despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

TECHNICE CAUCIUC – o actualizare

Un pic mai mult despre frontispiciul clădirii de pe Tonitza!

   

Din colecția fotografică a lui Cristian Popescu:

V V C XLIII – căruciorul de butelie

… cică-i butélie, cu accent pe e-ul din mijloc; să mă scuzați, dar niciodată nu i-am zis așa – e butelíe toată ziua.

Ce piesă din gospodărie a fost atît de dorită, de importantă și de urîtă-n același timp?

Butelia, în nenorociții ani ai comunismului, era garanția c-o să poți face mîncare; că n-o să dîrdîi de frig măcar într-o cameră. Gazele lipseau în blocuri și oamenii făceau pe dracu-n patru să pună mîna pe-o butelie ca s-o lege la aragaz.

Unii, mai norociți, aveau chiar una de rezervă – dar cîți își permiteau asta? Butelia în sine – ea, goală – nu se găsea de vînzare pe nicăieri; oare expresia populară „să fii cu ochii ca pe butelie” degeaba a apărut? Să ne fie furată butelia era cea mai mare frică din lume, fiindcă știam că n-avem cum să facem rost de alta.

Și după aia venea schimbatul ei, cînd se golea… Cei ce-au prins vremurile alea n-o să le uite niciodată.

Centrul de butelii era un punct de interes vital al comunității, fiindcă aici veneai să-ți iei butelia plină, dînd-o la schimb pe cea goală. În funcție de localitate și populația deservită, centrul putea să fie deschis zilnic sau odată pe săptămînă. Dar asta nu-nsemna că și avea butelii sau că avea destule.

Oamenii veneau în crucea nopții să-și lase rînd la coadă; nu-ndrăzneau să vină și cu butelia, de teamă să nu le fie furată. Și stăteau… și așteptau. Și sperau; iar cînd venea mașina cu butelii – uneori chiar după masa -, ca să se dea bine cu gestionarul, mai puneau și mîna la descărcat. Mai apoi, se-mpărțeau, pe sub mînă, obligațiile: milițienii, pilele, șmecherii; iar buteliile care rămîneau n-ajungeau pentru toți cei de la coadă… așa c-o luau de la capăt venind și mai devreme, în noaptea următoare.

Cel puțin prin zonele limitrofe Bucureștiului, disperarea-i făcea pe oameni să ia butelia pe portbagajul bicicletei – pe orice fel de vreme, oricît de cumplită ar fi fost – și să se ducă-n oraș; cei care locuiau în partea de nord, chiar și mai departe de Otopeni, mergeau aproape la sigur în Dămăroaia, la fabrică. Mai ales că acolo se zicea că buteliile care se vînd sînt… mai pline și mai sigure.

Da, era urîtă și grea viața înainte! Și-i bine să nu uităm – mai ales acum, în preajma aniversării Revoluției din ’89. E foarte adevărat că înainte de lipsurile din anii tîrzii ai comunismului, s-a trăit mai bine și populația de la oraș putea chiar comande telefonic schimbarea buteliei la domiciliu.

În fine! Pentru foarte mulți dintre noi, căruciorul de butelie era un mare ajutor. Construit pe măsura recipientului metalic, ușor de mînuit, putea fi tras și de babe, și de copii – depinde pe cine pica măgăreața schimbatului buteliei – și, în afara acestui serviciu, ședea cuminte-n magazie sau era șterpelit de ăi mici, care-i găseau nenumărate alte întrebuințări (eu mereu mi-am dorit unul).

Putea, desigur, fi și legat la bicicletă – pentru cine avea – și, toamna, era folosit la căratul sacilor cu cartofi și varză de la piață, dar pentru butelii era de neînlocuit: și din cauza faptului că nu aveai voie să te urci cu butelia în nici un mijloc de transport în comun.

Azi mai toată lumea din București are gazele trase la poartă și a scăpat de corvoada schimbului, așa că nici căruciorul nu mai e un accesoriu utilitar pe care-l mai vedem. O mai zace vreunul prin cine știe ce dos de curte; restu-s la fiare vechi.

Așa că m-am mirat văzînd unul funcțional; ba chiar taman potrivit pentru căratul unui bidon modern de dozator de apă. Și-am mai pozat și ce-a rămas dintr-un centru unde, mai spre zilele noastre, se vindeau și butelii.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

V V C XLII

Ce bine-i să ridici din cînd în cînd privirea! Ai parte de-o frumoasă surpriză.

Niciodată pîn-acum nu remarcasem modelul ăsta de „moț” care protejează vîrful stîlpului de beton.

Mai mulți ca el, pe Ștefan Furtună (azi, Mircea Vulcănescu) – ajunși acolo, să ne prezentăm omagiile și minunatului stîlp metalic de la intersecția cu Popa Tatu.

amestecate

Uneori pui deoparte fel de fel de lucruri care-ți plac și nu știi cînd le vine rîndul. Ei – le-a venit rîndul.

Splendid, micuțul ăsta front comercial – rar ceva mai elegant, echilibrat și cochet. Chiar și așa părăginit, tot e încîntător.

Conține și un vestigiu valoros în caseta luminoasă pătrată de deasupra intrării în imobil, ce-l plasează pe fosta stradă Artei, care azi e asimilată segmentului nou și chinuit din Sfinții Apostoli.

O casă ascunsă-n spatele Căminului Teologiei, adăpost pentru Biblioteca Petre Gârboviceanu – prilej bun să ne mai completăm colecția… scrisă în piatră: partea întîipartea a doua.

Alegem bloculețul de mai jos pentru că-i ceva cum rar întîlnim. Cine să renunțe la ditai jumatea de parter pentru a beneficia de intrarea asta retrasă și de loc să parcheze? Ei… uite aici!

