a apărut în România „Întrecerea socialistă”, un fel de stahanovism autohton şi protagonistul lui, stahanovistul român definit ca:

„a) muncitorul, tehnicianul sau inginerul care, pe baza unei inovații făcute de ei și aplicată în procesul de producție, contribuie la perfecționarea tehnicii sau a procesului tehnologic, la mecanizarea muncii, la îmbunătățirea simțitoare a tehnicii securității muncii sau a condițiilor de muncă;

b) muncitorul fruntaș care își însușește și aplică o inovație, o metodă stahanovistă sovietică sau alte metode de muncă înaintate și obține timp de o lună o depășire de normă care întrece depășirea medie a meseriei lui în cadrul unității în care lucrează (secție, atelier, divizie, șantier), dă produse numai de bună calitate și ajută pe cei rămași în urmă prin răspândirea largă a experienței lui;

c) muncitorul, tehnicianul, inginerul care introduce sau extinde în toată unitatea de muncă (atelier, secție, șantier, sector, divizie) o inovație, invenție sau metodă de lucru înaintată, pe baza căreia unitatea de muncă respectivă timp de o lună depășește continuu planul de producție și de productivitate a muncii, cu respectarea calității produselor, a prețului de cost și a sortimentelor planificate;”

◦◦○◦◦

Nu ştiu care au fost rezultatele etapei stahanoviste a întrecerii socialiste în alte sectoare de activitate, dar „Planul de electrificare a ţării şi de folosire a apelor din Republica Populară Română”, desfăşurat pe zece ani (1951 – 1960) a fost dus la bun sfârşit şi cu ajutorul acesteia.

Complex şi foarte ambiţios, planul întocmit de cei mai buni specialişti români a fost aprobat la data de 27 octombrie 1950 devenind lege pentru toţi cei implicaţi în derularea lui.

Obiectivul cu cel mai puternic efect social şi cu o încărcătură emoţională deosebită a fost, fără îndoială, electrificarea localităţilor rurale şi a unor activităţi agricole desfăşurate în Gospodăriile Agricole Colective (G.A.C.), în Gospodăriile Agricole de Stat (G.A.S.) şi în Staţiunile de Maşini şi Tractoare (S.M.T.). Nu exista nimic. Totul trebuia construit de la zero.

Până pe la jumătatea anilor ʼ50 munca fizică a compensat lipsa mijloacelor mecanice de lucru, a unor dispozitive şi instalaţii specializate. Totul se făcea cu braţele, iar volumul de muncă depăşea cu mult chiar şi cea mai înfierbântată imaginaţie.

Iată cum se lucra în 1951 la racordul de 15 kV şi la echiparea postului de transformare care urmau să alimenteze cu energie electrică G.A.C. Chirnogi, raionul Olteniţa, regiunea Bucureşti, azi judeţul Călăraşi:

Cei care n-au stat nici măcar cinci minute agăţaţi în cârlige pe un stâlp nu ştiu ce efort fizic presupune numai această ispravă, darămite simultan să mai şi manevrezi diverse componente grele. Nu aveau utilaje de lucru la înălţime, nu aveau macarale. Se descurcau cu cârligele, cu palanul şi cu o frânghie. Aveau în schimb o nesmintită dorinţă de a munci, de a-şi face datoria.

Undeva mai în spate, o altă echipă tocmai a ridicat un stâlp al racordului.

Pentru că macaraua era sublimă, dar lipsea cu desăvârşire, au făcut-o după  metoda „den bătrâni”, cu „două capre”.

„Capra” era o sculă, pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă, acţionată de forţa unor bărbaţi vânjoşi cu ajutorul căreia puneau în poziţie verticală elemente liniare lungi şi grele.

Pe traseul racordului sunt doi stâlpi duşi la bornă. Aşteaptă să fie plantaţi. Au ajuns acolo transportaţi fiind de către lucrători cu aplicarea metodei artileriştilor: „Ridicaţi, transportaţi cu braţele!” Tot ei erau aceia care „forau” gropile adânci de circa 2 m. cu un utilaj complex – târnacopul, cazmaua şi lopata.

Electrificarea a fost o performanţă, o exemplară, o imensă mobilizare umană şi de resurse stimulată cu ceva pricepere de întrecerea socialistă – stahanovistă din epocă, dar mai ales de o benefică propagandă.

Am avut privilegiul să lucrez cu câţiva dintre cei care au dus lumina electrică la sate. Stăteam adesea la taifas şi îi provocam să-mi povestească despre acea etapă din viaţa lor. Fiecare îmi spunea, aşa cum se pricepea, cam aceleaşi lucruri. Nea Adam, şeful echipei de reparaţii L.E.A. (Linii Electrice Aeriene) mi-a făcut o sinteză pe care am notat-o în minte şi în suflet:

– Domnuʼ inginer, eu eram un tânăr ţăran de colea, din Domneşti, de la marginea Bucureştiului. Nu aveam niciun rost. Am auzit că se caută oameni pentru electrificare şi m-am angajat fără să stau pe gânduri. Pe mine electrificarea m-a scos din sărăcie şi din foame. Munceam pe rupte, eram fruntaş, am fost stahanovist şi câştigam o grămadă de bani. Mi-a dat o meserie grea, dar bună şi sigură. Din ea mi-am făcut familie, mi-am ridicat casă, mi-am ţinut copiii la şcoli. Şi ca mine sunt mulţi dintre ăştia dʼaici. Acum mă rog lui Dumnezeu doar pentru sănătate!

Niciunul n-a uitat să-mi vorbească despre emoţia, bucuria şi satisfacţia pe care le trăiau alături de oamenii locului atunci când în case şi pe uliţe se aprindea lumina.

