despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

la conacul Bellu de la Urlați

Ce-i pe-aici, știm de pe etichetele sticlelor de vin. Dealul Mare, Valea Călugărească, Ceptura, Tohani, Cricov, Pietroasele – și, firește, Urlați: podgorii, una și una. Dealuri însorite, domoale, de pe care vezi întinzîndu-se-n zare bogăția Bărăganului.

Merită să te-abați un pic, fără îndoială.

Urlați e un orășel dichisit – se simte că-i la juma’ de ceas de Ploiești – și are, ascuns într-un pădurice răcoroasă, conacul unei familii de strașnici oameni, care-au dat destule și Bucureștiului: pe la 1850 baronul Bellu scotea viile de pe pămînturile sale și lăsa locurile pentru amenajarea cimitirului….

Dar aici, la Urlați, conacul Bellu e o încîntare veselă. Nu-i vreun palat, nici vreo vilă, ci doar o frumusețe de casă înconjurată de sute de mii de flori; și-un foișor de pază care-ți face cu ochiul din stradă, să știi unde să te-oprești.

Un ceas, două de liniște și de gînduri frumoase, asta te-așteaptă.

Și cînd o iei pe potecile ce se pierd prin pădurice parcă dup-un colț te-aștepți să dai nas în nas cu vreun boier ieșit la plimbare și n-o să știi ce să-i spui.

 

Odinioară erau mai multe clădiri; ce vedeți e doar ce-a rămas.

Drumul, lesnicios: lumea-l face pe autostradă și mai apoi abătîndu-se oarecum spre Mizil – traseu folosit din ce-n ce mai des și de cei ce merg spre Moldova, pentru a scuti segmentul Urziceni-Buzău.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

Alba, Sibiu, Hunedoara

Pîn’la urmă, chiar avem o țară minunată. Deși ne plîngem de legăturile greoaie între provincii, ne dăm seama și că… e drum lung de făcut; deci, la drum!

N-ai ce face decît să iei calea Piteștiului, pe care-l lași în urmă cu ușurință; de-abia dup-aceea devine mai complicat și mai obositor: o șosea aglomerată mereu, pe care n-ai cum să nu fii atent în toate părțile. Uneori mai ai și noroc, găsind-o goală – atunci mai apuci să tragi cu ochiul și la peisaj: Valea Oltului e frumoasă-ntotdeauna. De la Sibiu încolo se schimă calimera: rețeaua de autostrăzi și șosele transilvănene e de mare ajutor și nici nu-ți dai seama cînd te pomenești la Alba.

Alba… cealaltă capitală, cum se zice; oraș însemnat – te-ai aștepta, parcă, să fie mai mare, mai întins, mai aglomerat: cînd colo-i o urbe mititică, din care nici nu-ți dai seama cînd ai ieșit.

Și-atunci, ce are orașul ăsta? Ce te face să te simți atît de bine, cu ce te-mbie, cu ce te ține pe loc?

Alba-i unul din orașele ce au – cum să zic? – un ritm, o atmosferă, un… ceva inefabil: ceva-ul ăla te face să petreci aici zile fără să te ia plictisul, fără să ți se urască de lipsa perspectivelor.

Păi, cum! Doar are ditai Cetatea!

Ca să fim cinstiți, e o cetate… mai degrabă civilă – nu dintr-aia semeață, rece, cocoțată pe-un pinten de stîncă – bastion de conțopiști, nu de strașnici soldați. Pînă și istoria a cruțat-o: tunurile nu i-au năruit zidurile – ia, dac-a trecut prin vreo cîteva răscoboale…

Ce-are a face! Despre istorie citești mai încolo, cînd te-așezi o țîră să-ți hodinești picioarele – că ai ceva de mers!

Mie-mi place cum a fost renovată și pusă-n valoare cetatea. Oamenii din oraș o au pentru ei: se-ntîlnesc, se plimbă, aleargă, se strîng, pierd vremea; iar turiștii – lăsîndu-se molipsiți de felu-n care-i văd pe ceilalți simțindu-se bine – încetinesc pasul, se opresc, se așează și rămîn aici pînă-n seară.

