despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
 Deci: Roma. Știți, toate numele și renumele primite i se potrivesc. E minunată – și cînd toamna e dulce și zilele-s încă lungi, cu seri frumoase, cu ferestre neașteptate de senin deschise între o ploaie scurtă și-un nor, e vremea pentru Roma. Pînă și turiștii par mai puțini și au loc să se risipească-n piețe, printre palate.
Hei, asta nu-nseamnă că nu e lume – e plin – ci doar că e plăcut, mai ales că atunci cînd te-ndepărtezi o țîră de atracțiile bine-cunoscute te bucuri de un oraș în sinea lui, în care respiri, ale cărui cotloane splendide-ți rămîn la-ndemînă. Și parcă totu-i splendid: mai ales lumina Romei.
Conștiincios – nu se poate altfel – te lași prins întîi de locurile emblematice. Le găsești ușor; și dacă n-ai chef să stai la atîtea cozi ca să și intri, nu-i bai; îți rămîne mai multă vreme de hălăduit.
… fiindcă orașul – partea turistică a orașului, mai precis – e mare. Plus că, fir-ar să fie, e totuși un oraș vechi, ceea ce-nseamnă că nu-i chiar la-ndemînă să locuiești în centru: e scump și de multe ori te nimerești în cine știe ce chițimii nepotrivite odihnei. Așa că alegerea unui cartier liniștit, pe una din liniile metroului, e cîștigătoare: doar mergi cîteva stații și ajungi oriunde-i nevoie.
Aici trebuie să-ți pui nădejdea în transportul public. E metrou, firește; dar una-două se lucrează pe undeva la el și nu te miri cînd rămîi pe dinafară, să te-ntorci seara cu autobuzul. Autobuzul, în Roma, e cam ca pe la noi – adică poate să vină… poate să nu. Ce să mai zici că aceleași lucrări – care, tot cam pe la noi, se mișcă încet sau foarte încet – îl pot trimite pe cine știe unde. Dar nu-i necaz; pentru că pe oriunde-ai lua-o, orașul rămîne prietenos, o încîntare.
Roma-i și un bun punct de plecare dacă-ți dă prin cap să vezi și altceva. Așa am și ajuns la Napoli: trenul face o oră și-un pic; mai mult pierzi coborînd și urcînd prin metrouri, căutînd peroane, plătind bilete de autobuz, decît în tren. Drept e și că merge cu 300 la oră: strașnică infrastructură.
Dar să redevenim turiști! Găsim, deci, pe toate cele știute din filme, din fotografii, din reclame. Nici nu ne mai necăjim că, lîngă noi, sînt alții și alții care le caută și le găsesc: știm – nu se poate altfel!
                                   
Vaticanul, Coloseul, Piața Spaniei, Panteonul, Fontana di Trevi… doar atît? O, firește că nu doar atît: palate, coline, piețe, fîntîni, columne, poduri – ce-i drept, Tibrul e cel mai puțin interesant obiectiv turistic al Romei – și-apoi biserici, catedrale, galerii, muzee.
Dar Roma e-n sine, în întregul ei, un obiectiv: te lași purtat pe străduțe-mbîrligate, pe scări întunecate, pe sub porți – fugi de lume un pic și, cînd îți dai seama c-ai obosit, te așezi undeva. Unde? Aproape oriunde; fiindcă nicăieri nu-i rău. Nenumărate-s locurile pietonale, ferite și de traficul năucitor pe două roți din alte orașe italiene.
                            
Cît îți recapeți răsuflarea, lași să se-așeze-n cap senzațiile orașului. Măreția, de care-ți dai seama că poate-aici a fost inventată. Istoria lumii-n care trăim, care tot de aici s-a născut. Greu să fii turist simplu, cînd ești copleșit de toate astea!
… o iei mai ușor. Autobuze turistice trec la tot pasul, parcuri odihnitoare-n care papagali verzi zboară liberi, grădini ascunse cu lămîi, pini înalți deaupra ta… o înghețată, o cafea – trece o zi și-ți dai seama că vrei – nimic altceva – ca și-n celelalte s-o iei doar de la capăt.
                  
