despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Urme ale trecutului (XXXII) – Sticla de Monopol

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Azi nu se mai foloseşte. Sunt puţini aceia care au apucat-o şi poate că-i ştiu rostul.

Recipientul făcut din sticlă clară, de formă cilindrică, înalt, cu gât îngust, frumos unduit a apărut pe meleagurile noastre la începutul secolului XX. Era folosit la îmbutelierea şi comercializarea băuturilor alcoolice supuse monopolului de stat, în special a celor tari, cu o concentraţie alcoolică mare. Din această pricină i s-a spus sticlă de Monopol şi avea trei variante; cu capacitate de 1 l., de 0,5 l. (de jumate) şi de 0,25 l. (de o litră).

Cred că modelul a fost împrumutat de undeva, căci l-au utlizat şi alţii. Unii n-au renunţat încă, aşa cum am făcut noi.

Pe piaţa românească, sticlele de Monopol au avut viaţă lungă. Într-o reclamă din 1970 prin care I.C.V.A. (Întreprinderea pentru Colectarea şi Valorificare Ambalajelor) îi invita pe cetăţeni să predea contra cost la centrele de achiziţii sticlele şi borcanele nefolosite, apar două.

Cea aflată în posesia mea a fost fabricată în 1985.

Debandada cu pretenţii capitaliste de după 1989, îndreptată cu ochii spre Europa şi mai departe, a făcut ca sticla de Monopol să treacă în amintire. Ne ruşinăm ca nişte codane de tradiţia noastră şi de specificul local îngropând cu lăutari afoni cioburi de istorie.

Şi doar pentru a lăsa mărturie, iată butelca într-o suită cronologică de imagini care au fost surprinse la Întreprinderea Induatrială de Stat 1 Mai (1952) şi cu ocazia realizării filmelor artistice Directorul nostru (1954), Telegrame (1959), Valurile Dunării (1959), Titanic-Vals (1964), Un film cu o fată fermecătoare (1966) şi Brigada Diverse (1970).

Mastică de Hio (sau de Corint) scrie pe eticheta sticlelor de Monopol, aşa  cum i se mai spunea încă rachiului aromatizat cu răşina arbustului de lentisc (Pistacia lentiscus) cunoscută sub denumirea de mastic.

Spre sfârşitul anilor ʼ60 producătorii de „apă superioară” au pus ochii pe cunoscutul recipient al băuturilor alcoolice româneşti şi au stimulat apariţia unei variante adaptate nevoilor… berii. Astfel a ieşit în lume o nouă sticlă de Monopol, de culoare verde, având capacitatea de 650 ml.

Într-însa se îmbutelia o bere mai tare ca de obicei, 14% alcool, care se numea Cazino. Era fabricată  la Bucureşti (Fabrica Griviţa, fostă Luther) şi la Cluj (Fabrica de Bere Cluj, fostă Ursus).

Cum până şi sticlele ascund poveşti, „când va răsări luna, v-oi mai spune una”.

Urme ale trecutului (XXXI) – Răsplata fruntaşilor

scris de C. D. Mocanu

Precizare: NU toate urmele evocate în povestea ce va să vină se găsesc în colecţia mea de vechituri. Unele sunt păstrate doar în sipetul memoriei.

Vara anului 1992 începuse în forţă. Întors la Întreprinderea de Reţele Electrice Bucureşti – I.R.E.B., acolo unde în 1980 îmi începusem parcursul profesional, pe un post care-mi dădea dreptul să lucrez singur în birou, tocmai mă instalam în cămăruţa modestă desemnată să mă găzduiască. Fusese temeinic reparată, de curând zugrăvită şi dotată cu mobilier nou, modern, produs de o fabrică de prin Giuleşti. Băieţii de la „Telecomunicaţii” instalau aparatura radio şi telefonică fără de care activitatea ce urma să prestez nu era posibilă.

Într-un colţ, stingher, contrastând cu ce era prin preajmă, zăcea un dulap metalic tip „Fichet” cu două compartimente: unul mai mare în partea de sus şi unul mititel dedesubt.

– Ce-i cu ăsta, Viorele?

◦◦○◦◦

Viorel B…..che era tehnician. Cu doi ani mai tânăr ca mine, fuseserăm colegi la Liceul Industrial Energetic Bucureşti şi apoi colaboratori apropiaţi în cadrul I.R.E.B. unde el lucra din 1976-ʼ77 la formaţia PRAM a Şantierului de Construcţii Montaj (S.C.M.).

◦◦○◦◦

– A fost al luʼ nea Biu! Când s-a pensionat ni l-a lăsat moştenire, dar fără chei, cică le-a pierdut. Nu mai figurează în inventar. E casat. Se pare că nu-i gol. N-am îndrăznit să-l forţăm şi l-am adăpostit pe unde am putut.

◦◦○◦◦

Tovarăşul Ion Biu fusese o rotiţă importantă în mecanismul întreprinderii. „De meserie” preşedinte al sindicatului I.R.E.B., n-a făcut niciodată altceva. Legal, era socotit şi încadrat ca electrician, avea chiar  documente care-i atestau calificarea, dar cam atât. L-am cunoscut în septembrie 1980. Curând mi-a devenit subaltern şi timp de vreo trei ani ne-am tot ciocnit pe traiectorie. De fiecare dată a ieşit cam ciufulit deşi se putea mândri cu o chelie lată până la ceafă. Decizia directorului Laurenţiu Sava de a mă aduce la Serviciul Tehnic din Centrala Industrială de Reţele Electrice l-a izbăvit. Auzeam şi acolo de isprăvile dumisale, dar nu mai eram implicat.

Toamna anului 1983 a năruit construcţia la care tovarăşul Biu trudea din anii ʼ50. Într-o clipită Consiliul de Stat al R.S.R. i-a luat pâinea albă, multă şi gratuită pe care Uniunea Generală a Sindicatelor din România – U.G.S.R. i-o punea la dispoziţie fără nicio noimă.

Ca urmare a Decretului nr. 379 din 13 octombrie în fiecare judeţ s-a înfiinţat câte o „Întreprindere de Exploatare şi Întreţinere a Reţelelor şi Instalaţiilor Energetice şi de Distribuţie a Energiei Electrice şi Termice (I.E.I.R.I.E.D.E.E.T.)”. Astfel, I.R.E. Bucureşti a fost reorganizată devenind „Exploatarea Reţelelor Exterioare de Înaltă Tensiune Bucureşti – E.R.E.I.T.B.” iar activitatea de distribuţie a energiei electrice a fost preluată de noile unităţi din judeţele Giurgiu, Teleorman, Ialomiţa şi Călăraşi. Secţia de Distribuţie Sector Agricol Ilfov (S.D.E.E.-S.A.I.) a trecut în ograda I.D.E.B.-ului cu arme şi bagaje, inclusiv cu tovarăşul Biu care era prins în schema de personal a acesteia.

Doar că acolo altcineva se îndestula cu pâinea cea albă. Concurenţa venetică era aspru reprimată. Şi uite aşa Decretul 379/1983 l-a trimis pe nea Biu la munca de jos, cea de care se despărţise, credea el-definitiv, cu mulţi, mulţi ani în urmă. A început atunci o perioadă grea pentru eternul activist sindical. Întâlnirea dumisale cu meseria de electrician se producea la infinit, adică acolo unde se intersectează dreptele paralele şi în plus, frecatul mentei prin birouri timp de vreo treizeci de ani îl făcuse incompatibil cu arşiţa, cu viscolul, cu mersul pe jos. A îndurat o vreme apoi, înţelepţit, a decis să se pensioneze. S-a retras pe o străduţă liniştită din Bucureştii Noi, acolo unde avea o gospodărie frumoasă şi unde aştepta lună de lună roadele muncii sale.

La plecare a vrut să ducă acasă dulapul metalic tip „Fichet”. Avea nevoie de ajutor şi toţi cei solicitaţi să pună mâna l-au refuzat. L-a lăsat locului, dar… a pierdut cheile!