Îl găsiți abătîndu-vă din Fabrica de Chibrituri, pe străduța ce poartă numele inginerului Tacu.

lista episoadelor din seria  „Civilizaţie publică” • lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

V V C XLI

Ne uităm la zidul casei ăsteia de pe strada Maramureș, pe care-o vedem cînd trecem pe Dinicu Golescu. Poate o fi o istorie-n spate, poate nu. Cine să mai știe!

 

Alte povești de pe alte ziduri:

V V C XL

Multă vreme m-am gîndit că genul ăsta de model decorativ e o găselniță relativ recentă, menită să atenueze impactul vizual al calcanelor urîte ce au rezultat în orașul nostru îndeosebi după Cutremur și demolări.

E, însă, mai veche. Regăsim, iată, chiar în 1955 celebrul calcan al fostei bănci Marmorosch-Blank, care a rezistat pînă de curînd.

Eu acum m-am prins și m-am gîndit să vă zic și vouă.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

V V C XXXIX

de Ando și HM

C-au mai rămas spații comerciale părăsite și-acum, în urma falimentului Mic.ro de-acum opt ani, nu miră pe nimeni…

… că mai găsim cîte-o mașină „brănduită” cu numele defunctei afaceri, asta miră.

Un abțibild cu Radio Contact nu se poate vedea decît într-o rablă, firește – postul de radio a dispărut în 2003.

O rămășiță ce ne-aduce aminte de fostul cotidian „Ziua”.

Poate s-o îndura cineva să strîngă toate cabinele telefonice nefolosite de atîția și atîția ani. Poate chiar compania care le-a pus.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

V V C XXXVIII

de Ando și HM

Tare rău mi-a părut când am aflat, pe la început de noiembrie, că – odată cu demolarea întregii clădiri de pe şos. Vergului – a dispărut şi copertina fostei Filaturi de lînă pieptănată. Parcă în compensaţie, ca să-mi treacă din tristeţe, am găsit un alt model, nu atât de sofisticat ca formă, dar la fel de îndrăzneţ ca soluţie. Se află pe lateralul aripii noi a Colegiului Tehnic „Dimitrie Leonida” de pe bd. Basarabia (fost bd. Muncii) şi vreau să cred că va avea viaţă mai lungă.

Din categoria mărunțișurilor ciudate ale arhitecturii de cartier din comunismul tîrziu, iată o copertină cu o urmă de cochetărie ce-mbogățește ultimul model – bocciu și banal – de clădire a „Telefoanelor”.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Poșta!

de Ando și HM

Transporturile și comunicațiile-s șira spinării unui stat care funcționează. Cefereul și Poșta au fost, zeci și zeci de ani, o adevărată armată care a ținut țara mare laolaltă.

Cîte de puține lucruri vechi ne-au mai rămas din gloria Poștei Române!

Întîi de toate, fără palatul de pe Calea Victoriei; apoi, în zilele noastre i s-au împuținat localurile, ba pierdute în urma retrocedărilor, ba schimbate cu altele, mai mici și mai dosnice, din cauza chiriilor prea mari.

Din lista vechilor oficii poștale închise din Capitală, putem număra pe cel din Filaret, cel de pe Viitorului, de la doi pași de Piața Galați și pe cel de lîngă Hala Traian, de pe Calea Călărașilor: clădiri lăsate-n voia paraginii.

   

Mai rămăsese pe cîte-un zid vreun suport de veche cutie poștală și – cu ceva noroc – chiar găsim și azi urma uneia, păstrată într-o formă destul de bună la Gara de Nord; bîntuind internetul, dibuirăm altele. Muzeul poștei păstrează și o cutie de cînd hăul. Semnele indicatoare ale telefoanelor publice au fost mai norocoase… și foarte trainice.

 

Cutiile poștale din București – cel puțin – aveau două compartimente, pentru ușurarea sortării trimiterilor. În stînga se punea corespondența „loco” și-n dreapta cea pentru alte localități. Cutiile erau galbene, după aceea au fost roșii.

Ca și cum ar fi ceva de rușine, nici vechea emblemă a Poștei nu se mai găsește amintită pe nicăieri. Odată de P.T.T. a devenit P.T.T.R prin adăugarea serviciilor de radioficare și radiodifuziune (factorul poștal vindea și abonamentele radio-tv), s-a ajuns la modelul care a fost folosit îndelung.

Deși nu-s inedite, reclamele serviciilor poștale din cărțile de telefon ne arată atît aspecte interesante din activitatea P.T.T.R. cît și evoluția societății în sine de după Război, așa că le urmărim, împreună cu o serie de imagini găsite în arhiva Agerpres:

1950:

               

1958:

         

1965-1966:

       

1970:

               

Citiți și despre:

V V C XXXVII

de Ando și HM

… alte rămășițe bucureștene despre care – ce să facem? – așternem și noi cîteva vorbe.

Rămase uitării prin parcuri, mese de șah – dar și o improvizație din tuburi de canalizare pe care-o găsim la postul de pompieri de pe Ferdinand:

 

Un vestigiu cu valoare – suportul firmei luminoase a fostului magazin „1001 articole”, care după Revoluție a devenit „București-Berlin”

Mai pe la periferie acuma, nimeni n-o să-nțeleagă vreodată rostul chinului de a bricola asemenea însemne decorative pentru gardurile și porțile întreprinderilor; de cele mai multe ori se făceau doar că să-i țină ocupați pe elevii ce făceau practică la liceele industriale.

Iacă și-un stîlp, parte a unui aliniament dezafectat, găsit îndărătul blocurilor din 13 Septembrie, pe partea cu Pandurii – stîlpii ăștia fac umbră pămîntului degeaba de zeci de ani.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”