Odată ce ieși din Roma turistică, intri-n cea omenească. Serile și diminețile-s casnice; care-i viața-n cartierele unde locuiește lumea? E o viață plăcută; străzile principale-s pline cu magazine de tot felul – haine frumoase, încălțăminte bună, chilipiruri, pizzerii – uite că-n Italia pizza nu-i doar pentru turiști! – și cafenele, veritabile instituții cetățenești.
… și-ncepi să te simți de-al casei. Dimineața cobori să bei un espresso și să mai schimbi cîteva vorbe – găsești vreun român aici, și dacă nu, sigur pe cineva care să te facă să te simți în largul tău. Seara, restaurantele cartierului se deschid încet; toate par goale-n primul sfert de ceas, dar pînă cauți tu prin meniu deja mesele din jur s-au și umplut.
Lucrurile simple de la magazin îs bune: mezelurile-s gustoase, dulciurile… dulci, la aprozar găsești hribi – hai să le zicem și noi „funghi porcini” – iar patiseriile au un sortiment încîntător.
Dar Roma-Roma, cea pentru care-ai venit aici, te-așteaptă. Ziceai c-o lași mai încet, dar cînd se face seară și-ți numeri pașii, în fiecare zi vezi c-ai făcut din ce-n ce mai mulți. Ei, și? O să te-odihnești acasă, cînd te-ntorci de tot. De ce nu aici? Pentru că frumusețea Romei te năpădește, te răscolește: ce bine-i să nu poți să dormi de atîta frumusețe.
Mai ales dacă seara ajungi sus, pe terasa Pincio, cea deasupra pieței del Popolo. Doamne, nu e asfințit mai frumos pe lume; ce lumină, deasupra Romei; ce umbre – mîini care se-ntind, cu telefoanele strînse, să prindă clipele fermecate!
             
Lumină – și ce mai lumină iar – găsești într-unul din locurile mai puțin turistice: un ceas de dup-amiază la palatul familiei Doria-Pamphilj, printre tablouri scăldate de razele soarelui, e de neuitat.
   
Cînd sînt atîtea de zis – of! – mai bine te-oprești, taci; le lași să se-așeze, cuminte, încet.
toate vacanțele noastre
Hai că ne-am făcut de cap!
… dădurăm o fugă-n orașul ăsta nebunesc, lipicios, gălăgios, cîntător și atît de viu, de omenesc.
Da, nici alt loc nu miroase a om – a oameni – și cel care ajunge aici aruncă bănuț după bănuț în toate fîntînile, dorindu-și – ce altceva? – să se-ntoarcă să-l simtă iar și iar.
Cum naiba să nu ajungi să iubești Napoli?
Scuterele care aleargă-n toate părțile, țîșnind după orice colț, din orice stradelă; Maradona cel pictat și pictat iar pe ziduri; cea mai strașnică pizza din lumea noastră; cele mai dulci dulciuri pentru care niciodată nu-ți mai rămîne loc îndeajuns…
Și oamenii – e oraș al oamenilor, fără să aibă ceea ce credem noi azi că înseamnă sistematizare, urbanism, „cincisprezece minute” de accesibilitate: aici oamenii trăiesc, aleargă, vorbesc; nu părăsesc centrul: e locul lor.
Și istoria; și bogăția; și strălucirea dinăuntrurilor; și cotloanele. Fiecare locșor are-n spate ani – sute de ani – de povești, de întîmplări care-s lipite de piatră… și din ce piatră-i făcut orașul ăsta.
… îs destui care-l văd soios și obositor, dezamăgiți cum nimic de-aici nu e clar și așezat; ce bine-i că noi nu sîntem dintre ei.
Nimic altceva-n plus față de ce-am scris și descris acum mai bine de zece ani: Napoli nu se schimbă; rămîne; se păstrează… nu moare – și gata!
                      