Le trecea repejor căci după ce se producea minunea, localnici şi constructori-electricieni deopotrivă se puneau pe chefuit până în zori. Era sărbătoare! Aşa cum de sărbătoare se pregăteau şi locuitorii comunei Cojasca, raionul Răcari, regiunea Bucureşti, azi judeţul Dâmboviţa, surprinşi de fotograf în 1951 la punerea sub tensiune a primului post de transformare din localitatea lor.

Când se zbârlea vremea, indiferent de anotimp, nea Adam era acela care la sfârşitul programului se uita pe cer şi decidea autoritar:

„Nu pleacă nimeni! Vine furtuna, o să fie nevoie de noi!” Şi nu pleca nimeni. De multe ori intuiţia şi hotărârea cu care o exprima ne-au fost de mare folos. Nu o făceau pentru că tovarăşul Biu, îi îndemna în timpul periodicelor şedinţe de sindicat sau de partid:

„Să stăm cu faţa la instalaţii, tovarăşi! E problemili noastre!”

Nuu…! Nea Adam şi echipa lui de „zburători” urmau alte îndemnuri.

După electrificarea zonei rurale au urmat câţiva ani de răgaz în care protagoniştii şi-au chivernisit viaţa. A sunat apoi goarna care-i chema să construiască drumurile energiei electrice către marile sisteme de irigaţii din Bărăgan şi din Sudul României.

 Se schimbaseră vremurile. Întrecerea socialistă îşi pierduse rolul mobilizator pe care-l avea în faza ei stahanovistă. Nici stimulentele nu mai erau aceleaşi. De la:

  • „Premii în bani și abonamente gratuite sau cu preț redus la cărți, broșuri și reviste de specialitate, ideologice și literare.
  •  Trimiterea la case de odihnă și sanatorii ale Confederației Generale a Muncii în mod gratuit sau cu reducere între 25—75%.
  •  Întâietatea  la acordarea locuințelor muncitorești.
  •  Întâietatea la acordarea de credite pentru construirea de locuințe individuale.
  •  Întâietatea la burse și reduceri de taxe școlare la școli medii și institute de învățământ superior pentru copiii lor.
  •  Bilete de intrare gratuită sau cu preț redus la spectacole de teatru, cinematograf sau la manifestații culturale și sportive, la locuri de onoare special rezervate de Comitetul pentru Artă și de Comitetul pentru Cultură Fizică și Sport.”

se subţiaseră până la diplome însoţite de tovărăşeşti strângeri de mână.

Şi-au întărit experienţa maturităţii cu puterea şi entuziasmul tinereţii celorlalţi, cu mijloace mecanice de lucru care le-au uşurat munca, au îndurat vipia soarelui, praful, noroaiele, zăpezile şi viscolul câmpiilor, au muncit aşa cum ştiau şi simţeau ei şi au reuşit încă o dată. Oamenii ăştia erau plămădiţi din alt aluat. Cu sau fără întrecere socialistă locul lor era mereu în frunte.

Înainte de 1980 singura mea legătură cu marea competiţie a muncii a fost o cutie de carton în care anual tata punea la păstrare o insignă, o diplomă, un fanion. Se adunaseră multe.

Nu ştiam nimic despre existenţa vreo unei întreceri şi nici nu mă interesa. Tata muncea aşa cum fusese învăţat încă din mult prea timpuria lui ucenicie la patron. Cred că-l durea la galenţi de întrecerea socialistă.

În anii ʼ60 primea ca semn de preţuire a activităţii lui câte o insignă de inspitaţie stahanovistă care promova mai mult steaua sovietică, în cinci colţuri, decât isprăvile muncitorilor români.

Unul dintre efectele de imagine ale tendinţei de ieşire a României de sub dominaţia Moscovei a fost şi redesenarea insignei. Aşa se face că în anii ʼ70 aceasta a căpătat o altă înfăţişare. S-a renunţat la simbolul sovietic şi la ciudata titulatură de „Fruntaş în întrecerea socialistă”. Noua insignă se numea simplu „Fruntaş în întrecere”. Nici asta nu arăta prea grozav, dar măcar se îndepărtase de simbolurile altora, era un pic mai românească. Felul întrecerii apărea în diploma care o însoţea.

Uneori distincţiei i se adăuga şi un fanion, ca semn onorific suplimentar de preţuire a muncii. În funcţie de posibilităţile şi de imaginaţia organizatorilor fanioanele, diplomele nu erau identice, puteau fi personalizate, dar toate respectau canoanele ideologice ale partidului. Altfel nu se putea!

Pe la începutul anilor ʼ80, tata dădea semne de oboseală. Era o stare de lehamite, de neputinţă, în confruntarea, care ameninţa să devină permanentă, cu lipsa materialelor şi a pieselor de schimb pentru utilajele pe care le îngrijea de parcă ar fi fost ale lui. Pe unele, italiene sau japoneze, le ştia de când era ucenic. Împreună cu o echipă de formidabili meseriaşi le ţinea în funcţiune. Funcţionau perfect. Pe altele, mai noi, fabricate la Unirea – Cluj, le montaseră chiar ei.

Când era groasă rău îi dădea dracului pe toţi băgătorii de seamă din jur, vorbea la telefon cu prietenii lui de la fabrica clujeană şi aceştia îi pregăteau numaidecât toate piesele solicitate. A doua zi se urca în primul avion, mergea la Unirea, umplea o sacoşă imensă pe care o târa după el şi cu trenul de noapte ajungea înapoi la Bucureşti. Nu era treaba lui şi asta îl agasa îngrozitor. Măsura sistematic timpul care-l despărţea de pensionare. O aştepta ca pe o izbăvire.

