… dacă vreți – chiar vreți – să vedeți ce înseamnă tristețea – adevărata tristețe.

De trei ani de zile, maimuța mea ia lecții de desen. Știu cât costă o pensulă, un creion, un caiet de schițe, un liner – din alea bune. Din alea adevărate. Mult. Și e încă mică și nu are nevoie de multe pensule și de multe creioane și de multe altele.

Tangențial, trăgând cu ochiul în familie, am văzut și ce înseamnă să pregătești un copil ca să intre la Arte. Câți bani bagi în materiale și meditații. Cum te chinui să găsești un profesor bun. Câți alți copii (zeci) vin în weekend la acești profesori.

Deci Dumnezeu ți-a dat un dar, pe care nu l-a dat altor oameni. Părinții ți-au dat bani peste bani peste bani ca să ajungi la o facultate la care să înveți ce să faci mai bun și mai frumos cu talentul dat de sus. Tot Dumnezeu te-a ajutat să te naști într-un timp în care poți face ce vrei tu cu darul tău.

Și cu toate acestea curgîndu-ți gîrlă pe la moară… tu alegi să faci egări!

… și rochii care se îmbîcseau la Fondul Plastic în ’82! Și rochie de mileu cu celofan! Și șezlonguri ca la Techirghiol și mobilă de moartea șalelor. Și urâțenii banale, ieftine, stereotipuri fumate de la 1900 încoace, care nu vin de nicăieri și nu duc nicăieri, care nu spun nimic în afară de mi-e lene să gândesc, mă piș pe talentul meu și pe banii lu’ mamatata și pe tinerețea mea și pe cei care nu au avut șansa să intre la facultate, la firmă, la expoziție – ca să intru eu.

Am fost iar la «Romanian Design Week».

Era un film, Eternal sunshine of the spotless mind. Nu știu cum să pun chestia asta pe invers. Cam așa e.