toate vacanțele noastre
 … ce faci cînd pleci într-o vacanță de toamnă și te trezești într-una de vară? Taci, treci la rubrica cu plus și te bucuri de fiecare clipă.
Am luat iar drumul Sucevei, drum știut, drum plăcut, cu toată osteneala fără de care nu se poate. Ici-colea ne-ncrucișăm cu șantierele viitoarei autostrăzi și ne-ndemnăm singuri c-o să fie mai bine.
Și-am găsit – departe unde-i ea – Bucovina cea frumoasă și cuminte, de care avem nevoie.
Orașul – Suceava adică – mereu frumos, fără să aibă, la o adică, nimic frumos: dar curat, grijit și bun cu oaspetele.
Mănăstirile, toate năpădite de verde și flori.
Pădurile, încă cu miros răcoros de ferigă, cu primii hribi – i-am prins noi în tigaie și de data asta!
Și-am plecat pe drumuri. Ia să vedem ce-i cu Mocănița de la Moldovița? – ne-am zis. Și dacă am zis, am și făcut. Locomotiva-i mică, pufăie, scoate trîmbe de fum și abur de mai mare hazul; trenulețul e plin și vesel; oamenii – după ce se satură și de poze, și de filme, și de live-uri – se lasă pe spate și se uită la plaiurile încîntătoare și-și fac, pesemne, calcule: cît i-o costa o căsuță pe-aici?
„Huțulca” merge încet; pînă și cei de pe bicicletă ne lasă-n urmă. Cînd ajunge la cap de linie, locomotiva se hodinește și călătorii dau iama prin bunătățile care-i așteaptă; e o mică industrie în jurul trenulețului ăsta, cu mîncare cum se cade și suveniruri.
                       
La-ntoarcere, ghici ce? Una din cele mai năucitoare surprize din partea asta de lume: Muzeul ouălor încondeiate al Luciei Condrea. Ce-i aici, nu poate fi nici spus, nici arătat – trebuie văzut; văzut și gata.
                      
Iar Moldovița și Humorul – cum să nu te-oprești, Doamne, pe la mănăstiri? – îs îmbietoare, umbroase, liniștite: numa’ bune de cîte-un popas.
  
Dar și cînd ne tragem înapoi la Suceava nu stăm pe loc; cum Cetatea se poate vizita pînă la căderea nopții, după ce iureșul de turiști de peste zi s-a risipit, zidurile i-s numai pentru noi.
      
Și… ce-ar mai fi și dacă i-am lua urma Poetului? Ipoteștiul e ca o coborîre-ntr-o poveste, de-ți vine ție să-te așezi în livadă, să cauți un capăt de hîrtie și – dacă nu te ia picoteala – să vezi dacă-ți iese vreo poezea. Ce noroc: asta nu-ți iese – dar picoteala… picoteala da! E și aici o industrie; una care strînge foloase – Eminescu-n sus, Eminescu-n jos – cu case de vacanță, tabere, fel de fel de congrese și conferințe.
Nu se face să te necăjești; căsuța familiei, deși adăpostește o colecție precară de obiecte și amintiri, e prezentată cu suflet de cei de aici. Sigur: ai vrea să afli mai multe – mult mai multe – despre copilăria și viața de la Ipotești, dar nu se cade să tulburi memoria Poetului căutînd garduri pe care le-o fi sărit și pomi în care s-o fi cocoțat.
Un sat mai încolo, după un deal, e și lacul cel cu nuferi ascuns la margine de codru.
         
Dacă tot sîntem pe-aici, păcat e să nu vedem Botoșaniul. Oraș uitat de timp și de lume, are… ce are?… nu prea are. Uite că totuși are un centru vechi; cam pustiu el și cam năcăjit, ce-i drept.
            