Dacă în lumea fără dor spre care a plecat există sindicate, atunci cu siguranţă se află în primul rând. Odihnească-se în pace!

◦◦○◦◦

– Lasă că îndrăznesc eu! Marian Mirea este aici?

– Esteee…! Azi are instructajul lunar.

– Roagă-l să întreupă puţin şi să ni se arate.

◦◦○◦◦

Cel solicitat era maistru PRAM crescut ca meseriaş desăvârşit de un alt meseriaş desăvârşit, maistrul Andrei Klusch, zis Neamţu. Priceput, inteligent şi inventiv, Marian avea mâini de aur. Putea face orice.

◦◦○◦◦

Când a dat cu ochii de „piesa” în jurul căreia ne învârteam s-a luminat la faţă.

– Oho! De când aştept să-l sparg! Nu m-a lăsat Viorel!

– Acum te lasă. Luaţi-l la voi în atelier! Încearcă să-l deschizi fără stricăciuni grave! Pe mine mă interesează conţinutul. Dacă dulapul mai poate fi folosit, păstraţi-l! E bun pentru aparatele mai gingaşe.

După câteva zile, la operativa de dimineaţă, m-a anunţat că „s-a izbândit”. Îl deschisese. Nu ştiu cum a făcut, nici nu l-am întrebat. Rezultatul însă era demn de un profesionist.

Am găsit într-însul multă maculatură nefolositoare pe care am aruncat-o imediat, o colecţie măricică de fotografii – oameni, locuri, evenimente – din existenţa I.R.E.B.-ului şi câteva documente vechi, scrise de mână, dactilografiate sau tipărite. O comoară aflată acum în păstrarea mea.

Printre cele din urmă se află şi nişte diplome care se acordau fruntaşilor în Întrecerea socialistă.

Întrecerea asta în muncă, numită neispirat „Întrecere socialistă” se desfăşura anual sub egida U.G.S.R. şi la ea participau numai lucrătorii direct productivi, individual sau constituiţi în colective (echipe, formaţii, brigăzi…). La nivelul I.R.E.B., în organizarea şi coordonarea competiţiei, nea Biu era vioara întâia.

◦◦○◦◦

Concursul muncii nu a fost născocit de comuniştii români. S-au inspirat doar din experienţa fraţilor mai mari de la Răsărit.

În august 1935 minerul Aleksei Grigorievici Stahanov, din bazinul carbonifer al Donbasului, a extras o cantitate de cărbune de peste şapte ori mai mare decât cea normată pentru un schimb de lucru. Nu prea se ştie cum a făcut. El zicea că prin „raţionalizarea muncii”!

Isprava nu putea trece neobservată. A fost preluată de propaganda sovietică şi transformată într-o întrecere care solicita participanţilor  „un înalt spirit de responsabilitate la locul de muncă, capacitate de inovare şi dorinţa de a depăşi sistematic normele de producţie”, mai clar spus muncă grea, foarte intensă, pe toată durata timpului de lucru. Aşa au apărut în U.R.S.S. Stahanoviştii şi Mişcarea Stahanovistă.

După Război, din experienţa sovietică s-a împărtăşit şi Partidul Muncitoresc Român. În 1951 Comitetul Central al P.M.R. şi Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române (R.P.R.) „apreciind marea însemnătate a întrecerii socialiste, a extinderii glorioasei experiențe a mișcării stahanoviste din U.R.S.S., precum și a mișcării fruntașilor și inovatorilor în producție din țara noastră în lupta pentru realizarea și depășirea planului cincinal;

  • în scopul de a se asigura cele mai bune condiții pentru desvoltarea întrecerii socialiste pe treapta ei superioară, stahanovismul;
  • pentru a stimula, recompensa și populariza pe fruntașii stahanoviști;
  • pentru a da extindere aplicării metodelor înaintate de muncă;”

au elaborat „Hotărârea cu privire la stahanoviștii și fruntașii în producție și stimularea lor morală și materială”.

Documentul stabilea normele de desfăşurare a întrecerii, organizatorii şi responsabilităţile lor, participanţii, criteriile de evaluare a rezultatelor, titlurile şi distincţiile conferite celor mai buni, sistemul de recompense băneşti, morale sau de altă natură. Fotografia înfăţişează distincţia „Steaua fruntaşului în producţie”, cea care însoţea titlul de Stahanovist.

 Aşa a apărut în România „Întrecerea socialistă”, un fel de stahanovism autohton şi protagonistul lui, stahanovistul român definit ca:

„a) muncitorul, tehnicianul sau inginerul care, pe baza unei inovații făcute de ei și aplicată în procesul de producție, contribuie la perfecționarea tehnicii sau a procesului tehnologic, la mecanizarea muncii, la îmbunătățirea simțitoare a tehnicii securității muncii sau a condițiilor de muncă;

b) muncitorul fruntaș care își însușește și aplică o inovație, o metodă stahanovistă sovietică sau alte metode de muncă înaintate și obține timp de o lună o depășire de normă care întrece depășirea medie a meseriei lui în cadrul unității în care lucrează (secție, atelier, divizie, șantier), dă produse numai de bună calitate și ajută pe cei rămași în urmă prin răspândirea largă a experienței lui;

c) muncitorul, tehnicianul, inginerul care introduce sau extinde în toată unitatea de muncă (atelier, secție, șantier, sector, divizie) o inovație, invenție sau metodă de lucru înaintată, pe baza căreia unitatea de muncă respectivă timp de o lună depășește continuu planul de producție și de productivitate a muncii, cu respectarea calității produselor, a prețului de cost și a sortimentelor planificate;”

◦◦○◦◦

Nu ştiu care au fost rezultatele etapei stahanoviste a întrecerii socialiste în alte sectoare de activitate, dar „Planul de electrificare a ţării şi de folosire a apelor din Republica Populară Română”, desfăşurat pe zece ani (1951 – 1960) a fost dus la bun sfârşit şi cu ajutorul acesteia.

Complex şi foarte ambiţios, planul întocmit de cei mai buni specialişti români a fost aprobat la data de 27 octombrie 1950 devenind lege pentru toţi cei implicaţi în derularea lui.

Obiectivul cu cel mai puternic efect social şi cu o încărcătură emoţională deosebită a fost, fără îndoială, electrificarea localităţilor rurale şi a unor activităţi agricole desfăşurate în Gospodăriile Agricole Colective (G.A.C.), în Gospodăriile Agricole de Stat (G.A.S.) şi în Staţiunile de Maşini şi Tractoare (S.M.T.). Nu exista nimic. Totul trebuia construit de la zero.

Până pe la jumătatea anilor ʼ50 munca fizică a compensat lipsa mijloacelor mecanice de lucru, a unor dispozitive şi instalaţii specializate. Totul se făcea cu braţele, iar volumul de muncă depăşea cu mult chiar şi cea mai înfierbântată imaginaţie.

Iată cum se lucra în 1951 la racordul de 15 kV şi la echiparea postului de transformare care urmau să alimenteze cu energie electrică G.A.C. Chirnogi, raionul Olteniţa, regiunea Bucureşti, azi judeţul Călăraşi:

Cei care n-au stat nici măcar cinci minute agăţaţi în cârlige pe un stâlp nu ştiu ce efort fizic presupune numai această ispravă, darămite simultan să mai şi manevrezi diverse componente grele. Nu aveau utilaje de lucru la înălţime, nu aveau macarale. Se descurcau cu cârligele, cu palanul şi cu o frânghie. Aveau în schimb o nesmintită dorinţă de a munci, de a-şi face datoria.

Undeva mai în spate, o altă echipă tocmai a ridicat un stâlp al racordului.

Pentru că macaraua era sublimă, dar lipsea cu desăvârşire, au făcut-o după  metoda „den bătrâni”, cu „două capre”.