Așadar, cetatea: e-n miljocul orașului și oricum ai lua-o – dinspre centrul nou, dinspre centrul vechi – e la fel de încîntătoare. Dinspre centrul nou, de care-i despărțită printr-un spațiu public aerisit, în care poți găsi fără ceartă atît oameni cît și mașini, ți se arată partea cu Catedrala încoronării. Dacă vii de dincolo, atunci – după ce urci un deal ce pune cetatea strașnic în valoare – găsești porțile emblematice și obeliscul.

Dar înainte de Cetate mai e ceva: zidurile și șanțul de apărare; veritabile atracții-n sine. Pasaje, podețe, trecători, scări și alte scări – plus ocazia să te plimbi, pur și simplu să te plimbi, dînd roată fără să te plictisești deloc. Ici-colo, cîte-un restaurant cu terasă ademenitoare. Deloc monoton parcursul, deși nu-i altminterea decît printr-un canion de cărămidă! Din cînd în cînd, te mai urci să admiri panorama orașului; face de asemenea să-ți închiriezi o bicicletă și să te dai cu ea!

Dar Cetatea, înăuntru – ce e înăuntru? Păi e biserica catolică, cea veche: rece, mare, piatră gri, piatră rece. Lîngă ea, firește, luîndu-i fața, surata ei ortodoxă, ridicată pentru încoronarea urecheatului; fără să poți zice că-i vreo frumusețe, impresionează prin lumină și prin pridvoarele deschise ce-i mărginesc curticica – reușit efect! Mai apoi, fireștile clădiri publice de oraș transilvănean și-o mică enclavă de locuit. Se poate circula cu mașina, dar nu se face abuz – așa că te simți bine și-n largul tău!

Totu-i un muzeu aici, parcă.

De-o dată te pomenești pe partea ailaltă, trecînd pe sub poarta unde-a stat Horea închis, așteptîndu-și osînda; de altfel, după ce te vezi afară din cetate, te oprești la obeliscul ridicat în amintirea lui și-a celor doi tovarăși. Copii se joacă nepăsători, turiștii caută să iasă bine-n poze, dar tu pui un gînd bun celor ce n-au stat locului în istorie.

Atît?

Păi… atît; dar atîtul ăsta e… atît de frumos, de nemonoton, de plăcut, de agreabil, încît nu te dai dus din Alba. Grozav ce te prinde, orașul ăsta.

Plăcut, pe-aici, e și felul oamenilor. Cine-i în grabă n-are cum să-i vadă, și-i păcat. Totu-ți merge la suflet. Magazine, patiserii, terase, restaurante; gogoși, langoși, plăcinte; la cofetărie găsești ciocolată de casă așa cum o faci acasă; curățenie; și-n plus, un trafic auto liniștit: loc pentru toată lumea!

Se zice că o zi-i de ajuns pentru Alba Iulia; dar uite că după vreo trei, încă nu ne plictisisem. Însă mai aveam și altele de văzut.

Înapoi la Sibiu, trei sferturi de ceas – cît ne ia nouă să străbatem Capitala, la o adică. Regăsim un oraș care s-a păstrat bine, cu centrul mai plăcut și mai dichisit ca oricînd. Toate – biserici, bastioane, turnuri, muzee – îs la locul lor, așa cum le știam și le îndrăgisem. Aceleași terase și restaurante unde poți să stai fără să-ți bubuie muzica-n cap, aceeași tihnă, aceeași atmosferă de vacanță, cu oameni care se bucură că au la-ndemînă o comoară. Ce să mai zici? – zici că-i Duminecă tot timpul la Sibiu.

Iar la drum, da-n direcția cealaltă. Mintenaș la Hunedoara, unde-i cel mai frumos castel din țara noastră, cel al Corvinilor: ne cocoțăm, ne băgăm nasu-n cotloane, găsim celebra fîntînă săpată-n piatră, ne umplem de bucurie văzînd pîrîiașul ce susură-n josul zidurilor. Miroase a istorie și-a măreție și, fiindcă-i o zi mai puțin aglomerată, avem castelul parcă numai pentru noi: strașnică senzație!

… bine, trebuie și de-aici să plecăm; da-n juma’ de ceas ne suim din nou la alte ziduri!