Și uite că ne-a mai ieșit o vacanță de vară.
Iași – 2014 • Neamț – 2015 • Suceava – 2019 • Suceava – 2022 • Suceava – 2023 • toate vacanțele noastre
Of: cică Delta adevărată n-o fi aici, pe unde sumedenia de bărci vuiesc pe canale mai dihai ca mașninile acasă la noi, pe bulevard, dar n-are a face – nouă ni s-a părut îndeajuns de-adevărată. Plăcută, prietenoasă, încîntătoare. Da, totul sclipește acum, cînd vremea-i îmbietoare, cînd turistul-i răsfățat; cine știe cum or fi iernile, toamnele lungi și mohorîte – pesemne dai să fugi, să fugi și să nu te mai întorci.
În Deltă, lumea nu vine să se plimbe, să caște gura: ahtiații după pește-s în lumea lor, ăi care se rup de lumea noastră și de iureș aidoma. Dar așa, de drag, de turistul ajunge mai rar. O simți din goliciunea șoselelor – dar ce șosele-s în minunata Dobroge! Lungi, încîntoare, urcînd și coborînd dealuri ca niște curele peste vreun burdihan burdușit. Mărginite de copaci bătrîni – ca pe vremuri – și cu nesfîrșite deschideri peste plaiurile blînde; doar drumu-n sine-i o plăcere, un cadou, o bucurie.
Tulcea-i un oraș mic. Nu-l poți socoti ca unul vesel; e învechit, uitat la capăt de țară și de lume, fără sclipici. Mereu la mijloc între Brăila, de unde se scurgea tot comerțul, și Sulina, cu năucitoarea ei împletire omenească, nu prea mai păstrează cine știe ce amintiri. Istoria-i după calapodul știut: urme romane, grecești, turcești, cu prea puțină recunoștință timpurilor moderne-n care strădania Comisiei dunărene a preschimbat viața Deltei.
E lume pe corso, pe faleză; e plăcut să urci colinele, pe străzi întortocheate lăsate în piatră cubică; dar oamenii de aici se miră grozav cînd renunți la haina de turist, de trecător, și-ncepi să cotrobăi, să cauți mai departe decît atracțiile amintite pe hartă. Se miră și se bucură totodată – nu-s urîcioși ci deschiși odată ce uiți convenția care ți-a purtat pașii încoace.
Seara, moși și babe ies pe la porți; mîțe și potăi scot nasul de prin curți, cu un aer serios de zici că se duc undeva, la treabă.
După ce se stinge tot fumul, tot praful, tot vuietul de peste zi, Tulcea miroase a sat, a Dunăre, a apă, a mîl, a pește; dar apoi trece stropitoarea primăriei pe bulevard și clipa magică din noapte se sparge, se pierde.
          
Iar tu rămîi oaspete, ai venit pentru ce se-așteaptă și ei să vii.
Delta! Cu egrete, lebede, cormorani, pelicani, cu stuf și sălcii, cu misterioase canale, lacuri și cotloane de unde tu n-ai mai avea habar să ieși; ce bine, însă, că cei care te poartă pe-aici au grijă: și să-ți arate secrete, și să te ducă la miile de păsări care – conștiincioase – umplu văzduhul, exersînd în formație de zbor plecarea care se apropie.
                   
Povești și oameni ce trag cîtu-i ziulica de mare să mulțumească vizitatorul care dup-aia o să plece.
Pește! Păi, cum altfel? Pește bun, pește mult, pește scos pentru tine. Dar aici e Dobrogea și… și n-au uitat să facă șuberec, plăcinte și covrigi – da, covrigi adevărați, din cocă cu un pic de zahăr: n-ajungi cu nimic din toate astea înapoi acasă, ți-e clar!
Ce altă lume-i Dobrogea asta: nu odată te freci la ochi, simțindu-te ba-n Bulgaria, ba chiar și-n Grecia: și calcar, și pîrjol, și hărnicie, și livezi, și vii: tot ce crește și moare sub Soarele nostru.
       
Te-ndrăgostești de-o dată de locurile astea.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
… ne-a ieșit. Cum nu, cînd vacanța-nseamnă să te simți bine, să-ți placă, să-ți priască?
Și țara asta de lîngă noi se pricepe să ți le dea pe toate, cu generozitate și modestie.
Așa că iată-ne din nou aici, pe nesfîrșita înșiruire de stațiuni maritime, din care niciodată n-apuci să le vezi pe toate. Ne plăcuse Nesebar, așa că – la doi pași – am găsit micuțul Sveti Vlas: mai retras, mai cochet, mai cuminte.
Cîtă diferență față de noi, unde-i bloc lîngă bloc, vilă peste vilă, maidan lîngă maidan: aici străzile au trotuare, au pomi umbroși, iar între unitățile de cazare e loc… și nu loc doar să treacă o mîță.
În rest, de toate: plajă, faleză să te plimbi, restaurante; cam toate clădirile astea turistice au cîte o piscină pentru cînd ți-i lene să mai și cobori pe nisip. Sigur, găsim și binecunoscutele unități „all inclusive”, încuiate și izolate; ce bine că cei mai mulți dintre români le preferă, așa că-ți rămîne restul orășelului de împărțit doar cu bulgari, ucrainieni, moldoveni, polonezi și sîrbi.
 
Vremea, aici, trece ca oriunde-i mare, plajă și soare. Bălăceală, joacă, tîndăleală, atracții; Soarele te arde la fel… ba chiar e mai blînd cu tine decît în pîrjolita Grecie.
Plictis? Da, dintr-ăla bun, de vacanță; restaurantele au terase ascunse, umbroase, răcoroase, de unde nu te grăbești să fugi nicăieri – și bine se mai mănîncă aici!
Și, întrucît Nesebar e la un pic peste un sfert de ceas depărtare, poți petrece aici serile: ce asfințituri minunate-s pe insulă!
 
