despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Statuile oraşului… seara

scris de Ando

În perioda asta, ziua fiind mai scurtă, de câteva ori, raidurile mele prin oraş m-au prins, spre final, pe întuneric. Aşa am remarcat, prima oară, că statuia lui Tudor Vladimirescu (cea de pe Eminescu, vizavi de Serviciul de ambulanţă) devine, practic… invizibilă, odată cu venirea serii. Degeaba ridică sabia spre cer vajnicul conducător al pandurilor, sistemul defectuos de iluminare e de vină!

 

Împins de curiozitate, am luat la pas axa bulevardelor Carol-Elisabeta-Kogălniceanu şi, din păcate, concluzia este aceeaşi: lumina proiectoarelor este direcţionată, în principal, pe soclurile monumentelor, iar personajele principale: fie Kogălniceanu, I. C. Brătianu sau C. A. Rosetti se disting cu mare greutate.

  

Nu mai vorbesc de statuia lui Bălcescu, din mijlocul Parcului Pache.

O situaţie asemănătoare este cu cele patru renumite statui de pe platoul din faţa Universităţii. Aici, statuile din marmură albă se văd mai bine, dar asta numai pentru că întreaga zonă este luminată mai intens.

În schimb, statuia lui Mihai Viteazu, fiind din bronz, este greu vizibilă, ea necesitând, evident, un sistem propriu de iluminare care s-o evidenţieze.

Şi alte monumente intră în beznă odată cu lăsarea serii. Iată, de pildă, cum (nu) se vede figura lui Eugeniu Carada de pe Lipscani, din coasta Băncii Naţionale.

Sau bustul lui Kemal Atatürk din piaţeta teatrului Odeon.

O paranteză: ce loc potrivit ar fost aici, între cele două teatre Odeon şi Teatrul de Revistă – pentru un monument dedicat marelui actor Constantin Tănase!

Tot lumina stradală salvează şi imaginea nocturnă a statuii spătarului Mihai Cantacuzino de lângă gardul spitalului Colţea.

Iar la kilometrul zero, îl găsim în aceeaşi nemeritată beznă pe Constantin Brâncoveanu.

După tot ce (mai mult nu) văzusem în această scurtă plimbare, la întoarcere nu m-a mirat nicidecum faptul că statuia lui Ştefan cel Mare din parcul primăriei sectorului 2, de la Obor, nu e luminată.

Şi aici fac o nouă paranteză: iată cum arată, la patru ani de la inaugurare, acele corpuri de iluminare dispuse în jurul monumentului!

P.S. scuze pentru calitatea pozelor de noapte, dar cred că sunt îndeajuns de sugestive pentru ce am vrut să spun!

din presa vremii (106) – cinema

… ohoo, ne plac filmele; nu ne mai place la film, dar asta-i altceva.

Cinemaul a fost o distracție la-ndemîna oricui și tuturor. Am reușit să vă arătăm puzderia de spectacole care rulau în sălile bucureștene în anii de după Război: 19451946-471948.

Pe măsură ce ne Uniunea Sovietică ne influența tot mai tare, filmele franțuzești, englezești, și – mai ales – americane se răreau; proprietarii sălilor de cinematograf continuau însă să prezinte premierele cît puteau de atractiv:

… dar de la an la an filmele occidentale se tot răreau… și dispăreau. Cîteva spicuiri din ziarele anului 1949 sînt grăitoare:

 

Firește, industria cinematografică autohtonă – de curînd naționalizată – reîncepea să producă.

Istoria – știți voi cum se-ntoarce ea! – a făcut să trecem peste toate. Semnele bune încep să se simtă; societatea devine tot mai deschisă, așa cum ne dăm seama din tăieturile presei anilor 1964 și 1966.