Deva-i la doi pași și Deva are o cetate veritabilă: dintr-aia pe care, ca turist, poți s-o cucerești. Asta, dacă nu tragem chiulul și luăm telecabina, ceea ce-i mult mai odihnitor mai ales după ce ne-am pus burta la cale, jos în oraș.

Cetatea, simplă, ce să zici: pietre – toate pietrele-s la fel – dar priveliștea-i de milioane. Toată țara se așterne-n față! Dealuri, păduri, sate de oameni harnici, șosele, plus Murășul ce clipește-n Soare: parcă nicăieri nu se vede mai frumos ca de-aicea; nicăieri.

Faine locuri, nu-i așa? Și cîte mai sînt de văzut: dăm o șansă și Sebeșului: are un centru vechi tare drăguț, cochet și animat; în apropiere-i Rîpa roșie, Cîlnicul; și nu ne lasă inima să lăsăm plaiurile astea fără înc-o juma’ de zi-n Alba, fiindcă tot nu te-am săturat de ea.

 

Drumu-napoi nu-i trist: nu, pentru c-a fost cu adevărat o vacanță bună.

Și-am încălecat… ăăă… nu.

Și-am luat cîțiva langoși pentru acasă; da’ deja la primul popas i-am terminat.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

Ratatouille la Alba Iulia

scris de Sonia Ratatouille

Salutare, oameni buni! Vin cu vești importante.

Unde credeți că a fost șoricelul ăsta în vacanță? Ați ghicit, probabil, din titlu.

Alba Iulia este un oraș istoric cu o frumusețe îngrozitor de misterioasă.

Cetatea este mare și plină de secrete. Este un loc perfect pentru o plimbare liniștită sau o aventură distractivă.

Catedrala romano-catolică, unde este mormântul lui Iancu de Hundeoara, este așa de impunătoare că ți se face pielea de găină când o vezi. Este în stilul gotic, având arcurile alea frânte pe tavan.

Am mai văzut și Catedrala Încoronării. De o culoare galbenă, locul parcă strălucește în lumina soarelui. Are o grădiniță mica și mulți bolovani antici de mormânt.

Un alt loc de vizitat este Muzeul Unirii, care este de fapt un muzeu despre toată istoria de la daci până la Unire. Se întinde pe 3 etaje, incluzând parterul.

Alba Iulia se poate mândri cu vremea schimbătoare. La 13:35 crăpi de frig, înfofolit în două geci, iar peste cinci minute vezi juma’ de populație în pantaloni scurți.

După părerea mea, care întotdeauna contează, este un loc care trebuie vizitat.

Acum vă las și ne vedem data viitoare cu alte locuri interesante!

Cetatea:

Porțile și Obeliscul:

 

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

de plăcere la Sinaia

Oricît de mică, o plimbare la Sinaia rămîne o bucurie; o plăcere: nu știu de ce nu-mi iese din cap vorba rămasă de la Caragiale despre trenul ce-i ducea pe vilegiaturiști aici – „trenul de plăcere”.

Azi mergem cu mașina și ne plîngem că ședem în coloană; și cînd ajungem la munte ne plîngem iar că n-avem unde să parcăm.

Dar pentru cine nu se plînge – că-n realitate n-are de ce – Sinaia e un loc minunat, pe orice anotimp.

Ajunși la ceas tîrziu în orășel, mult după ce bucureșteanul eliberase deneul, am intrat într-o poveste: zăpadă albă, curată, mii de lumini frumoase; Bobocul s-a frecat bine la ochi: „aici chiar ar putea sta Moș Crăciun!”

Da, e lume – și jos, și sus – dar e loc pentru toată lumea: și vedem, pentru a nu știu cîta oară, că acolo unde atmosfera e plăcută, deschisă, relaxată și civilizată chiar și oamenii își aduc aminte că-n sinea lor așa-s și ei.

Ce plăcere să te plimbi printre brazi, să deschizi potecă prin zăpada ne-ncepută, să tragi aer tare-n piept și să uiți – un pic! – de mască… iar mai apoi să-ți întinzi oasele la căldură și să știi că și mîine tot asta o să faci!

