despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
… nu s-a schimbat deloc – iar asta spune totul despre acea încăpățînare legendară, vecină cu granitul.
Londra rămîne așa de englezească: mare minune!
În orașul în care-s o sută de feluri de ploaie – în fiecare dimineață, la televizor, prezentatorii meteo caută alte și alte cuvinte ca s-o descrie – se prea poate să te poți plimba zile-ntregi fără ca să te ude picăturile: n-aș fi crezut-o și nu mă pricep s-o zic, dar așa e. Asta, cînd nu năvălește un val de căldură; atunci prezentatorii deschid și pagina următoare cu adjective, începînd – de regulă – cu scorching.
… are ceva Londra: deși turistic – fără tăgadă, strașnic de turistic – rămîne funcțional, solid, loc unde parcă totul se desfășoară după ceva ce tot aici pare să se fi inventat: anume, acel inegalabil common-sense.
Bine, imaginile de tabloid – clișee nedemontabile – rămîn; bețiile și ieșirile de sîmbătă seara, musicalurile, problemele sociale ale integrării, recurența postcode lottery, pitorescul periferiilor: dar în același timp sînt însoțite de celelalte pe care le caută turistul: vesela Anglie cea atît de verde, pub-ul de la colț unde într-adevăr se oprește și cel ieșit de la serviciu, și cel care caută un ceas de răgaz c-un pahar în față, și cel care se bucură de regăsirea vecinului.
Chiar și-n zonele unde lumea-i amestecată, măsura englezească prevalează: rar să fie muzică în localuri, la telefon nu se vorbește-n public, omul caută să se oprească înainte de a-l năpădi pe cel de lîngă – oricine-ajunge-n locurile astea deja se face, cumva, britanic.
Dar turistul doar simte lucrurile astea; el a venit să vadă – și se bucură cînd văzutul e îmbogățit de o atitudine plăcută, prevenitoare, chiar lipsită de răceală.
Turistic, Londra le are pe toate: aeroporturi ușor de nimerit, gări pentru toate direcțiile, o minunăție de metrou unde chiar și fără telefon nu te rătăcești – ceea ce îți dă ocazia să stai oriunde la nici jumă’ de ceas de centru – mîncare rezonabilă, muzee – și ce muzee! – unde oricine poate intra pe degeaba, palate, catedrale, parcuri… și urme ale istoriei – istorie care-a mers mînă-n mînă cu puterea.
Nu se poate să nu le iei la rînd – căci păstrarea lor merită prețuită: schimbarea gărzilor, bijuteriile Coroanei, fotbalul, brutalismul betonului și cărămizii, porumbeii și veverițele care-ți vin la palmă să-ți fure mîncarea… să te-ntorci fără să le fi văzut îndeaproape? – e păcat.
Kilometri – hai, mile – bătături în tălpi cu folos, care se sting seara c-o bere – și nu-i rea, berea englezească – și zile-n care o iei de la capăt, lacom.
Frumos.
                                                                                    
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
… greu, încet, de la un an la altul, provincia-i mai aproape: se deschide cîte-un ciot de șosea, șoferul scutește din chin; așa că planul de-a da o fugă de la Sibiu în sus nu mai e unul care să fie combătut.
Și-acum, că-i Primăvară, vine și dorul de ducă.
Primăvară, zici? – pîn-acum, capricioasă: de-abia dacă s-au legat vreo patru-cinci zile de primăvară adevărată… ce noroc să le nimerim taman pe astea în vacanță!
Sigur, Sibiul ni-i cunoscut: dăm pe aici o dată la cîțiva ani și-l regăsim mereu plăcut, așezat, fără a face vreun compromis; dar – știindu-l – îi căutăm și împrejurimile. Mai precis, mărginimile – locuri din cale, la cîteva zile, cumpărăm de la magazinele noastre mereu cîte ceva bun. Locuri unde putem întîlni și turma păzită, și jocul de cricket duminical al muncitorului străin.
Orașu-i înconjurat de plaiuri încîntătoare, cu oameni harnici, vrednici și chibzuiți: drumurile și peisajele ne duc cu gîndul la alte călătorii de neuitat, din alte țări unde ne-a rămas inima.
Așa… la un pas e Cisnădioara; un sătuc liniștit, păzit de-un cleanț pe care-i o biserică fortificată. De Paștele catolic se strîng aici sumedenie de oameni din împrejurimi, fiecare cu prăjituri, plăcinte, cozonac și ouă; le aștern pe toate și se bucură de regăsire – frumoasă imagine!
                        
