despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Avem un nou monument

scris de Ando

Cu prilejul comemorării a 500 de ani de la Reforma Protestantă (1517-2017), Primăria Generală a inaugurat recent „Monumentul  Reformei Protestante”, amplasat pe peluza parcului de la Sala Palatului, puţin mai sus de intersecţia dintre str. Ion Câmpineanu cu str. Ştirbei Vodă.

Realizat din marmură şi bronz (sculptor Ionel Stoicescu), monumentul are forma unei cărţi deschise, pe coperţile căreia sunt efigiile lui Martin Luther şi a lui Jean Calvin, cei doi iniţiatori ai reformei protestante.

 

Locul ales nu este întâmplător: aici era grădina Bisericii Calvine, demolată în 1959, când s-au pornit lucrările la ansamblul Sălii Palatului. Prilej numai bun, pentru a vă invita să parcurgeţi un interesant „inventar” al bisericilor dispărute din zona Palatului regal.

tot respectul, dar.

Sala mare a Teatrului Național a fost botezată după răposatul director.

Atîta vreme cît, însă, pe clădire nu găsim nicăieri că scrie – clar și mare – că este TEATRUL NAȚIONAL, menționarea lui Ion Caramitru trebuia făcută discret, modest, elegant și-n nici un caz stricînd echilibrul vizual al intrării principale.

Ion Bârlădeanu – un mural

de Ando și HM

Semnalăm un graffiti – sau, mai bine zis, un „mural” – vizibil din părculețul dintre străzile C. A. Rosetti, Nicolae Filipescu, Școalei și Tudor Arghezi.

Fiindcă-l înfățișează pe Ion Bârlădeanu, despre care am publicat și noi de curînd un material, socotim că-i bine să vi-l arătăm:

 

Artişti străini în România… câteva completări

scris de Ando

Acum câţiva ani, ne-am încumetat – folosind decupări scoase din presa vremurilor – să facem un mic serial cu artiştii străini care au trecut prin România în perioada socialist-comunistă.

In cele zece episoade care ne-au ieşit atunci, am pus laolaltă atât cântăreţi şi formaţii, veniţi la noi pentru concerte, înregistrări de discuri sau apariţii TV, precum şi vedete de cinema (actori sau regizori) sosite pentru filmări sau pur şi simplu în vizită – vezi cazurile Kirk Douglas sau Edward G. Robinson.

Incă de atunci, comentatorii ne-au completat serialul cu diverse nume şi, mai ales, cu detalii uitate sau scăpate de noi fie din necunoaştere, fie din lipsă de materiale documentare.

Formidabilele grupaje fotografice publicate pe pagina de facebook a Studiourilor Buftea nu ne-au dat pace şi chiar credem necesară (sperăm şi plăcută) o revenire asupra subiectului.

Incepem cu filmul Codin (1963), coproducţie româno-franceză, ecranizare a romanului lui Panait Istrati, pentru care a sosit şi a lucrat în România o echipă franceză în frunte cu două nume importante: regizorul Henri Colpi – care tocmai fusese recompensat cu prestigiosul trofeu „Palme d’Or“ în 1961, pentru „Une aussi longue absence“- şi Françoise Brion, deja o actriţă consacrată

De reţinut că realizarea acestui film (răsplătit cu premiul pentru cel mai bun scenariu la festivalul de la Cannes) a fost, totodată, şi o veritabilă lecţie de meserie pentru partea română, după cum spunea Paul Cornea, fost director al Studioului Cinematografic Bucureşti: „…Filmările au constituit tocmai din acest punct de vedere o adevărată şcoală pentru echipele noastre de producţie, deprinse cu treaba de mântuială, pierderile de timp şi consumuri nejustificate de peliculă, energie electrică, etc. Echipa «Codin», condusă nemijlocit de Halfon, ( n.n. producătorul filmului) a lucrat cu productivitate nemaiîntâlnită la noi, demonstrând în concret că întreprinzătorul privat e superior celui de stat, întrucât el îşi gestionează propriii bănuţi, în vreme ce celălalt îşi permite cu nonşalanţă excese, fiindcă ştie că oricum o va scoate la capăt”.

