Un gard de modă veche deja; însă poarta, cu micul ei „acoperiș” e un vestigiu interesant al anilor ’90.
despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul 
|
… completăm colecția – niciodată terminată, nici măcar cu adevărat începută – de modele frumoase de pavaje interioare.
Dacă ne băgăm nasul un pic pe ușă la „Mociorniță”, asta găsim. lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane” Cîțiva pași pe Calea Dorobanților, căutînd umbra între ASE și Perla. Nu departe după blocul „Zodiac” e și clădirea asta. Frumoasă – dar și cu o poveste nedeslușită bine sus, pe frontispiciu.
„CONSTRUIT 1907” e clar… dar ce CASĂ anume, a cui – s-a șters, s-a distrus. Era firesc după Naționalizare, căci e vorba de proprietatea inginerului Mihail Lorenți, neobosit mic-industriaș bucureștean al începutului de secol XX. De unde venise? Nu știm; a dobîndit împămîntenirea pe la 1903 și s-a stins din viață la 68 de ani, – fix pe vremea asta – în 1936. Întreprinderile se dezvoltă sub conducerea fiului – ce purta același nume – și soarta li se pecetluiește odată cu ascensiunea puterii populare; o vreme o să mai funcționeze aici I. I. S. „Centrifuga” care, succesiv, se înglobează cu toate secțiile viitoarei „Aversa“. Fiul – de asemenea inginer – va activa însă în cadrul întreprinderii «sale» pînă la pensionare; tot aici în imobil va și locui.
… arhitectul și constructorul clădirii e Wilhelm Brand, despre care nu știm decît că la vreo doi ani după perioada edificării trece printr-o grea încercare: soția i se prăpădește după o întrerupere de sarcină făcută de un doctor controversat. Un vestigiu interbelic ce se-ncăpățînează se reziste: Grajdul de trap „Aurel”. E pe strada Manolache Vornicul, care se desface din Calea Floreasca înainte de podul peste lacuri. Clădirea – care prin cine știe ce-ntîmplare a rămas în picioare, sub ce funcțiune habar n-avem – a păstrat mult timp pe zid doar urma în vopsea ștearsă de vreme; firma a fost împrospătată stîngaci acum vreo zece ani.
«Imaginaţi-vă un câmp, cu piste circulare, presărat de stâlpi indicatori de distanţă, un câmp destul de mare pe care, la scurte intervale, caii, spre marea satisfacţie a jucătorilor, aleargă, cu toată vioiciunea şi iuţeala de care sunt capabili. Un cal aleargă într-o singură cursă, cel mult în două; jucătorul aleargă în toate cursele, de la „potou“ la „start“, de la „start“ la „potou“, la casa de bilete, la tribune sus, apoi iarăşi jos „la sosire“ – într-un cuvânt jucătorul aleargă tot timpul şi întreg câmpul.» Da: locurile sînt una cu istoria curselor de cai!
… la Floreasca funcționau, acum un secol, două hipodromuri. Primul a devenit velodrom și apoi a fost înghițit de complexul „Dinamo”; al doilea – în avîntul imobiliar dintre Războaie – s-a transformat, după nici 15 ani de la construcție, într-o parcelare nevalorificată; pe-aici, un pic mai jos de locul lui, ne și găsim acuma. Fotografia din 1937 care circulă pe internet – o vedeți mai jos – e strașnică; Floreasca e o șosea de țară pitorească, chiar dacă trece pe ea autobuzul 45 (care avea un traseu uluitor de lung, ajungînd după ce străbătea orașul la… Pieptănari); urma să mai scurgă două decenii pînă să meargă și tramvaiul. Sulky-ul din prim-plan ne dovedește că încă se mai țineau curse aici… dar nu pentru multă vreme; dinamica locurilor a fost cu adevărat ridicată.
Asanarea de-abia se terminase; în stînga imaginii se ghicește forma cuvei lacului – mai încolo venea și un debarcader, amenajat prin grija U.C.B., la fel ca și noul ștrand Floreasca a cărui plajă artificială „evoca – din toate privințele – pe cea de la Mamaia”.
Biserica se găsește și azi – Sfînta Sofia-i zice – și-i legată, precum întreg cartierul, de istoria formidabilei familii Negroponte. Grajdul-i la doar două străzi după ea. … și cine să excludă posibilitatea ca și alte interesante clădiri din apropiere să fi avut legătură tot cu hipismul?
Dar despre Aurel, prea multe tot n-am aflat. „Grajdul Aurel”, da – e pomenit des în consistentele pagini sportive dedicate turfului în perioada 1932-33. Găsim, printre donatorii implicați în refacerea bisericii de la mijlocul anilor ’30, un Aurel Niculescu. Nu încurcăm însă cu „Grajdul Niculescu” al cunoscutului Jean Luca, partener al lui Negroponte. … alt Aurel – personaj monden, cunoscut ca Aurică – fiul celebrului negustor Dragomir Niculescu, apare sporadic în lumea curselor, deși îl găsim și ca promotor de meciuri de box; deloc frapantă apropierea șnapanilor de sport! Proprietarul, deci, nu ni s-a dezvăluit, oricît ne-am băgat nasul prin hîrțoage vechi; și numele unui Iosif Berghamer (negustor de carne) apare în cîteva rînduri, mai mult ca un indiciu. O bună vreme conducătorul cailor acestui grajd e controversatul antrenor austriac Johnny Raymer: ăsta-i singurul lucru clar, chiar dacă acum… nu mai are nici o importanță. Citiți și: Să zicem că te găsești prin Romană și – din cine știe ce capriciu – ridici privirea la chioșcul de bilete de autobuz pe care scrie… „Vînătorul”.