Cinemaul încearcă să recupereze, să refacă legăturile cu industria occidentală; ca să ne facem o măruntă idee, iată un anunț din România Liberă despre apropiata premieră a filmului „La nord prin nord-vest” de Alfred… Hitchcook. Lansat în Statele Unite în iulie 1959, ajungea la noi în octombrie… 1969! Dar erau vremuri bune, da – chiar erau.

Rulau aproape toate filmele importante produse în vest și artiștii străini țineau concerte într-un ritm care și azi ne umple de invidie.

Desigur… istoria urma din nou să se schimbe! Zece ani mai încolo – în 1979 – numărul peliculelor importate scade simțitor:

… ajungîndu-se ca-n 1989, înainte de Revoluție, să nu mai ruleze nici un film nou: nu doar occidental, dar nici sovetic. Rareori, în cadrul vreunui eveniment cinematografic cu circuit restrîns, se puteau viziona – de pildă – pelicule dublate est-europene ori scandinave. Încasările sălilor se realizau din proiecțiile succesurilor de casă ale deceniilor trecute, din ce în ce mai degradate fizic și ciopîrțite de cenzură.

Citiți despre cinematografele noastre: Cinematografele BucureştiuluiCinematografele Bucureştiului – alte liste, alte întrebăriLuînd urma LireiTerasa surprizăDosuri de cinemagrupul „Cinematografe BucureșteneIndicatorul cinematografelor din Capitală (început de ani ’60, sursa, din păcate, neprecizată):

  

„Străinii” Bucureştilor 3: poetul kazah Abai Kunanbayev

Anul 2021 marchează pentru Republica Kazahstan, îndepărtata ţară din Asia Centrală, 30 de ani de la declararea independenţei şi 175 de ani de la nașterea poetului naţional, clasicul literaturii kazahe, Abai Kunanbayev.

Cu acest prilej, pe una din peluzele de lângă Casa Presei, a fost inaugurată Piaţa Kazahstan unde a fost amplasat şi bustul marelui poet şi filosof naţional Abai. Universitatea Națională Eurasiatică “L. Gumilyov” este cea care a sprijinit realizarea monumentului, iar autorul bustului- Talgat Anarbekov- este profesor al acestei universități, sculptor, membru al Uniunii Artiștilor din Republica Kazahstan.

Ocazie cu care reactualizăm şi noi lista cu „străinii” oraşului, pe care am început-o în 2014.

Vivat veselia!

Se pare că nu se cade, că nu dă frumos, că numai artist nu ești dacă atunci cînd te-apuci să „performezi” în fața oamenilor lași să se vadă c-o faci cu poftă, cu plăcere, cu veselie – căutînd, carevasăzică, să le faci o bucurie.

Nu, nenică!

Ori te scremi, te-ncrunți și te-arăți înnegurat de tot ce te-nconjoară; ori te bășești serios pentru că nimeni nu te-nțelege; ori pur și simplu o ții pe-a ta, chit că publicul din fața ta pleacă mai departe-n treaba lui.

Dar să nu fii vesel – nu. Nu poți fii artist și vesel.

Nici dacă zdrăngăni chitara pe-o bordură să nu fii vesel. Nici dacă desenezi un portret într-o grădină.

Pîn-la urmă, dă-l dracu’ de public: dacă n-a plătit, se cheamă că nu merită nimic de la tine; iar dacă a plătit, înseamnă că-i îndeajuns de prost ca să-i bagi pe gît orice.

artiștii, ca miniștrii

Oricum am lua-o, lucrurile s-au relaxat grozav și oamenii, ca scăpați din cușcă, au împînzit orașul. Firește, ne reîntoarcem la problema de dinainte: ce pot face oamenii cînd ies din casă?

Parcurile-s puține și deloc convenabil puse pentru jumătate din bucureșteni. Mallurile au, în realitate, o ofertă mediocră de petrecere a timpului liber. Muzeele-s niște depozite de lucruri frumoase și nimic mai mult.