După trei ani, acelaşi regizor – Colpi – a revenit în România pentru a realiza „Mona, l’étoile sans nom“ („Steaua fără nume“), după piesa lui Mihail Sebastian, cu Claude Rich şi Marina Vlady în rolurile principale.

Acum şi marea surpriză (cel puţin, pentru mine): grupajul de fotografii cu vizita din 1963, pe platourile de la Buftea, a celor doi mari actori americani Shirley MacLaine şi Jack Lemmon, ambii deja nominalizaţi la premiul Oscar (1961) pentru rolurile lor din filmul Apartamentul, vizită despre care nu aveam habar. Tocmai de aceea, mi-am permis să „fur” mai multe fotografii. Vizita celor doi s-a suprapus cu filmările la pelicula noastră istorică „Tudor” şi în unele cadre apar, costumaţi de epocă, şi marii noştri actori George Vraca şi Geo Barton

Inedită a fost şi prezenţa lui Omar Sharif în România (1968) şi avem imagini de la prospecţiunile făcute pentru filmul Mayerling.

Să vedem şi precizările care însoţesc fotografiile:  „Se pare că echipa americană a intenționat sa facă acest film în țara noastră, mărturie stând prospecțiunile realizate în România… De asemenea, l-am identificat și pe Omar Sharif care participă la niște probe pentru film. Mayerling s-a filmat pâna la urma în locații din Veneția, Viena, Mayerling – Austria și în studiourile franțuzești Paris-Studio-Cinéma (Billancourt Studios).

In imagini mai apare și celebrul regizor Terence Young… cunoscut mai ales pentru regia a trei filme James Bond…primele două filme din serie, Dr. No și From Russia with Love, precum și Thunderball.”

Cert este că, una peste alta, deceniul cuprins între 1960 -1970 a adus în ţara noastră şi alţi mulţi actori cunoscuţi cum ar fi: Pierre Brice, Marie- José Nat şi Georges Marchal (Dacii),

Richard Johnson, Antonela Lualdi, Amedeo Nazzari (Columna),

Jean-Paul Belmondo, Marlène Jobert, Laura Antonelli (Mirii anului II),

sau Orson Welles, Sylva Koscina, Laurence Harvey şi Michael Dunn pentru superproducţia istorică Bătălia pentru Roma

Statuile oraşului… seara

scris de Ando

În perioda asta, ziua fiind mai scurtă, de câteva ori, raidurile mele prin oraş m-au prins, spre final, pe întuneric. Aşa am remarcat, prima oară, că statuia lui Tudor Vladimirescu (cea de pe Eminescu, vizavi de Serviciul de ambulanţă) devine, practic… invizibilă, odată cu venirea serii. Degeaba ridică sabia spre cer vajnicul conducător al pandurilor, sistemul defectuos de iluminare e de vină!

 

Împins de curiozitate, am luat la pas axa bulevardelor Carol-Elisabeta-Kogălniceanu şi, din păcate, concluzia este aceeaşi: lumina proiectoarelor este direcţionată, în principal, pe soclurile monumentelor, iar personajele principale: fie Kogălniceanu, I. C. Brătianu sau C. A. Rosetti se disting cu mare greutate.

  

Nu mai vorbesc de statuia lui Bălcescu, din mijlocul Parcului Pache.

O situaţie asemănătoare este cu cele patru renumite statui de pe platoul din faţa Universităţii. Aici, statuile din marmură albă se văd mai bine, dar asta numai pentru că întreaga zonă este luminată mai intens.

În schimb, statuia lui Mihai Viteazu, fiind din bronz, este greu vizibilă, ea necesitând, evident, un sistem propriu de iluminare care s-o evidenţieze.

Şi alte monumente intră în beznă odată cu lăsarea serii. Iată, de pildă, cum (nu) se vede figura lui Eugeniu Carada de pe Lipscani, din coasta Băncii Naţionale.