„Capra” era o sculă, pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă, acţionată de forţa unor bărbaţi vânjoşi cu ajutorul căreia puneau în poziţie verticală elemente liniare lungi şi grele.

Pe traseul racordului sunt doi stâlpi duşi la bornă. Aşteaptă să fie plantaţi. Au ajuns acolo transportaţi fiind de către lucrători cu aplicarea metodei artileriştilor: „Ridicaţi, transportaţi cu braţele!” Tot ei erau aceia care „forau” gropile adânci de circa 2 m. cu un utilaj complex – târnacopul, cazmaua şi lopata.

Electrificarea a fost o performanţă, o exemplară, o imensă mobilizare umană şi de resurse stimulată cu ceva pricepere de întrecerea socialistă – stahanovistă din epocă, dar mai ales de o benefică propagandă.

Am avut privilegiul să lucrez cu câţiva dintre cei care au dus lumina electrică la sate. Stăteam adesea la taifas şi îi provocam să-mi povestească despre acea etapă din viaţa lor. Fiecare îmi spunea, aşa cum se pricepea, cam aceleaşi lucruri. Nea Adam, şeful echipei de reparaţii L.E.A. (Linii Electrice Aeriene) mi-a făcut o sinteză pe care am notat-o în minte şi în suflet:

– Domnuʼ inginer, eu eram un tânăr ţăran de colea, din Domneşti, de la marginea Bucureştiului. Nu aveam niciun rost. Am auzit că se caută oameni pentru electrificare şi m-am angajat fără să stau pe gânduri. Pe mine electrificarea m-a scos din sărăcie şi din foame. Munceam pe rupte, eram fruntaş, am fost stahanovist şi câştigam o grămadă de bani. Mi-a dat o meserie grea, dar bună şi sigură. Din ea mi-am făcut familie, mi-am ridicat casă, mi-am ţinut copiii la şcoli. Şi ca mine sunt mulţi dintre ăştia dʼaici. Acum mă rog lui Dumnezeu doar pentru sănătate!

Niciunul n-a uitat să-mi vorbească despre emoţia, bucuria şi satisfacţia pe care le trăiau alături de oamenii locului atunci când în case şi pe uliţe se aprindea lumina.

Le trecea repejor căci după ce se producea minunea, localnici şi constructori-electricieni deopotrivă se puneau pe chefuit până în zori. Era sărbătoare! Aşa cum de sărbătoare se pregăteau şi locuitorii comunei Cojasca, raionul Răcari, regiunea Bucureşti, azi judeţul Dâmboviţa, surprinşi de fotograf în 1951 la punerea sub tensiune a primului post de transformare din localitatea lor.

Când se zbârlea vremea, indiferent de anotimp, nea Adam era acela care la sfârşitul programului se uita pe cer şi decidea autoritar:

„Nu pleacă nimeni! Vine furtuna, o să fie nevoie de noi!” Şi nu pleca nimeni. De multe ori intuiţia şi hotărârea cu care o exprima ne-au fost de mare folos. Nu o făceau pentru că tovarăşul Biu, îi îndemna în timpul periodicelor şedinţe de sindicat sau de partid:

„Să stăm cu faţa la instalaţii, tovarăşi! E problemili noastre!”

Nuu…! Nea Adam şi echipa lui de „zburători” urmau alte îndemnuri.

După electrificarea zonei rurale au urmat câţiva ani de răgaz în care protagoniştii şi-au chivernisit viaţa. A sunat apoi goarna care-i chema să construiască drumurile energiei electrice către marile sisteme de irigaţii din Bărăgan şi din Sudul României.

 Se schimbaseră vremurile. Întrecerea socialistă îşi pierduse rolul mobilizator pe care-l avea în faza ei stahanovistă. Nici stimulentele nu mai erau aceleaşi. De la:

  • „Premii în bani și abonamente gratuite sau cu preț redus la cărți, broșuri și reviste de specialitate, ideologice și literare.
  •  Trimiterea la case de odihnă și sanatorii ale Confederației Generale a Muncii în mod gratuit sau cu reducere între 25—75%.
  •  Întâietatea  la acordarea locuințelor muncitorești.
  •  Întâietatea la acordarea de credite pentru construirea de locuințe individuale.
  •  Întâietatea la burse și reduceri de taxe școlare la școli medii și institute de învățământ superior pentru copiii lor.
  •  Bilete de intrare gratuită sau cu preț redus la spectacole de teatru, cinematograf sau la manifestații culturale și sportive, la locuri de onoare special rezervate de Comitetul pentru Artă și de Comitetul pentru Cultură Fizică și Sport.”

se subţiaseră până la diplome însoţite de tovărăşeşti strângeri de mână.

Şi-au întărit experienţa maturităţii cu puterea şi entuziasmul tinereţii celorlalţi, cu mijloace mecanice de lucru care le-au uşurat munca, au îndurat vipia soarelui, praful, noroaiele, zăpezile şi viscolul câmpiilor, au muncit aşa cum ştiau şi simţeau ei şi au reuşit încă o dată. Oamenii ăştia erau plămădiţi din alt aluat. Cu sau fără întrecere socialistă locul lor era mereu în frunte.

Înainte de 1980 singura mea legătură cu marea competiţie a muncii a fost o cutie de carton în care anual tata punea la păstrare o insignă, o diplomă, un fanion. Se adunaseră multe.

Nu ştiam nimic despre existenţa vreo unei întreceri şi nici nu mă interesa. Tata muncea aşa cum fusese învăţat încă din mult prea timpuria lui ucenicie la patron. Cred că-l durea la galenţi de întrecerea socialistă.

În anii ʼ60 primea ca semn de preţuire a activităţii lui câte o insignă de inspitaţie stahanovistă care promova mai mult steaua sovietică, în cinci colţuri, decât isprăvile muncitorilor români.

Unul dintre efectele de imagine ale tendinţei de ieşire a României de sub dominaţia Moscovei a fost şi redesenarea insignei. Aşa se face că în anii ʼ70 aceasta a căpătat o altă înfăţişare. S-a renunţat la simbolul sovietic şi la ciudata titulatură de „Fruntaş în întrecerea socialistă”. Noua insignă se numea simplu „Fruntaş în întrecere”. Nici asta nu arăta prea grozav, dar măcar se îndepărtase de simbolurile altora, era un pic mai românească. Felul întrecerii apărea în diploma care o însoţea.

Uneori distincţiei i se adăuga şi un fanion, ca semn onorific suplimentar de preţuire a muncii. În funcţie de posibilităţile şi de imaginaţia organizatorilor fanioanele, diplomele nu erau identice, puteau fi personalizate, dar toate respectau canoanele ideologice ale partidului. Altfel nu se putea!

Pe la începutul anilor ʼ80, tata dădea semne de oboseală. Era o stare de lehamite, de neputinţă, în confruntarea, care ameninţa să devină permanentă, cu lipsa materialelor şi a pieselor de schimb pentru utilajele pe care le îngrijea de parcă ar fi fost ale lui. Pe unele, italiene sau japoneze, le ştia de când era ucenic. Împreună cu o echipă de formidabili meseriaşi le ţinea în funcţiune. Funcţionau perfect. Pe altele, mai noi, fabricate la Unirea – Cluj, le montaseră chiar ei.

Când era groasă rău îi dădea dracului pe toţi băgătorii de seamă din jur, vorbea la telefon cu prietenii lui de la fabrica clujeană şi aceştia îi pregăteau numaidecât toate piesele solicitate. A doua zi se urca în primul avion, mergea la Unirea, umplea o sacoşă imensă pe care o târa după el şi cu trenul de noapte ajungea înapoi la Bucureşti. Nu era treaba lui şi asta îl agasa îngrozitor. Măsura sistematic timpul care-l despărţea de pensionare. O aştepta ca pe o izbăvire.