Cei mai mulți dintre locuitorii Capitalei nu au șansa să se-ntîlnească și să facă ceva în preajma casei.

Dar… stai! Avem Cultura, acea vorbă-ncîntătoare ce-ți umple gura mai ceva ca o gogoașă fierbinte. Cultura… ah!… cultura!

Și ce rău a dus-o Cultura! Despărțit de publicul cu ochii umeziți de ce se petrece colo-sus pe Scîndură, Artistul s-a smiorcăit de un an-încoace. Te-ai fi așteptat ca de-acuma, cînd aproape totu-i la liber, să-l regăsești jucînd. Trei spectacole pe zi. În pod, pe pod, la colț, pe tăpșan.

Mult noroc: Artistul încă n-a ieșit să-și reîntîlnească publicul. Știți, poate nici n-o fi așa important publicu’ ăsta – ia mai dă-l naibii: doar stă pe telefon și mai are și pretenția să joci bine după ce-a dat banul pe bilet.

Și totuși, am văzut cîțiva artiști. Ieșiseră prin Centru, în weekend, cînd se-nchide circulația mașinilor. Ședeau la cîte-un colț și cîntau cum știau ei mai bine. Iertați-mă: știu că erau – cum s-ar zice – niște neica-nimeni, dar prin ceea ce făceau acolo, la marginea bordurii, aduseseră oamenilor binele și frumosul.

Știți voi – adică arta; arta aia adevărată, care n-are nevoie să fie scrisă cu literă mare.

Spațiu și lumină

poze de Ando

O colecție de soi, una bogată: „Spațiu și lumină” – cîteva lucrări donate de văduva lui Constantin Lucaci – în fața Primăriei Sectorului 1.

Frumsețea liniilor inoxului vă aduce aminte de legendarul monument din fața Televiziunii Române: e creat de același artist.

Opriți-vă să le vedeți, zău că merită.

… și iar ne-aducem aminte că niciodată n-am reușit să punem în valoare formidabilii „pescăruși” din Herăstrău.

Din fugă: mai avem un Papă!

scris de Ando

Nu intraţi în panică! De fapt, este vorba de o nouă completare la mai vechea noastră listă cu „străinii Bucureştiului” imortalizaţi în marmură sau bronz. Pe prima parte a acestei liste, figura bustul Papei Ioan Paul al II-lea, dezvelit în august 2011. Zilele trecute, şi tot pe Bd. Schitu Măgureanu, dar mai jos, la intersecţia cu strada Grigore Cobălcescu, s-a adăugat bustul Papei Francisc.

Lucrarea (autor: Darie Dup) reprezintă o amintire permanentă a vizitei istorice din 2019 în România a Suveranului Pontif”.

Fragmente din memoria unui ziar (6)

scris de Ando

Citiți primul primul episod • citiți al doilea episod • citiți al treilea episod • citiți al patrulea episod • citiți al cincilea episod

Epilog

Nu putem pune capăt periplului nostru, fără a aminti că ziarul Libertatea s-a apropiat, încă de la primele sale apariţii, de ceea ce putem numi, într-un singur cuvânt, cultură – cu multiplele ei faţete: teatru, muzică, film, literatură etc. Şi a făcut-o într-un stil propriu, atractiv, fără patimă, acoperind chiar multe subiecte fierbinţi (dar, oare ce nu „frigea” în România acelor ani?). Incă mirosea a praf de puşcă în Bucureşti şi, în numărul din 29 decembrie 1989, apărea un prim semnal de alarmă: „S.O.S. Cultura!” – iar, peste câteva zile, pe 3 ianuarie 1990, chiar pe prima pagină, acolo între titlurile apăsate, gen „lozincă”, îşi găsea loc un omagiu la centenarul morţii marelui nostru Ion Creangă, semnat de criticul Alexandru Piru sub titlul „Triumful valorilor”.