E drept, orășelul ăsta e animat – fără a fi ticsit – și vizitat de mai mulți români. Am regăsit aceleași restaurante; aceiași chelneri care te trag de mînecă, aceleași magazinașe care-ți fac cu ochiul. Ne-am bucurat să vedem că e îngrijit, păstrat, drăguț; și că la nimic nu s-a făcut rabat, nici la patiserii, nici la cofetării: cît pot să muncească oamenii ăștia, habar n-aveți.
Știți ce? Aici, în locurile astea, uiți că ești într-o țară anume – simți că poți fi oriunde-n lume, oriunde omul pleacă să se bucure de concediu, fără să numere zilele.
 
Mulțumiți, ne-am strîns lucrurile cînd a trebuit și-am continuat vacanța. Șoselele cunoscute ne-au dus iar la Veliko Tîrnovo.
Oraș toropit de căldură, cu viață molcomă, provincială și mulțumitoare, ai zice că nu-ți dă mare lucru: cîteva magazinașe turistice, cîteva străzi istorice, cîteva restaurante de mare ispravă, cîteva ruine – le știm. Dar știm și că ne plac, și că popasul aici ne prinde așa bine!
Ah – și pisici. Doamne, pisici. Tolănite pe mașini și acoperișuri, pitulate pe după ghivece și streașini – ești în capitala pisicească a Bulgariei. Cotoii nici nu mai deschid ochii cînd le dai tîrcoale, la pozat; au ei multă treabă peste noapte ca să strice bunătate de somn de dup-amiază.
 