Într-o zi ne-a anunţat, uşor nedumerit, că a fost invitat la o ceremonie oficială în cadrul căreia, împreună cu alţi muncitori bucureşteni, va fi decorat cu Medalia Muncii. S-a întâmplat întocmai şi i se citea satisfacţia pe faţă. Nu era mare lucru, o medalie de rang inferior, totuşi o medalie conferită prin Decret al Consiliului de Stat. Au fost şi ceva bănuţi.

După câteva luni a venit şi momentul pe care îl aştepta. S-a pensionat. Adunase 45 (patruzeci şi cinci) de ani de muncă, din care 42 (patruzeci şi doi) în aceeaşi fabrică. A rânduit Dumnezeu să aibă viaţă lungă şi tot El a îngăduit să plece spre lumea fără dor cu mâhnirea că „s-a ales prafuʼ de fabrica mea”.

Deşi n-am vrut, până la coadă a ieşit Povestea muncii! Chiar şi aşa sper să fie cuiva de folos căci „bătrânii sădesc, iar tinerii culeg roadele. Cele mai frumoase mîini sunt mâinile leneşe, dar nu şi cele mai de cinste.” De luat aminte!

Cuvenite mulţumiri lui Ando fără ajutorul căruia povestea ar fi fost mai săracă. Întru mulţi, fericiţi şi binecuvântaţi ani!

Urme ale trecutului (XXX) – Harta reţelei Căilor Ferate Române …

… cu kilometrajul între noduri şi restricţiile de transit [foaia oficială 332] de care sʼa ţinut seama la întocmirea indicatorului klm. general.

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Aşa se intitulează documentul pe care l-am găsit zilele trecute, ascuns ani mulţi, într-o carte. Aceasta îşi aştepta rândul la  cuvenita operaţiune de reparare-recondiţionare căci vârsta respectabilă şi serviciul credincios închinat multor generaţii de învăţăcei o impuneau fără tăgadă.

Am căpătat-o de la Adrian N., cel de care mă leagă o lungă (peste 60 de ani) şi statornică prietenie, nepotul cârciumarului Ştefan Lupitu de la Bujavercă acolo unde, la rondul înnobilat de flori din primăvară până-n toamnă, se întâlneau şos.Vitan, str. Brăiliţa, str. Laboratorului, şi str. Grădinarilor.

Pasiunea, bucuria şi răbdarea cu care adun, repar şi îngrijesc câteva categorii de vechituri îi sunt cunoscute. Suflet mare, prieten dincolo de orice nevoie, Adrian le recuperează de peste tot şi mi le aduce.

Într-o zi, mânat de interese profesionale, a ajuns la o cunoştinţă de-a lui care tocmai îşi făcea ordine în bibliotecă şi se pregătea să arunce la gunoi, printre altele, câteva fărâme de istorie: documente şi cărţi vechi, de pe la 1900 încoace, cam degradate, care nu mai încăpeau lângă volumele frumos legate între coperţi meşteşugite. Le-a identificat cu ochi de expert, a cerut gazdei permisiunea să le ia cu el şi… mi-a dat de lucru.

Cartea despre care vorbim se afla printre ele. Cunoscută şi folosită în multe din ţările lumii, este Historischer Schul-Atlas (Atlas istoric şcolar) întocmit de cartograful şi profesorul german Friedrich Wilhelm Putzger (10 ianuarie 1849 – 3 august 1913).

 

Prima ediţie a valoroasei lucrări a apărut la Leipzig în 1877. Actualizată şi completată permanent, cu titlul adaptat realităţilor vremii, tradusă în mai multe limbi, a ajuns la ediţia 105 – Putzger Historicher Weltatlas. Erweiterte Ausgabe, Cornelsen Verlag GmbH, Berlin, 2021 (Putzger, Atlasul istoric al lumii. Ediţie revizuită şi adăugită, Editura Cornelsen, Berlin, 2021).

Exemplarul din colecţia mea face parte din cea de a 49-a ediţie apărută în 1929 la Editura Velhagen & Klafing, Bielefeld und Leipzig. Între filele cărţii, harta de la care pornirăm a zăbovit vreme îndelungată aşteptând ca cineva să o descopere şi să o pună în valoare.

Nu mă pasionează calea ferată şi istoria ei trecută sau contemporană decât la nivelul cunoştinţelor de cultură generală, dar cred cu tărie că informaţia trebuie să circule, să ajungă la cei care, cu pricepere, cu seriozitate, cu pasiune dezinteresată, o vor analiza şi o vor aşeza acolo unde-i este locul.

Pentru atât i-am dat drumul hărţii în lume. Folosiţi-o! Aştept ca plată doar indicarea sursei, blogul Simply Bucharest. E mult? E gratis, dragi prieteni! Să auzim de bine!

Urme ale trecutului (XXIX) – „Ciripitorul”

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Aşa îi spunea Ecaterina Tănăsescu, bunica mea, difuzorului atârnat deasupra uşii. Începând de dimineaţă de la 5:00 până seara la 22:00 acesta aducea în casă programul postului naţional de radio Bucureşti 1, fără să fie aparat de radio.

Era doar elementul final al unui sistem de radiodistribuţie prin fir căruia i se spunea radioficare, o alternativă accesibilă pentru toţi cei care nu-şi puteau permite un radioreceptor. După Al Doilea Război Mondial a înregistrat o extindere rapidă stimulată benefic de noul regim politic şi social. Nu exista mahala bucureşteană fără reţea de radioficare. Chiar şi cei mai necăjiţi aveau „difuzor”.

Instalaţiile se aflau în gestiunea şi în administrarea P.T.T.R. (Poştă-Telefon-Telegraf-Radio), taxa  modestă se plătea lunar, la domiciliu, poştaşii fiind aceia care o încasau şi reţeaua se instala uşor, fără cheltuieli importante, speculând  deseori, în mod ingenios, condiţiile locale.

Staţia de radioficare stătea la baza întregului sistem. Pe Vitan existau două: una la Bujavercă, între Grădinarilor şi Biblioteca populară Maxim Gorki (fosta cârciumă Topliceanu), cealaltă la Albanezu (intersecţia Răcari cu Dristorului) între centrul de „Pâine” şi „Punctul farmaceutic”. Acolo semnalul radio era convertit într-un semnal electric specific, apt pentru a fi transmis prin fire conductoare suspendate pe izolatori din sticlă către difuzoarele care, instalate în casele beneficiarilor, îl transformau în sunete. Acestea se conectau la reţea printr-o priză rotundă, mititică, aparentă, din ebonită şi un ştecher pe măsură.

După foarte mulţi ani am revăzut  într-o fotografie din 1956 un „ciripitor” ca cel care înveselea viaţa bunicilor mei.

Imaginea înfăţişează interiorul unui „Debit special pentru desfacerea produselor din tutun”, aşa cum, oficial, se numea în epocă „Tutungeria” şi a fost imortalizată cu ocazia prospecţiunilor pentru filmul „Viaţa nu iartă” regizat de Iulian Mihu şi Manole Marcus având în distribuţie, printre alţii, pe Emil Bota, Lazăr Vrabie, Vasile Niţulescu, Dana Comnea şi Nicolae Praida.

Obiectul în sine era modest. Caseta din lemn, o cutie cam primitivă, vopsită doar cu un baiţ mat, închis la culoare, aproape negru, nu înnobila interiorul camerei. Cred că posibilităţile tehnice ale vremii nu permiteau mai mult.

Producţia de difuzoare pentru radioficare a început în 1949 la fabrica „Radio Popular” înfiinţată prin punerea laolată a atelierelor Philips, Radiomet, Starck şi Tehnica Medicală, naţionalizate cu un an înainte, care asamblau radioreceptoare sau produceau componente specifice.

Câţiva ani mai târziu „Radio Popular” a pus pe piaţă un alt model, cu o casetă frumoasă, mai îngrijit şi mai atent finisată.