Într-o zi ne-a anunţat, uşor nedumerit, că a fost invitat la o ceremonie oficială în cadrul căreia, împreună cu alţi muncitori bucureşteni, va fi decorat cu Medalia Muncii. S-a întâmplat întocmai şi i se citea satisfacţia pe faţă. Nu era mare lucru, o medalie de rang inferior, totuşi o medalie conferită prin Decret al Consiliului de Stat. Au fost şi ceva bănuţi.

După câteva luni a venit şi momentul pe care îl aştepta. S-a pensionat. Adunase 45 (patruzeci şi cinci) de ani de muncă, din care 42 (patruzeci şi doi) în aceeaşi fabrică. A rânduit Dumnezeu să aibă viaţă lungă şi tot El a îngăduit să plece spre lumea fără dor cu mâhnirea că „s-a ales prafuʼ de fabrica mea”.

Deşi n-am vrut, până la coadă a ieşit Povestea muncii! Chiar şi aşa sper să fie cuiva de folos căci „bătrânii sădesc, iar tinerii culeg roadele. Cele mai frumoase mîini sunt mâinile leneşe, dar nu şi cele mai de cinste.” De luat aminte!

Cuvenite mulţumiri lui Ando fără ajutorul căruia povestea ar fi fost mai săracă. Întru mulţi, fericiţi şi binecuvântaţi ani!

Urme ale trecutului (XXX) – Harta reţelei Căilor Ferate Române …

… cu kilometrajul între noduri şi restricţiile de transit [foaia oficială 332] de care sʼa ţinut seama la întocmirea indicatorului klm. general.

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Aşa se intitulează documentul pe care l-am găsit zilele trecute, ascuns ani mulţi, într-o carte. Aceasta îşi aştepta rândul la  cuvenita operaţiune de reparare-recondiţionare căci vârsta respectabilă şi serviciul credincios închinat multor generaţii de învăţăcei o impuneau fără tăgadă.

Am căpătat-o de la Adrian N., cel de care mă leagă o lungă (peste 60 de ani) şi statornică prietenie, nepotul cârciumarului Ştefan Lupitu de la Bujavercă acolo unde, la rondul înnobilat de flori din primăvară până-n toamnă, se întâlneau şos.Vitan, str. Brăiliţa, str. Laboratorului, şi str. Grădinarilor.

Pasiunea, bucuria şi răbdarea cu care adun, repar şi îngrijesc câteva categorii de vechituri îi sunt cunoscute. Suflet mare, prieten dincolo de orice nevoie, Adrian le recuperează de peste tot şi mi le aduce.

Într-o zi, mânat de interese profesionale, a ajuns la o cunoştinţă de-a lui care tocmai îşi făcea ordine în bibliotecă şi se pregătea să arunce la gunoi, printre altele, câteva fărâme de istorie: documente şi cărţi vechi, de pe la 1900 încoace, cam degradate, care nu mai încăpeau lângă volumele frumos legate între coperţi meşteşugite. Le-a identificat cu ochi de expert, a cerut gazdei permisiunea să le ia cu el şi… mi-a dat de lucru.

Cartea despre care vorbim se afla printre ele. Cunoscută şi folosită în multe din ţările lumii, este Historischer Schul-Atlas (Atlas istoric şcolar) întocmit de cartograful şi profesorul german Friedrich Wilhelm Putzger (10 ianuarie 1849 – 3 august 1913).

 

Prima ediţie a valoroasei lucrări a apărut la Leipzig în 1877. Actualizată şi completată permanent, cu titlul adaptat realităţilor vremii, tradusă în mai multe limbi, a ajuns la ediţia 105 – Putzger Historicher Weltatlas. Erweiterte Ausgabe, Cornelsen Verlag GmbH, Berlin, 2021 (Putzger, Atlasul istoric al lumii. Ediţie revizuită şi adăugită, Editura Cornelsen, Berlin, 2021).

Exemplarul din colecţia mea face parte din cea de a 49-a ediţie apărută în 1929 la Editura Velhagen & Klafing, Bielefeld und Leipzig. Între filele cărţii, harta de la care pornirăm a zăbovit vreme îndelungată aşteptând ca cineva să o descopere şi să o pună în valoare.

Nu mă pasionează calea ferată şi istoria ei trecută sau contemporană decât la nivelul cunoştinţelor de cultură generală, dar cred cu tărie că informaţia trebuie să circule, să ajungă la cei care, cu pricepere, cu seriozitate, cu pasiune dezinteresată, o vor analiza şi o vor aşeza acolo unde-i este locul.

Pentru atât i-am dat drumul hărţii în lume. Folosiţi-o! Aştept ca plată doar indicarea sursei, blogul Simply Bucharest. E mult? E gratis, dragi prieteni! Să auzim de bine!

Urme ale trecutului (XXIX) – „Ciripitorul”

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Aşa îi spunea Ecaterina Tănăsescu, bunica mea, difuzorului atârnat deasupra uşii. Începând de dimineaţă de la 5:00 până seara la 22:00 acesta aducea în casă programul postului naţional de radio Bucureşti 1, fără să fie aparat de radio.

Era doar elementul final al unui sistem de radiodistribuţie prin fir căruia i se spunea radioficare, o alternativă accesibilă pentru toţi cei care nu-şi puteau permite un radioreceptor. După Al Doilea Război Mondial a înregistrat o extindere rapidă stimulată benefic de noul regim politic şi social. Nu exista mahala bucureşteană fără reţea de radioficare. Chiar şi cei mai necăjiţi aveau „difuzor”.

Instalaţiile se aflau în gestiunea şi în administrarea P.T.T.R. (Poştă-Telefon-Telegraf-Radio), taxa  modestă se plătea lunar, la domiciliu, poştaşii fiind aceia care o încasau şi reţeaua se instala uşor, fără cheltuieli importante, speculând  deseori, în mod ingenios, condiţiile locale.

