despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

V V C XLV

O rămășiță a vremurilor cînd vedeai pe toți cetățenii care locuiau în blocuri fără tobogan de gunoi cum se duc – dimineața ori seara, după timp și obicei – cu găleata pînă la căpătul blocului, acolo unde era locul pubelelor, care pe atunci erau, firește, metalice.

Dacă vă-ntrebați de ce era nevoie să te trambalezi cu găleata, răspunsul e simplu: nu erau saci de gunoi. Iar pungile de plastic „de un leu” erau prea prețioase pentru a le arunca; se foloseau pînă se rupeau.

În funcție de numărul apartamentelor din bloc, erau mai multe feluri de sisteme de organizare. Mai jos vedeți – cît de cît funcțional încă – sistemul cu două pubele ascunse în „căsuța” asta. Fiecare pubelă ședea într-un suport montat pe interiorul ușii, ca atunci cînd o deschideai să-ți fie la îndemînă.

Un alt model – dispărut azi – era cel al „melcului”, întîlnit la blocurile mai mari, ce necesitau multe pubele: șapte, opt, zece. Înăuntru erau prevăzute cu o firidă cu ușă, gîndită pentru păstrarea măturilor și lopeților necesare.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Case căzute 518 – Șos. Cotroceni 21

La colț cu Carol Davila, un vestigiu al anilor de după Revoluție: adaosul ăsta funcțional – acum abandonat și hidos – unde a funcționat un soi de atelier pînă acum vreo zece ani.

 

mai multe despre Case căzute

Civilizație publică XXXVI – două chioșcuri… (VI)

episodul I • episodul II • episodul III  • episodul IVepisodul V

Cu folos din uriașa bogăție documentară la care sîntem martori în ultimii ani, mai strîngem iar fel de fel de chioșcuri și elemente utilitare similare bucureștene.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

V V C XLIV

Din cînd în cînd, căscînd gura, dăm peste lucruri uitate al căror rost simplu nu-l mai înțelegem.

Vedem aici rămășițele unui sistem de prindere al firelor de tramvai: în loc să fie legate de stîlpi, iată că fuseseră ancorate de clădiri.

Pesemne c-ați remarcat, în plimbări prin alte orașe mai deștepte, că asta e o practică înțeleaptă mai ales în zonele centrale. Se renunță la stîlpi cît se poate de mult, trotuarele-s mai practicabile, senzația de libertate e mai mare… ce să mai zici de cîștigul estetic?

Însă îndobitocirea administrației noastre publice a făcut să ignorăm cu desăvîrșire dimensiunea estetică a oricărei intervenții și investiții publice.

Nu ne interesează să renunțăm la stîlpi.

Ba chiar… plantăm cît mai mulți! Fiecare entitate-și pune stîlpul ei.

Ăi de la lumină vin cu stîlpii lor, subțiri și debili; ăi de la transportul electric vin cu alții, greoi și butucănoși; ăi cu semafoarele mai plantează și ei alții; dup-aia vine administrația străzilor și mai îndeasă vreo două indicatoare… și pe unde mai e loc, primăria de sector pune ori un catarg cu steag, ori vreo reclamă!!!

Ne căcăm pe imaginea orașului; ne batem joc de mobilitate, de accesibilitate și de siguranța omului.

… de cîte ori s-a-ntîmplat să ne lovim de-un stîlp pus în mijlocul trotuarului… sau să nu vedem la timp un semafor ori un indicator din cauza altui stîlp, care-l blochează vizual?

Trebuie cu orice preț să scăpăm de jumate din stîlpii din oraș: sînt inutili.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

TECHNICE CAUCIUC – o actualizare

Un pic mai mult despre frontispiciul clădirii de pe Tonitza!

   

Din colecția fotografică a lui Cristian Popescu:

V V C XLIII – căruciorul de butelie

… cică-i butélie, cu accent pe e-ul din mijloc; să mă scuzați, dar niciodată nu i-am zis așa – e butelíe toată ziua.

Ce piesă din gospodărie a fost atît de dorită, de importantă și de urîtă-n același timp?

Butelia, în nenorociții ani ai comunismului, era garanția c-o să poți face mîncare; că n-o să dîrdîi de frig măcar într-o cameră. Gazele lipseau în blocuri și oamenii făceau pe dracu-n patru să pună mîna pe-o butelie ca s-o lege la aragaz.

Unii, mai norociți, aveau chiar una de rezervă – dar cîți își permiteau asta? Butelia în sine – ea, goală – nu se găsea de vînzare pe nicăieri; oare expresia populară „să fii cu ochii ca pe butelie” degeaba a apărut? Să ne fie furată butelia era cea mai mare frică din lume, fiindcă știam că n-avem cum să facem rost de alta.

Și după aia venea schimbatul ei, cînd se golea… Cei ce-au prins vremurile alea n-o să le uite niciodată.

Centrul de butelii era un punct de interes vital al comunității, fiindcă aici veneai să-ți iei butelia plină, dînd-o la schimb pe cea goală. În funcție de localitate și populația deservită, centrul putea să fie deschis zilnic sau odată pe săptămînă. Dar asta nu-nsemna că și avea butelii sau că avea destule.

