despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul 
|
scris de Ando Gata! Au fost îndeajuns „decât” astea patru cuvinte ca să-mi risipească vălul de întrebări care stăruia de prea mult timp peste puterea mea de înţelegere. Asta înseamnă să judeci superficial, numai după aparenţe, să nu încerci măcar să înţelegi sensul profund de purificare sufletească prin care trec cei pe care, dintr-o mentalitate anacronică, de muncitor necalificat (cum ne-a etichetat, mai demult, cineva), i-am catalogat drept mâzgălitori de ziduri.
Ne-om fi deșteptat – cam tîrziu, dar mai bine decît deloc – fiindcă o s-aducem înapoi frumosul „Bucharest Music Film Festival”, după atîta și atîta pauză: opt ani! Pe vremurile bune era legat de minunatul festival de jazz și se ținea la-nceputul verii: cîte seri de neuitat am petrecut în piață, lîngă Ateneu! După ce a fost mutat toamna, ca să se lege de „Zilele Bucureștiului”… s-a pierdut; iar jazzul a fost exilat dincolo de Casa Scînteii, la Combinatul Fondului Plastic. Despre jazz – anul ăsta – încă nimic. scris de Ando Duminică 2 iunie, cu mult fast (primari, profesori unversitari, brigada de gardă, sobor de preoţi, bucureşteni) a fost inaugurat bustul lui Emmanuel de Martonne, savant cu o operă impresionantă, celebru geograf francez care și-a legat activitatea științifică şi de spațiul geografic locuit de români. El a contribuit în mod semnificativ, la finalul Primului Război Mondial, la trasarea graniţelor României – între România, Serbia şi Ungaria (dar şi Cehoslovaciei), graniţe care mai sunt valabile şi în ziua de azi.
Proiectul a fost finanțat și realizat din fonduri exclusiv private și a fost donat către P.M.B. Monumentul este amplasat pe Calea Victoriei, chiar în scuarul de unde porneşte Calea Griviţei, prilej să facem şi noi cuvenita adăugire la lista noastră. N-a fost un sezon rău: pînă-n iarnă a fost Picasso, acuma-i Dalí. Bun, să ne-nțelegem, nu e vorba de expoziții-expoziții în care ne sînt aduse și arătate „marile opere” ci, printr-o strădanie de lăudat, adunări de lucrări de prin colecții. De-aia, în fapt, vorbim despre efectul Picasso și despre universul lui Dalí – așa fiind aduse din condei evenimentele bucureștene. Doar că și asta se face cu mai mult ori mai puțin meșteșug. Bunăoară, expoziția Picasso a dezamăgit taman prin îmbrăcarea efectului în haine bune. Muzeul de artă recentă nu reușește să treacă de agățatul pe pereți nici acum, la mai bine de cinci ani de funcționare. Nu explică, nu învață, nu arată, nu îmbie; rămîne prizonierul unei nișe nefericite, sărăcăcioase, fără har. Efectul, deci, nu reiese; vizitatorul încearcă să-l dibuie fără să primească vreun ajutor, lăsîndu-se păgubaș după ce trece de însăilările-statement de absorbante intime date cu vopsea ale artiștilor autohtoni.
În schimb, la Dalí se schimbă calimera. Chiar dacă spațiul Hanului Gabroveni pare mai puțin potrivit unei mari expoziții, uite că punerea-n valoare e de milioane; locul e luminos, intim, dar aerisit, plăcut. Neofitul se plimbă prin universul artistului, ajutat de explicații, fără să simtă nevoia să deschidă wikipedia.
Asta e: bate Dalí. De data asta.