Staţia de radioficare stătea la baza întregului sistem. Pe Vitan existau două: una la Bujavercă, între Grădinarilor şi Biblioteca populară Maxim Gorki (fosta cârciumă Topliceanu), cealaltă la Albanezu (intersecţia Răcari cu Dristorului) între centrul de „Pâine” şi „Punctul farmaceutic”. Acolo semnalul radio era convertit într-un semnal electric specific, apt pentru a fi transmis prin fire conductoare suspendate pe izolatori din sticlă către difuzoarele care, instalate în casele beneficiarilor, îl transformau în sunete. Acestea se conectau la reţea printr-o priză rotundă, mititică, aparentă, din ebonită şi un ştecher pe măsură.

După foarte mulţi ani am revăzut  într-o fotografie din 1956 un „ciripitor” ca cel care înveselea viaţa bunicilor mei.

Imaginea înfăţişează interiorul unui „Debit special pentru desfacerea produselor din tutun”, aşa cum, oficial, se numea în epocă „Tutungeria” şi a fost imortalizată cu ocazia prospecţiunilor pentru filmul „Viaţa nu iartă” regizat de Iulian Mihu şi Manole Marcus având în distribuţie, printre alţii, pe Emil Bota, Lazăr Vrabie, Vasile Niţulescu, Dana Comnea şi Nicolae Praida.

Obiectul în sine era modest. Caseta din lemn, o cutie cam primitivă, vopsită doar cu un baiţ mat, închis la culoare, aproape negru, nu înnobila interiorul camerei. Cred că posibilităţile tehnice ale vremii nu permiteau mai mult.

Producţia de difuzoare pentru radioficare a început în 1949 la fabrica „Radio Popular” înfiinţată prin punerea laolată a atelierelor Philips, Radiomet, Starck şi Tehnica Medicală, naţionalizate cu un an înainte, care asamblau radioreceptoare sau produceau componente specifice.

Câţiva ani mai târziu „Radio Popular” a pus pe piaţă un alt model, cu o casetă frumoasă, mai îngrijit şi mai atent finisată.

Este difuzorul care mi-a fascinat copilăria şi m-a făcut pentru totdeauna ascultător fidel al radioului. Nu a fost niciodată redus la tăcere. Când dormea copilul, adică eu, mama îl dădea mai încet. Altfel, cât timp staţia de radioficare funcţiona, „ciripitorul” nostru era pe recepţie. La el am început să ascult „Noapte bună copii!”, emisiunea care seară de seară, înainte de culcare, le spunea celor mici o poveste.

Prin 1957-1958 i-a luat locul un aparat de radio Pionier – model Electromagnetica (S541A), produs tot de „Radio Popular” şi s-a mutat pe strada Livada cu Duzi în căsuţa bunicii Lucreţia Mocanu.

Vremurile erau mai îngăduitoare. Oamenii munceau, câştigau din ce în ce mai bine şi îşi chiverniseau gospodăreşte viaţa. Aparatele de radio aveau căutare, vânzarea creştea şi odată cu ea creştea şi fabrica „Radio Popular”. În 1960, după investiţii importante, comasări, exproprieri, aceasta devine „Uzinele Electronica” şi începe o campanie sistematică de modernizare şi diversificare a producţiei.

Deşi sistemele publice de radioficare pierdeau teren, difuzorul a trecut la rându-i  printr-un proces de înnoire căpătând o altă înfăţişare.

Acest model a avut viaţă lungă, îl utilizau multe instituţii. Birourile întreprinderii în care mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii profesionale erau dotate cu astfel de difuzoare. Prin ele, colegii de la „Telecomunicaţii” ne asigurau un fundal muzical agreabil care mai risipea încordarea unor activităţi solicitante. Au trecut în amintire spre sfârşitul secolului XX odată cu reabilitarea clădirii. Le ştiam din 1973.

Urme ale trecutului (XXVIII) – Galenţii

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Substantivul galenţi a ajuns la noi din greaca modernă în care galentsa înseamnă „pantofi de lemn” aşa cum, pe la 1929, preciza Lazăr Şăineanu în cea de-a şasea ediţie a „Dicţionarului universal al limbei române”. El prelua traducerea termenului grecesc fără ca semnificaţia acestuia să se potrivească întocmai limbii române. I. Aurel Candrea („Dicţionarul limbii române din trecut şi de azi”, 1931) încearcă o adaptare şi este mai aproape de realitate:  Galenţe, galenţi. Un fel de papuci de lemn”.  În „Dicţionaru limbiĭ româneştĭ” August Scriban ne-a lăsat o definiţie, cuprinzătoare, în mare parte, valabilă şi azi: Galenţi, (rar) galenţe. Un fel de încălţăminte compusă dintrʼo simplă talpă de lemn groasă de 2-3 centimetri cu o curea în care intră vârfu picioruluĭ şi care se obişnuia în România pînă pe la 1890 în loc de galoşĭ. Eraŭ şi galenţi mai înalţĭ, ca la Japonejĭ. Se întrebuinţează şi astăzi la basinurile de scăldat.” Dicţionarele moderne definesc galenţii ca un fel de papuci confecţionaţi dintr-o talpă de lemn şi o faţă de piele. Uneori sunt confundaţi cu saboţii.

I-am apucat şi i-am folosit. Erau nişte încălţări ciudate, rudimentare, apărute în alte vremuri sub presiunea nevoii de a asigura protecţia celor care-şi purtau picioarele timp îndelungat în umezeala specifică unor domenii de activitate. Sărăcia a făcut ca pentru confecţionarea acestora să se utilizeze materiale ieftine, aflate mai peste tot sub forma unor deşeuri care altfel se ardeau sau se aruncau: lemnul şi pielea.