Că tot îl ținem pe Eminescu azi, i-am făcut o poză-n parc, cu cușmă de zăpadă.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

ce toamnă frumoasă-n Gorj!

Unde să mai pleci, unde să mai fugi? Te-ai săturat de toate cele știute de pe lîngă casă dar ți-e, parcă, tot mai greu să tai juma’ de țară spre alte locuri; și te uiți pe hartă: „nu-i așa departe Gorjul ăsta – ia să-l vedem!”

Și nici nu-i chiar așa departe: autostrada, Dealul negru, încurcăturile Vîlcii – și mai apoi drumu-i simplu: deal, vale, alt deal, altă vale; unul din cele mai de vacanță drumuri pe care le poți face – cu atît mai încîntător acuma, că toamna ține cu fiecare.

Fără grabă mare ne-am pomenit la Polovragi: locul ăsta e ca din rai, îmbogățit de oameni vrednici și chivernisiți; se simte cum se-ngrijesc de lucurile lor. Turismul li-i formidabil; rar cineva să plece nemulțumit.

De făcut, da – ai ce face. E peștera și, mai ales, splendoarea aia de Cheile Oltețului: un fir de apă ce-a tăiat un munte-ntreg. Apa, n-o vezi; o ghicești și-o auzi undeva jos, într-o prăpastie. Plimbarea pe-aici face toți banii, mai ales într-o zi călduroasă, cînd simți numai și numai răcoarea muntelui. Te plimbi odată, te mai plimbi înc-o dată: nu te plictisești; n-ai cum. De locuri ca ăsta omul nu se satură.

Aici ar fi stat, cică, chiar Zamolxe: la numărul 143, în casa de cărămidă din stînga, cum treci de primărie.

Peste deal – alt deal, altă vale – ajungi la Baia de Fier, unde te-așteaptă Peștera Muierii; spectaculoasă vizită!

Înc-un deal, înc-o vale – te-ai obișnuit – și te-ncumeți pe Transalpina; dacă vremea ține cu tine ajungi pe acoperișul Gorjului numaidecît!

Te scobori înapoi, fiindcă drumul te poartă, acum, spre Tîrgu-Jiu. Orașul, mic; nu-l nedreptățim numindu-l de provincie – circulă prin el și ultimele trolee „DAC” fabricate la noi (v-am spus că gorjenii țin de lucruri!) – dar omul care vine aici caută altceva: pe Brîncuși îl caută. E Masa tăcerii, e Poarta sărutului, dar mai ales Coloana aia fără sfîrșit pe care-o găsim și azi pusă-n valoare într-o peluză uriașă, nestingherită de nimic în zare.

Turistul de azi își face poze căutînd s-o țină-n palmă, ba chiar – p-onoarea mea – s-o facă să-i iasă din dos; și-s convins că nu duce lipsă de idei și mai creative.

Da’ ce contează – tot turistul vine… și pleacă!

Și alt deal… altă vale… și-napoi la Polovragi, prea bine-i ca să nu te-ntorci. E loc de-nnoptat – pensiuni și case frumoase, dichisite, cu tot confortul – și de pus burta la cale: la „Casa din salcîmi” se mănîncă împărătește.

Nu se termină lucrurile de văzut de pe-aici. La doi pași, spre Vîlcea, e Horezu – cine nu trage pe dreapta aici să caște gura la blide și la atîtea alte lucruri de luat acasă? Și – cum ați ghicit? – peste înc-un deal și înc-o vale, la Măldărăști, dai peste vreo două cule vechi, înconjurate de liniște, verdeață, flori și, mai ales, de istorie. Cînd pleci spre casă – că vine, vine și vremea plecatului! – face să poposești și să caști gura pe la trovanții de la Costești; ia, niște bolovani-acolo, ai zice… da’ nu te mai dai dus de la ei.

Mai multe dealuri și mai multe văi înapoi de-acuma, parcă ți-e milă să nu lungești vacanța, așa că-ți pui în cap să te abați: scutind Dealul negru, o cotești spre Curtea de Argeș. Peisajul rămîne splendid, dar se schimbă ceva din atmosferă: drumurile-s mai proaste și localitățile mai sărace. Treci pe sub minunea nefolosită care-i viaductul de la Topolog și mai mergi – nu mult, ci doar cît să ți se facă iar foame; și asta-i o treabă bună, întrucît în Curtea de Argeș găsești un restaurant care se cheamă „La Costică”, unde te-ndopi ca-n povești. Mănăstirea-i cam la un kilometru, așa că după masă plimbarea pîn-acolo e numai bună.

