despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Un vestigiu interbelic ce se-ncăpățînează se reziste: Grajdul de trap „Aurel”. E pe strada Manolache Vornicul, care se desface din Calea Floreasca înainte de podul peste lacuri. Clădirea – care prin cine știe ce-ntîmplare a rămas în picioare, sub ce funcțiune habar n-avem – a păstrat mult timp pe zid doar urma în vopsea ștearsă de vreme; firma a fost împrospătată stîngaci acum vreo zece ani.
  
«Imaginaţi-vă un câmp, cu piste circulare, presărat de stâlpi indicatori de distanţă, un câmp destul de mare pe care, la scurte intervale, caii, spre marea satisfacţie a jucătorilor, aleargă, cu toată vioiciunea şi iuţeala de care sunt capabili. Un cal aleargă într-o singură cursă, cel mult în două; jucătorul aleargă în toate cursele, de la „potou“ la „start“, de la „start“ la „potou“, la casa de bilete, la tribune sus, apoi iarăşi jos „la sosire“ – într-un cuvânt jucătorul aleargă tot timpul şi întreg câmpul.»
Da: locurile sînt una cu istoria curselor de cai!
    
… la Floreasca funcționau, acum un secol, două hipodromuri. Primul a devenit velodrom și apoi a fost înghițit de complexul „Dinamo”; al doilea – în avîntul imobiliar dintre Războaie – s-a transformat, după nici 15 ani de la construcție, într-o parcelare nevalorificată; pe-aici, un pic mai jos de locul lui, ne și găsim acuma.
Fotografia din 1937 care circulă pe internet – o vedeți mai jos – e strașnică; Floreasca e o șosea de țară pitorească, chiar dacă trece pe ea autobuzul 45 (care avea un traseu uluitor de lung, ajungînd după ce străbătea orașul la… Pieptănari); urma să mai scurgă două decenii pînă să meargă și tramvaiul. Sulky-ul din prim-plan ne dovedește că încă se mai țineau curse aici… dar nu pentru multă vreme; dinamica locurilor a fost cu adevărat ridicată.
Asanarea de-abia se terminase; în stînga imaginii se ghicește forma cuvei lacului – mai încolo venea și un debarcader, amenajat prin grija U.C.B., la fel ca și noul ștrand Floreasca a cărui plajă artificială „evoca – din toate privințele – pe cea de la Mamaia”.
Biserica se găsește și azi – Sfînta Sofia-i zice – și-i legată, precum întreg cartierul, de istoria formidabilei familii Negroponte.
Grajdul-i la doar două străzi după ea.
… și cine să excludă posibilitatea ca și alte interesante clădiri din apropiere să fi avut legătură tot cu hipismul?
Dar despre Aurel, prea multe tot n-am aflat. „Grajdul Aurel”, da – e pomenit des în consistentele pagini sportive dedicate turfului în perioada 1932-33.
Găsim, printre donatorii implicați în refacerea bisericii de la mijlocul anilor ’30, un Aurel Niculescu. Nu încurcăm însă cu „Grajdul Niculescu” al cunoscutului Jean Luca, partener al lui Negroponte.
… alt Aurel – personaj monden, cunoscut ca Aurică – fiul celebrului negustor Dragomir Niculescu, apare sporadic în lumea curselor, deși îl găsim și ca promotor de meciuri de box; deloc frapantă apropierea șnapanilor de sport!
Proprietarul, deci, nu ni s-a dezvăluit, oricît ne-am băgat nasul prin hîrțoage vechi; și numele unui Iosif Berghamer (negustor de carne) apare în cîteva rînduri, mai mult ca un indiciu.
O bună vreme conducătorul cailor acestui grajd e controversatul antrenor austriac Johnny Raymer: ăsta-i singurul lucru clar, chiar dacă acum… nu mai are nici o importanță.
Citiți și:
Să zicem că te găsești prin Romană și – din cine știe ce capriciu – ridici privirea la chioșcul de bilete de autobuz pe care scrie… „Vînătorul”.
Ce vînător – care? Ăl din Scufița roșie, poate? Zău că rămîi fără cuvinte.
Asta, dacă nu cumva ești bucureștean vechi, care încă – prin maldărul de reziduuri din amintiri – parcă-parcă deslușește explicația: anume, că se cheamă așa întrucît odinioară în spate se afla magazinul „Vînătorul”.
Magazinul s-a deschis în toamna anului 1960, odată cu edificarea ansamblurilor de blocuri, sub numele „Polar”, specializat în desfacerea produselor congelate; în 1975 devine „Vînătorul” – într-adevăr, vindea produse alimentare cu specific vînătoresc.
Mă rog, pe lîngă astea, magazinul – căci avea ditamai spațiul! – era cunoscut și drept bună patiserie, dar nu am deslușit de cînd precis; poate dinainte de mjilocul anilor ’80, cînd unitatea se profilează și pe preparate culinare obișnuite în regim „Gospodina”. Cremșnitul era căutat de clientul pofticios. Odată cu lucrările la metrou care afectează masiv bulevardul și aleea de parcaj, spațiul comercial trece și prin cîteva reamenajări.
… să nu încurcăm, însă, cofetăriile: la o sută de metri mai încolo se găsea celebra „Casata”: deschisă în iulie 1963, după ce ia locul precedentei „Trandafirul alb”, ca unitate specializată în înghețate, parfait-uri și profiterol. Blocul ei urma să se prăbușească la Cutremur și să reconstruiască doi ani mai tîrziu (între 1977 și 1979 cofetăria funcționează adiacent, în „Grădinița”)
Între ele, desigur, și „Comaliment” – primul magazin de Stat deschis în anii puterii populare, la 1947 – știut însă de tot bucureștanul drept „Leonida”.
În fine; „Vînătorul” dispare ca magazin după Revoluție; cofetăria se restrînge, dar se bucură și acum de succes – după ce a funcționat, succesiv, ca „Sanda”, „Kremschnitte & Kaffe” și „Casandra” – iar Societatea de transport, prin anacronismul ei, tocmai ne-a prilejuit o mică lecție de istorie.
Cîteva lămuriri:
- „Vînătorul” e azi „Casandra”
- „Leonida” e azi „KFC”
- „Casata” e azi „Mesopotamia”
- „Grădinița” e azi „Mc Donald’s”
Ați văzut: de ceva vreme hidranții bucureșteni – unul cîte unul – se schimbă: tradiționalele „guri de apă” pe (sau în) care-am călcat mai bine de un secol dispar.
 
