despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

«Romanian Design Week», mai bine

… fără nici o urmă de exagerare, ediția de anu’ ăsta a «Romanian Design Week» e un uriaș pas înainte.

Designul românesc a reușit să renunțe la… paleții de lemn.

Că i-a înlocuit cu niște cărămizi, e doar așa, o cîrcoteală; un chițibuș.

Altminterea înăuntru, în expoziție, e-aceeași tristețe binecunoscută.

Aceeași plafonare, aceeași plictiseală, aceeași fugă de adevăratul miez al cuvîntului „creativ” și aceeași lipsă de interes.

… dar ne-am obișnuit prea bine cu toate astea!

Ce-i frumos însă – și un cîștig veritabil – e locul unde se ține evenimentul: anume în palatul Băncii Comerciale de la Universitate.

Că se puteau spăla geamurile – măcar cîteva – asta altă cîrcoteală; alt chițibuș este.

Da’ măcar poți căsca gura prin palat, o clădire altminterea necunoscută pe dinăuntru: merită. Adrian Crăciunescu a scris mai multe despre ea.

din zbor

… dacă vreți – chiar vreți – să vedeți ce înseamnă tristețea – adevărata tristețe.

ăștia se iau în serios!!!

puneți sacu-n cap dizainului.

«Romanian Design Week» s-a-ntors… și lovește rău!

Ce mi se pare înspăimîntător e că ăștia chiar se iau în serios!

Trebuie să mergeți; trebuie să vedeți; trebuie să vă convingeți!

Trebuie să fiți acolo.

«Romanian Design Week» se ține, anul ăsta… într-un hol!

Într-un hol, fraților!

La asta s-a ajuns: să nu fim în stare să ne fălim cu ce ne iese din cap și să nu fim în stare decît să punem decît niște chestii într-un hol!

Într-un hooooool!!!!

Atît design avem.

Știm fiecare dintre noi oameni deștepți, isteți, creativi; dar „designul românesc” are de arătat doar niște chestii într-un hol.

NIȘTE. CHESTII. ÎNTR-UN. HOL.

Dar să nu fiu chiar de tot cîrcotaș: la ediția din anul ăsta n-am mai văzut nimic făcut din paleți.

au, designu’

De trei ani de zile, maimuța mea ia lecții de desen. Știu cât costă o pensulă, un creion, un caiet de schițe, un liner – din alea bune. Din alea adevărate. Mult. Și e încă mică și nu are nevoie de multe pensule și de multe creioane și de multe altele.

Tangențial, trăgând cu ochiul în familie, am văzut și ce înseamnă să pregătești un copil ca să intre la Arte. Câți bani bagi în materiale și meditații. Cum te chinui să găsești un profesor bun. Câți alți copii (zeci) vin în weekend la acești profesori.

Deci Dumnezeu ți-a dat un dar, pe care nu l-a dat altor oameni. Părinții ți-au dat bani peste bani peste bani ca să ajungi la o facultate la care să înveți ce să faci mai bun și mai frumos cu talentul dat de sus. Tot Dumnezeu te-a ajutat să te naști într-un timp în care poți face ce vrei tu cu darul tău.

Și cu toate acestea curgîndu-ți gîrlă pe la moară… tu alegi să faci egări!

… și rochii care se îmbîcseau la Fondul Plastic în ’82! Și rochie de mileu cu celofan! Și șezlonguri ca la Techirghiol și mobilă de moartea șalelor. Și urâțenii banale, ieftine, stereotipuri fumate de la 1900 încoace, care nu vin de nicăieri și nu duc nicăieri, care nu spun nimic în afară de mi-e lene să gândesc, mă piș pe talentul meu și pe banii lu’ mamatata și pe tinerețea mea și pe cei care nu au avut șansa să intre la facultate, la firmă, la expoziție – ca să intru eu.

Am fost iar la «Romanian Design Week».

Era un film, Eternal sunshine of the spotless mind. Nu știu cum să pun chestia asta pe invers. Cam așa e.

atît se poate

… pretenii mei, dizainării, lovește dîn nou. Tristețea aceea de Romanian design week s-a deshumat.

… acum, în spațiul public de la Universitate – e un țarc făcut din paleți, numit – țin’te, vere! – Loc de joacă DYI

Nu știu dacă ați înțeles. Atît poate dizainărul român; ăsta-i nivelul ‘mnealui; să spoiască niște bulumaci și s-agațe de ei o hîrtie, pe care să-și laude viziunea.

Folosirea paleților îi maximul pe care-l poate atinge dizainărul. Atît poate omul: mai mult, nu-i cereți.