Și gata: s-au terminat dealurile, s-au terminat văile – știi că te-așteaptă doar drum drept, fără haz, fără poveste – dar mai știi și cum te-ntorci acasă: ca dintr-o vacanță bună, adevărată.

   

toate vacanțele noastre

HM la munte și la mare

… o vacanță frumoasă, pe-aici, pe lîngă casă.

Întîi, la mare: pe Litoralul nostru – ce-o mai fi aici? Nimica nou, aceeași lipsă de bucurie a turismului pe care-o știm și de care-am fugit mereu; aceeași prăpastie între ce-ar putea fi și ce este.

Și cu toate astea, Marea – deși nu te mai încîntă de mult atunci cînd o vezi sclipind în zare – e bună cu noi, își face treaba, ne primește pe toți, așa cum sîntem… și sîntem așa cum ne știm!

Stațiunile – aceleași: treci de un hotel scorojit cu geamurile sparte, de-o șerpărie plină de bozii, de o construcție nouă strălucitoare, de un rînd nesfîrșit de tarabe și o iei de la capăt, pînă ți se urăște. Le-nghiți pe toate; și le-ai înghiți mai ușor dacă te-ai putea bucura, dacă oamenii – de-ai locului, turiști, hotelieri, chelneri, vînzători – s-ar putea liniști, relaxa; dacă ai vedea o sclipire-n ochii lor. Naiba știe: prea se simte toată lumea ca acasă, acolo unde nu se cade să te simți bine.

Nu vezi relaxarea nici în afara zonelor turistice, unde oamenii, pitindu-se de iureș și buluceală, ajung să se calce pe picioare iar.

Dar… la naiba: vacanța pe litoral e, trecînd peste toate cele de mai sus, frumoasă; fiindcă Marea are darul să te prindă, să te facă s-o placi!

… înapoi și iar departe – spre Munte: o fi, oare, altfel pe-aicea?

Ce poți spune sigur e că ce-a fost deja bine e chiar mai bine… dar, văleu de ce deja era rău! Pe cît de frumos a-nflorit Sinaia, pe-atît s-a pocit Bușteniul, ajungînd un loc împovărător, plin de dughene din care se scurg în praf zoaie grase și dîre de ciocolată: fugi, nu te uiți înapoi!

Dar Sinaia face toți banii; salvează ce se mai putea salva din partea turistică a Prahovei. De-abia aici reușești să te-ntîlnești cu bucuria locuirii – cea care face ca turismul să-ți meargă la inimă – și să nu fii agasat, să nu ți se bage pe gît șaorme și clătite; paradoxal, singura țigăneală de care ai parte e cea din preajma aleilor ce duc spre Peleș – e o ironie, nu?

Palate, palate, alte palate; vile, vile, încă și mai multe vile: toate rămase din vremuri frumoase și – din păcate – încă multe părăginite; nu-i totul lapte și miere, dar treci cu vederea, fiindcă, brusc, îți dai seama că te simți bine, că zilele trec ușor, frumos: că ți-e și ție lesne să te porți mai îngăduitor.

Așa trebuie.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

vacanță

Vacanța, dragii moșului, are trei părți bune, și cînd nu dai atenție cum se cuvine uneia dintre ele te pomenești că le strici și pe celelalte.

Partea de dinainte, cînd plănuiești, tînjești și-ți faci o mie de griji ca să iasă bine și să nu-și bage cumva Sărsăilă coada…

Partea de la mijloc – cum ar veni, vacanța în sine – care-ntotdeauna se dovedește că-i neîndeajuns…

Și partea de după, cînd s-a sfîrșit și nu-ți vine să te-ntorci la cele de dinainte, cînd încă te mai pomenești visînd la zilele frumoase ce taman s-au transformat în amintiri…

… dacă ai noroc să fii un pic înțelept și să-nchizi cum se cuvine vacanța, poți zice cu mîna pe inimă c-a fost una bună.