Şi tot Libertatea a pornit, din 4 ianuarie 1990, publicarea „în foileton, a uneia dintre cele mai celebre (interzisă la noi) cărţi ale literaturii de „political fiction“ de după război: „O mie nouă sute optzeci şi patru“ de George Orwell”.

A urmat apoi, acea frumoasă perioadă a „recuperărilor”…. regizorii Andrei Şerban şi Lucian Giurchescu, dirijorul Sergiu Celibidache, graficianul Eugen Mihăescu, scriitorul Petru Popescu sau coregraful Constantin Duţu – am ales doar câteva din multele nume grele care reveneau în ţară după perioade de tristă şi forţată absenţă din peisajul nostru cultural.

Să mai precizăm că graficianul Eugen Mihaescu, viitor membru de onoare al Academiei, va deveni chiar consilierul artistic al ziarului.

Cum e firesc, din toptanul de articole, interviuri, anchete sau cronici publicate de ziar, am preluat (recunosc, de-a valma şi subiectiv) doar unele secvenţe cu care am încercat să creionez preocuparea reală şi consistentă a ziarului pentru subiectele din domeniu.

P.S. Trist este că, după ce am recitit articolul unde Octavian Andronic spune:Această fractură dintre Libertatea și mine m-a făcut ca acum să donez Bibliotecii Municipale colecția Libertatea din 22 decembrie până în 1995. Am salvat-o atunci când era pe cale să fie dată la reciclare când ne-am mutat din strada Brezoianu”, ne întoarcem – fatalmente – la mizeria… digibuc!

Citiți primul primul episod • citiți al doilea episod • citiți al treilea episod • citiți al patrulea episod • citiți al cincilea episod

Poate trebuia altfel…

scris de Ando

Acum o lună şi ceva, în decembrie, anul trecut, pe străduţa din faţa Teatrului de Comedie, s-a inaugurat „Aleea Comediei”.

De la bun început, vreau să fie clar: rândurile de mai jos nu vor să umbrească sub nicio formă această idee frumoasă, generoasă, mai ales că, printr-o fericită coincidenţă temporală, chiar în preajma emoţionantei inaugurări, scriam cât de mult a însemnat, pentru mine personal, acest teatru.

E vorba, aşadar, de un necesar „remember” dacă ne gândim ce puţin a făcut oraşul pentru a păstra amintirea marilor actori care au trudit pe scenele teatrelor sale.

Nedumerirea mea provine, însă, din alte motive. E vorba de actuala materializare a proiectului, dar mai ales din intenţia (declarată) de completa aleea cu alte personaje, lucru absolut firesc având în vedere lista cvasi interminabilă de mari actori şi regizori legaţi de acest teatru.

Aşa că, întreb: în ce fel se va face această „completare”? Se vor adăuga alte asemenea cuburi din piatră la cele existente? Dar, cum se vede, locul nu prea permite o atare extindere… Câte să adaugi, ele fiind destul de masive? Maxim, încă şase. Apoi?

Poate ar fi fost nimerit să se ia în considerare, de exemplu, o variantă de acest gen, adică un fel e zid curbat pe care să fie înscrise numele.

Sigur, „după razboi…” e mult mai uşor să-ţi dai cu părerea, dar – la urma urmei- e vorba de un monument de for public şi măcar nişte întrebări merită puse.

statuia Ecaterinei Teodoroiu

Taman ce s-a inaugurat statuia Ecaterinei Teodoroiu.

Se poate vedea – mai degrabă din fuga mașinii ori tramvaiului – în părculețul amenajat recent de Primăria sectorului 5 pe Coșbuc, peste drum de fosta fabrică de bere „Bragadiru”.

Statuia, cum ne-am obișnuit deja: pitită, ștearsă, modestă, fără ceva monumental, fără să transmită nimica din eroismul Ecaterinei. Să fie făcută-acolo, cum se zice.

Alte „monumente” noi din sectorul 5: Tudor VladimirescuRegina Mariaun dac