Ce vînător – care? Ăl din Scufița roșie, poate? Zău că rămîi fără cuvinte. Asta, dacă nu cumva ești bucureștean vechi, care încă – prin maldărul de reziduuri din amintiri – parcă-parcă deslușește explicația: anume, că se cheamă așa întrucît odinioară în spate se afla magazinul „Vînătorul”. Magazinul s-a deschis în toamna anului 1960, odată cu edificarea ansamblurilor de blocuri, sub numele „Polar”, specializat în desfacerea produselor congelate; în 1975 devine „Vînătorul” – într-adevăr, vindea produse alimentare cu specific vînătoresc.
Mă rog, pe lîngă astea, magazinul – căci avea ditamai spațiul! – era cunoscut și drept bună patiserie, dar nu am deslușit de cînd precis; poate dinainte de mjilocul anilor ’80, cînd unitatea se profilează și pe preparate culinare obișnuite în regim „Gospodina”. Cremșnitul era căutat de clientul pofticios. Odată cu lucrările la metrou care afectează masiv bulevardul și aleea de parcaj, spațiul comercial trece și prin cîteva reamenajări.
… să nu încurcăm, însă, cofetăriile: la o sută de metri mai încolo se găsea celebra „Casata”: deschisă în iulie 1963, după ce ia locul precedentei „Trandafirul alb”, ca unitate specializată în înghețate, parfait-uri și profiterol. Blocul ei urma să se prăbușească la Cutremur și să reconstruiască doi ani mai tîrziu (între 1977 și 1979 cofetăria funcționează adiacent, în „Grădinița”)
Între ele, desigur, și „Comaliment” – primul magazin de Stat deschis în anii puterii populare, la 1947 – știut însă de tot bucureștanul drept „Leonida”. În fine; „Vînătorul” dispare ca magazin după Revoluție; cofetăria se restrînge, dar se bucură și acum de succes – după ce a funcționat, succesiv, ca „Sanda”, „Kremschnitte & Kaffe” și „Casandra” – iar Societatea de transport, prin anacronismul ei, tocmai ne-a prilejuit o mică lecție de istorie. Cîteva lămuriri:
Pergolele decorative prefabricate din Romană care au rămas încă în picioare și azi pe traseul pietonal al străzii Take Ionescu (zisă și Nikos Beloiannis, Atena, Costaforu și Cătunului), chiar dacă nu au o valoare estetică, sînt un vestigiu interesant.
Sigur: îmbină nefericitul „stil” autohton încropit prin anii nefericitului avîntul edilitar de după Cutremur – însoțind blocurile reconstruite aici imediat după prăbușirile din ’77 – dar, pe undeva, încearcă și să ne trimită cu gîndul la cele interbelice de prin parcuri și benzinării… care, cu siguranță, erau mult mai plăcute!
lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane” Ați văzut: de ceva vreme hidranții bucureșteni – unul cîte unul – se schimbă: tradiționalele „guri de apă” pe (sau în) care-am călcat mai bine de un secol dispar.
Se plantează hidranții noi, înalți, vizibili, accesibili – roșii.
Iar noi nu uităm că acum vreo douăzeci de ani această modernizare s-a mai încercat: ici-colea, găsim cîte unul pe care încă scrie „Regia Generală de Apă București”.
… și ne folosim de prilej ca să ne aducem aminte cum și gurile ovale au avut valoare istorică.
lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane” … un stîlp și-o pereche de felinare pe Mincu, în dreptul toaletei publice în care a funcționat, după Revoluție, un service de baterii auto.
lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”
Ah, chioșcul de ziare! Ultima rămășiță a presei care s-a dus, ultimul loc de întîlnire al bătrînilor din cartier… aici, fiecare client mai puțin nu e o veste proastă, ci una tragică. Da, chioșcurile-s tot mai rare, uitate pe cîte-un colț de stradă, lîngă o stație de autobuz; ele însele operate de vînzători tot mai bătrîni – se împuținează și ele natural. Ziare de sport nu mai sînt de mult; de politică se vorbește toată ziua la televizor; moșul șade pe TikTok, ce treabă mai are aici, la chioșc? … poate bunica; doar ea ce mai cumpără „Asul”, integrame, sudoku și ziarul de vineri, cel cu programul tv. Și poate-o jucărie pentru nepoțel – că și jucării se vînd la ziare. Chioșcul e ultima instituție informală de modă veche a comunității. Cînd vă mai iese unu-n cale poate vă opriți să luați ceva – orice – nu-l ocoliți. lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane” Acolo unde strada Cuțitul de argint se termină – în Șerban Vodă adică – găsim o casă frumoasă, dar nițel cam bătută de vreme. Jumătate din ea are numărul pe Calea Șerban Vodă – 244 B, imediat lîngă vechiul garaj – și restul ține de Cuțitul de argint – azi 21, dar pesemne 79 în numerotarea cea veche, dintre Războaie.
Ei, cum te uiți la ea, ce surpriză! Și ce păcat că n-am deslușit nimica-n plus despre magazinul ăsta vechi: dar asta n-ascunde bucuria descoperirii.
|
articolele noastre sînt preluate și de: 
|
|
Copyright © 2005 - 2026 Simply Bucharest Log in Powered by WordPress & Atahualpa |
||
comentarii