După ce te cobori de la mica cetate, iei drumul Cisnădiei – mic orășel cochet, aranjat, comercial, cu fireasca liniște și curățenie transilvană. O biserică înconjurată de zid vechi se găsește aici; cînd poarta-i încuiată, chemi crîsnicul să-ți deschidă.
                       
Nu departe, Rășinariul: păzit de dealuri, întins de-a lungul a două repezi pîraie, are cîteva cotloane de neuitat; lîngă bisericuța veche – Sfînta Paraschiva – e o piețișoară-n care, dac-ai găsi-o undeva-ntr-un orășel de prin Italia ori Spania, ai căuta prima agenție imobiliară să vezi dacă-i vreo casă de vînzare.
Deși-i Soare afară, în biserică miroase a lemne, focurile duduie-n sobe: la noi e încă Săptămîna mare și n-o să-i ție nimeni pe bătrîni în frig – nu sîntem neamuri reci și chibzuite, ca sașii.
                   
… oriunde ai apuca-o, nu faci mai mult de un sfert de ceas și dai peste alte plaiuri de vis. Așa ajungi la Sibiel, sat risipit și el de-a lungul unui rîușor vesel; dacă pierzi mai mult de cîteva clipe pe-aici, oamenii îți ies în cale, te îmbie, te caută.
                    
… lîngă biserică e un muzeu cu icoane vechi pe sticlă. Cît de naive îți par, dar cu toate asta poposești în fața fiecăreia, întrucît fiecare spune și azi o poveste.
                            
Ne gîndeam ce să mai facem: muzeele Sibiului deja erau știute; ne plăcuse și orașul vechi din afara centrului vechi; ne oprisem prin cele mai bune restaurante din oraș – nu puține! -; să revedem Sighișoara? să cercetăm Mediașul mai bine? Și-atunci am înțeles frumusețea și puterea Ardealului: poți ajunge oriunde, zigzagînd de pe-o autostradă pe alta. Cum oare să nu profiți – atunci cînd îți dai seama, de exemplu, că-n nici două ceasuri ajungi la Cluj?
Sigur: e o rușine că altfel decît cu mașina nu ai cum să călătorești între orașele Țării; dar te bucuri și de ce ai la îndemînă și nu aveai anii trecuți.
Așadar, Clujul.
                                      
Ca oraș, cu unul din cele mai bune și omenești centre vechi de la noi: lărgămînt, piețe, scuaruri, loc pentru pieton, pentru biciclist – într-un cuvînt, pentru cetățean.
Altfel, un strașnic oraș de provincie; și zicînd asta, nu-i facem nici o nedreptate; Clujul e deștept să-nțeleagă că-i peste Capitală la suficient de multe – la efervescență, la deschidere, la funcționalitate; Clujul e curat, e îngrijit, e occidental… deși uneori duce lipsa unui ceva numai al lui, își păstrează identitate.
Nu-i oraș în care să te pierzi, precum Bucureștiul – și asta-i aduce cîștigul de-a avea apropiere între oameni. Nu; nu l-am văzut ca pe-o capitală a hipsterimii, nu l-am simțit prea scump pentru ce oferă… căci are ce oferi!
Chiar și pentru că aici, în Ardeal, la restaurant se mănîncă; aici cînd se mănîncă, se mănîncă bine; aici se regăsește păstrat și cultivat respect pentru tradiția cea bună; aici pînă și piața unde se vînd de toate-i un spectacol demn, civilizat, la care pitorescul n-are ce căuta.
… cu nebănuite cotloane tihnite – să stai la etajul unei librării, deasupra străzii animate, și să fii-n lumea ta, să te-afunzi în nesfîrșitele curți din spatele porților grele – vine cu surprize de necrezut, precum cea a muzeului Steampunk.
                         
Bogat popas – și frumoasă vacanță de primăvară.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
… a venit și Primăvara – cu tot cu dor de ducă.
Ne-am întors pe la Dîmbovicioara: un cotlon cuminte, tihnit, în care ai cum să-ți tragi sufletul și să te umpli de bine fără plictis.
E primăvară și pe-aici, dar încă pe jumătate: pe-un deal stai tolănit pe iarbă, pe cel de peste drum te mai dai cu sania.
Și-s oameni de treabă – mereu cu vorbe bune, cu-n fel prietenos de a te îmbia cu una-alta: face de fiecare dată să te-oprești pe la magazinașe, chioșcuri și tarabe unde-ți vînd dulciuri, brînzeturi și mezeluri care bat pe cele ale „sibienilor”.
Ah! – și-i un aer bun, tare, curat; stînci tăcute, pîraie limpezi și stelele strălucesc pe bolta nopții așa cum le ții minte din copilărie; și… și te-ntorci acasă atît de plin, de bucuros.
Locuri știute, dragi, nestricate și – deloc de neglijat – ușor de mers spre ele.
     
Drumu-i mereu plăcut, mai ales că s-au mai isprăvit șantierele la care te mai chinuiau semafoarele: se circulă binișor, dacă iei calea Tîrgoviștei. Nu-s puține localitățile interesante, deși cu prea multă decădere – Răcariul cel de la doi pași, bunăoară, e mereu o tristă apariție.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Încă o plăcere, să te repezi pîn’la munte: trenul de dimineață e vesel mereu – toată lumea fîșîie-n hainele de schi, săniuș și bulgăreală. Da, după ce ajungi la puțina zăpadă a iernii noastre și te saturi de derdeluș, îți dai seama că mai toată Valea Prahovei e tristă, rece, fără alte atracții – ce să faci: iei vinul fiert aici, cafeaua dincoace, mîncarea dincolo și desertul peste drum, ca să mai tragi de timp?
Și totuși, ziua la zăpadă-i frumoasă, copilărească, plină de bucurie – un cîștig adevărat!
Și-ntoarcerea, în vagonu-n care toată lumea, încet-încet, se culcușește după îmbujorare și aer curat nu-i tristă nici ea.
… cum noua autostradă ne duce deja pîn’ la Tișița, nu rămîne apoi decît să ținem, cuminte, drumul Vasluiului: în cinci ceasuri și-un pic gata – am ajuns.
Ne aștepta – ne-am dat cuvîntul că-l revedem și, chiar dacă i-am tot amînat promisiunea, nu s-a supărat. Știa c-o să ne-ntoarcem.
Ne aștepta cu Soare, cu frig dintr-ăla bun, cinstit și vesel, îmbietor; ne aștepta cu frumusețea lui, cu ritmul lui, cu bogăția lui: mîndru oraș.
Palatul, refăcut: o minune; o zi să stai prin el: atîtea săli, atîtea expoziții, atîtea muzee; iar la fix te poți urca-n ceas, să auzi Hora Unirii de sus.
Sfînta Treime, unde zace bunul nostru Cuza, de care ne-amintim iară, acum că se-apropie 24 Ianuarie.
Doi pași mai încolo, o lumînare aprinsă și-un gînd bun pus la Sfînta, acolo unde se strînge-n fiecare toamnă pelerinul.
Casa Muzeelor, unde înc-o zi-ți ia să scotocești prin ale literaturii, teatrului și poeziei – toate strînse cu har și migală sub același acoperiș.
Și istorie – parcă toți au fost aici, toți au pornit de-aici, toți au dat ce-i mai bun aici; dar și istorie rea, urîtă: Pogromul neomenesc, fuga de războaie și foame: încercat oraș!
Da! Aproape-Capitala asta rămîne mare.
… și nicăieri n-am mîncat mai bine ca-n Iași, asta-i sigur: restaurantul „Toujours” e o minune. Ținut de două familii – într-o zi se ocupă una de mersul lucrurilor, într-altă zi cealaltă – e cel mai bun loc în care-am fost vreodată.
Cum să nu ne placă?
                    