Sau bustul lui Kemal Atatürk din piaţeta teatrului Odeon.

O paranteză: ce loc potrivit ar fost aici, între cele două teatre Odeon şi Teatrul de Revistă – pentru un monument dedicat marelui actor Constantin Tănase!

Tot lumina stradală salvează şi imaginea nocturnă a statuii spătarului Mihai Cantacuzino de lângă gardul spitalului Colţea.

Iar la kilometrul zero, îl găsim în aceeaşi nemeritată beznă pe Constantin Brâncoveanu.

După tot ce (mai mult nu) văzusem în această scurtă plimbare, la întoarcere nu m-a mirat nicidecum faptul că statuia lui Ştefan cel Mare din parcul primăriei sectorului 2, de la Obor, nu e luminată.

Şi aici fac o nouă paranteză: iată cum arată, la patru ani de la inaugurare, acele corpuri de iluminare dispuse în jurul monumentului!

P.S. scuze pentru calitatea pozelor de noapte, dar cred că sunt îndeajuns de sugestive pentru ce am vrut să spun!

din presa vremii (106) – cinema

… ohoo, ne plac filmele; nu ne mai place la film, dar asta-i altceva.

Cinemaul a fost o distracție la-ndemîna oricui și tuturor. Am reușit să vă arătăm puzderia de spectacole care rulau în sălile bucureștene în anii de după Război: 19451946-471948.

Pe măsură ce ne Uniunea Sovietică ne influența tot mai tare, filmele franțuzești, englezești, și – mai ales – americane se răreau; proprietarii sălilor de cinematograf continuau însă să prezinte premierele cît puteau de atractiv:

… dar de la an la an filmele occidentale se tot răreau… și dispăreau. Cîteva spicuiri din ziarele anului 1949 sînt grăitoare:

 

Firește, industria cinematografică autohtonă – de curînd naționalizată – reîncepea să producă.

Istoria – știți voi cum se-ntoarce ea! – a făcut să trecem peste toate. Semnele bune încep să se simtă; societatea devine tot mai deschisă, așa cum ne dăm seama din tăieturile presei anilor 1964 și 1966.

Cinemaul încearcă să recupereze, să refacă legăturile cu industria occidentală; ca să ne facem o măruntă idee, iată un anunț din România Liberă despre apropiata premieră a filmului „La nord prin nord-vest” de Alfred… Hitchcook. Lansat în Statele Unite în iulie 1959, ajungea la noi în octombrie… 1969! Dar erau vremuri bune, da – chiar erau.

Rulau aproape toate filmele importante produse în vest și artiștii străini țineau concerte într-un ritm care și azi ne umple de invidie.

Desigur… istoria urma din nou să se schimbe! Zece ani mai încolo – în 1979 – numărul peliculelor importate scade simțitor:

… ajungîndu-se ca-n 1989, înainte de Revoluție, să nu mai ruleze nici un film nou: nu doar occidental, dar nici sovetic. Rareori, în cadrul vreunui eveniment cinematografic cu circuit restrîns, se puteau viziona – de pildă – pelicule dublate est-europene ori scandinave. Încasările sălilor se realizau din proiecțiile succesurilor de casă ale deceniilor trecute, din ce în ce mai degradate fizic și ciopîrțite de cenzură.

Citiți despre cinematografele noastre: Cinematografele BucureştiuluiCinematografele Bucureştiului – alte liste, alte întrebăriLuînd urma LireiTerasa surprizăDosuri de cinemagrupul „Cinematografe BucureșteneIndicatorul cinematografelor din Capitală (început de ani ’60, sursa, din păcate, neprecizată):

  

„Străinii” Bucureştilor 3: poetul kazah Abai Kunanbayev

Anul 2021 marchează pentru Republica Kazahstan, îndepărtata ţară din Asia Centrală, 30 de ani de la declararea independenţei şi 175 de ani de la nașterea poetului naţional, clasicul literaturii kazahe, Abai Kunanbayev.