Este difuzorul care mi-a fascinat copilăria şi m-a făcut pentru totdeauna ascultător fidel al radioului. Nu a fost niciodată redus la tăcere. Când dormea copilul, adică eu, mama îl dădea mai încet. Altfel, cât timp staţia de radioficare funcţiona, „ciripitorul” nostru era pe recepţie. La el am început să ascult „Noapte bună copii!”, emisiunea care seară de seară, înainte de culcare, le spunea celor mici o poveste.

Prin 1957-1958 i-a luat locul un aparat de radio Pionier – model Electromagnetica (S541A), produs tot de „Radio Popular” şi s-a mutat pe strada Livada cu Duzi în căsuţa bunicii Lucreţia Mocanu.

Vremurile erau mai îngăduitoare. Oamenii munceau, câştigau din ce în ce mai bine şi îşi chiverniseau gospodăreşte viaţa. Aparatele de radio aveau căutare, vânzarea creştea şi odată cu ea creştea şi fabrica „Radio Popular”. În 1960, după investiţii importante, comasări, exproprieri, aceasta devine „Uzinele Electronica” şi începe o campanie sistematică de modernizare şi diversificare a producţiei.

Deşi sistemele publice de radioficare pierdeau teren, difuzorul a trecut la rându-i  printr-un proces de înnoire căpătând o altă înfăţişare.

Acest model a avut viaţă lungă, îl utilizau multe instituţii. Birourile întreprinderii în care mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii profesionale erau dotate cu astfel de difuzoare. Prin ele, colegii de la „Telecomunicaţii” ne asigurau un fundal muzical agreabil care mai risipea încordarea unor activităţi solicitante. Au trecut în amintire spre sfârşitul secolului XX odată cu reabilitarea clădirii. Le ştiam din 1973.

Urme ale trecutului (XXVIII) – Galenţii

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Substantivul galenţi a ajuns la noi din greaca modernă în care galentsa înseamnă „pantofi de lemn” aşa cum, pe la 1929, preciza Lazăr Şăineanu în cea de-a şasea ediţie a „Dicţionarului universal al limbei române”. El prelua traducerea termenului grecesc fără ca semnificaţia acestuia să se potrivească întocmai limbii române. I. Aurel Candrea („Dicţionarul limbii române din trecut şi de azi”, 1931) încearcă o adaptare şi este mai aproape de realitate:  Galenţe, galenţi. Un fel de papuci de lemn”.  În „Dicţionaru limbiĭ româneştĭ” August Scriban ne-a lăsat o definiţie, cuprinzătoare, în mare parte, valabilă şi azi: Galenţi, (rar) galenţe. Un fel de încălţăminte compusă dintrʼo simplă talpă de lemn groasă de 2-3 centimetri cu o curea în care intră vârfu picioruluĭ şi care se obişnuia în România pînă pe la 1890 în loc de galoşĭ. Eraŭ şi galenţi mai înalţĭ, ca la Japonejĭ. Se întrebuinţează şi astăzi la basinurile de scăldat.” Dicţionarele moderne definesc galenţii ca un fel de papuci confecţionaţi dintr-o talpă de lemn şi o faţă de piele. Uneori sunt confundaţi cu saboţii.

I-am apucat şi i-am folosit. Erau nişte încălţări ciudate, rudimentare, apărute în alte vremuri sub presiunea nevoii de a asigura protecţia celor care-şi purtau picioarele timp îndelungat în umezeala specifică unor domenii de activitate. Sărăcia a făcut ca pentru confecţionarea acestora să se utilizeze materiale ieftine, aflate mai peste tot sub forma unor deşeuri care altfel se ardeau sau se aruncau: lemnul şi pielea.

Se apropia repejor vara anului 1970 şi odată cu ea se găta primul an de liceu. Prietenul Nichi Gaicu făcuse rost de două bilete ieftine la complexul Zodiac (la bungalow-uri) din Jupiter şi pregăteam cu mare atenţie cele două săptămâni pe care aveam să le petrecem la mare.

Bănuţii economisiţi din bursă acopereau costul biletului şi doar o mică parte din cheltuielile care urmau. Trebuia să apelez la bugetul familiei.

Când a auzit despre ce e vorba tata mi-a arătat ostentativ mâna stângă frântă de la cot de palma mâinii drepte. Avea dreptate!

După mulţi ani de efort susţinut casa pe care ai mei o construiau ajunsese în faza finală. Resursele financiare erau drămuite şi o vacanţă la mare, chiar parţial finanţată, nu încăpea în socoteli.

Înţelegeam situaţia, dar căutam o altă soluţie pentru a face rost de bani. Tata nu era nici el împăcat cu gândul. După vreo două zile mi-a spus că a vorbit la fabrică (7 Noiembrie – filatură şi ţesătorie, Calea Dudeşti nr. 188), toată lumea a fost de acord şi dacă vreau, mă pot angaja pentru o lună. Mă aşteaptă un post la „Atelierul electric”.  Banii astfel câştigaţi îmi vor îndestula vacanţa.

Împlinisem în iarnă şaisprezece ani, vârsta legală pentru a fi primit în „câmpul muncii”. Nu am ezitat nicio clipă. După practica de vară efectuată la „Energomontaj – Baza de producţie Ilioara” am devenit coleg de serviciu cu tata. El la „Filatură”, mecanic de întreţinere, eu la „Atelierul electric – echipa Bobinaj”, ucenic bobinator.

Ştiam dinainte că fiecare sector de activitate dispunea de o baie cu multe duşuri şi cu toate dotările necesare. Nu ştiam însă că mulţi dintre cei care la sfârşit de program treceau pe acolo erau dotaţi cu galenţi confecţionaţi în fabrică de către meseriaşii atelierului de tâmplărie, în principal, ca încălţăminte de protecţie pentru cei care lucrau la „Boiangerie” unde podeaua era permanent acoperită cu o peliculă lichidă. Aveau şi cizme, dar nu se împăcau cu ele din pricină că le provocau diverse afecţiuni dermatologice chinuitoare. De la Boiangerie la baie n-a fost decât un pas, tolerat cu înţelepciune de conducerea fabricii.

Am aflat-o în prima zi de lucru când tata m-a condus la nea Jean-Tâmplaru, vecinul nostru din Vitan:

– Jeane, ai un client! Tânărul angajat are nevoie de galenţi pentru duş!

Surpriza se citea cu uşurinţă pe faţa omului:

– Aoleo! Se pustieşte mahalaua?

După ce i-am explicat ce şi cum s-a uitat lung spre picioarele mele:

– Cât porţi, 41-42? Eşti la Bobinaj cu nea Meosu şi cu Tudorie? Peste vreo oră ţi-i aduc eu.

Aşa am devenit posesorul unor papuci din lemn care arătau puţin altfel decât ai celorlalţi. Nea Jean îi făcuse ca pentru el. Ceva mai groşi, din lemn tare, fasonat înadins ca să semene cu tălpile pantofilor, uşor teşiţi la vârf, un pic de toc şi cu două curele puse cruciş. S-au dovedit folositori mult timp după debutul meu pe câmpia muncii, dar cam incomozi. Nu erau flexibili şi asta făcea mersul dificil. În plus fiecare pas era însoţit de zgomotul lemnului lovit de suprafaţa tare a podelei. Acasă îi purtam prin curte. Apoi şlapii i-au trecut în nelucrare grăbindu-le drumul spre sobă… şi spre uitare.

În câteva fotografii dintr-o fabrică de marmeladă a anului 1948, păstrate în arhiva  Agerpres, am revăzut de curând galenții la locul de muncă, în exerciţiul funcţiunii.

Mai sofisticaţi, mai elaboraţi şi mai frumoşi, papucii din lemn au reapărut în… lumea modei. Nu li se spune galenţi. Sună rău! Saboţi e mai „cul”!

Urme ale trecutului (XXVII) – Sufertaşul

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Câţi mai ştiu azi ce este şi la ce serveşte un sufertaş? Dintre aceştia câţi au văzut unul? Probabil foarte puţini.