Se plantează hidranții noi, înalți, vizibili, accesibili – roșii.
Iar noi nu uităm că acum vreo douăzeci de ani această modernizare s-a mai încercat: ici-colea, găsim cîte unul pe care încă scrie „Regia Generală de Apă București”.
… și ne folosim de prilej ca să ne aducem aminte cum și gurile ovale au avut valoare istorică.
    
lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”
… un stîlp și-o pereche de felinare pe Mincu, în dreptul toaletei publice în care a funcționat, după Revoluție, un service de baterii auto.
   
lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”
Ah, chioșcul de ziare!
Ultima rămășiță a presei care s-a dus, ultimul loc de întîlnire al bătrînilor din cartier… aici, fiecare client mai puțin nu e o veste proastă, ci una tragică.
Da, chioșcurile-s tot mai rare, uitate pe cîte-un colț de stradă, lîngă o stație de autobuz; ele însele operate de vînzători tot mai bătrîni – se împuținează și ele natural.
Ziare de sport nu mai sînt de mult; de politică se vorbește toată ziua la televizor; moșul șade pe TikTok, ce treabă mai are aici, la chioșc?
… poate bunica; doar ea ce mai cumpără „Asul”, integrame, sudoku și ziarul de vineri, cel cu programul tv. Și poate-o jucărie pentru nepoțel – că și jucării se vînd la ziare.
Chioșcul e ultima instituție informală de modă veche a comunității.
Cînd vă mai iese unu-n cale poate vă opriți să luați ceva – orice – nu-l ocoliți.
lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”
Acolo unde strada Cuțitul de argint se termină – în Șerban Vodă adică – găsim o casă frumoasă, dar nițel cam bătută de vreme.
Jumătate din ea are numărul pe Calea Șerban Vodă – 244 B, imediat lîngă vechiul garaj – și restul ține de Cuțitul de argint – azi 21, dar pesemne 79 în numerotarea cea veche, dintre Războaie.
   
Ei, cum te uiți la ea, ce surpriză! Și ce păcat că n-am deslușit nimica-n plus despre magazinul ăsta vechi: dar asta n-ascunde bucuria descoperirii.
 
Lucruri făcute să țină, să reziste o viață – ba chiar mai multe vieți.
Mai găsim pe cîte-un stîlp din lemn – da, au rămas destui – o tăbliță de atenționare care după atîta vreme și atîtea intemperii încă-și face treaba.
Tot pentru totdeauna – fac secolul, ce dovadă mai trebuie? – sînt și acoperișurile caselor-tip din parcelările dintre Războaie.
 
Ce-s plăcile astea subțiri ca niște table dar nu sînt țigle? Sunt plăci din azbociment „Eternit”.
    
lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”
Nu sîntem la prima promisiune de care nu ne ținem, dar măcar ne aducem aminte c-am promis; ne-oți mai păsui. Pavaturile bucureștene interbelice-s mici și cochete opere de artă.
M-am apucat să colecționez asemenea frumuseți; dar sînt atîtea…
   
Nu o dată, pașii peste ele ne trezesc și amintiri. Ori îs prilej de cine știe ce descoperiri istorice.
Și acum, cînd trec prin Pasagiul Victoria, mă-ncîntă modelul fără moarte de pe jos! Pe vremea cînd pregătisem materialul despre fabrica „Marmi” de pe Giurgiului, găsisem și o relatare despre deschiderea restaurantului din pasajul ăsta. N-aveam ce face cu ea și-am păstrat-o; nici acum nu găsesc cum s-o leg de articolul ăsta, dar e interesantă.
 
Dar azi ne ocupăm de un vestigiu contemporan de care uităm: mozaicul ăsta pe care – cu precădere la-nceput de ani ’90, cînd materialele-standard de azi nu apăruseră – îl foloseam la magazinașe, terase, dar și ici-colea la trotuarele vreunei case. Că la astea din urmă e păcătos tare pe vreme ploioasă și înghețată, e adevărat.
 
lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane” • lista articolelor din seria anilor ’90
Cine se mai abate pe la Filaret, căutînd nefericita primă gară bucureșteană? Un vestigiu neluat în seamă aici: toaleta subterană.
 
Una din reușitele anilor ’90 în materie de simplitate și claritate: firma asta de la Podul Constanța.
Un sediu „Nufărul” uitat de vreme, în spate pe la Șura Mare.
Aici… o tribună – rămășițele ei, mai precis. Se-ntinde între străzile Banat și Bihor, dintre Basarab și Witting.
   
A fost aici un teren sportiv; pe partea cea mai însemnată s-a edificat – firește – un bloc.
 
lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane” • lista articolelor din seria anilor ’90
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii