despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Picasso–Dalí 0–1

N-a fost un sezon rău: pînă-n iarnă a fost Picasso, acuma-i Dalí. Bun, să ne-nțelegem, nu e vorba de expoziții-expoziții în care ne sînt aduse și arătate „marile opere” ci, printr-o strădanie de lăudat, adunări de lucrări de prin colecții.

De-aia, în fapt, vorbim despre efectul Picasso și despre universul lui Dalí – așa fiind aduse din condei evenimentele bucureștene.

Doar că și asta se face cu mai mult ori mai puțin meșteșug.

Bunăoară, expoziția Picasso a dezamăgit taman prin îmbrăcarea efectului în haine bune. Muzeul de artă recentă nu reușește să treacă de agățatul pe pereți nici acum, la mai bine de cinci ani de funcționare. Nu explică, nu învață, nu arată, nu îmbie; rămîne prizonierul unei nișe nefericite, sărăcăcioase, fără har. Efectul, deci, nu reiese; vizitatorul încearcă să-l dibuie fără să primească vreun ajutor, lăsîndu-se păgubaș după ce trece de însăilările-statement de absorbante intime date cu vopsea ale artiștilor autohtoni.

   

În schimb, la Dalí se schimbă calimera. Chiar dacă spațiul Hanului Gabroveni pare mai puțin potrivit unei mari expoziții, uite că punerea-n valoare e de milioane; locul e luminos, intim, dar aerisit, plăcut. Neofitul se plimbă prin universul artistului, ajutat de explicații, fără să simtă nevoia să deschidă wikipedia.

Asta e: bate Dalí. De data asta.

la Muzeul Comunismului

Poate e mult spus muzeu: și nu-i rău așa, gîndindu-ne că de atîtea ori muzeu înseamnă mausoleu, îmbîcseală, încremenire.

Nu, Muzeul Comunismului e ceva între colecție și expoziție, ceva în primul rînd agreabil – deși comunismul numai așa nu trebuie să fie. Experiența, în fapt, e agreabilă, pentru că locul reușește și să adune, și să învețe, și să dea de gîndit.

Sînt multe strînse într-un hol, două camere și-o bucătărie: lucruri care-au avut viață, lucruri de care-ai uitat, lucruri de care nu te-ai fi gîndit c-au făcut parte din viața noastră.

Lucruri pe care ești îmbiat să pui mîna, să le simți, să le cîntărești nu doar cu privirea.

Cine se abate de la iureșul Lipscaniului găsește pe Covaci un etaj liniștit și, fără grabă, poate scotoci undeva în comunism.

Mulți turiști; mi-a plăcut cum explicațiile se găsesc traduse în cele două limbi străine prietenoase cu vizitatorii de azi: engleza și spaniola.

Plimbări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul Satului • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor • la Muzeul de artă recentă • la Muzeul militar • la Muzeul Storck • la colecția de artă Ligia și Pompiliu Macovei • la Muzeul George Severeanu • la Muzeul literaturii române

„ethos”

Da, am fost, merită; ne-a plăcut. Mergeți!

Expoziția Grigorescu e la Palatul regal, la muzeu.

Dar mă știți: mereu dau peste-un chițibuș care strică totul.

Cum e acum „ethosul” ăsta.

Poate fi orice – marcă de adidași… deodorant… model de dubiță… firmă de imobiliare – că sună a orice.

Dar se pare că nu-i orice, ci-i ceva de-al nostru, românesc: mai dihai ca mămăliga, viezurele și șaorma cu de toate. Ei, să fie – să fie la ei acolo, cum se zice.

… cîndva ne-om scutura de obiceiul ăsta păgubos să purtăm pe sus, departe de om, tot ce ajunge să fie socotit „cultură”.

Plimbări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul Satului • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor • la Muzeul de artă recentă • la Muzeul militar • la Muzeul Storck • la colecția de artă Ligia și Pompiliu Macovei • la Muzeul George Severeanu • la Muzeul literaturii române

Scurt istoric al cinematografelor bucureștene – o recomandare

Lăudăm din toată inima „Scurt istoric al cinematografelor bucureștene”, scris de Gabriel Belkine. Primul volum a apărut deja.

Cinematografele Bucureştiului • Cinematografele Bucureştiului – alte liste, alte întrebări • Luînd urma Lirei • Terasa surpriză • Dosuri de cinema Din presa vremii – cinema

din zbor (369)

librăria pentru copii din Cotroceni – Asteroidul B612 – o să se-nchidă peste vreo trei săptămîni.

Păcat; chiar păcat.

Ioan Cârdei, ce surpriză.

Ion Cârdei – sau Ioan, cum se semna pe schițele pe care le vedeți – a fost poet, pictor, sculptor și-a trăit secolul trecut, între 1906 și 1970.

Ce surpriză, ce bucurie, să găsim atmosfera Capitalei așa cum a surprins-o la-nceput de ani ’60!

Am pozat cîteva – cînd mergeți să vizitați Muzeul Literaturii Române, o să vedeți și celelalte desene; sînt în sălile de la subsol.

Frumos!

  

Avem un nou monument

scris de Ando

Cu prilejul comemorării a 500 de ani de la Reforma Protestantă (1517-2017), Primăria Generală a inaugurat recent „Monumentul  Reformei Protestante”, amplasat pe peluza parcului de la Sala Palatului, puţin mai sus de intersecţia dintre str. Ion Câmpineanu cu str. Ştirbei Vodă.

Realizat din marmură şi bronz (sculptor Ionel Stoicescu), monumentul are forma unei cărţi deschise, pe coperţile căreia sunt efigiile lui Martin Luther şi a lui Jean Calvin, cei doi iniţiatori ai reformei protestante.

 

Locul ales nu este întâmplător: aici era grădina Bisericii Calvine, demolată în 1959, când s-au pornit lucrările la ansamblul Sălii Palatului. Prilej numai bun, pentru a vă invita să parcurgeţi un interesant „inventar” al bisericilor dispărute din zona Palatului regal.

tot respectul, dar.

Sala mare a Teatrului Național a fost botezată după răposatul director.

Atîta vreme cît, însă, pe clădire nu găsim nicăieri că scrie – clar și mare – că este TEATRUL NAȚIONAL, menționarea lui Ion Caramitru trebuia făcută discret, modest, elegant și-n nici un caz stricînd echilibrul vizual al intrării principale.

Ion Bârlădeanu – un mural

de Ando și HM

Semnalăm un graffiti – sau, mai bine zis, un „mural” – vizibil din părculețul dintre străzile C. A. Rosetti, Nicolae Filipescu, Școalei și Tudor Arghezi.

Fiindcă-l înfățișează pe Ion Bârlădeanu, despre care am publicat și noi de curînd un material, socotim că-i bine să vi-l arătăm:

 

Artişti străini în România… câteva completări

scris de Ando

Acum câţiva ani, ne-am încumetat – folosind decupări scoase din presa vremurilor – să facem un mic serial cu artiştii străini care au trecut prin România în perioada socialist-comunistă.

In cele zece episoade care ne-au ieşit atunci, am pus laolaltă atât cântăreţi şi formaţii, veniţi la noi pentru concerte, înregistrări de discuri sau apariţii TV, precum şi vedete de cinema (actori sau regizori) sosite pentru filmări sau pur şi simplu în vizită – vezi cazurile Kirk Douglas sau Edward G. Robinson.

Incă de atunci, comentatorii ne-au completat serialul cu diverse nume şi, mai ales, cu detalii uitate sau scăpate de noi fie din necunoaştere, fie din lipsă de materiale documentare.

Formidabilele grupaje fotografice publicate pe pagina de facebook a Studiourilor Buftea nu ne-au dat pace şi chiar credem necesară (sperăm şi plăcută) o revenire asupra subiectului.

Incepem cu filmul Codin (1963), coproducţie româno-franceză, ecranizare a romanului lui Panait Istrati, pentru care a sosit şi a lucrat în România o echipă franceză în frunte cu două nume importante: regizorul Henri Colpi – care tocmai fusese recompensat cu prestigiosul trofeu „Palme d’Or“ în 1961, pentru „Une aussi longue absence“- şi Françoise Brion, deja o actriţă consacrată

De reţinut că realizarea acestui film (răsplătit cu premiul pentru cel mai bun scenariu la festivalul de la Cannes) a fost, totodată, şi o veritabilă lecţie de meserie pentru partea română, după cum spunea Paul Cornea, fost director al Studioului Cinematografic Bucureşti: „…Filmările au constituit tocmai din acest punct de vedere o adevărată şcoală pentru echipele noastre de producţie, deprinse cu treaba de mântuială, pierderile de timp şi consumuri nejustificate de peliculă, energie electrică, etc. Echipa «Codin», condusă nemijlocit de Halfon, ( n.n. producătorul filmului) a lucrat cu productivitate nemaiîntâlnită la noi, demonstrând în concret că întreprinzătorul privat e superior celui de stat, întrucât el îşi gestionează propriii bănuţi, în vreme ce celălalt îşi permite cu nonşalanţă excese, fiindcă ştie că oricum o va scoate la capăt”.

După trei ani, acelaşi regizor – Colpi – a revenit în România pentru a realiza „Mona, l’étoile sans nom“ („Steaua fără nume“), după piesa lui Mihail Sebastian, cu Claude Rich şi Marina Vlady în rolurile principale.

Acum şi marea surpriză (cel puţin, pentru mine): grupajul de fotografii cu vizita din 1963, pe platourile de la Buftea, a celor doi mari actori americani Shirley MacLaine şi Jack Lemmon, ambii deja nominalizaţi la premiul Oscar (1961) pentru rolurile lor din filmul Apartamentul, vizită despre care nu aveam habar. Tocmai de aceea, mi-am permis să „fur” mai multe fotografii. Vizita celor doi s-a suprapus cu filmările la pelicula noastră istorică „Tudor” şi în unele cadre apar, costumaţi de epocă, şi marii noştri actori George Vraca şi Geo Barton

Inedită a fost şi prezenţa lui Omar Sharif în România (1968) şi avem imagini de la prospecţiunile făcute pentru filmul Mayerling.

Să vedem şi precizările care însoţesc fotografiile:  „Se pare că echipa americană a intenționat sa facă acest film în țara noastră, mărturie stând prospecțiunile realizate în România… De asemenea, l-am identificat și pe Omar Sharif care participă la niște probe pentru film. Mayerling s-a filmat pâna la urma în locații din Veneția, Viena, Mayerling – Austria și în studiourile franțuzești Paris-Studio-Cinéma (Billancourt Studios).

In imagini mai apare și celebrul regizor Terence Young… cunoscut mai ales pentru regia a trei filme James Bond…primele două filme din serie, Dr. No și From Russia with Love, precum și Thunderball.”

Cert este că, una peste alta, deceniul cuprins între 1960 -1970 a adus în ţara noastră şi alţi mulţi actori cunoscuţi cum ar fi: Pierre Brice, Marie- José Nat şi Georges Marchal (Dacii),

Richard Johnson, Antonela Lualdi, Amedeo Nazzari (Columna),

Jean-Paul Belmondo, Marlène Jobert, Laura Antonelli (Mirii anului II),

sau Orson Welles, Sylva Koscina, Laurence Harvey şi Michael Dunn pentru superproducţia istorică Bătălia pentru Roma