Cuvântul se trage din turcescul sefer tasy (sefer, călătorie şi tasy, ceaşcă). Şăineanu (1929) defineşte sefertaşul ca „serviciu pentru transportul bucatelor”. Candrea (1931) îi face o descriere mai bogată: „Serviciu de mai multe crătiţi şi farfurii de metal, aşezate una peste alta, alcătuind o coloană cilindrică, în care se transportă bucate de la birt, de la cazarmă etc.” Scriban (1939) încearcă o sinteză şi menţionează forma valahă a turcismului sefertaş: „Serviciŭ compus din 3 sau 4 vase puse unu peste altu de adus bucatele (calde) de la birt saŭ de aĭurea. – În Munt. sufertaş.” Dicţionarele moderne spun că sufertaşul este un ansamblu de mai multe vase metalice în formă de crăticioară aşezate unul peste altul şi prinse într-un cadru cu mâner, folosit pentru a transporta concomitent câteva feluri de mâncare gătită (caldă).

În mahalaua copilăriei mele, obiectul ăsta casnic, altfel foarte util, era asociat cu sărăcia. Îl foloseau mai ales necăjiţii care spre prânz mergeau la cele două „Cantine de ajutor popular” (chiar aşa se numeau!) din raionul Tudor Vladimirescu/Sectorul 4/Sectorul 3.

Cea cu numărul 5 se afla la capătul dinspre Dudeşti al străzii Dimitrie Cantemir/Cernişoara în localul unui restaurant interbelic (Dudeşti 58). A doua, numărul 6, funcţiona aproape de Abator, într-o casă naţionalizată, la intersecţia Foişorului cu Tarcău (Foişorului 145).

Acolo săracii cartierului găseau pentru ei şi pentru familiile lor o masă caldă şi îndestulătoare. Puteau mânca în spaţiile special amenajate sau îşi puteau lua acasă porţia folosind emblematicele sufertaşe. Ajutorul popular era efectiv şi eficient. Atunci când acesta nu prididea, intervenea „mahalaua” care nu-şi lăsa necăjiţii să îndure foamea!

La vremea aia sufertaşul era fabricat de „Emailul Roşu – Mediaş”, avea un preţ modic şi se găsea în toate magazinele de specialitate. Iată-l într-o reclamă din anul 1969.

◦◦○◦◦

Fabrica a fost inaugurată în decembrie 1921 ca societate pe acţiuni cu un capital social de 6 milioane lei. Se numea „Uzinele de Modelat şi Emailare Western” şi avea ca obiect de activitate producerea articolelor emailate, zincate şi cositorite.

În 1945 acţiunile cetăţenilor străini care reprezentau 51,16% din total au fost preluate de Admnistraţia Bunurilor Sovietice. Trei ani mai târziu uzinele au fost naţionalizate, au primit denumirea „Emailul Roşu” şi întregul capital social a trecut în proprietatea statului român.

◦◦○◦◦

Am regăsit felul în care se „purta” sufertaşul într-o fotografie scoasă din tezaur de Studiourile Buftea. Aceasta surprinde o scenă din filmul „Bariera” realizat în 1972 de regizorul Mircea Mureşan.

În imagine, personajul principal, interpretat de Octavian Cotescu, duce cu sine un sufertaş. Doar că acţiunea se desfăşoară în 1942 iar ansamblul de crăticioare este unul dintre cele fabricate de Emailul Roşu în anii ʼ60!

Iată şi un model mai vechi care s-ar fi potrivit vremurilor descrise în film, dar cu siguranţă foarte greu de găsit şi în plus, prea puţin cunoscut.

Sufertaşul se fabrică şi azi. Mai modern, mai făţos,  termoizolant, din inox sau din materiale plastice este la îndemâna tuturor.

Unii negustori nu ştiu ce vând pentru că ei, europeni închipuiţi, rupţi de tot ce este românesc, nu au auzit de sufertaş. Altfel nu l-ar fi numit „Transportor de alimente din oţel inoxidabil, 4 etaje, 1l.” sau „Recipient termoizolant pentru alimente, 3 nivele”.

Doamne fereşte!

Urme ale trecutului (XXVI) – Hoţoaica

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” există, dar nu face parte din colecția mea de vechituri. Am fabricat-o pentru povestea ce va să vină şi apoi am dăruit-o unui băieţel din vecini.

A îngăduit Dumnezeu să-mi petrec cea mai frumoasă parte a vieţii, copilăria, adolescenţa şi primii ani ai tinereţii, în mahalaua Vitanului cea potopită de grădini, pomi fructiferi, flori şi heleşteie, dincolo de Bujavercă, spre Moară, între Cimpoacă şi Bobocică.

Din Mai (Florar) cînd se coceau primele cireşe, până toamna târziu, în Brumărel, când peste mahala plutea parfum de „O mie una” şi de gutuie, hoarde de copii mari şi mici cercetau roada pomilor de peste tot, mai puţin pe cea a pomilor din propriile curţi.

Cele mai gustoase şi mai frumoase fructe cresc în grădinile altora şi din această pricină nu ne codeam încercând să aflăm dacă este aşa cum umbla vorba. Nu rupeam crengi, nu jefuiam pomii, nu luam niciodată mai mult decât era necesar pentru a ne potoli pofta.

Îndeletnicirea asta nu era chiar lipsită de incidente, ce-i drept, minore. Ne alegeam uneori cu câte o înjurătură sau cu o plângere la părinţi, caz în care părţile se împăcau repede. Consfinţeau asta cu un pahar de vin vorbit şi băut în tihnă.

O singură ispravă s-a soldat cu un accident şi cu vătămarea unuia dintre cei care jinduiau după fructe din… grădina ursului.

La vremea aceea, Biserica Târcă avea în curte, pe coasta dinspre strada Ştirului, o livadă. Se ocupa de ea preotul Vasile Stanciu care locuia în vecinătate. Florar se apropia de sfârşit şi în livada bisericii doi cireşi „de Mai” erau pregătiţi de ospăţ. Aşteptau musafiri pofticioşi care nu se lăsau invitaţi.

Câţiva puşti de prin preajmă, între care se afla şi Teli Clopotaru, fiul cel mic al preotului, au urmărit când acesta pleca de acasă şi s-au pus gospodăreşte pe treabă. Plăcuta îndeletnicire le-a adormit vigilenţa şi s-au pomenit cu popa Vasile care suduind ca prin mahala venea fuga spre livadă.

◦◦○◦◦

Da! Preotul Stanciu, mai slab cu firea, înjura destul de colorat apelând deseori la cele sfinte. Pentru asta, dar şi pentru alte năzdrăvănii, enoriaşii îi spuneau popa Vasile. Ceilalţi doi slujitori ai Bisericii Târcă erau pentru toată parohia părinţi: părintele Micşunescu şi părintele Bărbuleanu.

◦◦○◦◦

Luaţi prin surprindere au sărit din pomi. Au tulit-o ca iepurii prin curtea bisericii, pe sub clopotniţă, spre şoseaua Vitan. În cădere printre crengi, unul dintre ei şi-a sfâşiat pavilionul urechii care s-a desprins de cap pe o porţiune bunicică.

L-au reparat medicii de la Spitalul de copii Călăraşi, dar urechea aia a rămas pentru totdeauna în afara aliniamentului stabilit de Marele Arhitect.

În zarva produsă, popa Vasile nu a mai avut răgaz pentru cireşele timpurii. Foarte repede, ce nu au făcut copiii Vitanului au făcut graurii. Le-au halit pe toate.

Când ne era lene sau când condiţiile locale nu erau prielnice urcatului în pom, foloseam hoţoaica, o unealtă simplă, ingenioasă, eficientă, uşor de confecţionat din materiale aflate la îndemână şi care ne ferea de neplăceri sau de accidente. Cu ea nu prea aveam spor, dar dispuneam de timp suficient. Culegeam în tihnă, fără osteneală, fructe după pofta inimii.