Oamenii veneau în crucea nopții să-și lase rînd la coadă; nu-ndrăzneau să vină și cu butelia, de teamă să nu le fie furată. Și stăteau… și așteptau. Și sperau; iar cînd venea mașina cu butelii – uneori chiar după masa -, ca să se dea bine cu gestionarul, mai puneau și mîna la descărcat. Mai apoi, se-mpărțeau, pe sub mînă, obligațiile: milițienii, pilele, șmecherii; iar buteliile care rămîneau n-ajungeau pentru toți cei de la coadă… așa c-o luau de la capăt venind și mai devreme, în noaptea următoare.

Cel puțin prin zonele limitrofe Bucureștiului, disperarea-i făcea pe oameni să ia butelia pe portbagajul bicicletei – pe orice fel de vreme, oricît de cumplită ar fi fost – și să se ducă-n oraș; cei care locuiau în partea de nord, chiar și mai departe de Otopeni, mergeau aproape la sigur în Dămăroaia, la fabrică. Mai ales că acolo se zicea că buteliile care se vînd sînt… mai pline și mai sigure.

Da, era urîtă și grea viața înainte! Și-i bine să nu uităm – mai ales acum, în preajma aniversării Revoluției din ’89. E foarte adevărat că înainte de lipsurile din anii tîrzii ai comunismului, s-a trăit mai bine și populația de la oraș putea chiar comande telefonic schimbarea buteliei la domiciliu.

În fine! Pentru foarte mulți dintre noi, căruciorul de butelie era un mare ajutor. Construit pe măsura recipientului metalic, ușor de mînuit, putea fi tras și de babe, și de copii – depinde pe cine pica măgăreața schimbatului buteliei – și, în afara acestui serviciu, ședea cuminte-n magazie sau era șterpelit de ăi mici, care-i găseau nenumărate alte întrebuințări (eu mereu mi-am dorit unul).

Putea, desigur, fi și legat la bicicletă – pentru cine avea – și, toamna, era folosit la căratul sacilor cu cartofi și varză de la piață, dar pentru butelii era de neînlocuit: și din cauza faptului că nu aveai voie să te urci cu butelia în nici un mijloc de transport în comun.

Azi mai toată lumea din București are gazele trase la poartă și a scăpat de corvoada schimbului, așa că nici căruciorul nu mai e un accesoriu utilitar pe care-l mai vedem. O mai zace vreunul prin cine știe ce dos de curte; restu-s la fiare vechi.

Așa că m-am mirat văzînd unul funcțional; ba chiar taman potrivit pentru căratul unui bidon modern de dozator de apă. Și-am mai pozat și ce-a rămas dintr-un centru unde, mai spre zilele noastre, se vindeau și butelii.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

V V C XLII

Ce bine-i să ridici din cînd în cînd privirea! Ai parte de-o frumoasă surpriză.

Niciodată pîn-acum nu remarcasem modelul ăsta de „moț” care protejează vîrful stîlpului de beton.

Mai mulți ca el, pe Ștefan Furtună (azi, Mircea Vulcănescu) – ajunși acolo, să ne prezentăm omagiile și minunatului stîlp metalic de la intersecția cu Popa Tatu.

amestecate

Uneori pui deoparte fel de fel de lucruri care-ți plac și nu știi cînd le vine rîndul. Ei – le-a venit rîndul.

Splendid, micuțul ăsta front comercial – rar ceva mai elegant, echilibrat și cochet. Chiar și așa părăginit, tot e încîntător.

Conține și un vestigiu valoros în caseta luminoasă pătrată de deasupra intrării în imobil, ce-l plasează pe fosta stradă Artei, care azi e asimilată segmentului nou și chinuit din Sfinții Apostoli.

O casă ascunsă-n spatele Căminului Teologiei, adăpost pentru Biblioteca Petre Gârboviceanu – prilej bun să ne mai completăm colecția… scrisă în piatră: partea întîipartea a doua.

Alegem bloculețul de mai jos pentru că-i ceva cum rar întîlnim. Cine să renunțe la ditai jumatea de parter pentru a beneficia de intrarea asta retrasă și de loc să parcheze? Ei… uite aici!

Îl găsiți abătîndu-vă din Fabrica de Chibrituri, pe străduța ce poartă numele inginerului Tacu.

lista episoadelor din seria  „Civilizaţie publică” • lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

V V C XLI

Ne uităm la zidul casei ăsteia de pe strada Maramureș, pe care-o vedem cînd trecem pe Dinicu Golescu. Poate o fi o istorie-n spate, poate nu. Cine să mai știe!

 

Alte povești de pe alte ziduri:

V V C XL

Multă vreme m-am gîndit că genul ăsta de model decorativ e o găselniță relativ recentă, menită să atenueze impactul vizual al calcanelor urîte ce au rezultat în orașul nostru îndeosebi după Cutremur și demolări.

E, însă, mai veche. Regăsim, iată, chiar în 1955 celebrul calcan al fostei bănci Marmorosch-Blank, care a rezistat pînă de curînd.

Eu acum m-am prins și m-am gîndit să vă zic și vouă.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”