N-a fost un sezon rău: pînă-n iarnă a fost Picasso, acuma-i Dalí. Bun, să ne-nțelegem, nu e vorba de expoziții-expoziții în care ne sînt aduse și arătate „marile opere” ci, printr-o strădanie de lăudat, adunări de lucrări de prin colecții.

De-aia, în fapt, vorbim despre efectul Picasso și despre universul lui Dalí – așa fiind aduse din condei evenimentele bucureștene.

Doar că și asta se face cu mai mult ori mai puțin meșteșug.

Bunăoară, expoziția Picasso a dezamăgit taman prin îmbrăcarea efectului în haine bune. Muzeul de artă recentă nu reușește să treacă de agățatul pe pereți nici acum, la mai bine de cinci ani de funcționare. Nu explică, nu învață, nu arată, nu îmbie; rămîne prizonierul unei nișe nefericite, sărăcăcioase, fără har. Efectul, deci, nu reiese; vizitatorul încearcă să-l dibuie fără să primească vreun ajutor, lăsîndu-se păgubaș după ce trece de însăilările-statement de absorbante intime date cu vopsea ale artiștilor autohtoni.

În schimb, la Dalí se schimbă calimera. Chiar dacă spațiul Hanului Gabroveni pare mai puțin potrivit unei mari expoziții, uite că punerea-n valoare e de milioane; locul e luminos, intim, dar aerisit, plăcut. Neofitul se plimbă prin universul artistului, ajutat de explicații, fără să simtă nevoia să deschidă wikipedia.

Asta e: bate Dalí. De data asta.