În chestiunea trecerii podului de la Giurgiu, nu’ș ce să vă zic; cu toate lucrările care au speriat călătorii, nu se pierde mult timp – ba chiar am trecut mai iute decît oricînd.
Bulgaria asta face toți banii.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
… ce-o mai face Sibiul? Ce bine, e tot acolo, tot la fel, tot plăcut, tot păstrat: oraș duminical, liniștit, în ritmul lui.
Turistic, da; și mai ales căutat pentru evenimente, festivaluri, cultură; ditai rușinea cum Bucureștiul nu mai e de mult Capitala cînd e vorba de teatru, film, carte!
Sigur, toate astea – atracțiile Sibiului – vin cu un preț, pe care-l regăsim în fireasca scumpete și a cazărilor, și a mîncării; însă omul care vine aici nu se simte tras pe sfoară: orașul e prietenos, cuminte, funcțional.
Ce-i drept, e cam tras de păr să zici că pîn-aici dai o fugă, căci – pe orice cale ai lua-o – numai iute n-ajungi. Și nu doar asta, ci nici nu știi cînd ajungi: cu mașina drumul se poate lungi cine știe cît, iar cu trenul – cu toată strădania ceferistă – la fel, mai ales că după Brașov se circulă teleap-teleap; dar te uiți măcar frumos pe geam.
Alba, Sibiu, Hunedoara – 2021 • Sibiu – 2014 • toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Că ne-am întors, aia e: trebuie. Că ne-am și întors la treabă… nu’ș ce să zic. Parc-am mai trage o țîră chiulul.
… am făcut-o, da, am făcut-o. Trebuia să ne-ntoarcem aici: nu-i, oare, cel mai nebun și minunat loc din lume? E – și parcă e și mai dihai! Păi, de cînd l-am văzut ultima oară, a crescut și mai mult; cu cît? cu un București întreg…
Așa-i Istanbulul! Cum de funcționează, cum de rămîne așa cum ne-a făcut să-l iubim, cum de se lipește așa?
Și cum să nu scrii altfel decît împrăștiat, dezlînat, despre orașul care te zăpăcește, care nu se-așează niciodată-n capul tău?
Păi! Nici nu ne-am dat seama cînd am tăiat Bulgaria-n două; drum liber, plăcut, primăvăratec; doar cînd am văzut în zare fluturînd pe-un deal primul steag roșu ne-am dat seama că nu-i o vorbă goală faptul că Istanbulul e cel mai vizitat oraș de pe Pămînt. Coada din vamă e grăitoare: și turistul care pleacă în vacanțe școlare, punți și sărbători poate pierde aici și opt ceasuri!
Avion sau mașină? Zborurile s-au scumpit mult. Noul aeroport al Istanbulului (deja al treilea cel mai aglomerat din lume) e la vreo 50 de kilometri distanță de oraș și legăturile transportului public încă nu-s mulțumitoare. Zona centrală e plină de microbuze care aleargă fără oprire, asigurînd transferul turiștilor spre hoteluri.
Trafic? Da, e trafic și traficul pare mai cumplit ca niciodată, dar… nu’ș cum naiba, toată lumea are loc; turcul nu-i șofer hain: cînd vede că ai treabă, te lasă, te așteaptă, șade după tine; te miri cum chiar și pe cele mai chinuite străduțe oamenii nu se transformă-n animale. Cînd se oprește cineva să urce sau coboare o familie-ntreagă din mașină, cu tot calabalîcul, puhoiul din spate așteaptă cuminte și de-abia după vreun minut-două auzi primul claxon nervos.
Urbanistic, Istanbulul n-are nici o șansă; însă transportul public funcționează – și funcționează surprinzător de bine.
Turism, deci! Of, și cît turism: cum s-au dus vremurile alea cînd te puteai plimba și căsca gura, cînd te hotărai pe loc să intri în orice muzeu, la orice atracție. Nu se mai poate: ești tu și alți o mie ca tine care vor să facă același lucru în același timp. Cozile – aici și, de fapt, în orice oraș turistic din lume – au devent uriașe. Zici că-ți iei biletele online? Ghinion: din ceilalți o mie, cinci sute au făcut deja același lucru.
Istanbulul, însă, a perfecționat sistemul „skip the line” la maximum. Biletele-s o țîră mai scumpe, dar merită luate așa, fiindcă acolo unde restul turiștilor șade două ceasuri ca să intre undeva, tu ai intrat în cîteva minute, la ora convenită.
Intrările-s costisitoare-n sine, peste tot. Biletele pentru străini îs de zece ori mai scumpe decît cele pentru turci, fiindcă vistieria statului n-o duce bine.
Dar te descurci. Marile moschei îs gratis și le poți vizita nu peste zi sau în weekend, cînd cozile-s înspăimîntătoare, ci la ceas de seară, cînd turiștii s-au retras să se odihnească și să-și pună burta la cale: intri-n Moscheea albastră fără să te mai calci cu nimeni pe picioare; iar la Sfînta Sofia – unde-au pus de anul ăsta și taxă de intrare – nu-ți mai cere nimeni să plătești nimic.
Lume! Orașul a rămas singura destinație europeană-n care rușii-s bineveniți, așa că-i vezi peste tot. Pe la magazine și restaurante, cînd turcii te văd că-ncetinești pașii, te-mbie cu „hello” și „ce faci”; pe ruși, fiindcă-s mereu morocănoși și n-au sclipirea aia de turist bine-dispus, din prima-i ațin cu „pajalusta”.