Înc-o toamnă prin Italia; unde să fie mai frumos decît pe unde e verde, lumină, unde serile-s dulci și calde?
După atîtea voiaje citadine-n țara asta, acum am simțit c-am ajuns – în sfîrșit – și la ea acasă. Sigur, Milano-i splendid; Napoli e dulcea nebunie a lumii; Roma rămîne cel mai frumos oraș de oriunde… dar aici, la Bari și prin împrejurimi, simți c-ai scăpat de iureș: că ești – repet – la Italia acasă.
Nu că părțile astea n-ar fi turistice – îs senzațional de turistice – dar le simți și omenești, obișnuite; dac-am pleca de-o dată toți călătorii, oamenii locului s-ar întoarce la viile lor, la măslinii lor, la viața lor.
Bari – cu el începem; aici e și aeroportul, aici e și locul de unde te pornești mai departe. Ca oraș, e pur și simplu tipic: gălăgios doar unde trebuie, liniștit așijderea; are un centru nou și un centru vechi: amîndouă-s de toate isprava, dar turistului lacom îi ajunge o zi să le vadă pe toate.
La fel de tipic e și felul celor de-aici. Se lasă seara și încă vezi că nu-i nimeni pe stradă, doar cei ce se risipesc spre casă; de-odată însă te pomenești înghițit de-un puhoi omenesc și toată lumea se plimbă, se așează la masă, se adună. E ca-n „scaunele muzicale”: dacă nu te-nvrednicești să-ți găsești un loc unde să te-oprești să mănînci, rămîi pe dinafară!
Pînă la turism, hai să lămurim iute cu cele de-ale gurii: mîncarea e foarte bună – pizza e fără cusur! – și au, desigur, destule feluri de mîncare regionale, de la paste pîn’la niște langoși de numa-numa. Ce să mai zici de dulciuri și de înghețată? Nu mai zici nimic, decît că-ți promiți că mîine o să faci cîțiva kilometri-n plus ca să scapi de ce-ai mîncat și-n seara asta.
Așadar – terminăm cu paranteza – Bari e simplu: are gara centrală, din care numaidecît intri-n orașul cel nou, cu magazine care-s deschise și dup-amiaza, înțelegeți.
                                            
Mai încolo dai de Adriatica și – pe o peninsulă frumoasă – vine orașul cel vechi; cu biserici – e și catedrala unde zace sfîntul Nicolae – străduțe-ntortocheate, piațete dulci: locul e cuminte, fără să sufere de îmbulzeala din alte părți – nu e nevoie să-ți faci programări să vizitezi nimic, nu stai pe la cozi la bilete: doar te plimbi și te pierzi prin ganguri, pe sub balcoane, în fel de fel de cotloane.
                                                  
E și fireasca cetate, căreia merită să-i faci o vizită!
                                       
Oamenii mai și trăiesc pe-aici, ceea ce-nseamnă că găsim și mici afaceri – ateliere, garaje, una-alta. De fapt, să ai un garaj în Italia nu-nseamnă neapărat să și repari ceva: e de ajuns să te-ntîlnești cu cîțiva vecini și să ai unde să pui sticlele de bere. În lipsa garajului, domnii locului – unul nu vezi să iasă din casă fără geacă albastru-nchis – se mai strîng pe la vreo mezelărie sau tutungerie.
Dar de la Bari, oameni buni, mai și pleci: te-așteaptă alte locuri minunate.
Fleți, ne gîndisem c-o să ne urcăm în tren și poposim din atracție-n atracție: o oră acolo, două ore dincolo; părea simplu de-acasă, cînd ne uitam la hărți și orare.
Nu-i așa. Partea cu urcatu-n tren, da: pîn-aici se descurcă aproape orice turist. Gara lor centrală e frumoasă, funcțională; e drept că în ea mai operează încă alte trei gări – fiecare pentru altă companie feroviară, că doar n-am uitat cum e-n Italia – dar să zicem că nimeni nu rămîne pe peron, chiar și cînd în loc de tren află că-n ziua aia circulă doar autobuzul.
Problema, oameni buni, e atunci cînd ajungi în prima atracție plănuită; nu, nu prea poți doar s-o bifezi: te atrage, te îmbrățișează, nu te lasă s-o părăsești; ba chiar, cînd îți rămîne inima la ea, te-ntorci și-n ziua următoare.
Da… ne-am zis c-o să ajungem și la Brindisi, și la Lecce, și la Matera, și la Trani… cînd colo ne-am mulțumit cu Polignano a Mare, cu Monopoli și cu Alberobello. Nu-nțelegeți greșit: această mulțumire a fost atît de plină și de… mulțumitoare, încît ne-a ajuns, ne-a încărcat cu bine și cu frumos.
Prima oprire – și cea mai apropiată – e Polignano a Mare. Faci juma’ de ceas; trenul te lasă într-o gară micuță și-o iei pe prima stradă mare și frumoasă pe care-o vezi. Imediat te găsești în obișnuita piață a orașului, unde, pentru început, trebuie să cauți un locșor care arată – cum să zic? – ca un snack bar de pe la noi, din anii ’90: aici, însă, se găsește cea mai bună înghețată din Puglia; așa zic toți și – după cele cîteva kile de gelato din vacanța asta – zicem că au dreptate. Locului îi spune „Bar Turismo” și-i ținut de zeci de ani de aceiași oameni.
       
După asta, Polignano ți se desface ca același orășel vechi întortocheat: piațete, scări, ganguri, biserici unde ți-i drag să intri, balcoane și sumedenie de magazinașe drăguțe care – însă – nu strigă, nu țipă, nu te tîrîie înăuntru; de fapt, cam așa-i peste tot prin părțile astea.
                                          
După ce te umpli de tot tipicul și drăguțul ăsta ajungi la Mare, care aici e jos, sub tine, înspumată sub stîncile pe care s-a cocoțat orașul. Puzderie de bărci și vaporașe duc turiștii pe lîngă malul impresionant și stai cuminte să-ți vină rîndul la pozat cu albastrul în spate.
         
Și… atît? Nu: căci de-abia după asta începe minunatul Polignano. Golful lui pietros te face să uiți să pleci, să te faci una cu lespedea pe care te-ai așezat. Știi prea bine că vine vremea să te-ntorci acasă dar, după ce te mai uiți odată-n jur, știi c-o să vii aici și-n ziua următoare. Da: și noi care chiar credeam c-o să facem două orașe pe zi!
                          
Sigur că ne-am întors; noi și alții ca noi, fiindcă da, are ceva golful, cu marea, cu stîncile; și noi avem nevoie de acest ceva. Cu îngăduință-i privim de sus pe cei aduși din larg, să admire grotele și abruptul de deasupra mării; cînd se apropie de mal în fiecare barcă începe să cînte „Nel blu dipinto di blu”. Cum altfel, cînd Domenico Modugno s-a născut chiar aici, în orașelul ăsta minunat?
                                          
La cîteva minute mai departe e Monopoli; ăsta e un pic mai oraș – mai mare, cu mai multă viață, cu mai multe cotloane.
                                                
… și cu un golf nu sălbatec, ci așa, mai citadin. Cum să nu-ți lași și aici o parte din suflet? Dar, of, biet Monopoli: ne place de tine, dar am promis că mai trecem odată înapoi în Polignano; te lăsăm.
             
Și la Alberobello acum; el nu-i pe coastă: din Bari ajungi aici cu alte trenuri ori autobuze. Pitulat în mijlocul pămîntului, e celebru pentru căsuțele lui din piatră – trulli – care fac un orășel întreg, ghiduș. Te cocoți printre ele, te sui pe lîngă acoperișuri, faci loc cuviincios mîțelor – unele chiar cu scaunul lor, nu-ți închipui că cineva le-ar da-ncolo.
                                                          
Și localitatea în sine e drăguță, fără îndoială. Doar, pe măsură ce te depărtezi de satul ștrumfesc, totul devine tăcut, adormit; pășești pe trotuar cu gîndul că după perdele te urmăresc cu privirea doamnele primar, notar și farmacist și nu-ți vine să le tulburi dup-amiaza.
                             
Sigur: în Puglia mai e încă pe-atîta – dacă nu mai mult – de văzut; însă ce folos dac-am fi înghițit, fără să ne priască, prea multe? Căci și locurile te-ndeamnă să te bucuri de toate pe-ndelete, ușor. Nu-nseamnă deloc că oamenii de-aici nu-s harnici: pămînturile-s grijite – nimic nu-i pîrloagă – viile se-ntind bogate și livezile de măslini îs nesfîrșite. Nicăieri nu-s măslini ca ăștia!
              
Ai prilejul – ajuns la ea acasă, așa cum am zis – să găsești și Italia cuminte, chibzuită: e încredibil cîte mașinuțe folosesc oamenii ăștia. Fiatul Panda – da, acel Panda, legenda anilor ’80 – e și azi întîlnit pe fiecare stradă; versiunea sa 4×4, cea fabricată împreună cu Steyr-Puch, nu are moarte. Iar gărgărița de 500 nu-i doar ținută de fală, în fața vreunui butic; cînd n-o folosesc încă, se ocupă s-o pigule, s-o restaureze și mai apoi o conduc cu mîndrie.
    
Cum să zic – știam c-o să ne placă; dar că ne-a plăcut atît de mult toamna asta în Puglia ne-a umplut de bine.
toate vacanțele noastre
Nu: nu se poate să-ncheiem vara altfel și altundeva decît în Bucovina. Toamnă, aici, e doar dimineața devreme și seara tîrziu – și zilele, încă lungi, îs pline de soare îndestulător, atît de prielnic.
… să te tot duci, s-o tot apuci în toate părțile, cum să stai pe loc?
Drumurile… drumurile-s minunate. Ce lumină, ce plaiuri, ce mai țară-i Bucovina asta. Ici-colea, cînd te-afunzi printr-o vale, printre dealuri, Soarele se ascunde și – chiar și-n miezul zilei – dăm să ne scoatem o jantilică din sac.
Rarăul, doar pentru noi – liber, urcuș fără grabă, cu răgaz să cuprindem tot restul lumii de dedesubt.
Și coborîșul de la Palma spre Moldovița – nu-i drum pe lume mai frumos, mai dulce!
Sau să ne pierdem printre păduri, de la Vicovu de Sus mai departe.
… drumurile merg mînă-n mînă cu popasurile; și-n Bucovina sigur că orice popas e o sărbătoare.
De data asta am lăsat mănăstirile-n urma noastră. E drept că ne-am oprit oleacă pe la Sucevița: doar să ne amărîm că tocmai au tăiat toți brazii ce străjuiau aleea ce duce la intrare… ce-or fi avut cu ei, Doamne?
Dar ne-am îmbunat: păstrăv în toate felurile-n care te poți gîndi că se poate prepara; hribi care-nnobilează meniurile; patiserii unde cornurile și plăcintele, dimineața, aburesc geamurile; și – undeva într-un colț de rai, între dealuri, între păduri, undeva nu ne-am fi gîndit niciodată c-o să mîncăm cea mai bună masă – o ciorbă rădăuțeană pe care-o s-o pomenim.
Și parcă ziua se lungește ca prin minune – seara se lasă greu, cu milă, și dealurile se înnegresc domol, fumul de prin curți și cîmpuri se lasă-n jos, Soarele rămîne să ne mai mîngîie… ce bine c-am ajuns iar aici!
De la an la an, călătorul vede cîte se schimbă-n Bucovina: drumuri prăpădite care-s acum ca-n palmă, investiții-n dezvoltare, în utilități; poate și pentru că oamenii-s harnici și țin la locurile lor, chiar și cînd viețuiesc departe.
În plus, nici nu-ți dai seama cum te pomenești de la Buzău pînă la Focșani, pe noua autostradă.
Iași – 2014 • Neamț – 2015 • Suceava – 2019 • 2022 • 2023 • 2024 • toate vacanțele noastre
Continuînd parcusul dunărean, descoperim că Brăila – după Tulcea, după Sulina – pe lîngă faptul că deja e oraș-oraș, mai e și unul căruia nu prea-i pasă de apa de pe urmă căruia a crescut și a trăit: zici că și-a-ntors spatele la fluviu.
Și dacă n-ați fost pe-aici – așa, ca noi – chiar o să dați peste unul din cele mai frumoase locuri.
Nu-s vorbe mari: Brăila-i încîntător.
Sistematizat ca un evantai pe vremea stăruitorului Kiseleff, ticsit cu teatre și săli de spectacole de grecii care-au viețuit aici îndelung, Brăila de azi – ce păcat! – a ales, cumva, să țină sub preș cum de-a ajuns mare.
Dar oricît s-au pălit urmele trecutului, fiecare colț de stradă încă vorbește.
… și are multe de spus; dar începem cu centrul-centrului, unde – la ceas de seară – ne-am găsit într-un oraș care nu se compară cu nici unul din țara noastră.
               
… dar pe lumină – a doua zi – Brăila s-a dovedit năucitoare; și doar ce-am dat ocol centrului.
                         
Odată ce ne depărtăm – pornind pe-o stradă, întorcîndu-ne pe alta, și tot așa – Brăila continuă să ni se arate ca o splendoare, o comoară. Răspîntii cuminți, străzi pietruite, case minunate și platani bătrîni, azi groși cît trotuarul, sădiți acum aproape două sute de ani: atunci cînd s-au tăiat toate arterele orașului.
                                                 
Vrednică sistematizare; chiar dacă s-a întins, Brăila rămîne aerisită, plăcută; pînă și construirea firescului centru civic din anii ’80 n-a mutilat-o: blocurile au încercat să fie interesante, bulevardele umbroase: aici oamenii chiar au iubit platanii, replantîndu-i sistematic!
Orașul cu salcîmi – nu așa-i zice? – e verde, e îngrijit, e chiar binecuvîntat de plăcute renovări recente. Nu-nsemnează că lipsesc prea-pitorescul, paragina, decăderea și nici ruina… dar cu oarece măreție-n toate!
Și din toate părțile-ți taie calea mîțe, te-nsoțesc ori doar se fac că te bagă-n seamă.
… pași – mulți pași – te-ndemni să faci prin Brăila: ceea ce, după o vreme, te face să-ți dai seama c-ai obosit.
Foarte bine: ce parcuri are orașul ăsta! Ce locuri libere, de stat, de plăcută pierdere de vreme!
                   
Mai apoi, cînd te roade și foamea, vezi cu bucurie că brăilenii nu glumesc nici cu mîncarea: restaurante neașteptat de bune, patiserii unde n-au uitat rețetele, covrigării ca odinioară, cofetării strașnice… găsești, aici, și bragă – bragă bună! – dar cum ai putea să nu te-oprești la o margine de alee pentru obleț? Micuțul pește – hamsia de Dunăre, cum s-ar zice – e un deliciu.
Hodinit și îmbunat, cauți și celălalt oraș: al amintirilor, al oamenilor care-au plecat de-aici – ce mare brăilean e mare la el acasă? Nici unul nu s-a dezis de oraș, și nici neapărat invers – doar că istoria, cum o știm… mai uită.
Așa e: dar nimerind aici, străinul nu uită nimic din locul ăsta.
      
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
După niște ani-încolo, nu te mai duci în vacanță, ci te-ntorci acasă-n Grecia; semn că – deși știi prea bine că n-o să fii niciodată de-al locului – te-ai apropiat îndeajuns încît să-i înțelegi legenda, jinduiala… odiseea.
Iată-ne, deci, înapoi. Căsuța dintre măslini, Soarele bun, albastrul fără sfîrșit: toate, toate regăsite, așteptîndu-ne; doar pe noi? – nu; dar noi așa le simțim.
Toate-s acolo unde le știam, așa cum le știam: senzația asta, de tot-acolo, e uluitoare.
Era caniculă; nu ca pe-aici, dar cald – și cu tot caldul ăsta, ne-am dat seama de ce ei vin la plajă pe la prînz, pe la unu, pe la două… Or dormi pînă tîrziu… atunci or închide magazinul… sau – ce minune! – atunci plaja e numai și numai a lor: fără turiști, fără colace, fără lopățele. Ne-am ținut pliscul și ne-am lăsat plutind pe apa cuminte; și ne-am dat seama că putem uita de noi cîtu-i ziua de lungă.
… mereu lăsasem „pe data viitoare” Salonicul: devenea un soi de tradiție de vacanță. De data asta chiar ne-am dus să-l vedem. Neah, nu ne-am trezit devreme, așa c-am ajuns mult după prînzișor, la ceasul în care bunii oameni de-aici sînt cam la a doua cafea a zilei. Orașul are ceva – e aerul, locul, golful, istoria; nu știu – și te-ndeamnă nu să-l scotocești, ci să-l citești pe îndelete, mai degrabă de pe-o margine de trotuar c-o plăcintă-n față.
… odată ce-am terminat cu nenorocirea vămilor, am cîștigat timp, dar am pierdut altceva: dus e ocolișul prin Zlatograd, dus e coborîșul sălbatec spre Xanthi; acum Bulgaria-i mai mult ca oricînd doar un coridor de fugă. Dar cine ne-oprește să oprim măcar două ceasuri – alea pe care odinioară oricum le pierdeam pe la gheretele pașapoartelor – la așteptat popas, la un restaurant „Ștastliveța”?
Drumul – drumul îl știți: e lung, cunoscut, cu încercările sale; dar ni-i drag de el, e un drum bun, care-n ambele sensuri ne duce acasă.
            
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii