despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
 scris de Venera E. Dumitrescu-Staia
„Sorcova, vesela, sa traiti, sa îmbatrîniti, ca un mar, ca un par, ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca sageata, tare ca fierul, iute ca otelul… LA ANU’ ȘI LA MULȚI ANI!”
Din îndepartata Canada, dar cu gândul mereu la România, țara mea de origine din moși-strămoși, doresc sa felicit și să mulțumesc conducerii acestui BLOG, precum colaboratorilor și cititorilor, pentru reușita si popularitatea acestui minunat sistem de aflarea trecutului și prezentului României.
A cunoaște România din punct de vedere fizic ca așezare pe harta Europei, cu bogățiile naturale, Istoria trecutului ei glorios, obiceiurile de toate zilele și cele ale sarbatorilor, costumele naționale unice, Mânastirile, teatrul, opera, muzica clasică și populară cu cântareți si instrumentiști recunoscuți și peste hotare, actori, pictori, scriitori, artă culinară… ce putem pretinde mai mult unui popor harnic??!!
Important este ca acest popor din România sa ramâna mândru și falnic pe pamântul ROMÂNIEI.
scris de Venera E. Dumitrescu-Staia
Se spune ca: „Ochii care nu se vad, se uita” – VETO!
Am început sa scriem de la vârsta de 7 ani pe „tablita de ebonita”, cu un burete atârnat, în caz de greseli, sa stergem, cu caietul de Caligrafie… iar acum Traim Epoca WIKIPEDIA, GOOGLE, SKYPE… deci, „Cogito ergo sum” (Gândesc, deci exist).
Cuvântul BATRÎN = betranus sau veteranus = înaintat în vârsta. Socrate, scriind despre SENECTUTE (batrânete), mentiona ca „Trebuie sa îmbatrânesti frumos si sa te îndepartezi natural de lucrurile pe care nu le mai poti face”. Persoanele în vârsta, au avut si trebuie sa aiba în continuare o importanta deosebita, deoarece ei sunt ca o „biblioteca” care daca dispare, dispare si o viata traita din plin, precum noi, cele 3 existente si active, care am trait al Doilea razboi mondial, cu bombardamente, ocupatii nedorite, cutremure, etc., tocmai la vârsta adolescentei, considerata VÂRSTA FRUMOASA A TINERETII.
A exista, deci a fi în viata, înseamna sa te simti iubit de copii, familie si prieteni, sa fi înconjurat întotdeauna de persoane demne de încredere si pozitivi, sa visezi înca la viitor, toate acestea, indiferent de vârsta. A fi în viata, este un cadou de la Dumnezeu, de la Natura, deci, printre altele, trebuie sa fim Prudenti, care se spune ca este MAMA ÎNTELEPCIUNII.
Când iubim viata, iubim trecutul, precum noi, cele 3 NONAGENARE din imagini, care de câte ori ne revedem pe skype sau mesagerie, ne consideram norocoase ca AMINTIRILE TRECUTULUI, CU PRIMA DRAGOSTE, ROMÂNIA, UNDE AM VAZUT PRIMA DATA LUMINA ZILELOR SI NOUA VIATA, DAR ACUM, LA SENECTUTE, DATORITA ÎMPREJURARILOR… CELE „TREI GRATII” NE AFLAM LA NORDUL SI SUDUL GLOBULUI PAMÂNTESC, avem întotdeauna noi subiecte la ordinea zilei!
  
Deci: COGITO ERGO SUM!
Soprana visurilor împlinite – LUCIA STĂNESCU la 90 de ani
 … A fost o viaţă sau un vis? – aceasta trebuie să fi fost şi întrebarea pe care şi-o punea Lucia Stănescu în seara de 17 iun ie, în loja centrală a Operei Române, asistând la spectacolul cu Aida, prezentat în onoarea sa, la împlinirea vârstei de 90 de ani. Eram în imediata sa vecinătate şi vedeam cum fiecare cuvânt al eroinei titulare era dublat de rostirea sa murmurată. Da, Lucia Stănescu era din nou pe scenă.
Timp de trei ore, cât a durat spectacolul, visa poate, la anii săi de glorie, la momentul de acum şase decenii când debuta în acest rol, la partenerii de suflet, la perioada anilor 1970-1975, când a condus destinele Operei Române din Cluj-Napoca, la drumul parcurs pe scenă (de la rolurile micuţe, la Cherubino, Michaela, Ana Lugojana, Mimi, Margareta, Elvira, Tatiana, Madama Butterfly, Tosca, Lohengrin, Manon Lescaut), la neuitatele turnee în China, Japonia, Cuba, Ungaria, Cehia, Egipt, Sicilia, Irlanda, Italia, dar, mai ales, visa la publicul de atunci, cald, entuziast, cu respect pentru valoare şi frumos. Era un film cu imagini luminoase, dintr-o poveste cu o femeie cu voce de înger, fascinant de frumoasă, iubită, admirată, aplaudată. A fost o viaţă sau un vis?…
Destinul a continuat la fel în Italia, după 1979 (anul stabilirii definitive). În ţara belcanto-ului a îmbinat cariera cu profesoratul (la Conservatorul Pietro Mascagni din Livorno). După ultimul debut în Cavalleria rusticana de Mascagni şi câteva spectacole glorioase de Manon Lescaut de Puccini, în seara de 2 mai 1981, Lucia Stănescu a pus punct carierei, printr-un recital, intitulat Addio alle scene, susţinut la Opera din Livorno. Un alt public, dar la fel de respectuos, omagia în picioare, pe distinsa La Stanescu, această voce somptuoasă, tulburătoare prin frumuseţea şi consistenţa armonicelor, considerată o demnă urmaşă a Renatei Tebaldi.
 Împlinirea celor nouă decenii de viaţă şi-a dorit tare mult să se petreacă la Someşul Rece, locul în care a văzut lumina zilei şi la Cluj-Napoca, oraşul de care o leagă atâtea şi atâtea amintiri. Realitatea, faptele concrete prin care autorităţile au sărbătorit-o au întrecut însă cu mult visul său.
Excepţionalitatea performanţei: Maestra LUCIA STĂNESCU la 90 de ani
A făcut din spectacolele de operă, atît ca interpretă pe scenă, cît şi în perioada directoratului la Opera clujeană, evenimente memorabile, unice, de neuitat. A făcut să se vorbească despre această instituţie – veritabilă „cariatidă a cetăţii”, cum o numea Acad. Nicolae Hâncu, într-o anume împrejurare – cu admiraţie supremă, cuvenită doar marilor valori. Maestra Lucia Stănescu (n. 16 iunie 1926, Someşul Rece, jud. Cluj) a urmat studii de Drept, la Bucureşti, concomitent cu cursuri de canto la Academia Regală de Muzică, la clasa tenorului şi profesorului Constantin Stroescu; laureată a numeroase concursuri naţionale şi internaţionale. Din anul IV a fost angajată ca solistă a Operei clujene, unde a debutat în Cherubino din Nunta lui Figaro de Mozart, urmînd zeci de roluri, cu aplecare specială spre cele pucciniene – Tosca, Mimi, Manon Lescaut, Butterfly, Liu, Suor Angelica –, fără a le ocoli nici pe cele din mari opere de Verdi, Leoncavallo, Wagner, Mascagni, Bizet ş.a. Ordine ale Statului Român, medalii, titlurile de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Babeş-Bolyai” şi de Cetăţean de onoare al Clujului, precum şi Diploma de Excelenţă a Consiliului Judeţean Cluj îi aureolează activitatea. Între 1970-1975 a fost directoare a Operei Române din Cluj, cu care a întreprins turnee peste hotare, despre care se mai vorbeşte şi astăzi.
 La comemorarea a 50 de ani de la moartea lui Puccini, a fost aleasă să o întruchipeze pe Tosca într-un spectacol la Lucca, în oraşul natal al compozitorului. De asemenea, la comemorarea a 30 de ani de la moartea lui Mascagni, a debutat în rolul Santuzza din Cavaleria Rusticana la Livorno. În 1977 s-a stabilit în Italia, unde a continuat să încînte cu vocea sa tebaldiană şi ap ariţia fascinantă, tulburătoare. După concertul din 1981, intitulat „Addio alle scene”, şi-a continuat activitatea, timp de 15 ani, ca profesoară de canto la Conservatorul „Pietro Mascagni” din Livorno. În anul 1981, Academia Internaţională „Le Muse” i-a conferit premiul „Simbolul Euterpei” (acordat, în anii anteriori, Mariei Callas, Ginei Cigna, Giulietei Simionato, lui Mario del Monaco, Boris Christoff ş.a.), iar în 2010 a fost încoronată cu titlul de „Eroină pucciniană”, oferit de Fundaţia Festival Giacomo Puccini – Torre del Lago.
În anul 2012, la Editura Eikon îi apărea cartea intitulată „A fost o viaţă sau un vis?”, impresionantă mărturie a unui drum desenat de destin, a unei cariere strălucite, cum puţine mai pot fi întîlnite în zilele noastre Acum, în iunie 2016, din nou la Cluj, pe meleagurile natale, cu ocazia unor evenimente aniversare începute la Someşul Rece şi continuate vineri seară (17 iunie 2016), la Opera Naţională (ora 18.30), cînd, în prezenţa marii artiste, va fi reprezentată capodopera veridană AIDA, în care celebra soprană Lucia Stănescu a triumfat de atîtea şi atîtea ori.
„Să ai ocazia de a te întoarce, venind «de departe», în satul unde te-ai născut, la împlinirea vîrstei de 90 de ani, este într-adevăr un deosebit Dar de la Bunul Dumnezeu. Şi nu numai atît: tot Dînsul «a construit» un motiv în plus al prezenţei mele, subliniind strădania profesională cu care am dus peste mări şi ţări, numele României şi al Someşului Rece, oriunde mi s-a dat ocazia să vorbesc despre originea mea. În cartea «A fost o viaţă sau un vis?», scrisă de mine la împlinirea vîrstei de 85 de ani, satul meu de la poalele Apusenilor apare ca un fir roşu, de la început la sfîrşit…
 scris de Venera E. Dumitrescu-Staia
Saptamâna Mare sau Saptamâna Patimilor ne amintește de Patimile Domnului nostru Iisus Hristos care se adaugă celor 40 zile de post, urmând apoi slujba Deniilor în fiecare seară, începând cu Duminica Floriilor și felicitările pentru cele sau cei care poarta prenume de flori… Florica, Narcisa, Zambila, Florica, Jasmin etc..
Postul nu trebuie sa fie o povară, deoarece nu se manânca pește sau carne, ci ar trebui sa fie dorința de a ne curăța trupul și sufletul de păcatele comise în timpul anului – numai Dumnezeu nu are păcate.
Apoi urma primirea Sfintei împartasanii din Vinerea Mare, dupa spovedire la Preot, care îmi amintește de preotul Duminică Ionescu, de la Biserica Slobozia din București, de care aparțineam și care din fericire, a scăpat demolărilor în anii nefaști ai României…, se află și acum la intersecția Bd. Mărășești cu Magistrala.
 În cursul primar, de la clasa I-IV pe care l-am urmat la Institutul Pompilian din Bucuresti, pe Calea Rahovei nr. 42, acum este o ruină sau poate nu mai există, (dar despre care am mai scris pe acest blog), în curtea Institutului era și Biserica, de drept deținătoare, unde înainte de începerea cursurilor toate elevele de la prima clasa primară inclusiv clasa VIII-a liceală, erau prezente la Rugăciunea „Tatăl nostru”, sub îndrumarea preotului, care ne spovedea și împărtășea la marile sarbatori, precum Paște si Crăciun.
Elevele care nu erau de același rit, nu erau obligate prin prezență, totuși unele participau din curiozitate.
Au urmat anii adolescenței, când scumpii mei părinți m-au transferat la Liceul Domnița Ileana, în rând cu Pompilian, care de asemenea avea Preotul care ne preda lecțiile de Religie și ne spovedea la Sărbătorile de Paște si Crăciun, fără a ne împărtăși.
Lecțiile de Religie, materie prevazută în programa liceului, erau însă obligatorii pentru toate elevele, ore care conțineau nu numai îndrumări despre CREDINȚA ORTODOXĂ, ci si a altor religii, drept ca am putut afla și dogmele altor popoare.
Din păcate, după anul 1948 în România s-a desființat materia Religie, preoții au fost eliminați, iar urmările au fost nefaste.
Cred ca, atâta vreme cât un copil care devine un om matur, la rândul lui formând o familie… societatea în care traiește, oriunde pe aceste continente, Credința nu trebuie sa dispară, nicidecum sa fie interzisă, deoarece încă mai avem foarte multe de învățat.
Cu aceasta ocazie am considerat să ma adresez cu câteva cuvinte și imagini, celor care poate nu au cunoscut trecutul îndepartat al României și al poporului ei credincios.
NIHIL SINE DEO = NIMIC FARA DUMNEZEU – Inscripție ce exista pe frontispiciul tuturor Bisericilor ortodoxe din perioada în care România devenise Regat (1915-1918 sub Regele Carol I).
 
CHRISTOS A ÎNVIAT!
 scris de Venera E. Dumitrescu-Staia
Doresc întregii populatii a României, de sex FEMININ, ca acest vânt cald al Primaverii anului 2018 si multi în continuare…, sa aduca tuturor, multa sanatate, demnitate, realizari în toate domeniile, dar sa nu uitam dictonul ca „Unde-s doi, puterea creste si frunzisul se mareste”.
A fi doi sau doua într-un cuplu, obligatiile de familie pot fi împartite în asa fel, încât viata de cuplu sa nu devina o „povara”, dimpotriva, mai ales atunci când apar copiii. Viata de cuplu trebuie sa constituie o mare bucurie pentru întreaga familie, iar ajutorul dat noului cuplu, sa fie sprijinit si îndrumat de bunici, parinti, urmând gradinita, scoala, cu educatori demni si bine instruiti în toate domeniile.
Da! femeile, începând cu anul 1910, în frunte cu Clara Zetkin (1857-1933) au proclamat în Ziua de 8 Martie 1910, cu ocazia Congresului al II-lea al Internationalei socialiste a femeilor, întrunit la Copenhaga, data care se mentine si în zilele noastre. În urma cu câtiva ani, am mai scris pentru acest Blog, amanunte despre ZIUA INTERNATIONALA A FEMEILOR.
În acest secol pe care-l traim, femeile au preluat multe din meseriile si profesiunile barbatilor, care nu întotdeauna sunt usoare, dimpotriva, dar si le-au dorit, insusit, instruit, practicat. În acest secol femeile nu mai sunt sub „patronatul barbatilor”. Ele au devenit egale, d.p.d.v. familial, politic, profesional etc., îndeplinind deseori munci foarte grele si riscante, indiferent de locul pe care-l ocupa în societate alaturi de barbati. Dar, sa nu neglijam nici readaptarea partenerilor de viata, care si ei s-au adaptat la cele ale femeilor-mame… ocupânduse de copii si treburile interne ale menajului, în general.
PS. Îmi amintesc foarte bine, ca în anul 1947, dupa absolvirea Bacalaureatului în 1945, la fostul Liceu „Domnita Ileana” din Bucuresti… am vrut sa urmez Facultatea de Medicina din Bucuresti… surpriza mi-a fost mare, deoarece se solicita CONSIMTAMÂNTUL PARINTILOR, care nu au fost de acord cu urmarea acestei profesiuni. Nu am abandonat dorinta de a fi utila în familie si societate pentru a-mi câstiga existenta, urmând cursuri la Facultatea de Drept timp de 2 ani (taxele devenisera foarte mari), apoi stenodactilografia, sistemul Taylor, care m-a ajutat sa fiu utila în functiile de Sef de Cabinet, pe care le-am ocupat între 1941 si 1988, profesii pe care le practic si ca Nonagenara, dar „pour le plaisir” (for pleasure). Din 2002, sunt adepta Internetului, care îmi ocupa o foarte mare parte din timp, în special cu Recherche (research).
Urez zile bune, fericite si realizari în orice domeniu veti alege.
Venera Dumitrescu-Staia (Montréal)
 scris de Venera E. Dumitrescu-Staia
Astazi este 1 Martie, zi de neuitat din frageda copilarie, când strazile Lipscani, Carol, Calea Victoriei, chiar si de-a lungul malului Dâmbovitei… „Dâmbovita apa dulce, cine o bea nu se mai duce…” existau panouri în forma de inima, pe un fond rosu, unde erau expuse zeci de figurine atragatoare, chiar si iconite, însotite de melodiile atragatoare ale ofertantilor.
Martisorul este un cuvânt derivat de la luna MARTIE, care se oferea bunicilor, mamelor, sotiilor, copiilor, îndragostitilor, chiar si profesoarelor. Martisorul este o alta mostenire de la daci si romani, cu origini latine, reprezentând sosirea Primaverii. Snurul care poarta martisorul este alcatuit din doua fire de matase, colorate în alb si rosu, reprezentând UNITATEA CONTRARIILOR.
„Vine, vine, Primavara/Se asterne-n toata Tara/Floricele pe câmpii/Hai sa le-adunam copii…” (amintire de la Gradinita).
În imaginea alaturata, subsemnata la vârsta de 4 ani, mândra ca primisem de la parinti primul Martisor, o iconita.
La multi ani cu sanatate, sa va dea Domnul de toate!
scris de Venera E. Dumitrescu-Staia
De la Polul Nord la Polul Sud, doresc acestui minunat Blog, precum colaboratorilor și cititorilor acestei publicații care cuprinde articole extrem de interesante și variate, desene etc., etc., să continue mulți, mulți ani, cu aceiași ardoare de a ne aduce aminte de trecut, prezent și viitorul României cu minunatele ei meleaguri, bogății și înțelepciunea poporului și a noilor generații.
LA MULȚI, MULȚI ANI, SĂ TRĂIȚI, SĂ ÎMBĂTRÎNITI, CA MĂRUL, CA PĂRUL…
scris de Venera Dumitrescu-Staia
Aceasta ZI INTERNATIONALA, a fost proclamata în ziua de 8 Martie 1910, cu ocazia Congresului al II-lea al Internationalei socialiste a femeilor la Copenhaga. Initiativa a apartinut CLAREI ZETKIN (1857-1933), care a reusit sa realizeze acceptarea acestei zile cu ocazia unei Conferinte, fapt pentru care în fiecare an, ziua de 8 Martie sa fie organizata de femeile socialiste din toate tarile, în scopul de a face „propaganda în favoarea votului femeilor” pâna atunci neadmis. Dar, semnificatia si istoria acestei date ramâne cam nebuloasa.
Versiuni istorice au facut ca aceasta zi sa corespunda zilei de greva declansata de muncitoarele din domeniul textilelor LOWER EAST SIDE din New York în ziua de 8 Martie 1857 sau a primei WOMAN’s DAY, organizata în Statele Unite ale Americii, la 28 Februarie 1907.
Pentru a cunoaste mai mult despre aceasta zi de 8 Martie si asupra istoricului privind drepturile femeilor, cele care au instituit-o sau care au schimbat-o, ar fi enorm de mult de consultat. Eu am încercat sa fac ceva cercetari si am ajuns la niste concluzii, pe care le voi reda în continuare.
La începutul secolului XX, Miscarea feminista a provocat tulburari violente cu partizanele Doamnei Emmeline PANKHURST-GOULDEN, care revendica dreptul de vot al femeilor. Partizana britanica, nascuta la Manchester în 1858, a decedat la Londra în 1928, ea fiind fondatoarea Uniunii feminine sociale si politice în 1903. Aceasta miscare a partizanelor pentru drepturile femeilor din Anglia de la începutul secolului XX, URMAREA OBTINEREA DREPTURILOR POLITICE PENTRU FEMEI.
Mai târziu, în anul 1928, Curtea Suprema a Canadei refuza sa considere femeile ca „indivizi” care sa poata face parte din Senat. Aceasta era stabilit prin LEGEA CONSTITUTIONALA din anul 1867 si pe „incapacitatea femeilor”,consemnate în COMMON LAW, privitor la asumarea obligatiilor publice, respingând cauza Henriettei MUIR EDWARDS si a colegelor sale canadiene. Afacerea „indivizilor” disputata între 1927-1929, ramâne o cauza celebra în Analele politice de admitere a femilor în Senatul Canadei. Prima femeie canadiana, EMILY MURPHY si colegele ei de lupta, la 17 August 1927 au trecut la actiune, facând sa parvina o petitie Guvernului, privitoare la aceasta anomalie. Ele cereau Curtii Supreme de a examina sensul cuvântului „individ”, ce aparea în Art.24 al Actului Americii de Nord Britanic, în scopul de a determina si desemna de asemenea si femeile. La Curte, chestiunea a fost în deliberare pe 14 Martie 1928 si 6 saptamâni mai târziu, respunsul a fost NEGATIV. Unul din argumentele Curtii a fost ca Actul va trebui sa fie interpretat în lumina epocii redactarii sale.
Cum femeile nu participau deloc la viata politica în anul 1867, ele nu puteau fi eligibile în Senat. Au fost cinci femei din provincia Alberta (Canada) care nu au acceptat aceasta decizie si în consecinta au facut apel la Comitetul judiciar al Consiliului privat al Marii Britanii, care era pe atunci ultima instanta de recurs a Canadei. La 18 Octombrie 1928, cinci lorzi ai Comitetului judiciar declara în unanimitate ca, citez: Denumirea de „individ”în art.24, desemna în acelasi timp atât barbatii cât si femeile.
Excluderea femeilor din functiunile publice era dupa ei o „relicva a unei epoci mai barbare decât a noastra”. Cele cinci femei celebre au fost si au ramas, Emily Murphy, Henrietta Muir Edwards, Louise McKinney, Irene Parlby si Nellie McLung. Multi indivizi si asociatii au reclamat de asemenea, numirea femeilor în Senat. Aceasta cauza a fost foarte importanta pentru cele cinci femei, întrucât pâna în anul 1970, divortul si alte cauze privitoare la drepturile individuale ale femeilor, trebuiau aprobate de Senat, ele considerând ca daca femeile vor fi si ele membre în Senat, deciziile privitoare la familie vor deveni echitabile.
Secolul XX a fost un secol al EMANCIPARII FEMEILOR, multa vreme ele fiind supuse tutelei tatilor, fratilor sau barbatilor, însa astazi, datorita luptei condusa de organizatiile FEMINISTE, începând cu anul 1970, ele au câstigat dreptul de a-si dirija viata lor si a familiei, asa cum înteleg. Realitatea este însa, ca înca exista multe tari si în secolul XXI, unde drepturile femeilor nu sunt acceptate, ele fiind constrânse în libertatea lor de actiune, în numele PRINCIPIILOR RELIGIOASE.
La începutul secolului XX, în Franta, ca de altfel în majoritatea tarilor europene, femeia era considerata drept o „minora”, o incapabila, din punct de vedere juridic, sistemul de patriarhat dominând. Franta sub regimul de la Vichy, condamna sever toata propaganda în favoarea avortului si a anticonceptionalelor, femeile care încalcau legea fiind pedepsite chiar cu închisoare.În România anilor 1955 au existat aceleasi legi drastice, iar eventualul avort spontan, trebuia constatat în prezenta politiei si a procurorului, motiv pentru care multe femei recurgeau la întreruperi de sarcini rudimentare, care de cele mai multe ori se soldau cu moartea sau cu malformatii congenitate în caz de nereusita.
În anul 1960, situatia a basculat prin aparitia anticonceptionalelor, care au fost legalizate în Germania în anul 1962, apoi în Statele Unite ale Americii si Anglia, în anul 1974, iar în Franta în 1967. Exista înca tari unde peste 80 milioane femei sunt mutilate prin exciziune (infibulatie) imediat dupa ce s-au nascut.
Timpul însa ne-a dovedit, ca de multe ori, limitele acestei libertati atât de jinduite de femei, a depasit marja unei decente, ea fiind considerata drept „un obiect de placere”. Nu intru în amanunte, pentru ca este foarte bine cunoscut „flagelul”… Când afirm despre /drepturile femeilor, personal ma gândesc la DREPTUL LOR DE AFIRMARE în sensul exprimarii, al drepturilor civice, sociale, culturale etc. Si Slava Domnului, ca omenirea, în care se include bineînteles si România, a dat societatii femei cu adevarate trasaturi intelectuale, demne de onorat.
În continuare si drept încheiere, cu toate ca subiectul ar fi vast, ma voi rezuma la enuntarea unor femei, personalitati de origine româna, dar si straine, atât pe tarâm national, cât si international.
Încep cu Reginele României, Elisabeta, Maria, Elena, Ana, si continui cu femeile de arta si cultura: Elena Vacarescu, Martha Bibescu, Ana Brâncovan, Contesa de Noailles, Sarina Casvan,Cella Delavrancea, Regina Elisabeta – alias Carmen Sylva, Elena Sutzu, Ana Hartulari Darclé, Aca De Barbu, Lucia Stanescu, Elena Cernei, Ileana Cotrubas, Eufrosina Vlasto, Maria Cebotari, Elena Teodorini, Maria Cojocareanu, Margareta Metaxa, Evantia Costinescu, Valentina Cretoiu Tassian, Dora Massini, Maria Strejina, Elvira Popescu, Elvira Godeanu, Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Viorica Cortez Guguianu, Zenaida Pally, Teodora Lucaciu, Florica Cristoforeanu, Zoe Dumitrescu Busulenga, Ana Aslan, Agatha Bârsescu, Dina si Tanty Cocea, Ecaterina Teodoroiu, Cella Dima, Hortensia Papadat Bengescu.
Si deoarece este ZIUA INTERNATIONALA A FEMEILOR, sa nu dam uitarii nici pe cele, apartinând altor tari: Reginele Angliei, Victoria, Elisabeth I si Elisabeth II, Margareth Thacher, Gabrielle Chanel, Simone Kaminker-Signoret, Ingrid Bergman, Danielle Darieux, Brigitte Bardot, Grace de Monaco, Maria Callas, Elisabeth Taylor, Katherine Hepburn, Marie CURIE, Camille Claudel, Françoise Sagan, George Sand (alias Aurore Dupin), Marguerite Yourcenar, Marguerite Duras, Simone de Beauvoir.
Lista este fara de sfârsit, dar m-am oprit în special la cele pe care personal le-am apreciat, nume rasunatoare în urma carora au ramas într-adevar opere, scrieri si caractere de neuitat.
Cu ocazia ZILEI DE 8 MARTIE, doresc tuturor femeilor din lumea întreaga, Pace si Ocrotirea Providentei.
scris de Venera E. Dumitrescu-Staia
Îmi amintesc perfect de proprietarul Croitoriei, se numea Burah Abramovici, specialist renumit în comenzi “pe masura” si unicul în Bucuresti care “stopa” haine roase la coate sau pantaloni (sa nu se uite ca în acele vremuri nu exista plasticul, stofele erau din lâna pura, importate precum celebra stofa de Kamgarn sau renumita Fabrica “Wilhelm Scherg” din Brasov, nationalizata în 1948)
Alaturi, la 104 erau proprietari familia Hubert, care a parasit tara imediat dupa 1945.
Vis-a-vis, pe locul unde este acum Centrul de sanatate, locuia familia, surori si frate pe nume Ghitescu; fratele fusese colonel în armata româna, primul tragator pe tara, care-si scris numele de la o distanta oarecare… cu gloantele puștii – era o somitate în anii copilariei mele si îmi aduc minte ca paralizase.
Alaturi de casa si terenul lor, era un magazin mic, General, cum se spunea, avea de toate si oarecari alimente, mai mult dulciuri, jucarii, carti etc., firma era “La Dumitrescu”, nu eram rude, iar acest patronim era foarte frecvent în România, baza fiind Dumitru, cum s-a numit bunicul meu patern Dumitru Dumitrescu. Era o placere de copil sa intram în acest “boutique” al minunatelor vremuri.
Alaturi de boutique, era o Tinichigerie “La Solomon”, toata ziua ciocanea si bocanea, parca-l vad si acum, iar pentru noi copiii era o placere sa-l vizitam, iar el se bucurau, cu toate ca si ei aveau copiii lor, cu care ne jucam la noi în curte, deoarece era foarte mare, cu fântâna în mijloc, un cais imens, iar pe parea dreapta unde era gardul despartitor de familia Hubert aveam vita de vie, din frunzele careia toti chiriasii îsi puneau la borcan pentru iarna, iar strugurii ceasla si caisele, fiecare îsi lua dupa pofta, era armonie între toti locatarii, care erau toti evrei, motiv pentru care am avut neplaceri când banditii de legionari au invadat curtea în anul 1941, dorind sa-i omoare pe toti, dar cele 40 de suflete care locuiau de ani de zile cu noi, eram ca o familie mare, tatal meu i-a adus în apartamentul nostru, a stins luminile peste tot, i-a pus pe toti cu burta la pamânt, copii si parinti, liniste totala. Banditii însa, stiau ca se afla evrei si la noi, pe Serban Voda locuiau foarte multi evrei, ca si pe Vacaresti si Dudesti. Când au vazut ca în curte peste tot este stins, si nici urma de persoane, au sunat la noi la usa principala din strada, dar tatal meu, asteptându-se la reactia grupului care cântau cântece legionare, cu faclii aprinse, se îmbracase în pijama si iesind în balcon, ca si cum fusese sculat din somn, era spre orele 22, a strigat la ei spunându-le ca toti sunt plecati de acasa… a fost o adevarata NOAPTE A VALPURGIEI.
Continui cu Serban Voda, alaturi de Tinichigerie, în spate erau un lant de locuinte modeste, alaturi, alta casa si apoi un bloc cu vreo 4 etaje, se pare ca exista si acum, la parter o farmacie a Farmacistului Eugen Parschivescu, cu care ne si înrudeam; în ultimul timp, îsi aduce aminte si fiul meu, era un restaurant cu gradina de vara, se traversa o straduta si se ajungea la o casa mare cu fatada la strada si o terasa, iar în spate, ca o adevarata strada, pe o parte si cealalta apartamente cu parter si etaj. Toate acele zeci de apartamente aveau iesire în alta strada, precum si blocul de la 81 si alte locuinte pe cealalta parte a Caii Serban Voda, erau proprietatile marelui proprietar Iordache Minciulescu – dar din munca si nu furturi -, caruia îi apartinea si restaurantul-berarie de la parter, precum si o renumita covrigarie, mirosul covrigilor ajungând pâna la noi în casa…
Mai sus pe Serban Voda era Depoul de tramvaie, o Benzinarie si în rest case mici, pâna se ajungea în Strada Lânariei. Înainte de a ajunge pe Lânariei, era Aleea Frigului unde se afla Fabrica de înghetata Frigu si se putea comanda înghetata telefonic, care se aducea la domiciliu, în cutii, precum le vedeti si astazi.
Tot pe aceasta parte în blocurile Minciulescu, era un Magazin alimentar universal “La Moldoveanu”, iar la primul colt de la casa noastra, colt cu Domnita Florica, se afla Magazinul alimentar general La Armeanu, unde gaseam toate deliciurile pentru gurmanzi, iar in fata usii strajuiau 2 butoaie, unul cu Icre negre si altul cu Icre de Manciuria – era furnizorul nostru de saptamâna, avea un registru pentru clientii permanenti si se putea platea la saptamâna sau luna – totul era pe încredere.
În încheiere, publicăm o serie de imagini luate săptămîna trecuta, de catre Cristian Vojniac, căruia îi mulțumim pe această cale. Vedeți clădirea de la numărul 106 și fostul Centru de Sănătate:
    
Citiți și episoadele anterioare: unu și doi
scris de Venera E. Dumitrescu-Staia
Care este trecutul?
Cladirea inițială a liceului – unde am învățat cele 8 clase liceale, plus Bacalaureat în 1945 -, a fost înființată în anul 1926 (o coincidență regala…, anul nașterii mele) și se afla pe Calea Rahovei Nr 40.
Faptul ca în anul 1965 venise Ceausescu la putere, au început marile REFORME în toate domeniile… inclusiv cu totala reforma a învatamântului – începută în 1948 -, care a fost daunatoare generatilor ce au urmat… Ca atare, liceul în noua cladire nu a mai purtat denumirea Domnitei Ileana, patroana liceului, Ceausescu abolind tot ce era legat de Monarhie, iar cladirea veche si noua din Rahovei, fiind afectate unor alte interese, elevii fiind transferati în cladirea noua de pe str. Cuza Voda…
În ziua de 6 Noiembrie 1976 (alta coincidenta, astazi este 6 Noiembrie!), când s-a sarbatorit “Semicentenarul Liceului Ion Creanga” alias Domita Ileana, am fost invitata în mod special, primind Anuarul pe care-l posed, plus o medalie.
   
Va veti întreba, probabil, cum m-au gasit pe mine sa colaborez la acest Anuar? Simplu, datorita unor colege de liceu care aveau copiii la Ion Creanga, cu care am mentinut relatiile si pe care le mobilizam pentru aniversarile noastre din 10 în 10 ani, eu fiind organizatoarea si singura care mai pastram vechiul Anuar al Liceului aparut in anul 1942, intitulat “Din viata unei scoli – Liceul de fete “Domnita Ileana” – Bucuresti, 1926-1942.
   
Mentionez ca întreaga arhiva a fostului Liceu Domnita Ileana, dupa marele bombardament asupra Bucurestiului, din 4 Aprilie 1944, inclusiv cataloagele, a fost transferata la Sinaia în incinta Castelului Peles, iar dupa ocuparea de catre rusi în 1945, nu a mai interesat pe nimeni trecutul liceului, în felul acesta apelând la copii si parintii lor…
 Autoarea, în primul rând, a doua din dreapta imaginii Iata ce-mi scriu autorii pe prima pagina, drept multumire, citez: Prof. Ionescu: “Doamnei Venera Dumitrescu, cu aleasa pretuire pentru concursul dat cu prilejul întocmirii acestei Monografii” si Maria Soigan, profesoara: “Cu toata consideratia pentru concursul nepretuit dat la tiparirea Monografiei liceului“.
________________
Resurse suplimentare:
 
- Imagine cu vechea clădire a liceului, afectată de cutremurul din 1940:
- Mormîntul Domniței Ileana, din Statele Unite:
 
scris de Venera E. Dumitrescu-Staia
În imagine, casa din Calea Șerban Vodă Nr. 106 – renovată de parintii mei după marele cutremur din Noiembrie 1940 – care nu a fost grav avariată, totusi, datorita Inginerului-constructor LIVIU CIULEI (tatăl regizorului Liviu Ciulei, dec. în 2011), ruda prin alianta cu tatal meu, care a construit printre altele si Banca Nationala a României.
Liviu Ciulei a considerat, dat fiind vechimea constructiei, sa fie consolidata în eventualitatea unui alt cutremur… rezultatul a fost ca la cutremurul din 4 Martie 1977 casa a ramas în picioare… fiind însa distrusa atât în exterior, cât si în interior, de locatarii instalati dupa naționalizarea în anul 1950.
În imagine este tatal meu.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
scris de Venera E. Dumitrescu-Staia
comentarii