Oameni. Lipicioși, curioși, mereu găsind cumva să țeasă o legătură cu tine – nimic nu pare că s-a schimbat, deși… deși Turcia s-a schimbat mult. Acum douăzeci de ani de-abia de vedeai turcoaice cu capul acoperit; azi doar turistele mai merg pe stradă așa.
Dar nu-ți ia mult să te regăsești de-al locului. Toate bunătățile la care-ai tînjit îți ies în cale. Și eterna conversație despre Hagi, și iar un ceai, și încă un ceai și – mai încolo – un alt ceai; nu se cade să-l refuzi!
Bazaruri. Cum să nu le calci? Chiar dacă știi că nu de-aici o să-ți umpli gențile pentru acasă, fiindcă adevăratul spectacol al comerțului e pe străzile din afară, de lîngă; cum te depărtezi, de la o stradă la alta, prețurile tot scad. Dai să te bagi într-un gang și te nimerești într-un Obor pe cinci etaje; de-abia găsești drumul înapoi!
Și ce nu se vinde aici! Să mă credeți – ce nu se vinde… încă nu s-a inventat, încă nu există.
Pisici. Oho, pisici, și cîte pisici! Dorm peste tot, la soare; nu se sinchisesc de nimic. Nu le vezi niciodată cerșind; dacă-n Grecia apar la masă înaintea chelnerului, miorlăind, aici nici măcar nu-și mișcă mustățile. Cînd, în cea mai aglomerată piață din oraș, te bucuri să vezi de departe o bancă liberă, e pentru că acolo e lungit un cotoi gras pe care nimeni nu se-ndură să-l hușuie.
Dulăi. Ăștia obișnuiesc să se-ntindă-n mijlocul străzii și toată lumea-i ocolește. O duc atît de bine, că li-i lene și să mai molfăie osul cu carne de lîngă ei.
Internet. Fără? Nu merge: tre’ să te orientezi, tre’ să-ți rezervi, tre’ să cauți. Roamingul e scump ca naiba; din fericire, soluțiile cartelelor de date virtuale e-sim sînt la îndemînă: cu douăzeci de lei ai net pe telefon să dai și la alții!
Vremea. Primăvara-i capricioasă pe aici, dar nu într-atît de mult încît să te necăjească.
Da: Istanbul e nebun, e minunat.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
 Iarna bucureșteanului începe tot mai departe. Acum vreo doi-trei ani o găseai după Cîmpina, anul trecut mai pe la Sinaia, iar azi s-a furișat și mai sus: după Bușteni… după Azuga… taman la Predeal dai de zăpadă după pofta inimii.
Predeal, zici? Dar asta-i departe; și-n plus, n-ai ce face aici; e cam pustiu…
Ce minune, însă, că toate gîndurile astea pot fi alungate.
Predeal e la mai puțin de două ceasuri pe calea ferată: ajungi, cobori din vagon și-n zece minute deja te și dai pe derdeluș. E atît de simplu.
Bilet la tren? Îl poți lua chiar din aplicația cu care-ți plătești acasă biletul de tramvai. E atît de simplu.
Și-n locul ăsta încîntător – după ce ostenești de săniuș și bulgăreală – îs o droaie de restaurante unde-ți pui, pe-ndelete, burta la cale în timp ce se zbicesc hainele. Estimp, cît te gîndești dacă mai intră, totuși, și papanașii ăia și faci și-o plimbare printre brazi, șoferul s-a și încadrat în coloană – pui pariu c-ajungi acasă înaintea lui?
… trenul de plăcere nu merge-ncet.
De ce nu? Ne place aici, chiar dacă-i departe, așa departe.
Da’ drumu-i cunoscut și nu atît de cumplit. Mai ales cînd te-apropii, cînd simți că nu mai e atît de mult, și-ncepi să privești cu drag la locurile astea frumoase.
Toamna, de partea noastră: Soare, cît cuprinde. Ici-colea să te mai ia cu frig, prin cîte-un lighean dintre dealuri, ori sus pe urcușul Rarăului – care se cheamă, totuși, că-i munte.
Bogăție, hărnicie: mere roșii dintr-alea care se șterpelesc din cămară, de poftă; nuci; doar hribii s-au cam trecut – noroc că pe-aici îi găsești în meniu, la loc de fală!
De te trezește cocoșul devreme – pățăști și-n concediu – vezi cum din prima geană a soarelui, de după brazi, parcă se și-aprinde strălucirea crucilor aurite de la mănăstire.
Și toate mănăstirile-s tot acolo, neschimbate – și ce bine că-s neschimbate. Pe lîngă ele, oameni vrednici care te-mbie cu atîtea lucruri: mai multe decît încap în orice portbagaj.
Gura Humorului, drăguț, vesel; Pojorîta, ca dintr-o poveste; Cîmpulungul, cochet; Vatra Dornei, trist orășel – dar pus într-o minunată țară; Rădăuți, mereu cuminte…
Amarnic, doar traficul de marfă. Mii de camioane aleargă dinspre Siret încoace: ce să faci? stai și cu grija lor. Dar și cînd părăsești șoseaua principală, ce dulceață, ce huzur: ai timp și de peisaje, și de toată minunăția Toamnei.
Mîndră-i Suceava asta, acuma, înainte să vină zilele scurte, gri și reci.
        
Locuri ce ne rămîn în suflet: Neamț • Iași • Suceava • toate vacanțele noastre
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
Deci: Roma. Știți, toate numele și renumele primite i se potrivesc. E minunată – și cînd toamna e dulce și zilele-s încă lungi, cu seri frumoase, cu ferestre neașteptate de senin deschise între o ploaie scurtă și-un nor, e vremea pentru Roma. Pînă și turiștii par mai puțini și au loc să se risipească-n piețe, printre palate.
comentarii