Mai contează c-a fost mare dar c-a părut mică?

 

Fuserăm în vacanță și, pe undeva, încă mai sîntem; și cel mai bine lămurește – ori încurcă – tărășenia asta bătrînul Caragiale: „Domnu-i acasă? Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la țară.”

o vacanță fix așa cum ne trebuia.

… din nou drumul bătut: aceeași Grecie a noastră – ai zice iar că n-ai nimica de povestit, dar uite că găsești.

Anul ăsta, de pildă, ne zisărăm să ne-abatem și prin Sofia, fiindcă n-o știam. Ca să ajungi aici, o bună bucată din drum e pe calapodul cunoscut: șoseaua bulgărească ce-și face drum printre copaci, tufe și bălării; doar că de-odată, mai după Plevna, te nimerești pe-o autostradă ce șerpuiește prin Balcani, oferindu-ți priveliști strașnice.

Dar cu ce se mănîncă Sofia? Că nu-i deloc de lepădat. Da, e o capitală mai mică decît a noastră; dacă e s-o iei la puricat, n-are cine știe ce atracții, frumuseți și puncte de interes. Dar…

Dar compensează prin ceva ce-i tare greu de pus în cuvinte: să-i zici atmosferă? – e cam puțin. În engleză-i un cuvînt care cuprinde mai bine tot ceea ce-ți face cu ochiul aici: se cheamă „vibe”; așa că n-ai decît să zici că da: Sofia are un „vibe” nemaipomenit.

Poate lărgămîntul, poate felu-n care muntele Vitoșa-i șade de veghe deasupra, poate cumințenia oamenilor – cine știe?

… fantastic cum te pomenești – luîndu-i la pas Centrul – că-ți ies în cale senzații, aere, frînturi care te-au izbit în atîtea alte orașe mari și frumoase pe care le-ai văzut în Apus. Nu poți explica, nu poți descrie – trebuie, pur și simplu, să te lași izbit de senzațiile astea. Și-ți dai seama că-n Capitala noastră nu le-ntîlnești: asta fiindcă Bucureștiul, așa cum e… e unic, așa-i place lui să fie!

Un Centru pietonal care atrage și hălăduiala localnicului și-a turistului, prilej nu de ieșit și de mers undeva, ci de ieșit și mers… în sine. Bulevardul Vitoșa, închis complet traficului, e transformat într-un corso drăguț, plin de terase și restaurante bune care – mai presus de toate! – nu urlă, nu-s stridente; bunînțeles că se găsește aici cuvenitul restaurant „Ștastliveța”, unde, după ce-i treci pragul iar, bagi de seamă că de la un sezon la altul meniul e îmbunătățit, combinațiile mai fine și mai lucrate.

Și stai; și te plimbi; și dacă ai chef stai iar – în capul bulevardului, spre Palatul Național al Culturii, e un parc larg unde oamenii șed, se strîng, apărați de vuietul citadin. Străduțele ce dau în bulevardul Vitoșa-s pline de mici magazine, care ființează pentru că trebuie să fie comerț și nu neapărat profit; altminterea, Sofia-i un oraș cuminte, unde-n orele serii găsești închis.

O altă experiență sofiotă-i aceea a zilei de lucru: trebuie să te nimerești dimineața, înainte de ora 9, ca să vezi oamenii cum merg la treabă – și-ți dai seama de diferența față de Capitala căpiată a noastră, unde la aceeași oră oamenii par că se duc în toate locurile… că vin de undeva… că au aerul că se duc undeva… altundeva!

Da-n fine; nu pentru Sofia te-ai dus în vacanță, nu? Așa că te pui iară pe autostradă – care ține pîn’la graniță, la Kulata, făcînd totuși o pauză, întrucît n-a fost construită o bucată prin munții Pirin. Nu te supără pauza asta, căci – în lipsa autostrăzii – o iei pe-o șosea încîntătoare, ce urmărește valea Strumei: un rîu limpede și vijelios.

Și treci granița: ai ajuns la greci.