Se apropia repejor vara anului 1970 şi odată cu ea se găta primul an de liceu. Prietenul Nichi Gaicu făcuse rost de două bilete ieftine la complexul Zodiac (la bungalow-uri) din Jupiter şi pregăteam cu mare atenţie cele două săptămâni pe care aveam să le petrecem la mare.

Bănuţii economisiţi din bursă acopereau costul biletului şi doar o mică parte din cheltuielile care urmau. Trebuia să apelez la bugetul familiei.

Când a auzit despre ce e vorba tata mi-a arătat ostentativ mâna stângă frântă de la cot de palma mâinii drepte. Avea dreptate!

După mulţi ani de efort susţinut casa pe care ai mei o construiau ajunsese în faza finală. Resursele financiare erau drămuite şi o vacanţă la mare, chiar parţial finanţată, nu încăpea în socoteli.

Înţelegeam situaţia, dar căutam o altă soluţie pentru a face rost de bani. Tata nu era nici el împăcat cu gândul. După vreo două zile mi-a spus că a vorbit la fabrică (7 Noiembrie – filatură şi ţesătorie, Calea Dudeşti nr. 188), toată lumea a fost de acord şi dacă vreau, mă pot angaja pentru o lună. Mă aşteaptă un post la „Atelierul electric”.  Banii astfel câştigaţi îmi vor îndestula vacanţa.

Împlinisem în iarnă şaisprezece ani, vârsta legală pentru a fi primit în „câmpul muncii”. Nu am ezitat nicio clipă. După practica de vară efectuată la „Energomontaj – Baza de producţie Ilioara” am devenit coleg de serviciu cu tata. El la „Filatură”, mecanic de întreţinere, eu la „Atelierul electric – echipa Bobinaj”, ucenic bobinator.

Ştiam dinainte că fiecare sector de activitate dispunea de o baie cu multe duşuri şi cu toate dotările necesare. Nu ştiam însă că mulţi dintre cei care la sfârşit de program treceau pe acolo erau dotaţi cu galenţi confecţionaţi în fabrică de către meseriaşii atelierului de tâmplărie, în principal, ca încălţăminte de protecţie pentru cei care lucrau la „Boiangerie” unde podeaua era permanent acoperită cu o peliculă lichidă. Aveau şi cizme, dar nu se împăcau cu ele din pricină că le provocau diverse afecţiuni dermatologice chinuitoare. De la Boiangerie la baie n-a fost decât un pas, tolerat cu înţelepciune de conducerea fabricii.

Am aflat-o în prima zi de lucru când tata m-a condus la nea Jean-Tâmplaru, vecinul nostru din Vitan:

– Jeane, ai un client! Tânărul angajat are nevoie de galenţi pentru duş!

Surpriza se citea cu uşurinţă pe faţa omului:

– Aoleo! Se pustieşte mahalaua?

După ce i-am explicat ce şi cum s-a uitat lung spre picioarele mele:

– Cât porţi, 41-42? Eşti la Bobinaj cu nea Meosu şi cu Tudorie? Peste vreo oră ţi-i aduc eu.

Aşa am devenit posesorul unor papuci din lemn care arătau puţin altfel decât ai celorlalţi. Nea Jean îi făcuse ca pentru el. Ceva mai groşi, din lemn tare, fasonat înadins ca să semene cu tălpile pantofilor, uşor teşiţi la vârf, un pic de toc şi cu două curele puse cruciş. S-au dovedit folositori mult timp după debutul meu pe câmpia muncii, dar cam incomozi. Nu erau flexibili şi asta făcea mersul dificil. În plus fiecare pas era însoţit de zgomotul lemnului lovit de suprafaţa tare a podelei. Acasă îi purtam prin curte. Apoi şlapii i-au trecut în nelucrare grăbindu-le drumul spre sobă… şi spre uitare.

În câteva fotografii dintr-o fabrică de marmeladă a anului 1948, păstrate în arhiva  Agerpres, am revăzut de curând galenții la locul de muncă, în exerciţiul funcţiunii.

Mai sofisticaţi, mai elaboraţi şi mai frumoşi, papucii din lemn au reapărut în… lumea modei. Nu li se spune galenţi. Sună rău! Saboţi e mai „cul”!

Urme ale trecutului (XXVII) – Sufertaşul

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Câţi mai ştiu azi ce este şi la ce serveşte un sufertaş? Dintre aceştia câţi au văzut unul? Probabil foarte puţini.

Cuvântul se trage din turcescul sefer tasy (sefer, călătorie şi tasy, ceaşcă). Şăineanu (1929) defineşte sefertaşul ca „serviciu pentru transportul bucatelor”. Candrea (1931) îi face o descriere mai bogată: „Serviciu de mai multe crătiţi şi farfurii de metal, aşezate una peste alta, alcătuind o coloană cilindrică, în care se transportă bucate de la birt, de la cazarmă etc.” Scriban (1939) încearcă o sinteză şi menţionează forma valahă a turcismului sefertaş: „Serviciŭ compus din 3 sau 4 vase puse unu peste altu de adus bucatele (calde) de la birt saŭ de aĭurea. – În Munt. sufertaş.” Dicţionarele moderne spun că sufertaşul este un ansamblu de mai multe vase metalice în formă de crăticioară aşezate unul peste altul şi prinse într-un cadru cu mâner, folosit pentru a transporta concomitent câteva feluri de mâncare gătită (caldă).

În mahalaua copilăriei mele, obiectul ăsta casnic, altfel foarte util, era asociat cu sărăcia. Îl foloseau mai ales necăjiţii care spre prânz mergeau la cele două „Cantine de ajutor popular” (chiar aşa se numeau!) din raionul Tudor Vladimirescu/Sectorul 4/Sectorul 3.

Cea cu numărul 5 se afla la capătul dinspre Dudeşti al străzii Dimitrie Cantemir/Cernişoara în localul unui restaurant interbelic (Dudeşti 58). A doua, numărul 6, funcţiona aproape de Abator, într-o casă naţionalizată, la intersecţia Foişorului cu Tarcău (Foişorului 145).

Acolo săracii cartierului găseau pentru ei şi pentru familiile lor o masă caldă şi îndestulătoare. Puteau mânca în spaţiile special amenajate sau îşi puteau lua acasă porţia folosind emblematicele sufertaşe. Ajutorul popular era efectiv şi eficient. Atunci când acesta nu prididea, intervenea „mahalaua” care nu-şi lăsa necăjiţii să îndure foamea!

La vremea aia sufertaşul era fabricat de „Emailul Roşu – Mediaş”, avea un preţ modic şi se găsea în toate magazinele de specialitate. Iată-l într-o reclamă din anul 1969.

◦◦○◦◦

Fabrica a fost inaugurată în decembrie 1921 ca societate pe acţiuni cu un capital social de 6 milioane lei. Se numea „Uzinele de Modelat şi Emailare Western” şi avea ca obiect de activitate producerea articolelor emailate, zincate şi cositorite.

În 1945 acţiunile cetăţenilor străini care reprezentau 51,16% din total au fost preluate de Admnistraţia Bunurilor Sovietice. Trei ani mai târziu uzinele au fost naţionalizate, au primit denumirea „Emailul Roşu” şi întregul capital social a trecut în proprietatea statului român.

◦◦○◦◦

Am regăsit felul în care se „purta” sufertaşul într-o fotografie scoasă din tezaur de Studiourile Buftea. Aceasta surprinde o scenă din filmul „Bariera” realizat în 1972 de regizorul Mircea Mureşan.

În imagine, personajul principal, interpretat de Octavian Cotescu, duce cu sine un sufertaş. Doar că acţiunea se desfăşoară în 1942 iar ansamblul de crăticioare este unul dintre cele fabricate de Emailul Roşu în anii ʼ60!

Iată şi un model mai vechi care s-ar fi potrivit vremurilor descrise în film, dar cu siguranţă foarte greu de găsit şi în plus, prea puţin cunoscut.

Sufertaşul se fabrică şi azi. Mai modern, mai făţos,  termoizolant, din inox sau din materiale plastice este la îndemâna tuturor.

Unii negustori nu ştiu ce vând pentru că ei, europeni închipuiţi, rupţi de tot ce este românesc, nu au auzit de sufertaş. Altfel nu l-ar fi numit „Transportor de alimente din oţel inoxidabil, 4 etaje, 1l.” sau „Recipient termoizolant pentru alimente, 3 nivele”.

Doamne fereşte!

Urme ale trecutului (XXVI) – Hoţoaica

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” există, dar nu face parte din colecția mea de vechituri. Am fabricat-o pentru povestea ce va să vină şi apoi am dăruit-o unui băieţel din vecini.

A îngăduit Dumnezeu să-mi petrec cea mai frumoasă parte a vieţii, copilăria, adolescenţa şi primii ani ai tinereţii, în mahalaua Vitanului cea potopită de grădini, pomi fructiferi, flori şi heleşteie, dincolo de Bujavercă, spre Moară, între Cimpoacă şi Bobocică.

Din Mai (Florar) cînd se coceau primele cireşe, până toamna târziu, în Brumărel, când peste mahala plutea parfum de „O mie una” şi de gutuie, hoarde de copii mari şi mici cercetau roada pomilor de peste tot, mai puţin pe cea a pomilor din propriile curţi.

Cele mai gustoase şi mai frumoase fructe cresc în grădinile altora şi din această pricină nu ne codeam încercând să aflăm dacă este aşa cum umbla vorba. Nu rupeam crengi, nu jefuiam pomii, nu luam niciodată mai mult decât era necesar pentru a ne potoli pofta.

Îndeletnicirea asta nu era chiar lipsită de incidente, ce-i drept, minore. Ne alegeam uneori cu câte o înjurătură sau cu o plângere la părinţi, caz în care părţile se împăcau repede. Consfinţeau asta cu un pahar de vin vorbit şi băut în tihnă.

O singură ispravă s-a soldat cu un accident şi cu vătămarea unuia dintre cei care jinduiau după fructe din… grădina ursului.

La vremea aceea, Biserica Târcă avea în curte, pe coasta dinspre strada Ştirului, o livadă. Se ocupa de ea preotul Vasile Stanciu care locuia în vecinătate. Florar se apropia de sfârşit şi în livada bisericii doi cireşi „de Mai” erau pregătiţi de ospăţ. Aşteptau musafiri pofticioşi care nu se lăsau invitaţi.

Câţiva puşti de prin preajmă, între care se afla şi Teli Clopotaru, fiul cel mic al preotului, au urmărit când acesta pleca de acasă şi s-au pus gospodăreşte pe treabă. Plăcuta îndeletnicire le-a adormit vigilenţa şi s-au pomenit cu popa Vasile care suduind ca prin mahala venea fuga spre livadă.

◦◦○◦◦

Da! Preotul Stanciu, mai slab cu firea, înjura destul de colorat apelând deseori la cele sfinte. Pentru asta, dar şi pentru alte năzdrăvănii, enoriaşii îi spuneau popa Vasile. Ceilalţi doi slujitori ai Bisericii Târcă erau pentru toată parohia părinţi: părintele Micşunescu şi părintele Bărbuleanu.