Cu acest prilej, pe una din peluzele de lângă Casa Presei, a fost inaugurată Piaţa Kazahstan unde a fost amplasat şi bustul marelui poet şi filosof naţional Abai. Universitatea Națională Eurasiatică “L. Gumilyov” este cea care a sprijinit realizarea monumentului, iar autorul bustului- Talgat Anarbekov- este profesor al acestei universități, sculptor, membru al Uniunii Artiștilor din Republica Kazahstan.

Ocazie cu care reactualizăm şi noi lista cu „străinii” oraşului, pe care am început-o în 2014.

Vivat veselia!

Se pare că nu se cade, că nu dă frumos, că numai artist nu ești dacă atunci cînd te-apuci să „performezi” în fața oamenilor lași să se vadă c-o faci cu poftă, cu plăcere, cu veselie – căutînd, carevasăzică, să le faci o bucurie.

Nu, nenică!

Ori te scremi, te-ncrunți și te-arăți înnegurat de tot ce te-nconjoară; ori te bășești serios pentru că nimeni nu te-nțelege; ori pur și simplu o ții pe-a ta, chit că publicul din fața ta pleacă mai departe-n treaba lui.

Dar să nu fii vesel – nu. Nu poți fii artist și vesel.

Nici dacă zdrăngăni chitara pe-o bordură să nu fii vesel. Nici dacă desenezi un portret într-o grădină.

Pîn-la urmă, dă-l dracu’ de public: dacă n-a plătit, se cheamă că nu merită nimic de la tine; iar dacă a plătit, înseamnă că-i îndeajuns de prost ca să-i bagi pe gît orice.

artiștii, ca miniștrii

Oricum am lua-o, lucrurile s-au relaxat grozav și oamenii, ca scăpați din cușcă, au împînzit orașul. Firește, ne reîntoarcem la problema de dinainte: ce pot face oamenii cînd ies din casă?

Parcurile-s puține și deloc convenabil puse pentru jumătate din bucureșteni. Mallurile au, în realitate, o ofertă mediocră de petrecere a timpului liber. Muzeele-s niște depozite de lucruri frumoase și nimic mai mult.

Cei mai mulți dintre locuitorii Capitalei nu au șansa să se-ntîlnească și să facă ceva în preajma casei.

Dar… stai! Avem Cultura, acea vorbă-ncîntătoare ce-ți umple gura mai ceva ca o gogoașă fierbinte. Cultura… ah!… cultura!

Și ce rău a dus-o Cultura! Despărțit de publicul cu ochii umeziți de ce se petrece colo-sus pe Scîndură, Artistul s-a smiorcăit de un an-încoace. Te-ai fi așteptat ca de-acuma, cînd aproape totu-i la liber, să-l regăsești jucînd. Trei spectacole pe zi. În pod, pe pod, la colț, pe tăpșan.

Mult noroc: Artistul încă n-a ieșit să-și reîntîlnească publicul. Știți, poate nici n-o fi așa important publicu’ ăsta – ia mai dă-l naibii: doar stă pe telefon și mai are și pretenția să joci bine după ce-a dat banul pe bilet.

Și totuși, am văzut cîțiva artiști. Ieșiseră prin Centru, în weekend, cînd se-nchide circulația mașinilor. Ședeau la cîte-un colț și cîntau cum știau ei mai bine. Iertați-mă: știu că erau – cum s-ar zice – niște neica-nimeni, dar prin ceea ce făceau acolo, la marginea bordurii, aduseseră oamenilor binele și frumosul.

Știți voi – adică arta; arta aia adevărată, care n-are nevoie să fie scrisă cu literă mare.

Spațiu și lumină

poze de Ando

O colecție de soi, una bogată: „Spațiu și lumină” – cîteva lucrări donate de văduva lui Constantin Lucaci – în fața Primăriei Sectorului 1.

Frumsețea liniilor inoxului vă aduce aminte de legendarul monument din fața Televiziunii Române: e creat de același artist.

Opriți-vă să le vedeți, zău că merită.

… și iar ne-aducem aminte că niciodată n-am reușit să punem în valoare formidabilii „pescăruși” din Herăstrău.