Poate e mult spus muzeu: și nu-i rău așa, gîndindu-ne că de atîtea ori muzeu înseamnă mausoleu, îmbîcseală, încremenire. Nu, Muzeul Comunismului e ceva între colecție și expoziție, ceva în primul rînd agreabil – deși comunismul numai așa nu trebuie să fie. Experiența, în fapt, e agreabilă, pentru că locul reușește și să adune, și să învețe, și să dea de gîndit. Sînt multe strînse într-un hol, două camere și-o bucătărie: lucruri care-au avut viață, lucruri de care-ai uitat, lucruri de care nu te-ai fi gîndit c-au făcut parte din viața noastră. Lucruri pe care ești îmbiat să pui mîna, să le simți, să le cîntărești nu doar cu privirea. Cine se abate de la iureșul Lipscaniului găsește pe Covaci un etaj liniștit și, fără grabă, poate scotoci undeva în comunism. Mulți turiști; mi-a plăcut cum explicațiile se găsesc traduse în cele două limbi străine prietenoase cu vizitatorii de azi: engleza și spaniola. Plimbări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul Satului • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor • la Muzeul de artă recentă • la Muzeul militar • la Muzeul Storck • la colecția de artă Ligia și Pompiliu Macovei • la Muzeul George Severeanu • la Muzeul literaturii române
Da, am fost, merită; ne-a plăcut. Mergeți! Expoziția Grigorescu e la Palatul regal, la muzeu. Dar mă știți: mereu dau peste-un chițibuș care strică totul. Cum e acum „ethosul” ăsta. Poate fi orice – marcă de adidași… deodorant… model de dubiță… firmă de imobiliare – că sună a orice. Dar se pare că nu-i orice, ci-i ceva de-al nostru, românesc: mai dihai ca mămăliga, viezurele și șaorma cu de toate. Ei, să fie – să fie la ei acolo, cum se zice. … cîndva ne-om scutura de obiceiul ăsta păgubos să purtăm pe sus, departe de om, tot ce ajunge să fie socotit „cultură”. Plimbări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul Satului • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor • la Muzeul de artă recentă • la Muzeul militar • la Muzeul Storck • la colecția de artă Ligia și Pompiliu Macovei • la Muzeul George Severeanu • la Muzeul literaturii române Lăudăm din toată inima „Scurt istoric al cinematografelor bucureștene”, scris de Gabriel Belkine. Primul volum a apărut deja.
Cinematografele Bucureştiului • Cinematografele Bucureştiului – alte liste, alte întrebări • Luînd urma Lirei • Terasa surpriză • Dosuri de cinema • Din presa vremii – cinema … librăria pentru copii din Cotroceni – Asteroidul B612 – o să se-nchidă peste vreo trei săptămîni. Păcat; chiar păcat. Ion Cârdei – sau Ioan, cum se semna pe schițele pe care le vedeți – a fost poet, pictor, sculptor și-a trăit secolul trecut, între 1906 și 1970. Ce surpriză, ce bucurie, să găsim atmosfera Capitalei așa cum a surprins-o la-nceput de ani ’60! Am pozat cîteva – cînd mergeți să vizitați Muzeul Literaturii Române, o să vedeți și celelalte desene; sînt în sălile de la subsol. Frumos!
scris de Ando Cu prilejul comemorării a 500 de ani de la Reforma Protestantă (1517-2017), Primăria Generală a inaugurat recent „Monumentul Reformei Protestante”, amplasat pe peluza parcului de la Sala Palatului, puţin mai sus de intersecţia dintre str. Ion Câmpineanu cu str. Ştirbei Vodă. Realizat din marmură şi bronz (sculptor Ionel Stoicescu), monumentul are forma unei cărţi deschise, pe coperţile căreia sunt efigiile lui Martin Luther şi a lui Jean Calvin, cei doi iniţiatori ai reformei protestante.
Locul ales nu este întâmplător: aici era grădina Bisericii Calvine, demolată în 1959, când s-au pornit lucrările la ansamblul Sălii Palatului. Prilej numai bun, pentru a vă invita să parcurgeţi un interesant „inventar” al bisericilor dispărute din zona Palatului regal. |
articolele noastre sînt preluate și de: 
|
|
Copyright © 2005 - 2025 Simply Bucharest Log in Powered by WordPress & Atahualpa |
||
comentarii