◦◦○◦◦

Luaţi prin surprindere au sărit din pomi. Au tulit-o ca iepurii prin curtea bisericii, pe sub clopotniţă, spre şoseaua Vitan. În cădere printre crengi, unul dintre ei şi-a sfâşiat pavilionul urechii care s-a desprins de cap pe o porţiune bunicică.

L-au reparat medicii de la Spitalul de copii Călăraşi, dar urechea aia a rămas pentru totdeauna în afara aliniamentului stabilit de Marele Arhitect.

În zarva produsă, popa Vasile nu a mai avut răgaz pentru cireşele timpurii. Foarte repede, ce nu au făcut copiii Vitanului au făcut graurii. Le-au halit pe toate.

Când ne era lene sau când condiţiile locale nu erau prielnice urcatului în pom, foloseam hoţoaica, o unealtă simplă, ingenioasă, eficientă, uşor de confecţionat din materiale aflate la îndemână şi care ne ferea de neplăceri sau de accidente. Cu ea nu prea aveam spor, dar dispuneam de timp suficient. Culegeam în tihnă, fără osteneală, fructe după pofta inimii.

Pentru cele mici, cireşe, vişine, corcoduşe, unele soiuri de prune, hoţoaica era meşterită din trestie. Gospodarii Vitanului îşi făceau case noi şi se construia mult. Trestia se utiliza la tavane ca suport pentru tencuială. Nu merita să batem heleşteiele după câteva trestii. Dacă nu le aveam în curte, le găseam prin vecini.

Fructele mai mărişoare, caise, piersici, prune, nuci, se şterpeleau cu o hoţoaică pe măsură, asemănătoare cu cea din trestie, făcută din tulpină de cucută. Ne cam feream de planta asta despre care ştiam că este otrăvitoare.

La vremea vişinelor, câţiva copii din satul în care după douăzeci şi cinci de ani de continuă vieţuire sunt tot „provenit” dădeau târcoale unui pom plin de boabe roşii, ademenitoare, aflat lângă gardul unei gospodării. Dacă ar fi putut s-ar fi urcat pe gard numai să guste din ele, dar erau prea mici. Le-am cules o mână de vişine şi i-am întrebat de ce nu-şi fac o hoţoaică. Ochii lor miraţi m-au lămurit. Nu ştiau ce este aia.

Din această pricină las acum mărturie acest

Ghid pentru confecţionarea unei hoţoaice

1. Se alege o trestie dreaptă, bine uscată şi cu diametrul trosonului (porţiunea dintre două noduri) de la vârf în jur de 10 mm. sau mai mare. Lungimea nu este critică, dar trebuie să fie suficientă pentru a ajunge la ţintă.

Trestia utilizată de mine a fost recoltată în primăvară de la balta Valea Vlăsiei – Căldăruşani.

2. Se matisează cu bandă izolatoare cele două noduri care delimitează tronsonul din vîrful trestiei.

3. Se apucă porţiunea dintre cele două matisaje între degetele ambelor mâini aşa ca în fotografie şi se apasă.

Prin strivire, trestia se desface în fâşii longitudinale.

4. Se îndepărtează una dintre fâşiile rezultate.

5. Se lărgeşte fanta rezultată aşa ca în fotografie.

6. Se blochează cu o bucăţică din fâşia decupată şi hoţoaica este gata pentru a fi utilizată.

7. Se apucă prada.

8. Se răsuceşte puţin şi se trage. Asta-i tot!

9. Bucuraţi-vă de reuşită şi să vă fie de bine!

10. Puteţi pune hoţoaica la păstrare.

Copiii mahalalelor bucureştene s-au bucurat, ca şi mine, de serviciile hoţoaicei. Modernizarea fără noimă a vieţii şi a localităţilor noastre a aruncat-o într-o nemeritată uitare. Păcat!

Urme ale trecutului (XXIV) – Banda izolatoare

 scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

O ştiu de când… mă ştiu. Am descoperit de mititel rola de bandă neagră, lipicioasă pe ambele părţi, cu miros specific, ambalată în hârtie cerată, într-o lădiţă de lemn special croită pentru  transportarea sculelor în care tata, un priceput lăcătuş mecanic, dar şi un gospodar neostenit, îşi păstra mulţimea de diverse unelte. Atunci, fără vreun gând prevestitor, m-am însoţit pentru toată viaţa cu banda aia miraculoasă căreia cei mari îi spuneau izolirband şi o foloseau, dincolo de scopul pentru care fusese născocită, la mici reparaţii.

Aproape toţi gospodarii mahalalei îngrijeau o grădină de legume şi/sau de flori. Pe lângă cazma, sapă, greblă, furcă, … dor de muncă şi alte alea, erau obligaţi să se doteze şi cu un furtun care la vremea aceea era făcut din cauciuc de proastă calitate. Soarele nu prea îi făcea bine, se crăpa. Doar pansamentul ăla negru, lipicios, rezolva problema. Din această pricină, atunci când îşi cumpărau furtunul, cumpărau şi o rolă de izolirband, ca să fie acolo.

Angheluş, nepotul lui Moş Grigore de la care moştenise meşteşugul creşterii porumbeilor, dar şi pe cel al prinderii, îngrijirii şi comercializării păsărilor cântătoare, era de mic pasionat de pescuit. Îşi meşterea singur undiţele formate din două-trei tronsoane de trestie, cu diametre diferite, introduse unul în celălalt şi bătea cât era ziulica de lungă heleşteiele lăsate de vechiul curs al Dâmboviţei pe sub coasta Foişorului şi a Vitanului. Cu acelaşi izolirband matisa Angheluş zona de îmbinare a trestiilor pentru a o face mai rezistentă.

Oficial se numea „Bandă izolatoare din pânză cauciucată tip PC” şi era destinată izolării unor elemente din instalaţiile electrice de joasă tensiune, în special a conexiunilor dintre conductoare, sau refacerii izolaţiei deteriorate. Respecta condiţiile tehnice impuse prin standardul de stat STAS 3658, dar cred că apăruse cu mult înaintea standardizării la nivel naţional, probabil odată cu extinderea rapidă a utilizării energiei electrice în mai toate domeniile. Se fabrica din ţesătură de bumbac, impregnată cu un amestec izolant de cauciuc nevulcanizat. Se livra în role, la lungimea de 5, 10 sau 15 m. şi lăţimea de 10, 15 sau 20 mm.

 

În anii ’50 banda izolatoare a fost produsă de întreprinderea „Electroizolantul”. În 1959 aceasta fuzionează cu „Electrocablu” şi astfel apare Fabrica de Cabluri şi Materiale Electroizolante (F.C.M.E.). Iniţial rola era ambalată în hârtie cerată, apoi în hârtie obişnuită, pentru ca în anii ’70-’80 aceasta să fie înlocuită cu o cutie injectată din deşeuri de masă plastică.

După 1962 fabricarea izolirbandului a fost preluată de „Turdeana”-Turda, unitate subordonată Centralei Industriale de Maşini şi Utilaje pentru Industria Uşoară (C.I.M.U.I.U.) din cadrul Ministerului Industriei Construcţiei de Maşini (M.I.C.M.). Cum a ajuns banda izolatoare tip PC un produs al industriei constructoare de maşini? Nu ştiu! Este sigur însă că pe lângă piesele pentru maşinile şi utilajele specifice industriei uşoare, Turdeana fabrica şi diverse produse pentru industria electrotehnică pe care le-a păstrat în portofoliu chiar şi atunci când a trecut în subordinea Centralei Industriale de Autoturisme, producând sub un nou nume – Fabrica de Accesorii şi Piese Auto (F.A.P.S.) Turdeana Turda – piese pentru fabricile de autovehicule. A ţinut-o aşa ani mulţi.

Izolirbandul, aşa cum îl ştiam din  copilărie, m-a însoţit în activitatea mea profesională începută în 1969 ca învăţăcel într-ale energiei electrice şi încheiată în al doilea deceniu al secolului XXI. Era nelipsit din trusa de scule a fiecărui electrician, indiferent de specializare. A avut o carieră îndelungată. Înrăutăţirea  continuă a calităţii nu mai justifica preţul şi asta a însemnat începutul sfârşitului. S-au adăugat apoi şi alte argumente, unele foarte serioase. Lovitura decisivă i-au dat-o benzile electroizolante din materiale plastice, policlorură de vinil (PVC) sau polietilenă (PE).

În sistemul de transport şi distribuţie a energiei electrice breşa a fost creată pe la începutul anilor ʼ80 de punerea în fabricaţie la I.C.M.E. (fostă F.C.M.E. până în 1973) a cablului de 20 kV cu izolaţie uscată, din polietilenă, tip A2YSY 12/20. Refacerea izolaţiei la înnădiri sau la terminale se făcea cu benzi de diverse tipuri furnizate în seturi împreună cu cablul. Astfel meseriaşii domeniului au început să descopere şi altceva decât rolele de hârtie impregnată în ulei şi banda izolatoare din pânză cauciucată.

Cam în aceeaşi perioadă, pentru racordarea staţiilor electrice de transformare din interiorul marilor oraşe (Bucureşti, Cluj, Iaşi…) au fost folosite în premieră cabluri de 110 kV cu izolaţie din polietilenă reticulată prosuse de Sumitomo Electric – Japonia.  Da, Japonia!  În vremuri pline de restricţii o mână de profesionişti încăpăţânaţi a făcut posibilă o astfel de ispravă. Odată cu acestea au venit şi materialele necesare punerii lor în operă; benzi electroizolante tip F-CO şi VUL-CO din polietilenă sau din cauciuc cloroprenic laminate cu un strat autoadeziv de cauciuc butilic fabricate de Furukawa Electric Power din aceeaşi îndepărtată Japonie.

A fost semnalul la care specialiştii reţelelor electrice subterane au început să modernizeze tehnologiile pe care le elaboraseră şi să le adapteze la posibilităţile industriei româneşti. De aici până la apariţia benzilor electroizolante de uz general din PVC sau din PE n-a mai fost decât un pas şi astfel izolirbandul a devenit istorie… sau cel puţin aşa credeam eu.

Aveam să constat cu o oarecare surprindere că pe piaţa de specialitate sunt disponibile multe  produse similare cu bătrâna bandă izolatoare din pânză cauciucată tip PC. Aproape toate sunt prezentate neprofesionist şi nu mai respectă condiţiile din STAS 3658. Suportul textil este un material neţesut obţinut din fibră de tereftalat de polietilenă (polyethylenterephtalat – PET) impregnat cu ceva negru, neprecizat. Caracteristicile tehnice declarate poticnit sunt modeste, cu mult sub cele ale vechiului izolirband, greu de comparat cu ale benzilor electroizolante din materiale plastice. Cred că doar pentru asta sunt mai scumpe!

Fără să caut cu înverşunare  am găsit o singură bandă realizată, cel puţin la modul declarativ, din „ţesătură de bumbac impregnată cu cauciuc”. Aspectul pare să confirme declaraţia comerciantului.

Deşi o undă de nostalgie îmi tot dă târcoale, cu mintea de acum, nu aş folosi acest izolirband chiar dacă ar fi identic cu cel de demult.