E cumplit de cald, așa cum trebuie să fie. Termometrul zice că-s peste 35 de grade… și le simți, gradele astea. Arde pămîntul, arde șoseaua, marea-i încă departe, dar nu-ți pasă! Șoseaua e grecească de-acum, ceea ce-nseamnă că nu trebuie să mai fii cu grija regulilor, ci doar că poți merge-n legea ta, atîta vreme cît mergi frumos. Cînd dai să te grăbești – undeva-ntre dealuri – îți mai iese-n cale un semafor ce păzește o răspîntie pustie…

Cîtă nevoie aveai de senzația asta, să ajungi aici!

Cîtă nevoie aveai să simți că aici nu s-a schimbat nimic – că lucrurile-s neclintite.

Cîtă bucurie – și ce senzație de lucruri așezate la locul lor – cînd te saluți cu bătrînii pîrliți de soare, care te mai țin minte de astă vară! Cînd cei de la tavernă te recunosc… Și – pentru omul modern, lua-l-ar gaia! – cînd telefonul se reconectează de capul lui la cîte-un wireless de anu’ trecut.

… te lăfăi regăsindu-ți plăcerea de nu a face decît ce știi mai bine. Plăcintele de dimineață, bălăcelile de peste zi – nisipul frige strașnic, da-n apă e atît de bine și de răcoare! – ghiftuielile de seară și vinul ăla dulce de Samos; mai apoi liniștea albastră a nopții. Mult albastru – și multe nuanțe de albastru – găsești aici, între galbenul nisipului și verdele măslinilor și pinilor. Și-i atîta loc pe-aici pentru toată lumea…

Aceleași sate, cu aceiași oameni, sub același Soare: Palio, Iraklița, Peramos; același oraș, cu aceeași lene: Kavala – pentru că te izbește iar felu-acela grecesc de-a fi: deși-l vezi pe grec muncind – nu rareori cîtu-i ziua de lungă – te miră cîte magazine șed închise după prînz, unele deschizînd seara doar de cîteva ori pe săptămînă.

Da-n fiecare locșor găsești ceva de făcut: colo-șa-i o chermeză cu fanfară, procesiune, talcioc și hărmălaie multă; dincolo, după deal, îs niște flăcăi de te-nvață să faci scufundări; și tu – ca să zici că ești harnic – reiei tavernele la rînd: ca să-ți dai seama bucuros că totul e cum se cade să fie. Mai ales acolo unde nimerești peste vreun popă burdușindu-și foalele (în Grecia mai degrabă-ți sar în față popi decît de polițiști pe stradă), ești sigur că se mănîncă bun de tot.

Norocoși, frații bulgari (îi regăsești și pe cei cu care legaseși deja prieteșug pe plajă verile trecute – cît le-au crescut și lor copiii!): ajung aici, în părțile astea, numaidecît și de la an la an se-adună, se-nmulțesc.

Și, oricum, ai de-a face cu ei și la-ntoarcere: doar spre casă iar tai Bulgaria, însă cine știți voi să-se oprească să vadă cîte locuri frumoase-s în drum?

… totuși, drumu-nsemnează, firește, popas: iar la prietenosul Stara Zagora. E restaurant „Ștastliveța” și-aici; și mai e și-un parc cocoțat sus, spre dealuri, unde te poți pierde-ntre copaci răcoroși și să caști gura la animalele dintr-o micuță grădină zoologică. Parcului-i zice Ayazmoto – n-are treabă cu motociclismul, ci de la agheazmă-și trage numele.

Și gata – înc-o repriză de asfalt, înc-o benzinărie, înc-o vamă: și s-a terminat.

Și ce bine a fost.

Da: așa-i vacanța aia pe care-ai visat-o, ai așteptat-o; de care te bucuri zi de zi și ceas de ceas; care-ți ajunge, care-ți priește; care-ți lasă gust dulce la sfîrșit. Așa-i vacanța asta grecească.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

la Cornu

Da, da, e frumos la Cornu.

Și-i – vorba aia – la doi pași: odată ce-ai scăpat de București, mai faci un ceas, fără să te chinui stînd în cine știe ce coloane pe Valea Prahovei.

Ai putea zice, fără să greșești prea tare, chiar că ești într-o suburbie a Cîmpinei: pe plaiuri îmbietoare, curate, liniștite și pline de fel de fel de frumuseți.