Pentru cele mici, cireşe, vişine, corcoduşe, unele soiuri de prune, hoţoaica era meşterită din trestie. Gospodarii Vitanului îşi făceau case noi şi se construia mult. Trestia se utiliza la tavane ca suport pentru tencuială. Nu merita să batem heleşteiele după câteva trestii. Dacă nu le aveam în curte, le găseam prin vecini.

Fructele mai mărişoare, caise, piersici, prune, nuci, se şterpeleau cu o hoţoaică pe măsură, asemănătoare cu cea din trestie, făcută din tulpină de cucută. Ne cam feream de planta asta despre care ştiam că este otrăvitoare.

La vremea vişinelor, câţiva copii din satul în care după douăzeci şi cinci de ani de continuă vieţuire sunt tot „provenit” dădeau târcoale unui pom plin de boabe roşii, ademenitoare, aflat lângă gardul unei gospodării. Dacă ar fi putut s-ar fi urcat pe gard numai să guste din ele, dar erau prea mici. Le-am cules o mână de vişine şi i-am întrebat de ce nu-şi fac o hoţoaică. Ochii lor miraţi m-au lămurit. Nu ştiau ce este aia.

Din această pricină las acum mărturie acest

Ghid pentru confecţionarea unei hoţoaice

1. Se alege o trestie dreaptă, bine uscată şi cu diametrul trosonului (porţiunea dintre două noduri) de la vârf în jur de 10 mm. sau mai mare. Lungimea nu este critică, dar trebuie să fie suficientă pentru a ajunge la ţintă.

Trestia utilizată de mine a fost recoltată în primăvară de la balta Valea Vlăsiei – Căldăruşani.

2. Se matisează cu bandă izolatoare cele două noduri care delimitează tronsonul din vîrful trestiei.

3. Se apucă porţiunea dintre cele două matisaje între degetele ambelor mâini aşa ca în fotografie şi se apasă.

Prin strivire, trestia se desface în fâşii longitudinale.

4. Se îndepărtează una dintre fâşiile rezultate.

5. Se lărgeşte fanta rezultată aşa ca în fotografie.

6. Se blochează cu o bucăţică din fâşia decupată şi hoţoaica este gata pentru a fi utilizată.

7. Se apucă prada.

8. Se răsuceşte puţin şi se trage. Asta-i tot!

9. Bucuraţi-vă de reuşită şi să vă fie de bine!

10. Puteţi pune hoţoaica la păstrare.

Copiii mahalalelor bucureştene s-au bucurat, ca şi mine, de serviciile hoţoaicei. Modernizarea fără noimă a vieţii şi a localităţilor noastre a aruncat-o într-o nemeritată uitare. Păcat!

Urme ale trecutului (XXIV) – Banda izolatoare

 scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

O ştiu de când… mă ştiu. Am descoperit de mititel rola de bandă neagră, lipicioasă pe ambele părţi, cu miros specific, ambalată în hârtie cerată, într-o lădiţă de lemn special croită pentru  transportarea sculelor în care tata, un priceput lăcătuş mecanic, dar şi un gospodar neostenit, îşi păstra mulţimea de diverse unelte. Atunci, fără vreun gând prevestitor, m-am însoţit pentru toată viaţa cu banda aia miraculoasă căreia cei mari îi spuneau izolirband şi o foloseau, dincolo de scopul pentru care fusese născocită, la mici reparaţii.

Aproape toţi gospodarii mahalalei îngrijeau o grădină de legume şi/sau de flori. Pe lângă cazma, sapă, greblă, furcă, … dor de muncă şi alte alea, erau obligaţi să se doteze şi cu un furtun care la vremea aceea era făcut din cauciuc de proastă calitate. Soarele nu prea îi făcea bine, se crăpa. Doar pansamentul ăla negru, lipicios, rezolva problema. Din această pricină, atunci când îşi cumpărau furtunul, cumpărau şi o rolă de izolirband, ca să fie acolo.

Angheluş, nepotul lui Moş Grigore de la care moştenise meşteşugul creşterii porumbeilor, dar şi pe cel al prinderii, îngrijirii şi comercializării păsărilor cântătoare, era de mic pasionat de pescuit. Îşi meşterea singur undiţele formate din două-trei tronsoane de trestie, cu diametre diferite, introduse unul în celălalt şi bătea cât era ziulica de lungă heleşteiele lăsate de vechiul curs al Dâmboviţei pe sub coasta Foişorului şi a Vitanului. Cu acelaşi izolirband matisa Angheluş zona de îmbinare a trestiilor pentru a o face mai rezistentă.

Oficial se numea „Bandă izolatoare din pânză cauciucată tip PC” şi era destinată izolării unor elemente din instalaţiile electrice de joasă tensiune, în special a conexiunilor dintre conductoare, sau refacerii izolaţiei deteriorate. Respecta condiţiile tehnice impuse prin standardul de stat STAS 3658, dar cred că apăruse cu mult înaintea standardizării la nivel naţional, probabil odată cu extinderea rapidă a utilizării energiei electrice în mai toate domeniile. Se fabrica din ţesătură de bumbac, impregnată cu un amestec izolant de cauciuc nevulcanizat. Se livra în role, la lungimea de 5, 10 sau 15 m. şi lăţimea de 10, 15 sau 20 mm.

 

În anii ’50 banda izolatoare a fost produsă de întreprinderea „Electroizolantul”. În 1959 aceasta fuzionează cu „Electrocablu” şi astfel apare Fabrica de Cabluri şi Materiale Electroizolante (F.C.M.E.). Iniţial rola era ambalată în hârtie cerată, apoi în hârtie obişnuită, pentru ca în anii ’70-’80 aceasta să fie înlocuită cu o cutie injectată din deşeuri de masă plastică.

După 1962 fabricarea izolirbandului a fost preluată de „Turdeana”-Turda, unitate subordonată Centralei Industriale de Maşini şi Utilaje pentru Industria Uşoară (C.I.M.U.I.U.) din cadrul Ministerului Industriei Construcţiei de Maşini (M.I.C.M.). Cum a ajuns banda izolatoare tip PC un produs al industriei constructoare de maşini? Nu ştiu! Este sigur însă că pe lângă piesele pentru maşinile şi utilajele specifice industriei uşoare, Turdeana fabrica şi diverse produse pentru industria electrotehnică pe care le-a păstrat în portofoliu chiar şi atunci când a trecut în subordinea Centralei Industriale de Autoturisme, producând sub un nou nume – Fabrica de Accesorii şi Piese Auto (F.A.P.S.) Turdeana Turda – piese pentru fabricile de autovehicule. A ţinut-o aşa ani mulţi.

Izolirbandul, aşa cum îl ştiam din  copilărie, m-a însoţit în activitatea mea profesională începută în 1969 ca învăţăcel într-ale energiei electrice şi încheiată în al doilea deceniu al secolului XXI. Era nelipsit din trusa de scule a fiecărui electrician, indiferent de specializare. A avut o carieră îndelungată. Înrăutăţirea  continuă a calităţii nu mai justifica preţul şi asta a însemnat începutul sfârşitului. S-au adăugat apoi şi alte argumente, unele foarte serioase. Lovitura decisivă i-au dat-o benzile electroizolante din materiale plastice, policlorură de vinil (PVC) sau polietilenă (PE).

În sistemul de transport şi distribuţie a energiei electrice breşa a fost creată pe la începutul anilor ʼ80 de punerea în fabricaţie la I.C.M.E. (fostă F.C.M.E. până în 1973) a cablului de 20 kV cu izolaţie uscată, din polietilenă, tip A2YSY 12/20. Refacerea izolaţiei la înnădiri sau la terminale se făcea cu benzi de diverse tipuri furnizate în seturi împreună cu cablul. Astfel meseriaşii domeniului au început să descopere şi altceva decât rolele de hârtie impregnată în ulei şi banda izolatoare din pânză cauciucată.

Cam în aceeaşi perioadă, pentru racordarea staţiilor electrice de transformare din interiorul marilor oraşe (Bucureşti, Cluj, Iaşi…) au fost folosite în premieră cabluri de 110 kV cu izolaţie din polietilenă reticulată prosuse de Sumitomo Electric – Japonia.  Da, Japonia!  În vremuri pline de restricţii o mână de profesionişti încăpăţânaţi a făcut posibilă o astfel de ispravă. Odată cu acestea au venit şi materialele necesare punerii lor în operă; benzi electroizolante tip F-CO şi VUL-CO din polietilenă sau din cauciuc cloroprenic laminate cu un strat autoadeziv de cauciuc butilic fabricate de Furukawa Electric Power din aceeaşi îndepărtată Japonie.

A fost semnalul la care specialiştii reţelelor electrice subterane au început să modernizeze tehnologiile pe care le elaboraseră şi să le adapteze la posibilităţile industriei româneşti. De aici până la apariţia benzilor electroizolante de uz general din PVC sau din PE n-a mai fost decât un pas şi astfel izolirbandul a devenit istorie… sau cel puţin aşa credeam eu.

Aveam să constat cu o oarecare surprindere că pe piaţa de specialitate sunt disponibile multe  produse similare cu bătrâna bandă izolatoare din pânză cauciucată tip PC. Aproape toate sunt prezentate neprofesionist şi nu mai respectă condiţiile din STAS 3658. Suportul textil este un material neţesut obţinut din fibră de tereftalat de polietilenă (polyethylenterephtalat – PET) impregnat cu ceva negru, neprecizat. Caracteristicile tehnice declarate poticnit sunt modeste, cu mult sub cele ale vechiului izolirband, greu de comparat cu ale benzilor electroizolante din materiale plastice. Cred că doar pentru asta sunt mai scumpe!

Fără să caut cu înverşunare  am găsit o singură bandă realizată, cel puţin la modul declarativ, din „ţesătură de bumbac impregnată cu cauciuc”. Aspectul pare să confirme declaraţia comerciantului.

Deşi o undă de nostalgie îmi tot dă târcoale, cu mintea de acum, nu aş folosi acest izolirband chiar dacă ar fi identic cu cel de demult.

Urme ale trecutului (XXIII) – RFCI-1 a încercat să aprindă lumina

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Releul Fotoelectric pentru Comanda Iluminatului – Întâiul (RFCI-1) a început să aducă lumină, în principal pe străzile altora şi foarte puţin – spre deloc pe ale noastre, în a doua jumătate a anilor ʼ80. Făcea parte din familia onorabilă (de produse) a Fabricii de Elemente pentru Automatizare (FEA) şi era parte componentă a punctelor de aprindere a iluminatului public fabricate de Automatica pe care Romelectro le utiliza în lucrările de electrificare din Irak, Iran, Siria, Libia, Iordania, Yemen.

Releul, pre numele său de export Dim photo relay RFCI-1, se alimentează la tensiunea de 230 V., 50 Hz., are prag fix de comutare la o iluminare de 40 lx. şi ca element de ieşire un contact normal deschis despre care nu ni se spune nimic. Altfel, construcţia este impresionantă: Carcasă masivă cu grad ridicat de protecţie la praf şi la stropire cu apă (IP54), vopsită cum se cade, presetupă performantă, cablu electric de racord cu izolaţie de cauciu, de tip naval (CNC85Cf), produs la I.C.M.E. (Întreprinderea de Cabluri şi Materiale Electroizolante).

    

Prin 1995, Romelectro a început să gâfâie şi avea în stoc o mulţime de echipamente pentru care perspectiva de a mai fi utilizate se îngustase periculos. A primit o mână de ajutor de la RENEL şi o parte dintre acestea a fost transferată către Filialele de Reţele Electrice.

Atunci a ajuns la mine, printre altele, un punct de aprindere a iluminatului, pentru export, zămislit de Automatica în halele fostei fabrici Ford din Floreasca.

Era grozav! Cutia metalică generoasă, în care se putea lucra lejer, bine etanşată şi protejată împotriva coroziunii, echipament de comutaţie ABB, accesorii de bună calitate… ce mai, treabă bună. Elementul de comandă era releul despre care făcurăm deja vorbire. Din capul locului, pragul fix de comutare şi frigul prelungit de pe la noi mă cam făceau să am îndoieli asupra bunei lui funcţionări.

Spre sfârşitul verii l-am montat, cu caracter experimental, într-un loc potrivit, ca să nu producă deranj prea mare şi la care să ajungem cu uşurinţă.  După câteva săptămâni de chinuială am reuşit prin încercări să amplasăm releul fotoelectric şi să-l orientăm astfel încăt să reacţioneze corect în condiţiile specifice de la faţa locului.

Când ne pregăteam să zicem „Hop!” a venit iarna şi odată cu ea beleaua. Releul fotoelectric nu vroia nici de-al dracu să funcţioneze în aerul cam rece din Ilfov. La căldurică se simţea bine, dar acolo nu ne era de folos. Aşa că l-am înlocuit fuguţa cu clasicul ceas de comutare GANZ care deşi fabricat în Ungaria, funcţiona ca unul elveţian.

Poate că pe alte meleaguri, acolo unde râvna şi priceperea specialiştilor români l-au dus, releul RFCI-1 a spulberat întunericul nopţilor fără să zbârcească. Nu ştiu! Pe la noi n-a reuşit, a fost doar o încercare.

Urme ale trecutului (XXII) – Philips şi Goliath

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Philips cel din titlu nu este Gerard Philips, fondatorul unei companii olandeze care îi poartă numele. S-a întâmplat în 1891. Un an mai târziu, finanţat de tatăl său, bancherul Frederik Philips, a pus în funcţiune la Eindhoven prima fabrică în care a început să producă becuri (lămpi) cu filament de carbon.

Povestea ce va să vină are ca personaj principal un bec fabricat pe la sfârşitul anilor ʼ40 ai secolului trecut chiar de Philips, devenit între timp un producător cunoscut, apreciat în toată lumea şi nu doar pentru sursele de lumină născocite de specialiştii săi.

„Beculetele” este unul clasic, cu filament din wolfram, are puterea de 1.000 W şi se alimentează la tensiunea de 220-230 V. Fotografiile fac inutile oricâte vorbe.

Să-l vedem!

    

Face pereche cu un Goliath adevărat, contemporan cu el, adică un fasung căruia azi îi zicem E40, construit din alamă şi izolant ceramic.

     

Astfel de becuri erau utilizate în anii ʼ50, de regulă, pentru realizarea unui iluminat exterior, ocazional – provizoriu la unele evenimente deosebite cum ar fi chefurile prelungite organizate de greii paridului la Snagov, pe pajiştea de lângă palatul Principelui Nicolae. De pe acolo provine şi cel aflat în colecţia mea de vechituri.

Împreună cu alte lucruşoare devenite urme ale trecutului şi amintiri dragi sufletului meu, l-am primit de la maistrul Andrei Klush, zis Neamţu, atunci când s-a despărţit definitiv de România şi urmându-şi fiii s-a stabilit în Germania. Trei ani am ucenicit cu bun folos pe lângă el punând temelie trainică devenirii mele profesionale. Ştia meserie, era riguros, ordonat, disciplinat, calm, haios, civilizat, ferm, drept şi omenos. Era neamţ! Pentru asta fusese deportat în Dombas. A crescut câteva generaţii de pramişti: electricieni, maiştri şi ingineri care ajunşi specialişti de nădejde nu l-au făcut niciodată de râs.

Becul este funcţional. Îl mai aprind uneori pentru a satisface curiozitatea câte unui vizitator mai insistent. Altfel, toţi cei care îmi trec pragul sunt atraşi de el. Au şi de ce!