… cică-i butélie, cu accent pe e-ul din mijloc; să mă scuzați, dar niciodată nu i-am zis așa – e butelíe toată ziua.

Ce piesă din gospodărie a fost atît de dorită, de importantă și de urîtă-n același timp?

Butelia, în nenorociții ani ai comunismului, era garanția c-o să poți face mîncare; că n-o să dîrdîi de frig măcar într-o cameră. Gazele lipseau în blocuri și oamenii făceau pe dracu-n patru să pună mîna pe-o butelie ca s-o lege la aragaz.

Unii, mai norociți, aveau chiar una de rezervă – dar cîți își permiteau asta? Butelia în sine – ea, goală – nu se găsea de vînzare pe nicăieri; oare expresia populară „să fii cu ochii ca pe butelie” degeaba a apărut? Să ne fie furată butelia era cea mai mare frică din lume, fiindcă știam că n-avem cum să facem rost de alta.

Și după aia venea schimbatul ei, cînd se golea… Cei ce-au prins vremurile alea n-o să le uite niciodată.

Centrul de butelii era un punct de interes vital al comunității, fiindcă aici veneai să-ți iei butelia plină, dînd-o la schimb pe cea goală. În funcție de localitate și populația deservită, centrul putea să fie deschis zilnic sau odată pe săptămînă. Dar asta nu-nsemna că și avea butelii sau că avea destule.

Oamenii veneau în crucea nopții să-și lase rînd la coadă; nu-ndrăzneau să vină și cu butelia, de teamă să nu le fie furată. Și stăteau… și așteptau. Și sperau; iar cînd venea mașina cu butelii – uneori chiar după masa -, ca să se dea bine cu gestionarul, mai puneau și mîna la descărcat. Mai apoi, se-mpărțeau, pe sub mînă, obligațiile: milițienii, pilele, șmecherii; iar buteliile care rămîneau n-ajungeau pentru toți cei de la coadă… așa c-o luau de la capăt venind și mai devreme, în noaptea următoare.

Cel puțin prin zonele limitrofe Bucureștiului, disperarea-i făcea pe oameni să ia butelia pe portbagajul bicicletei – pe orice fel de vreme, oricît de cumplită ar fi fost – și să se ducă-n oraș; cei care locuiau în partea de nord, chiar și mai departe de Otopeni, mergeau aproape la sigur în Dămăroaia, la fabrică. Mai ales că acolo se zicea că buteliile care se vînd sînt… mai pline și mai sigure.

Da, era urîtă și grea viața înainte! Și-i bine să nu uităm – mai ales acum, în preajma aniversării Revoluției din ’89. E foarte adevărat că înainte de lipsurile din anii tîrzii ai comunismului, s-a trăit mai bine și populația de la oraș putea chiar comande telefonic schimbarea buteliei la domiciliu.

În fine! Pentru foarte mulți dintre noi, căruciorul de butelie era un mare ajutor. Construit pe măsura recipientului metalic, ușor de mînuit, putea fi tras și de babe, și de copii – depinde pe cine pica măgăreața schimbatului buteliei – și, în afara acestui serviciu, ședea cuminte-n magazie sau era șterpelit de ăi mici, care-i găseau nenumărate alte întrebuințări (eu mereu mi-am dorit unul).

Putea, desigur, fi și legat la bicicletă – pentru cine avea – și, toamna, era folosit la căratul sacilor cu cartofi și varză de la piață, dar pentru butelii era de neînlocuit: și din cauza faptului că nu aveai voie să te urci cu butelia în nici un mijloc de transport în comun.

Azi mai toată lumea din București are gazele trase la poartă și a scăpat de corvoada schimbului, așa că nici căruciorul nu mai e un accesoriu utilitar pe care-l mai vedem. O mai zace vreunul prin cine știe ce dos de curte; restu-s la fiare vechi.

Așa că m-am mirat văzînd unul funcțional; ba chiar taman potrivit pentru căratul unui bidon modern de dozator de apă. Și-am mai pozat și ce-a rămas dintr-un centru unde, mai spre zilele noastre, se vindeau și butelii.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”