Localitate dichisită și socotită încă „de pe vremuri” un loc nemaipomenit să te retragi peste weekend, nu-i de mirare că a devenit căutată și că-ți sar în cale căsoaie mari, retrase-ntre pomi umbroși, cu zeci de metri de gard sănătos la stradă…

Zău că mi-a plăcut; mai ales că am stat la „Bali Spa” – unde, atunci cînd te plictisești de bălăcit, îți muți fundul să-ți faci un masaj; și cînd te plictisești de masaj n-ai decît să te-așezi pe-un șezlong la soare; și cînd te plictisești de stat la soare, n-ai decît să te muți în livadă, la umbra unor vișini uriași; și cînd te trezești din picotit, n-ai decît să te sui pe-o biclă și să pleci haihui; și cînd te plictisești de hălăduială, n-ai decît să te-ntorci și să te-așezi iar la umbră, da’ de data asta la masă și să-i iei meniul restaurantului la frunzărit; și dup-aceea n-ai decît s-o iei de la capăt: bălăceală, masaj, tîndăleală… huzur!

Te-ntorci acasă mai ușor și mai vesel: tare-i bine aici.

Păi da, chiar mi-a plăcut pe la Cornu.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

de pe Litoral

Revenii, după mulți ani deja, pe Litoral: ce-o mai fi pe-aici? Chiar așa nasol, chiar așa hoție, chiar așa murdărie?

Ce-i sigur e că-i lume, lume multă; lume de-a noastră, cum o știm; lume pentru care vacanța-nsemnează, înainte de toate, distracție.

Nu, nu-i pentru omul venit la „odihnă și relaxare” – nicidecum, da’ face să te superi? Așa a fost mereu: omu’ nostru, în vacanță, trebuie să simtă că face lucruri.

Și-ntr-adevăr, are ce face aici, pe Litoral: și-am văzut pe unii care chiar făceau și plajă, și baie!

Pentru cel care-a prins Litoralul de odinioară – ăla cu hoteluri… și atît, impactul e uriaș: în multe locuri, dacă n-ar mirosi de undeva marea, ar putea spune că e-n Bragadiru ori în Popești-Leordeni: blocuri… bloculețe… vilișoare… uneori chiar și străzi și trotuare!

Și totuși, ceva-l face să lase cîrcoteala de-o parte: cum am zis, miroase a mare, miroase a nisip, iar Soarele arde ca nicăieri altundeva.

… și-i bine!

E iureș, e zarvă mare, e lume multă laolaltă; cu toate astea, lucrurile-s ținute cumva-n frîu: în multe locuri curățenia și ordinea e rezonabilă, în multe locuri se mănîncă foarte bine și – ceea ce e cu adevărat de mare laudă – în ceea ce privește industria turistică nouă, particulară, atitudinea e bună. Se servește bine, se muncește mult, se primește clientul cu un zîmbet – și asta se simte.

N-a spus nimeni că-i ieftin pe Litoral, da’ las-că nici turistul nu vine aici cu teșchereaua goală; ba chiar taman pe ăl de și-a adus de-acasă șnițele pentru trei zile îl vezi că se-aruncă la gogoșile și la clătitele cele mai scumpe. Și pe toate gogoșile și clătitele astea curg tone de „fineti” – nu știu cîtă cremă de ciocolată s-o vinde pe Litoralul nostru, da’ am impresia că vapoarele alea mari ce trag în port cu cremă-s pline.

Lipsesc și de-aici lucrurile autohtone, cele care te-ar putea îmbia să guști ceva din specificul zonei dobrogene; dacă-i românesc, restaurantul vinde fripturi, coaste și mici; altminterea se mănîncă grecește, turcește, italienește: adică gyros, kebap și pizza. Toate astea, deloc rele; chiar dădui peste niște burgeri excepționali, la „Barrels” din Mamaia. Ici-colo, pitulat în josul meniului vreunui chioșc, mai dibui cîte-o plăcintă mai de-a locului – strașnică plăcintă!

Una peste alta, îs de toate pentru toți; și loc pentru toată lumea.

Ce să mai zici? Marea noastră e… a noastră; și asta o face atît de… ăăă… a noastră.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor